Franc, Omul Din Albi

De Sorin Bubau

De-a lungul a sute de ani razbunarea bisericii romane asupra celor care nu voiau sa-i recunoasca autoritatea a fost cruda si nimicitoare.

Au exterminat cu o ura neimpacata generatii si generatii de oameni pasnici, barbati, femei si copii,
harazindu-le torturi inimaginabile inaintea mortii pentru simplul motiv ca aveau un alt mod de-a intelege inchinarea si ascultarea de Dumnezeu...

Am luat o farama din tulburata istorie a valdezilor,
i-am dat forma si suflet si am incercat sa pun sub blestemul opiniei atat de repede uitata Inchizitie,
acest monstru care n-a murit, ci hiberneaza sub hlamida ipocrita a papalitatii, asteptand semnalul redesteptarii...

Valdezii, albigenzii si catarii erau oameni care au trait credinta pauliana inspirand, ulterior, protestantismul.

Erezia aceasta nu a fost tolerata de Inchizitie,
care a cautat sa-i stearga de pe fata pamantului, pustiindu-le asezarile, ucigand fara mila si fara discernamant locuitorii asezarilor pasnice,
sadind teroarea si incercand sa nimiceasca orice forma de manifestare a luminii spirituale.

Franc, baron de Albi, a biruit. Zeci de ani a fost cosmarul Inchizitiei occitane, care desi l-a banuit de ranile adanci pe care i le-a facut, nu l-au putut dovedi niciodata. Aceasta carte este o frantura din zbuciumata-i existenta.

• Limbă: Română
• Editor: LETRAS
• Data lansării: 12 mai 2022
• ISBN: 9786060715955

Sorin Bubau

M-am nascut in Ardeal, pamant de legenda iar pe malurile Tarnavei Mari si codrii adanci mi-am purtat copilaria. Pe strazile enigmatice ale burgului secular mi-am dus tinereatea nazuind intotdeauna la vremuri cand cerul va straluci albastru si bun iar nu rosu, amenintator si...bolsevic.Am iesit la Revolutie cu aceeasi dorinta. M-am temut, am plans si am ras atunci impreuna cu milioane de oameni. Am privit in sus si iata, cerul se facuse gri! Nu era albastru si mi s-a spus ca niciodata nu va fi in tara mea...Atunci maniat pe mine si pe tara care a inghitit intr-un friguros decembrie sangele a mii de tineri ca si mine atunci, am strans ce era al meu si m-am stramutat intr-un loc sub soare unde cerul luceste albastru, nefiresc de albastru.De atunci, Tarnava si Muresul in care undeam candva se numesc acum Ebro sau Segre... pe malurile carora astept ca cerul tarii mele sa se faca albastru, inalt si bun...

Previzualizare carte

Copyright

Franc, omul din Albí

COPYRIGHT 2021 SORIN BUBĂU

COPYRIGHT 2021 Editura LETRAS

Toate drepturile rezervate.

ISBN ePub 978-606-071-595-5

Publicat de Letras

https://letras.ro/

Distribuit de https://piatadecarte.net/

Contact editura: [e-mail]

[e-mail]

Această carte este protejată de legea dreptului de autor.

Din respect pentru autorul cărţii, folosiţi-o pentru uzul personal.

Puteţi reproduce extrase din această carte în limita a 300 de cuvinte, pe site-ul, blogul dvs., în reţelele sociale, folosind întotdeauna semnele citării, urmate de titlul cărţii Franc, omul din Albí, un link către această carte şi către Editura Letras.

Cuprins

Pagină de titlu

Copyright

CUVÂNT-ÎNAINTE

Capitolul 1 - UMBRE

Capitolul 2 - AMURG

Capitolul 4 - MIEZ DE NOAPTE

Capitolul 5 - ÎN ZORI

Capitolul 6 - LUMINA ZILEI

CUVÂNT-ÎNAINTE

De-a lungul a sute de ani răzbunarea bisericii romane asupra celor care nu voiau să-i recunoască autoritatea a fost crudă și nimicitoare. Au exterminat cu o ură neîmpăcată generații și generații de oameni pașnici, bărbați, femei și copii, hărăzindu-le torturi inimaginabile înaintea morții pentru simplul motiv că aveau un alt mod de-a înțelege închinarea și ascultarea de Dumnezeu...

Am luat o fărâmă din tulburata istorie a valdezilor, i-am dat formă și suflet și am încercat să pun sub blestemul opiniei atât de repede uitata Inchiziție, acest monstru care n-a murit, ci hibernează sub hlamida ipocrită a papalității, așteptând semnalul redeșteptării…

Valdezii, albigenzii și catarii erau oameni care au trăit credința pauliană inspirând, ulterior, protestantismul. Erezia aceasta nu a fost tolerată de Inchiziție, care a căutat să-i șteargă de pe fața pământului, pustiindu-le așezările, ucigând fără milă și fără discernământ locuitorii așezărilor pașnice, sădind teroarea și încercând să nimicească orice formă de manifestare a luminii spirituale.

Franc, baron de Albí, a biruit. Zeci de ani a fost coșmarul Inchiziției occitane, care deși l-a bănuit de rănile adânci pe care i le-a făcut, nu l-au putut dovedi niciodată. Această carte este o frântură din zbuciumata-i existență.

Autorul.

Capitolul 1 - UMBRE

Pe drumul care cobora de la Zaragoza, la Sastago urmând curgerea apelor verzui ale râului Ebro, mergea grăbindu-se un tânăr zvelt, înalt, aproape imberb, a cărui mustăcioară abia mijită îi umbrea sfioasă colțurile gurii. Părul lung și blondiu cu luciri arămii îi cădea în valuri pe umerii drepți și care ar fi putut fi puternici dacă nu ar fi fost prea slabi... Era sărăcăcios îmbrăcat, aproape zdrențăros, iar picioarele îi erau goale și însângerate pe alocuri de pietrele și mărăcinii drumului. Pe cap purta o pălărie din paie cu borurile hărtănite bine, spartă pe alocuri și a cărei gălbuie culoare nu se mai putea desluși, oricât de minuțioasă ar fi fost cercetarea.

Soarele îi bătea din față cu toată puterea acelei după-amiezi de vară fierbinte. Sclipirea de fulger a luminii în oglinda undei vălurite a apei îi dădea orbiri vremelnice, obligându-l să meargă uneori cu ochii închiși, așa cum o făcea cu curaj în copilărie și de pe urma căror încercări, nu o dată, se izbise de vreun pom, de uluca vreunui gard ori călcase lățind pe drum vreo balegă proaspătă de măgar.

„Aiii!" strigase flăcăul când luase între picioare, fără să vrea, o tufă rotundă, vagaboandă și plină de spini de otină, pe care vântul uscat o împinsese rostogolind-o peste câmpul pietros, ars de soare și nesfârșit în căutare.

Șchiopătând, se așeză pe un bolovan la umbra unui smochin pipernicit și fără rod, la marginea drumului trăgându-și din carnea pudrată de colb a tălpii și gleznei țepii înfipți acolo dureros de adânc.

Bobițe mici de sânge ieșeau îndată din rănile proaspete și, făcându-se tină cu praful adunat pe picioarele flăcăului, arătau de parcă ar fi fost beteag de bube dulci.

Dintr-o traistă petecită pe care o purta atârnată pe după gât, scoase un burdufel mic din piele de capră, din care trase o dușcă lungă. Scotocind apoi prin colțurile ascunse, dădu la iveală un coltuc negru și uscat de pâine, pe care-l mâncă din trei îmbucături.

Francho Escartin Broto, căci așa se numea tânărul, era mezinul fierarului Bisorio, din Cuarte de Huerva, de lângă Zaragoza, supusul regelui de Aragon, dar stăpân al casei sale și peste cei trei feciori ai săi ieșiți dintr-o singură femeie, Cerise Jané din Albí, o așezare de peste munții cei înalți și unde oamenii vorbeau o altă limbă. Mama sa îl numea Franc.

Francho, născut la bătrânețe și destul de plăpând pentru vremurile rele de atunci, crescuse greu, de parcă vieții îi era lehamite de sufletul său și căuta mereu prilej să se dezlipească de el... Chiar au crezut că o să-l piardă, pe când încă nu împlinise doi anișori, fiindcă se îmbolnăvise de urdinare neagră umflându-se tot ca o bute, aproape să crape, dar bunul Dumnezeu se îndurase de el tămăduindu-l după aproape o jumătate de an de caznă.

Cerise, mumă-sa, văzuse în asta un semn al Cerului, o minune, și se hotărâse în taină să-l închine pe Francho slujirii divine, dar nu se îndura biata femeie să se despartă de el și să-l trimită de copilandru la vreo mănăstire de prin apropiere. Dar când tuleiele țepoase au început să-i dea mâncărimi pe sub nas, bătrânul fierar începu să-l pună să dea la foale, să care cărbunii, să îngrijească focul și chiar să mai dea câte un ciocan pe ilău, dar Francho nu era pentru astfel de corvezi. Mintea lui era întocmită pentru alte gânduri, iar vorbirea lui arăta către o chibzuință neobișnuită pentru vârsta pe care o avea. Totuși, munca brută îl întărise, îl făcuse puternic pentru anii lui și nu s-a mai îmbolnăvit niciodată... Era cel mai tare dintre copiii așezării și chiar din șapte împrejur.

Îi plăcea să umble pe câmpuri să adune tot felul de gâze zburătoare pe care le ținea acoperite în ulcelele mamei, încercând să le înțeleagă alcătuirea și plutirea prin aer, ori mergând la râu să cerceteze peștii apelor, să vadă de ce mor când sunt scoși pe mal... Noaptea, zăbovea pe acoperișul casei privind rotirea stelelor pe boltă și luna în creșterea și descreșterea ei, grăindu-i mamei despre adâncimea înțelepciunii lui Dumnezeu, atunci când a întocmit toate lucrurile, și tatălui spunându-i cuvinte care nu-i erau îngăduite niciunui om pălmaș să le rostească fără să fie în primejdie de moarte... Atunci, bătrânii au vorbit între ei și, împreună cu feciorul cel mare, Alodio, căpitan de străjeri la palatul regelui, l-au rugat pe abatele Celestin, de la Mănăstirea Nuestra Senora de Rueda din Sastago, să-l ia ca novice pe Francho, ca să învețe să-l slujească pe Domnul, cu mintea și cu brațul, căci avea chemare pentru cele sfinte, duhovnicești și înclinație pentru lucrurile adânci și tainice ale științei...

Abatele i-a hotărât flăcăului o zi când să vină la mănăstire ca să-și înceapă viața de novice sub privirea, învățătura și oblăduirea lui fray Quirico, priorul claustral și probabil omul cel mai aspru pe care-l avea ordinul cistercienilor benedictini prin acele părți de la miazănoaptea regatului de Aragon.

Într-acolo se grăbea feciorul fierarului călcând iute, cu nădejde, naiv și nădușit, căci soarele, deși topit către apus, avea încă putere și pișca nemilos pielea și suflarea. Aerul fierbea încă deasupra pământului și la câțiva pași înainte-i lua tot felul de forme vălurite, efemere și greu deslușite ochiului, dar și mai greu înțelese minții .

Plecase de la casa tatălui când ziua bătea noaptea pe umăr și cu răcoarea zorilor mângâindu-i fața, ținând drumul regelui către miazăzi, urmând sfatul părintelui de-a umbla fără oprire, în pas voios și fără să se abată nici la stânga, nici la dreapta, fără poveste ori însoțire pe cale, căci până când lumina avea să se întâlnească cu întunericul pe cuprinsul cerului, el trebuia să bată în poarta mănăstirii de la marginea râului, altminteri rămânea în afara zidurilor, acolo unde niciun om cinstit n-ar fi trebuit să fie la căderea nopții.

Cerise, mumă-sa, rămase rezemată de ulucul porții purtându-l cu privirea înlăcrimată până-l pierduse, ascuns între zorile gri și tufele de laur înflorit care creșteau cu bucurie pe lângă izvorul din capătul așezării, în vreme ce Bisorio, înciudat pe muierea-i slabă de înger, care nu făcea decât să înmoaie inima băiatului, se duse să încingă mangalul și să dreagă foalele sparte...

Franc văzuse de departe o turmă de oi care trecea peste drum căutând desigur malul apei și locul lor de adăpare și mai încetinise din alergare, ca să nu sperie mioarele și să stârnească zăvozii păzitori. Dar și așa, un dulău uriaș, sur și rău, o luase de-a curmezișul peste câmpul pietros, hămăind furios, ațâțat de un duh deloc prietenos, și venea să-i ceară socoteală pentru prezență și existență. Flăcăul nu se temea de câini, dar acesta era un Goliat între zăvozi și dacă n-ar fi fost după lătratul gros și urechile pleșuve, ușor ar fi putut trece drept măgar, într-atât era de mare! Strânse în mână toiagul cu măciulie, cioplit chiar de el din tulpina unui măslin tânăr, și rămase drept în picioare, așteptând atacul nemilos al câinelui, dar acesta se oprise din alergare la mai puțin de-o aruncătură de piatră de băiatul rămas nemișcat în mijlocul drumului. Schelălăind și gudurându-se ca o cotarlă puricoasă, uriașul venise dând bucuros din coadă să se frece de coapsa lui Francho. Acesta întinse mâna scărpinându-l pe după urechi, ceea ce-l făcu pe dulău să se trântească fericit jos în țărână, scâncind încetișor, în vreme ce păstorul, speriat, îngrozit chiar, fugind peste câmp, striga parcă tăiat și pușcat cu sare:

—Quiron, blestematule! Hai, aici, mânca-te-ar lupii să te mânce! Quirooon!

Dar câinele nici c-avea habar de frământarea stăpânului, ci trântit în colbul drumului, la picioarele flăcăului, făcea de-ale lui, stând pe spate și grăindu-și în graiul câinesc supunerea.

Văzându-și uriașul tăvălit în colb, scheunând ca un nevolnic, omul își mai domolise alergarea, iar sperietura i se îmblânzise. Ajungând aproape de flăcăul oprit în drum și neputând să-și creadă ochilor ceea ce vedea, îngăimase gâfâind:

—Cum... cum... ai... ai făcut asta, băiete? Eu... eu... nu-s în sta... stare!

—Ce anume? Să-l îmblânzesc? Nu știu! răspunse Francho sincer.

Păstorul venise aproape și, după ce-l cercetase pe flăcău pe toate părțile, murmură ca pentru sine, uimit peste măsură:

—Nicio zgârietură... Nimic! Mare minune...!

—Nu. Nu m-a apucat... A venit prietenos. Nu-i așa, Quiron?

Auzindu-și numele, dulăul se ridicase în picioare și, începând să-i lingă dosul mâinii cu care strângea toiagul, se puse să facă sărituri învârtindu-se după coadă, ca și când ar fi vrut să-l înveselească pe tinerelul subțirel care-l vrăjise cu totul.

—Băiete, nu-i om pe lume, născut din femeie, care să fie în stare să-l domolească pe Quiron! Îi prea turbat..., zise omul nedumerit cu totul.

—Eu, da! răspunse flăcăul zâmbind. Spune-mi, rogu-te, om bun! Îi departe Sastago?

—Ba! Colo după cotul râului! îl lămurise păstorul îndată.

—Bine! Atunci, rămâi sănătos! zise Francho trecând înainte.

—Vaya con Dios, tinere! îi urase ciobanul fluierându-și câinele.

Dar Quiron se luase după Francho, vesel și cu coada făcută băț, cumsecade și mai blând ca un mielușel. Păstorul rămase în drum, năuc și făcându-și o cruce pe care n-o mai terminase însă, fiindcă îl înghițise mirarea...

Când aproape se înnoptase, Francho începuse să bată cu măciulia toiagului în poarta grea, ferecată, a Mănăstirii Nuestra Señora de la Rueda, aflată pe malul stâng al marelui Ebro, chiar în locul în care apele învolburate săltau peste un prag de piatră încercând să-i zăgăzuiască trecerea.

—Cine-i acolo? strigă după o vreme o voce supărată din spatele zidului înalt.

—Eu, Francho, fiul lui Bisorio, fierarul din Cuarte de Huerva! răspunse tânărul, convins de faptul că spune un mare nume. Mama-mi zice Franc!

—Ce vrei, Francho Franc!? Ce cauți? Pomană se dă numai dimineață!

—Nu sunt cerșetor! Abatele mă așteaptă! rosti mânios Francho.

Aluzia la cerșetorie nu-i căzuse deloc bine...

—Aha! Abatele, zici!? Păi, dacă-i așa, să-ți deschidem poarta, înălțimea ta! zise vocea abia contenindu-și râsul.

Lui Francho îi mai venise inima în piept. Se temuse că păzitorul porții îl va lăsa pe dinafară ori, mai rău, că-l va trimite acasă, iar Bisorio îi va da să mănânce papară pentru neîndeplinirea poruncii părintești.

Când poarta se deschise cu mare zgomot, flăcăul se pomeni în fața unui călugăr între două vârste, bine legat, fără pântec trădător de trai trândav, puternic, având încinsă o sabie cu teacă din piele, pe deasupra cămeșii albe, lungă până la călcâie, potrivită ordinului cistercian. Fiindcă nu purta pe deasupra capă maronie, cu glugă, flăcăul a putut vedea chipul bărbatului aceluia a cărui față deschisă, bronzată, încadrată cu o barbă tunsă scurt și îngrijit, și cu un surâs ghiduș pe buze îl privise cu niște ochi negri scânteietori, de la tălpile goale și însângerate și până la pălăria spartă pe care o avea pusă pe creștet.

—Deci tu ești luminatul Francho, fiul lui Bisorio, pe care-l așteaptă sfinția sa abatele Celestin!? întrebă călugărul cu mâinile în șold.

—Eu, mi-s Francho, domnule! Bună seară să aveți!

—Era bună înainte să apari tu, măi Francho... Franc! Pe mine mă cheamă Quirico... Fray Quirico, așa să-mi spui! Ai ajuns târziu și nu mai poți cina! zise călugărul dur.

—Iertați-mă, fray Quirico, dar drumul a fost lung și aspru...

—Hai, intră! Ce-ai rămas înțepenit acolo!? îl îndemnă călugărul trăgându-se din canatul porții și făcându-i loc. Dihania aceea îi cu tine?

—Nu, fray Quirico! Numai s-a luat după mine, dar nu-i al meu! Se va întoarce la stăpânul său...

Francho trecuse poarta intrând în curtea mănăstirii. Ceea ce vedea îl amețea. Călugărul închise poarta grea din lemn de chiparos punându-i ivărul mai gros ca brațul unui om sănătos, apoi întorcându-se către Francho îi spuse:

—Ține-te după mine!

Fray Quirico avea un mers de râs. Deși curtea mare a mănăstirii avea aleile acoperite cu piatră măruntă de râu, iar picioarele încălțate cu sandale grele, pașii călugărului nu scoteau niciun sunet în trecere. Părea că plutește...

Francho văzuse că-n lunga și maiestuoasa galerie sprijinită pe arcurile sale de piatră și cu bolțile luminate de torțe prinse în perete, care unea palatul abatelui cu turnul mudejar și capela, era multă umblătură de călugări care, fredonând un cântec straniu, mergeau să-și ia locurile în strane pentru serviciul divin de la Completa, ultima rugăciune a zilei. Clopotele din turn plângeau îndelung și melodios.

Tânărul privea curios toată acea frământare de oameni, gândindu-se emoționat că, peste câțiva ani, va fi el însuși unul dintre călugării care va călca prin galeria aceea cu capul acoperit de gluga umilinței, mergând să-și aducă obolul venerației în capela sacră. Dar până atunci mai avea de trecut câțiva ani buni prin corvoada noviciatului...

—Hei! îl atenționă fray Quirico. Încotro te uiți?

—E așa de frumos aici! murmură tânărul ca pentru sine, uimit de construcțiile pe care le vedea și atât de diferite de bordeiele așezării de unde venea.

—Lasă vorbăria! Lui Dumnezeu nu-i plac flecarii... Ai înțeles? zise priorul cu asprime.

—Da, fray Quirico! răspunse flăcăul rușinat. Am înțeles!

—Așa să fie! spuse călugărul.

Ajunși lângă o clădire zidită jumătate în piatră și jumătate în cărămidă arsă și suind pe niște trepte din lespezi până la primul cat, fray Quirico împinse cu umărul o poartă grea din lemn de stejar, pe care era săpat cu măiestrie în slove latinești Novitiatum Cubiculo, adică dormitorul novicilor.

—Acela-i patul tău, tinere! Mâine-dimineață vei primi haine și încălțări... Acum, la odihnă, căci zorii sunt aproape!

Încăperea în care era dormitorul novicilor era mare, uriașă chiar. Ferestrele, în număr de patru, erau mici, arcuite, așezate sus, aproape de tavan, și cu obloane groase din lemn. Deschise erau, căci era nădușeală în noaptea aceea.

Paturile erau făcute din scândură de pin cioplită cu barda și nefățuită, acoperite fiecare cu saltele cusute în pânză groasă și aspră, cu paie înăuntru, dar nu prea pline, nici prea groase.

Erau în dormitor poate douăzeci de tineri ca și el, poate puțin mai în vârstă unii, așternuți la culcare cei mai mulți, iar o mână dintre ei puși la vorbă, dar fiecare șezând pe marginea patului său.

Tăcere s-a făcut însă când fray Quirico intrase în odaia de culcare aducându-l pe ultimul dintre novicii acelui an și tăcere a rămas mult timp după ce călugărul prior ieșise, coborând scările și plecând în treburile lui...

Odaia era blând luminată de o lumânare așezată pe colțul unei mese cu tăblia aspră, neșlefuită.

Patul lui Francho, arătat de către fray Quirico, era chiar lângă masa aceea și nu se deosebea cu nimic de celelalte. Era la fel de sărăcăcios. Își puse rezemat de zid toiagul cu măciulie cioplit cu mâinile lui dintr-un măslin tânăr, iar pe saltea, la căpătâi, traista peticită în care avuse un coltuc de pâine de secară.

Douăzeci de perechi de ochi s-au ațintit asupra lui.

—Eu îs Francho, fiul lui Bisorio fierarul din Cuarte de Huerva, cel mai mic dintre cei trei copii ai mamei mele! Acasă mi se spunea și Franc... zise tânărul așezându-se pe pat.

Niciunul însă nu-i spuse nimic. Francho dădu din umeri și se întinse pe salteaua de paie, cu traista de cârpă drept pernă. Era ostenit de lungimea drumului și de emoțiile zilei. Adormi îndată.

Dar nu dormi prea mult. Când noaptea era încă stăpână și până să se lumineze de ziuă mai era o bucățică de timp, un fraile vârstnic deschise ușa dormitorului novicilor și cu glas puternic, sonor, strigă:

—Deșteptarea și haideți la rugăciune!

Punând făclia în brățara ei pe peretele de la intrare, glăsui din nou:

—Care ești Francho ori Franc, măi?

—Eu sunt! spuse flăcăul așezat pe marginea patului, frecându-se la ochi și încă năucit de ceața somnului.

Călugărul îi aruncase cu putere o boccea, zicând:

—Pune asta pe tine! Leapădă grămadă tot ce ai de veșminte păgânești și ieși după ceilalți!

Francho se întoarse sfios cu spatele, dezbrăcându-se până la piele, apoi își trase peste cap rasa neagră, aspră și veche, mirosind a mucegai și se încinse la mijloc cu bucata de funie a penitenței. În picioare își puse sandalele grele, scâlciate, cu talpă de lemn, și se luă în grabă după ceilalți novici către capelă, pe drumul luminat de zorii timizi și de făclia călugărului camarer.

După vigilie sau matutini, cum îi plăcea lui fray Quirico să spună, novicii grămadă au trecut pe lângă un jgheab în care apa din râu era ridicată de roata care dăduse numele mănăstirii și unde s-au spălat până la brâu, gura și picioarele, apoi, conduși de un fraile mai mut ca un pește, și-au ocupat locurile lor en refectorium, unde au mâncat câte un linguroi cu fiertură de dovleac și năut. După dejun, într-o tăcere absolută, novicii au trecut încolonați câte doi, de-a curmezișul curții, către poarta unde-i aștepta fray Quirico, în cămașa-i albă, încins cu centura de care atârna sabia de cavaler în teaca-i din piele bătută cu ținte de argint.

A apucat fiecare cum a nimerit unelte agricole rezemate de zidul porții și, mergând afară, au luat-o peste câmpul din față, pe o cărare largă, ce conducea către malul apei, unde se vedeau niște grădini mari, înconjurate de un gard sănătos din nuiele.

Acolo, Francho văzu într-un foișor destul de înalt, întocmit tot din nuiele de salcie și acoperit cu scândură, un călugăr care se coborâse pe o scară cu fuscei să le deschidă poarta grădinii. După ce schimbă două vorbe cu fray Quirico, monahul paznic o luă către mănăstire cu pas săltăreț.

—Bine! Ia ascultați aici! Cei care știți învățați-i pe neștiutori! Faceți curată grădina, smulgeți buruienile și dregeți ce trebuie dres... Lucrați cu sârg, puneți inimă, că pentru Domnul o faceți și pentru voi! Începeți! porunci fray Quirico și glasul său nu dădu loc la nicio șovăială sau lenevie.

S-au repezit cu toții să se apuce de corvoada prășitului răspândindu-se care pe unde, printre straturile cu legume.

Francho știa câteva lucruri despre cultivarea pământului, căci pe lângă casă aveau un huerto cu verdețuri în care mai lucra uneori ajutându-și mama, dar putea spune cu hotărâre că nu era una dintre muncile care-i plăceau la nebunie, deși și aici găsea loc pentru iscodirea lucrurilor și tainelor ascunse ale lui Dumnezeu.

Găsise un strat lat de ceapă și îl luase de la capăt smulgând pălămida și iarba rea care creșteau într-o bucurie. Pământul era reavăn, semn că era udat din abundență, iar rodul era mănos.

Muncea cu sârg și nu luase aminte că fray Quirico venise din spate și se oprise să-l privească.

—Ce știi despre ceapă, luminăția ta? îl întrebă priorul stând cu mâinile la piept.

—Știu că e deopotrivă leac și aliment, fray Quirico! Fără ceapă, am mânca mult mai sărac și am fi mult mai betegi..., răspunse tinerelul fără să se oprească din smulsul buruienilor.

—Foarte bine, Franchofranc! spuse surprins călugărul. Despre pălămidă, ce-mi poți spune?

—Că este blestemul lui Dumnezeu asupra pământului și preț al neascultării omului..., răspunse flăcăul îndată.

—Bun răspuns! mai zise priorul îndepărtându-se.

Își prinse bărbia în palmă, dând gânditor din cap. Apoi se întoarse brusc și, străfulgerat de un gând, întrebă:

—Franc, tu știi să citești?

—Puțin, fray Quirico! Mi-ar plăcea să știu mai mult..., răspunse flăcăul cu sinceritate.

—Bine. După prânz o să te iau în scriptorium să văd ce știi! mai spuse priorul pierzându-se printre vițele de tomate.

Când soarele ajunse în crugul cerului, încălzind cu tăria lui spinarea novicilor care trudeau de zor printre straturile cu verdețuri, fray Quirico îi strânse pe toți luând calea către mănăstire pentru oficio de sexta, rugăciunea de la amiază și masa de prânz.

Novicii aveau masa lor în refectorium. Așezată în partea stângă a intrării, lângă perete, era lungă și îngustă cu bănci fără spetează. Tinerii stăteau cu spatele la sală și cu fața la peretele alb, spoit cu var. Nimeni nu vorbea în timp ce erau în sala de mese, nici călugăr și nici novice. Numai abatele, fray Celestin, binecuvântând bucatele, iar restul adunării zicând amin prelung...

Novicii au prânzit o fiertură din linte, câte un ou fiert și un coltuc de pâine neagră, apoi în tăcere și ordine au ieșit în curtea din spate așezându-se pe niște bănci la umbra unor chiparoși pentru un timp scurt de odihnă, adică până la ora rugăciunii de la nona, după care unii mergeau din nou la grădină, iar ceilalți, la alte treburi casnice în interior.

Așa cum spuse, fray Quirico venise să-l caute pe Francho luându-l cu el în scriptorium, aflat în dreapta palatului abatelui, într-o clădire cu două caturi și cu ferestre mari și arcuite. Au suit la primul cat și priorul deschise ușa grea împingând-o cu umărul. Tânărul rămase pe prag mut de uimire, privind cu poftă mulțimea cărților, sulurilor de piele ori papirus, tablelor de lemn, de aramă sau chiar din lut ars, clădite pe rafturi, de jos și până sus, într-o bogăție care-i luase suflarea. În odaie aceea mare, luminată din plin de soarele după-amiezii care intra nestingherit prin ferestrele generoase, ședeau la mesele lor înalte, cu tăblia înclinată, o mână de călugări aplecați asupra lucrărilor pe care le copiau, le colorau ori le desenau, într-o atitudine pioasă, plină de respect.

Înăuntru mirosea a hârtie crudă, a piele de curând argăsită, a cerneluri, a ceară și a rășini de chiparos, de pin, de cireș. Se asculta doar scârțâitul penelor de scris și murmurul înfundat al copiștilor rostind șirul slovelor, ca să nu le rătăcească.

Fray Quirico se apropie de o masă îngustă și lungă aflată lipită de peretele de la intrare, pe care erau clădite ca un turn câteva cărți legate în piele și cu cotoarele împodobite cu forme și figuri stranii, tăiate în foiță de aur, și, luând una la nimereală, o deschise pe la jumătate așezând-o pe tăblia mesei.

—Hai, apropie-te și citește! îi porunci aspru priorul, trăgându-se într-o parte.

Francho învățase singur să citească. De copil slujise ca sacristan la biserica din satul său. Duminica după masă, rămânea pentru două ceasuri în sacristie să curețe calizul și patena, să acopere coponul și să împăturească manutergio, în timp ce parohul, don Fernando de Orujo, și diaconul don Archimiro Baldovin degustau vinul comuniunii mișei viitoare. Atunci putea atinge și deschide Breviariumul parohului fără să fie surprins și să-i fie frecată ridichea cu asprime de către acesta. Cum avea o bună ținere de minte, îndată ce ajungea acasă mâzgălea pe țărâna curții ceea ce vedea acolo și încerca să lege slovele cu desenele de deasupra lor. La capătul unui an cunoștea cititul, scrisul și taina numerelor, dar îi și crescuse primejdia deasupra capului, căci oricare dintre vecini, pentru două pâini și trei bănuți, l-ar fi putut pârî la abatele diocezei, că, deși băietan, se îndeletnicea cu vrăjitoria semnelor, iar acesta ar fi dat poruncă să fie prins de către ostași, încuiat într-o cușcă de fier, judecat ca eretic și ars pe lemne pentru purificarea sufletului... De aceea, bătrânii s-au grăbit să-l trimită la mănăstire!

Francho veni aproape de masă și, plimbându-și ochii peste foile scrise cu migală, începu să citească slovele fără poticneli, curat și liniștit, stăpân pe cunoașterea lui și încredințat că taina aceasta îi era deplin descoperită:

„Cât privește venirea Domnului nostru Iisus Hristos și strângerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm, fraților, să nu vă clătinați așa de repede în mintea voastră și să nu vă tulburați de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă ca venind de la noi, ca și cum ziua Domnului ar fi venit chiar. Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip, căci nu va veni înainte să fi venit lepădarea de credință și de-a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul care se înălță mai presus de ce se numește Dumnezeu...".

—Atât! Ajunge ! îl întrerupse fray Quirico închizând cartea. Cine te-a învățat să citești!? Preotul vostru? mai întrebase el cu asprime.

—Don Fernando de Orujo? Nuuuu! Mă pedepsea când mă prindea că mă uit în Breviarum... Am învățat singur, fray Quirico! răspunse Francho cu sinceritate și ca despre ceva obișnuit.

—Ăsta-i un lucru nemaiauzit! murmură ca pentru sine priorul.

Apoi se întoarse către mesele unde copiștii împlineau magia scrisului și făcu ștrengărește:

—Pssst! Fray Elodio! Pssst!

Îndată, unul dintre călugării de acolo își întoarse fața întrebătoare către prior și, lăsând lângă călimară pana de gâscă, veni spre superior târșâind sandalele pe podeaua de scândură.

—Poruncește, fray Quirico! spuse copistul cu mare respect.

—Elodio, ăsta-i Francho, sau Franc, fiul fierarului Bisoro din Cuarte de Huerva, novicele nostru! Te rog, începând de mâine între nona și completă, în fiecare zi, să-l iei sub aripa ta, ca să-l înveți latinește! zise priorul apăsat.

—Prea bine, fray Quirico! Așa va fi! spuse călugărul plecându-și fruntea cu supunere.

—Îți dau trei luni pentru asta! completă priorul pe același ton.

—Poate fi posibil asta, fray Quirico? zise Elodio tresărind.

—Cu ăsta, da! Vei vedea...

Ridicând din umeri neîncrezător, copistul făcu o plecăciune înaintea superiorului prior și, privindu-l mirat pe tânărul novice, se întoarse la masa lui de sub fereastra uriașă.

—Să ieșim! Aici am terminat ! spuse fray Quirico și, răsucindu-se pe călcâie, dispăru pe ușă coborând scările către curtea mănăstirii. Francho îl urmă grăbit, căci priorul era neobișnuit de sprinten, iar pașii săi, nefiresc de largi.

Ajunși pe aleea de iarbă proaspăt cosită, Francho își luă curaj să vorbească omului care mergea înaintea lui și căruia Elodio, copistul, îi vorbise cu nesfârșit respect, zicând:

—Iertare, fray Quirico, pot pune o întrebare?

—Vorbește, tinere!

—Din ce carte am citit acolo, în scriptorium? zise Francho sfios.

—Dintr-o epistolă pe care sfântul apostol Pablo o trimitea unei cetăți din Grecia, numită Thessaloniki, răspunse binevoitor priorul.

—Încă o dată iertare, fray Quirico, despre ce lepădare de credință scria marele apostol?

—Vorbește desigur despre ereticii care bântuie prin inima bisericii apostolice! Unii care-și spun catari, iar alții care se numesc valdezi... Dar sunt același diavol, indiferent de pielea ce-o poartă! răspunse priorul și tonul vocii sale devenise tăios, metalic.

—Iar omul fărădelegii, potrivnicul...

—Destul! i-o reteză cu asprime priorul, săgetându-l cu o privire mai tăioasă ca sabia pe care o purta la șold. Întrebi despre lucruri care unui novice nu-i sunt îngăduite să le cunoască...!

—Iertare, fray Quirico! făcu Francho speriat.

—Bine. Acum du-te la nona, apoi treci și caută-l pe fray Jeronimo, refitolerul, să-ți dea corvoada de astăzi de la cuhnie. Dimineața nu mai mergi la smuls buruiana în huerto. Rămâi cu mine să văd dacă trupul ți-e tot atât de sprinten ca mintea! Pleacă, deci!

În zori, după dejun, fray Quirico îl căută pe Francho, după cum îi spusese ieri, și-l duse în partea din spate a turnului mudejar. Acolo era o curte strâmtă, prinsă între zidurile mănăstirii și turnul bisericii, cu iarbă măruntă și proaspătă și un mic dulap din scândură, lipit de zidul turnului și în care Francho zări niște bețe albe, lustruite, de grosimi și lungimi diferite, din lemn drept de alun.

Fray Quirico scoase două dintre bețele păstrate acolo, de aceeași grosime și lungime, drepte și fără noduri. Apoi, își desprinse centura cu sabia ce-o purta permanent la șold, lăsând-o în dulapul de unde luase bețele.

Aruncându-i unul dintre lemnele acelea flăcăului, spuse:

—Să ne închipuim că aceste două bețe sunt două săbii, ca aceea pe care vezi că o port. Vom începe de astăzi să învățăm cum trebuie să ne purtăm cu astfel de scule pentru ca ele să lucreze cu folos împotriva fiilor diavolului în bătăliile credinței. Înțeles?

—Da, fray Quirico!

—Atunci, tu repetă ceea ce vezi că fac eu! zise priorul ridicând lemnul.

Făcând o fandare largă, vârful bățului lovi pieptul flăcăului, îndoindu-l de durere.

—Acum, tu!

Franc încercă să facă la fel, însă lemnul nu întâlnise decât aerul, căci fray Quirico se trase înapoi. La următoarea fandare, din nou băiatul luase lovitura în piept. Priorul era mai iute ca o viperă!

Au trecut apoi la tăieturile laterale, la cele de sus și la cele de jos. La sfârșitul zilei, Francho era mai plin de vânătăi și cucuie decât un rob leneș... Nici măcar nu-l atinsese pe călugăr!

—Știința acestei arte stă în ghicirea mișcării dușmanului! Asta nu se învață într-o zi! îl consolă priorul.

În zorii următori, fray Tomaso veni să-i ia pe novicii somnoroși la rugăciunea de dimineață și să-i conducă apoi în refectorio, să-și mănânce coltucul de pâine de orz și fiertura de dovleci.

Fray Quirico îl aștepta în ușă cu mâinile încrucișate la piept. Au intrat împreună în curtea mică din spatele turnului clopotniței. Călugărul cruciat își lăsă sabia rezemată de zidul mănăstirii și scoase la iveală cele două bețe de alun pentru exerciții, dar, spre deosebire de ieri, lemnul pe care i-l întinse priorul avea înfășurat în juru-i, de la o șchioapă din capăt și cam până la vreo patru degete de la vârf, un lănțuc făcut din zale, bine prins, căci nu se mișca deloc. Căpătase greutate pe care brațul învățăcelului, deși învățat cu ciocanul, ilăul, sacii cu mangal și coarnele foalelor, o simți îndată ce-l luase în mână.

—Astăzi repetăm atacurile de ieri! spuse fray Quirico, încercând să-l croiască sănătos peste fund.

Dar Francho parase lovitura vicleană, punând bățul pavăză și sărind sprinten îndărăt.

—Binișor! rosti călugărul oarecum surprins de răspunsul tânărului. Hai, începe!

Două ceasuri bune s-a străduit novicele, cu lacrimi și sudoare, măcar să-l atingă pe dascăl cu o singură lovitură, dar n-a fost în stare. În schimb, a încasat croieli aspre peste coapse și brațe. Apoi, mâna i-a înțepenit. Îl durea din umăr și până în vârful unghiei. Dar chiar când se gândi că fray Quirico îi va porunci să se odihnească, acesta spuse:

Bine! Continuăm cu apărarea... Atenție!

Lovitura priorului căzu, năprasnică, din lateral. Brațul flăcăului încerca să se ridice și cu lemnul așezat vertical să pareze ceea ce venea din stânga, însă greutatea lanțului și oboseala adunată l-au făcut mai lent în mișcare și mai puțin atent în gândire.

Durerea loviturii luată peste brațul drept îl făcu să țipe și să scape lemnul în iarbă, la picioare. Îndată, bățul priorului îi împunse cu putere pieptul, lăsându-l fără suflare.

Mort, străpuns de fierul păgânului! spuse fray Quirico și, lovindu-l încă o dată nemilos peste genunchi, îl făcu să muște firul ierbii.

Lacrimi grele au început să-i curgă pe obraji. Nu atât din pricina durerilor date de lovituri, cât mai ales pentru neputința lui de-a face față șiretlicurilor bătrânului călugăr.

Bine faci că te tângui prin colb ca un nătâng, în loc să te pui pe picioare și să sari asupra mea? Niciodată un adevărat oștean al lui Hristos nu-și arată slăbiciunile, tinere! Cu atât mai puțin dușmanului! Noi ne rumegăm și ne plângem durerile în suflet și nu dăm nimic în afară... Lucrurile astea le fac muierile, sodomiții și morosii, care sunt toți niște trădători! Ești cumva unul dintre cei pe care ți i-am pomenit? zise fray Quirico întinzându-i mâna.

—Nu, nu sunt! spuse Francho prinzând cu mâna stângă brațul priorului, ridicându-se de la pământ.

Dar în același timp, cu dreapta își culese lemnul de jos încercând cu o lovitură parșivă să-l atingă pe călugăr în piept. Îndată însă se trezi din nou la pământ, mirosind firul ierbii, înfrânt și umilit. Două croieli usturătoare i-au venit cam în același timp peste buci, făcându-l să geamă de durere.

—Niciodată să nu muști mâna celui care te ridică! Asta a făcut-o Iuda și încă vreo câțiva oameni de nimic ca și el... M-ai înțeles, nepricopsitule?

—Da, fray Quirico! Am înțeles! Iertare..., scânci novicele zdrobit de-a binelea.

Până la ora prânzului au fost multe asalturi, multe strategii de apărare și din ce în ce mai puține căderi sub asediul loviturilor. Flăcăul se întărea cu fiecare lovitură, primind învățătura sabiei și înțelepciunea vorbelor bătrânului dascăl.

—Te plângi că ești ostenit? Să te văd, cotarlă păduchioasă, după un marș de douăzeci de leghe printr-un deșert nesfârșit, sub un soare nemilos, apăsat de coif, de zale, de scut și de arme, dând piept cu sarazinii ieșiți nu se știe de unde și care după primul asalt te vor hărțui de la distanță cu săgețile lor mici, așteptând ca noaptea să cazi rupt de osteneală și să vină târându-se ca năpârcile printre dune, cu cuțitele lor încovoiate ținute între fălci ca să-ți taie beregata, unde-ți rămâne răgazul de odihnă? zise cu asprime fray Quirico, îngenunchindu-l din nou pe bietul Francho sub o ploaie de lovituri.

Mult mai bine acum, tinere! spuse el. Să mergem să prânzim, apoi caută-l pe fray Elodio! Adu-ți aminte că de astăzi începi să înveți limba bisericii tale!

—Da, fray prior! Așa voi face! zise Francho luând-o din loc grăbit și bucuros.

Brațul i se umflase sub răzvrătirea mușchilor. Când ridicase cana cu apă ca să-și domolească aprinderea, o luase cu atâta putere în sus nesimțindu-i greutatea, încât și-o vărsă în sân aproape toată. Greu reușise să-și controleze mișcarea mâinii cu lingura de lemn cu care mânca fiertura de linte. După câtva timp de caznă și chicoteala nătângă a lui Juan din Alcañiz, începu să mănânce neîndemânatic cu mâna stângă. Oricum era mai bine și cel puțin nu rămăsese flămând!

Fray Elodio îl primi vesel și oarecum sceptic. Nu-și putea imagina cum un novice născut într-o familie de pueblerini ar putea învăța latinește. Dar și mai neîncrezător era cărturarul asupra timpului pe care-l hotărâse priorul pentru tânărul acela cu privirea adâncă și verde. Pe el îl costase mulți ani de trudă și pe deasupra se trăgea dintr-o familie de nobili care stăpânea multe pământuri pe lângă Calatayud și mai departe, către Bezaș și Rodeno... Dar făcea, să-i facă pe plac priorului! Nu numai că era cel care stăpânea peste mănăstire, fiindcă fray Celestino era destul de pedepsit de vârstă și de aceea uneori judecățile sale erau copilărești, dar avea faima de a-și fi vărsat sângele în zeci de lupte cu blestemații de sarazini pe meleagurile Țării Sfinte. Se spune că însuși regele l-a îmbrățișat când a câștigat Justa de Zaragoza, în urmă cu cinci ani, la toate armele, fapt nemaiauzit și nemaiîntâlnit până atunci, și i-a pus un inel pe deget ceea ce voia să însemne că era ocrotit de coroană și nimic nu-l putea atinge. De asta lumea vorbea pe la colțuri ca fray Quirico a fost unul dintre cavalerii săraci ai lui Hristos și ai Templului lui Solomon, adică unul dintre templierii cruciați de la Ierusalim, și că s-ar fi refugiat de prigoana papei în ascunsa mănăstire de la Rueda. Dar poate că erau doar vorbe de oameni proști, care-l judecau greșit pe fray Quirico, după neprețuita lui sabie de care era nedespărțit și ura neîmpăcată pe care o avea împotriva a tot ce era musulman. Nici chiar când cobora la rugăciune în capelă nu se despărțea de fier, iar când vedea vreun moros prin împrejurimile mănăstirii, parcă-l crestai în carne și-i puneai sare pe rană...

Totuși, un oarecare dram de adevăr era în toate poveștile care s-au țesut în jurul priorului... Vara trecută, fray Mateo cellerul, și fray Danilo, refitolerul, s-au dus la pescuit sub căderea de apă de lângă mănăstire și, pe când desfășurau plasele și le prindeau în țăruși, l-au văzut pe fray Quirico dezbrăcându-se pe mal între trestii, ca să-și dea o scaldă matinală, și atunci i-au văzut trupul mai crestat ca pulpa de berbec pregătită pentru frigare. Niciun cuvios călugăr nu putea dobândi o astfel de spinare și un piept atât de brăzdat, oricâtă flagelare și-ar fi dat de-a lungul vieții de căință. Au rămas uimiți cei doi fraile și de ce clădire puternică avea trupul acela al priorului, parcă cioplit în piatră de cremene.

Călugării au tăcut o vreme, apoi au început să cotcodăcească în stânga și-n dreapta tot felul de istorii visate ori închipuite, până când vorbele suflate de