Operațiunea Endgame

De George Bogdan Ioniță

CE AI FACE DACĂ AI PUTEA SCHIMBA VIITORUL?

Octombrie 1940.

Europa conștientizează pericolul enorm reprezentat de ascensiunea Germaniei naziste. Alan Chase, un locotenent britanic de aviație, este trimis de către superiorii lui îna

• Limbă: Română
• Editor: George Bogdan Ioniță
• Data lansării: 1 dec. 2023
• ISBN: 9789730394139

George Bogdan Ioniță

Licențiat in Jurnalism și Științele Comunicării, autorul a fost dintotdeauna fascinat de literatură și de puterea acesteia de a transpune cititorul in mii de locuri și ipostaze.Și-a încercat penița scriind articole în presa din București (1993 - 1994), după care a publicat, în 2016, prima sa carte, Jurnalul albastru, Volumul I al unei viitoare trilogii, numită Fantasmagoria.În Operațiunea Endgame autorul îmbină cu succes ficțiunea cu evenimentele istorice reale, creând astfel o poveste plină de forță, care va captiva cititorii de la primul până la ultimul rând.

Previzualizare carte

George Bogdan Ioniță

Operațiunea  Endgame

Nici o parte a acestei publicații nu poate fi reprodusă, stocată într-un sistem de stocare sau transmisă în orice formă ori prin orice mijloace (electronice, mecanice, fotocopiere, înregistrare sau altfel) fără permisiunea scrisă a autorului.

Pentru informații cu privire la permisiune, trimiteți autorului o solicitare la:  [e-mail]

Copyright © 2023 George Bogdan Ioniță

Toate drepturile rezervate.

All rights reserved.

ISBN: 978-973-0-39413-9

Coperta realizată de Răzvan Paștea

În memoria tatălui meu...

Chiar dacă acțiunea și majoritatea personajelor din paginile acestui roman sunt fictive, o parte dintre personalitățile care apar în această carte, precum și majoritatea evenimentelor istorice prezentate sunt reale și evidențiate în notele de subsol.

Acestea sunt menționate doar pentru a induce senzația de autenticitate și nu pentru a conferi povestirii un caracter de legitimitate.

Autorul

CUPRINS

Capitolul 1 – Jumping Jack

Capitolul 2 – Histerezis

Capitolul 3 – Artefactul din Abydos

Capitolul 4 – Două fețe ale aceleiași monede

Capitolul 5 – Divizia Zero

Capitolul 6 – Anna May

Capitolul 7 – Eminența cenușie

Capitolul 8 – Concepte și viziuni

Capitolul 9 – Cuibul de viespi

Capitolul 10 – Aparențele înșeală

Capitolul 11 – Adevăr sau provocare?

Capitolul 12 – Cenușă din cenușă

Capitolul 13 – Ochii care nu se văd

Capitolul 14 – Ceaiul lui Ivan

Capitolul 15 – Norocul îi ajută pe cei îndrăzneți!

Capitolul 16 – Tiranul iubirii

Capitolul 17 – Purificare prin foc

Capitolul 18 – Controlul daunelor

Capitolul 19 – Înapoi în viitor

Capitolul 20 – Epilog

Capitolul 1

Jumping Jack

Ceasul deşteptător începu să sune strident. Cu ochii încă închişi, Alan întinse mâna pentru a-l opri, dar nu reuşi decât să-l doboare de pe noptieră. Undeva, pe covor, ceasul mai agoniză puţin în încercarea de a-şi trezi proprietarul, după care îşi dădu ultima suflare, într-un ţârâit prelung.

„Fir-ar să fie!, gândi el, „Va trebui să fac o vizită la magazinul domnului Stevens, ca să-mi cumpăr alt ceas.

Deschise ochii, încercând să se obişnuiască cu întunericul din cameră. Perdelele negre de la geamuri împiedicau orice rază de lumină să pătrundă în încăpere. De când începuseră raidurile Blitz¹-ului german, locuitorii Londrei fuseseră sfătuiţi să aplice cu rigurozitate măsurile de precauţie instituite în 1939 de către Ministerul Aerului. La apusul soarelui, toată lumea acoperea ferestrele, blocând orice rază de lumină care ar fi putut să-i ajute pe piloţii Luftwaffe să nimerească mai uşor clădirile londoneze.

Aprinse lumina în încăpere şi se îndreptă spre radioul Marconiphone 559, pe care îl achiziţionase cu trei ani în urmă de la magazinul Harrods. Îl deschise, iar în încăpere se auziră acordurile melodiei „A Nightingale Sang In Berkley Square", cântată de Vera Lynn.

Fredonă melodia în timp ce se bărbieri, apoi intră în cameră şi puse apă în ibric, pentru a face o cafea. Era unul dintre puţinii care se mai puteau bucura de aroma cafelei de dimineaţă în aceste vremuri de restrişte.

Ascultă comentariul crainicului BBC despre raidurile devastatoare din ultimele zile ale aviaţiei germane, bombardamente care lăsaseră în urmă numeroşi morţi şi răniţi, dar şi o mulţime de clădiri distruse.

La fix o lună după prima noapte de coşmar, cea din 7 Septembrie, locuitorii Londrei se confruntaseră cu o săptămână întreagă de bombardamente. Alan îşi aduse aminte de discuţia din seara precedentă, când îşi însoţise colegii de la Ministerul Aerului la o bere. Căpitanul Addison, un înfumurat înalt şi slab, cu o mustaţă stufoasă care se umplea de spumă de fiecare dată când proprietarul ei sorbea din halbă, le spusese că mai mult de o mie cinci sute de bombe se abătuseră asupra capitalei în ultima săptămână².

Nu ştia dacă Addison făcea pe grozavul dorind să-şi impresioneze colegii cu nişte cifre umflate, dar el nu era foarte afectat de bombardamentele germane, întrucât locuia cu chirie, iar puţinele bunuri pe care le avea în apartament puteau fi înlocuite fără probleme.

Averea familiei se afla la multe mile distanţă de capitală. Descendent dintr-un lung şir de baroneţi, începând de la 1611, din vremea lui James I al Angliei, Alan Chase se mândrea într-un fel cu obârşia sa aristocratică. De-a lungul secolelor, familia sa adunase mai multe proprietăţi şi deţinea câteva fabrici care aduceau venituri mici, dar sigure.

Chiar dacă nu era atins financiar de ororile războiului, asta nu însemna că nu-i compătimea pe toţi cei care aveau de suferit de pe urma dezastrelor. Unii dintre ei nu aveau acces nici măcar la alimentele de bază şi încercau să-şi ducă traiul de pe o zi pe alta, departe de căminele lor atinse de bombele inamice. Destul de mulţi locuitori ai Londrei se refugiaseră în staţiile şi tunelele de metrou, în încercarea de a se adăposti de urgia de la suprafaţă.

Plecaseră destul de târziu din localul în care închinaseră nenumărate beri în onoarea Regelui George al VI-lea şi în cinstea „Buldogului englez".

Îşi simţea şi acum capul vâjâind, deşi dormise câteva ceasuri, şi abia aştepta să-şi bea cafeaua, ca să alunge gustul metalic pe care îl simţea după experienţele bahice pe care le avusese cu o seară înainte.

Luă o cană din dulap şi se apucă să toarne încet, pentru a nu tulbura zaţul care se lăsase pe fundul ibricului, când auzi câteva bătăi hotărâte în uşa de la intrare.

„Ce naiba?!, se miră el, în timp ce se îndreptă spre uşă. „Băieţii ăştia nu se odihnesc deloc. Ar fi în stare să o ţină din petrecere în petrecere.

Deschise uşa, hotărât să-şi certe amicii care nu-l lăsau să-şi savureze cafeaua de dimineaţă, deranjându-l înainte de răsăritul soarelui.

În pragul uşii stătea însă un om în uniformă, care-l salută imediat ce deschise uşa.

– Bună dimineaţa, Sir! strigă el, înlemnind într-o poziţie de drepţi, demnă de manualele de instrucţie.

– Pe loc repaus, sergent! răspunse Alan, salutând scurt şi fără chef.

Sergentul abandonă poziţia băţoasă şi îl privi fără să zică nimic.

– Te-ai rătăcit, băiete? îl întrebă Alan după câteva clipe, nedumerit de starea de letargie a individului din faţa sa.

– Sir, nu, Sir! strigă sergentul, revenindu-şi din reverie.

– Atunci, dacă nu-ţi cer prea mult, sergent, poţi să-mi spui ce cauţi la uşa mea la ora cinci dimineaţa? îl întrebă Alan, sorbind cu zgomot din cana de cafea.

Zâmbi în sinea lui, aducându-şi aminte cât de mult îl enerva acest gest pe tatăl său, Sir William Thompson, cum de altfel îl enervau toate pornirile proaste pe care le exterioriza în mod conştient, doar pentru a-şi scoate din sărite părintele. Făcea asta dintr-o ciudată pornire de frondă pe care o dezvoltase din copilărie, ca replică la regulile pe care acesta încercase să i le impună prin toate mijloacele.

Din același motiv își schimbase și numele, renunțând la numele Thompson - cu o oarecare rezonanță în locul în care copilarise - preluând numele de fată al mamei sale, Helen Chase.

– Aţi fost convocat pentru ora şase, Sir, iar eu am venit să vă conduc. Maşina e parcată în faţa clădirii.

Alan îşi scormoni mintea, încercând să-şi amintească dacă avea programată vreo şedinţă la o oră atât de matinală, dar realiză că nu avea nici cea mai vagă idee despre o asemenea întâlnire.

– Eşti sigur, sergent, că eu sunt cel pe care-l cauţi? întrebă el, convins fiind că omul greşise adresa.

Sergentul îl privi cu atenţie, întrebând timid:

− Nu sunteţi locotenentul Alan Chase?

Alan râse cu subînţeles.

Sergentul îl privi încurcat, afişând un aer tâmp. Alan văzu asta şi încercă să-l readucă în lumea reală:

– Una peste alta, sergent, sper că nu ai vreo soră, pentru că, în cazul ăsta, răspunsul e...

–  Nu, Sir, am un frate... mai mare cu cinci ani...

– Atunci e în regulă, amice. Nu mă anturez decât cu...  persoane apropiate de vârsta mea, râse Alan zgomotos, schimbând în ultima clipă sensul conversației. Ai nimerit bine, sunt locotenentul Chase... Intră! continuă el, făcându-i loc sergentului.

Sergentul îl urmă, încă buimăcit de cuvintele locotenentului.

„Hotărât lucru, băiatul ăsta nu e o companie prea nostimă" îşi zise Alan, privindu-l atent pe sergent.

Îşi aprinse o ţigară, pe care o scoase dintr-un pachet boţit de Gold Flake, aruncat pe masă cu o seară înainte. Trase fumul cu nesaţ şi îl văzu pe sergent, care îl privea stăruitor.

– Da, ştiu, nu e un obicei sănătos, rosti el, scoţând fumul cu aceeaşi patimă, crezând că sergentul îl priveşte dezaprobator.

Abia atunci înţelese însă privirea pofticioasă a omului din cameră.

– Scuze, vrei o ţigară? întrebă el, întinzând pachetul de pe masă.

Sergentul sări ca ars de pe scaun:

Alan se scuză şi intră în baie, luându-şi cu el uniforma, pentru a se îmbrăca.

Un sfert de oră mai târziu Alan ieşi îmbrăcat în uniforma impecabilă, de culoare albastru deschis, a aviatorilor din RAF. Nasturii aurii ai vestonului şi catarama centurii străluceau, iar tresele din partea de jos a mânecilor certificau gradul purtat de Alan. Baretele decoraţiilor se observau imediat sub „Aripile pilotului", emblema distinctivă a RAF.

Sergentul sări în picioare şi salută instinctiv la vederea ţinutei impecabile a locotenentului, care-i accentua corpul atletic.

Alan îşi puse chipiul pe care-l ţinuse sub braţ,  salutându-l la rândul său. Opri apoi radioul şi stinse lumina din apartament, invitându-l pe sergent să o ia înainte.

Ajunşi în faţa clădirii, sergentul deschise portiera din spate a automobilului Austin 10 Cambridge, îndemnându-l pe Alan să ia loc pe bancheta de piele.

Sergentul demară, îndreptându-se spre locul întâlnirii. Alan privi pe geam la ruinele lăsate în urmă de bombele germane. Din când în când vedea oameni îndreptându-se spre locurile de muncă, bărbaţi şi femei care, în ciuda vremurilor de cumpănă pe care le trăiau, nu uitau să-şi păstreze încrederea, afişând o mină optimistă.

Un băieţel salută maşina cu însemne militare în care se afla Alan, iar locotenentul îşi duse mâna la chipiu,  întorcându-i gestul. Băiatul îşi umflă pieptul de mândrie şi nu părăsi poziţia de salut, până ce maşina nu dădu colţul pe o stradă laterală.

– Nu te-am întrebat care ţi-e numele, sergent, rupse Alan tăcerea din maşină.

– Tasker³, Sir, John Tasker.

„Hm, ce nume predestinat", îşi spuse Alan,  gândindu-se la sarcina pe care o primise sergentul de a-l escorta până la locul întâlnirii.

– Încântat să te cunosc, John.

– Plăcerea e de partea mea, Sir, răspunse protocolar sergentul.

– Mai avem mult până la destinaţie, John? întrebă Alan, nerăbdător să ajungă la întâlnirea misterioasă la care fusese invitat înainte de revărsatul zorilor.

– Nu, Sir, cred că în maxim zece minute suntem acolo.

Alan îşi privi ceasul. Mai erau cincisprezece minute până la ora şase, ceea ce însemna că avea să ajungă la timp.

Cerul începu să se lumineze, în timp ce maşina traversă Tamisa peste podul Blackfriars. Alan se întreba încotro se îndreptau, din moment ce se aflau în centrul Londrei, când maşina opri în faţa unei adrese.

Sergentul ieşi din maşină şi îi deschise uşa, poftindu-l să coboare.

– Am ajuns, Sir. Exact la timp.

Alan coborî şi privi la frontispiciul clădiri, unde tronau două cuvinte: Aldwych Station.

Alan rămase înmărmurit, uitându-se lung la intrarea staţiei de metrou Aldwych.

– Eşti sigur că am ajuns unde trebuie, John? rosti el, întorcându-se mirat către sergent.

– Bineînţeles, Sir! Aldwych Station... aici mi s-a spus să vă aduc... la ora şase fix.

Alan îl lăsă pe sergent să deschidă grilajul metalic de la intrarea în staţie. După primele bombardamente, autorităţile hotărâseră ca staţia să devină adăpost pentru cei rămaşi fără locuinţe, astfel că, începând cu 22 Septembrie 1940, peste două mii de oameni îşi găsiseră loc de refugiu în staţia Aldwych şi pe tunelul care ducea spre staţia Holborn.

Ajunseră în apropierea celor trei lifturi situate pe partea sudică a celor două platforme. Din cauza numărului mic de pasageri care tranzitau zilnic staţia, două dintre ele nu fuseseră niciodată folosite, iar unele căi de acces şi platforma estică fuseseră închise încă din 1914.

În unele locaţii din staţia Aldwych – ca şi în alte staţii de metrou abandonate sau nefolosite la capacitate maximă – British Museum hotărâse să adăpostească unele lucrări, de teamă că acestea ar fi putut fi atinse de bombardierele germane.

Cu paşi hotărâţi, sergentul Tasker se îndreptă spre ultimul dintre cele trei lifturi, situat în partea estică a culoarului, în apropierea scărilor de urgenţă şi apăsă butonul liftului.

Alan ştia că ascensorul pe care-l chemase sergentul era unul dintre cele două care nu fuseseră niciodată folosite şi se pregătea să-i spună sergentului că acţionase liftul greşit. Spre surprinderea lui însă, liftul funcţiona.

Sergentul deschise uşa de lemn, după care trase grilajul extensibil poftindu-l pe locotenent să urce în cabina liftului.

După ce închiseră uşa şi grilajul, Alan vru să apese pe butonul care ar fi trimis liftul la nivelul platformei, dar sergentul Tasker îl opri. Cu uimire, locotenentul văzu cum acesta apăsă în cele patru colţuri ale unuia dintre pătratele de lemn de culoare verde care compuneau peretele casetat al liftului, iar placa de lemn culisă spre stânga, lăsând să se întrevadă cinci butoane roşii, numerotate de la minus unu la minus cinci.

Sergentul apăsă pe ultimul buton, iar liftul, acţionat de puternicul echipament Otis, începu să coboare lin, ca o maşinărie bine unsă.

Alan era bulversat. Nu avusese habar de existenţa vreunui nivel subteran ascuns sub staţia Aldwych, iar acum, dacă interpreta corect numărul butoanelor ascunse, aflase că existau chiar cinci asemenea niveluri.

În clipa aceea Alan avu o revelaţie. Înţelesese că, din moment ce devenea părtaş la un secret păstrat atât de bine de-a lungul anilor, întâlnirea la care fusese chemat nu era una obişnuită. Cu siguranţă că urma să afle lucruri extrem de importante.

Brusc, simţi că gulerul cămăşii devenise prea strâmt şi, eliberând puţin nodul cravatei, îşi deschise ultimul nasture pentru a putea respira mai uşor.

Alan îşi scoase batista şi îşi tamponă fruntea pe care apăruseră broboane de sudoare.

Sergentul ţinu să-l liniştească, întărindu-şi afirmaţiile.

Alan îl privi ca picat din lună.

„Dumnezeule!, gândi el instantaneu. „În ce m-am băgat oare? Tipul ăsta e sărit de pe fix. Nu cumva m-a atras aici să-mi facă felul?

Alan se întoarse şi privi cu ochii măriţi de uimire, dincolo de uşile deschise de sergent. O hală imensă, de lungimea unui stadion, se înfăţişă dinaintea locotenentului.

Un furnicar de oameni, în uniformă sau în haine civile, se mişca într-un du-te-vino necontenit.

Alan se trezi din surpriză provocată de imaginea spectaculoasă a locului în care se afla, încercând să se adune şi  să-şi stăpânească tremurul mâinilor. În faţa liftului un căpitan  îmbrăcat într-o uniformă impecabilă îl privea calm, aşteptând o reacţie a locotenentului.

Alan salută imediat, luând poziţia de drepţi.

Alan strânse mâna întinsă şi se prezentă:

Alan ascultase discursul căpitanului, întrebându-se cine era acest Jack şi cât de influent putea fi, dacă era în stare să oprească conflictul care deja întorsese Europa pe dos.

Alan porni în urma căpitanului Mallory, care îl conduse printre zecile de birouri răspândite prin uriaşa hală, cu agilitatea unui şoarece de laborator care caută ieşirea din labirint.

Se îndreptă apoi spre o uşă imensă de oţel, flancată de patru soldaţi cu arme automate.

La auzul parolei, unul dintre soldaţi apăsă pe butonul roşu, poziţionat pe peretele din partea stângă a uşii, lângă o cutie care semăna cu un sistem de comunicaţii.

Urmă o pauză, după care se auzi din nou vocea profesorului, care, auzind numele oaspeţilor, rosti cu voce nerăbdătoare:

Alan simţi o schimbare bruscă de atitudine în vocea profesorului şi bănui că era aşteptat.

„Se pare că toată lumea mă cunoaşte aici, inclusiv profesorul Jack", gândi Alan, interpretând astfel bunăvoinţa persoanei din camera secretă.

Uşa metalică începu să se deschidă cu zgomot, iar când spaţiul păru suficient de mare, căpitanul trecu pragul încăperii, făcându-i semn lui Alan să-l urmeze.

Locotenentul intră într-o încăpere ceva mai mică decât cea din care veneau, care avea totuşi dimensiuni destul de generoase, accentuate şi de tavanul înalt al încăperii.

Un scaun, înconjurat de zeci de cabluri groase şi generatoare, trona în mijlocul sălii. De-a lungul pereţilor se vedeau o multitudine de tuburi de sticlă şi pupitre de comandă, la care lucrau o mulţime de oameni, îmbrăcaţi în halate albe.

Alan făcu un pas înainte şi întinse mâna spre profesor.

– Încântat să vă cunosc, profesore Jack, rosti el cu o voce sigură, aşteptând răspunsul la salut.

Urmarea acestui gest îl nedumeri însă. Căpitanul şi profesorul izbucniră în râs, lăsându-l pe Alan cu mâna întinsă, incapabil să reacţioneze în vreun fel la hohotele celor doi.

Într-un târziu, profesorul îi strânse mâna.

Nimic n-ar fi putut descrie uimirea întipărită pe chipul lui Alan. Avu impresia că e principalul actor într-o glumă pusă la cale de un prieten, deşi grandoarea locaţiei şi personalul impresionant din jurul lui „Jack", păreau să-l recomande pe acesta ca fiind ceva mai mult decât o simplă piesă de mobilier.

Profesorul Blackwood, un individ ce părea a avea în jur de şaizeci de ani, îşi aşeză ochelarii care, din cauza râsului, alunecaseră pe vârful nasului.

Alan avu impresia că visează şi că e prizonierul uneia dintre fanteziile lui H. G. Wells⁷. Aştepta ca, din clipă în clipă, cineva să iasă din spatele scaunului, să strige „Surpriză!" şi să se amuze pe seama lui.

Însă nici unul dintre cei prezenţi nu râdea, văzându-şi în continuare de treabă.

Alan înghiţi în sec:

–  O... ce? îngăimă el, contrariat de întorsătura discuţiei.

Profesorul încercă să-l liniştească:

– Ştiu că pare imposibil, locotenente, dar e o maşină a timpului.

Alan era bulversat de ceea ce aflase. Înghiţi în sec, încercând încă să proceseze cuvintele profesorului Blackwood.

Îşi aduse aminte cum, cu două săptămâni în urmă, el şi colegii săi îi spuseseră căpitanului Addison că Hitler capitulase şi că războiul luase sfârşit. Căpitanul fusese atât de bucuros, încât începuse să sărute şi să îmbrăţişeze toate femeile din personalul civil şi militar din minister.

Când lumea izbucnise în râs, căpitanul Addison îşi dăduse seama că fusese victima unei farse şi jurase să se răzbune pe „inconştienţii care au făcut o glumă proastă".

Blackwood se uită mirat la Alan, care privea în gol, rememorând momentul din urmă cu două săptămâni.

Alan îşi întoarse privirea către profesor, răspunzând cu o voce joasă:

Profesorul zâmbi.

– Înţeleg perfect, locotenente. Adevărul e că, nefiind un specialist în fizică, îţi vine greu să digeri toată această poveste. Poate că întâlnirea care va urma te va face să vezi cu alţi ochi proiectul nostru şi rolul pe care-l vei avea în misiunea pe care o pregătim. Apropo de asta, ar trebui să ne grăbim! Cred că întâlnirea e pe cale să înceapă.

Îşi dădu halatul jos, aruncându-l pe spătarul unui scaun şi îmbrăcă un sacou ponosit, de tweed gri. Porni apoi cu paşi siguri spre locul întâlnirii, urmat îndeaproape de căpitanul Mallory şi de locotenent.

Alan ar fi avut mii de întrebări de pus, nefiind încă pe deplin sigur de veridicitatea lucrurilor pe care le aflase. Spera ca întâlnirea la care urma să participe să-i lămurească măcar o parte din zecile de gânduri nerostite.

Soarta îi zâmbise atunci când, cu câteva luni în urmă, avionul său fusese atins de proiectilele unui avion german, după ce doborâse cinci avioane de vânătoare ale Luftwaffe. Un glonţ îi atinsese braţul, făcând ca braţul stâng să nu-l mai asculte ca înainte.

Recuperarea fusese lungă şi dureroasă, iar ca urmare a acestui incident nu-și mai putuse folosi braţul la capacitate maximă. Din această cauză fusese oprit de la zbor, având în vedere că nu mai putea strânge manşa cu suficientă putere, pentru a-şi struni cu precizie avionul Spitfire.

Simţea că, indiferent de misiunea la care urma să participe, soarta îi va surâde din nou, iar forţa divină care îi îndrumase până atunci paşii, avea să-l apere de primejdiile care-i vor ieşi în cale.

Câteva clipe mai târziu, Alan intră într-un birou cochet, cu lambriuri din lemn de nuc, ce părea mai degrabă un loc de studiu, decât o sală de şedinţe.

Capitolul 2

Histerezis

Discuţiile din încăpere încetară, odată cu intrarea celor trei. Alan îşi dădu imediat seama de importanţa întâlnirii, observând doua dintre persoanele care se ridicară din fotolii, dorind să-l salute.

– Aaaa, domnilor, iată-l pe locotenentul Chase, cel pe care îl așteptam cu toții, spuse unul dintre amfitrioni, întinzându-i mâna.

Alan salută, după care întinse mâna cu stângacie, recunoscându-l pe Sir Archibald Sinclair⁸, Secretar de Stat în Ministerul Aerului.

Alan avusese ocazia să-l mai întalneasca o singura dată pe acest bărbat, care avea alura unui star de cinema de la Hollywood. Cine putea spune dacă nu cumva mama acestuia, o americancă căsătorită cu un scoțian aprig, ca toți muntenii, era responsabilă pentru ținuta și privirea pătrunzătoare, aproape magnetică, a Baronetului de Ulbster.

Undeva în jurul a șaizeci de ani, cu o mină hotărâtă pe chip și o strângere de mâna la fel de fermă, bărbatul dinaintea lui Alan avea aerul unui politician rasat, care părea că petrecuse mulți ani în slujba coroanei.

– Sunt Alexander Maxwell⁹, locotenente, rosti barbatul, simplu, privindu-l în ochi.

Numele îl făcu pe Alan să se fâstâcească și mai mult, deși nu era o fire emotivă. Sir Alexander Maxwell era una dintre figurile de legendă ale Home Office¹⁰. Cunoscut ca unul dintre cei mai de seamă apărători ai libertăților civile, Alexander Maxwell veghea, de șaisprezece ani, ca legislația din Marea Britanie să fie strictă, fără a îngrădi însă drepturile cetățenilor.

Alan încercă să facă o legatură între elementele care  i se dezvăluiseră în ultima oră și persoana sa: baza ultrasecretă de sub Stația Aldwich, Jack, profesorul Blackwood și, acum, cele două personalități ale guvernului britanic. Nu avea nici cea mai vagă idee de ce fusese convocat aici, iar gândurile i se învârteau în minte asemenea unui carusel.

Îl zări și pe comandantul său direct, comandorul Edward Cross, pe care-l salută luând poziția de drepți. Alături de acesta se afla un al patrulea bărbat, cu părul alb, care-i întinse mâna.

Alan dădu curs invitației, așezându-se comod în fotoliul care-i fusese arătat.

Sir Archibald Sinclair făcu un semn spre un colț întunecat al încăperii. Majordomul¹¹ său, care așteptase tăcut în penumbră și pe care Alan nici nu îl observase, împinse un cărucior pe care trona o sticla de Glenfiddich Pure Malt din 1920 și câteva pahare de cristal.

Se opri în mijlocul încăperii și, cu o expresie afectată pe chip, deschise sticla și începu să toarne în pahare, în timp ce se simți dator să le explice celor din încăpere câteva particularități despre băutura pe care o turna cu multă atenție.

– Domnilor, whisky-ul din pahare provine din celebra regiune Speyside,  locul în care, comparativ cu orice altă regiune din Scoția unde se produce whisky, apa folosită pentru producerea acestei minunate băuturi are cel mai mic nivel de minerale. Single malt-ul distilat aici prezintă arome clasice de miere, vanilie și fructe verzi, care sunt frumos echilibrate între notele dulci, caramelul ușor și aromele florale, fapt care îi conferă nuanțe sofisticate și elegante.

Toți cei prezenți ascultau cu nesaț spusele majodomului, care se părea că-și cunoaștea la perfecție meseria. Archibald Sinclair zâmbi imperceptibil, privindu-l pe bătrânul care se afla de peste 20 de ani în slujba familiei sale și care, în ultima vreme, îl însoțea peste tot, având grijă să nu-i lipsească nimic.

Majordomul îi întrebă în timp ce turna în pahare.

– Termenul provine din uisge-beatha¹², adică „apa vieții", după cum era denumită în vechime, de către celții din Scoția, această minunată băutură, rosti majordomul, înmânându-i paharul Baronetului de Ulbster.

– Habar nu aveam! spuse sincer profesorul.

Archibald Sinclair i se adresă majordomului.

– Mulțumesc mult, Winston! Și pentru băutură, și pentru explicații, rosti el, zâmbindu-i cu căldură.

Sir Alexander Maxwell adulmecă paharul, savurând parfumul lichidului arămiu, după care se ridică din fotoliul de piele neagră, ținând paharul sus.

– Domnilor! Să toastăm pentru succesul misiunii noastre și pentru viitorul acestei nații. Fie ca planul nostru să conducă spre un deznodământ fericit, cu ajutorul locotenentului Chase. Să sperăm că întâlnirea de azi ar putea determina sfârșitul războiului, rosti el, gânditor.

Auzind toastul Subsecretarului de stat, Alan rămase stupefiat, uitând pur și simplu să soarbă din paharul său. Nu mai era loc de interpretări. Era foarte clar acum că el era cheia principală a acestei misiuni.

Încercă să se reculeagă, luând o înghițitură mare din băutura tare și aromată care-i încălzi imediat măruntaiele, făcându-l să-și elibereze mai mult nodul de la cravată, contrar uzanțelor.

– Comandor Cross, reluă Sir Maxwell aruncându-și privirea spre cel pe care-l numise, ai putea să le explici invitaților noștri, de ce ne aflăm aici?

Edward Cross așeză paharul pe o mică măsuță din apropierea locului în care stătea.

Bineînțeles, Sir, spuse el, în timp ce se ridică din fotoliu, aranjându-și ținuta.

Se îndreptă apoi spre mijlocul încăperii, având grijă să fie văzut de către toți cei prezenți.

După cum bine stiți, domnilor, Europa e în acest moment în vâltoarea celui mai mare conflict din istorie. Vulturul german planează asupra tuturor, amenințând să distrugă nu numai clădiri și opere de artă, ci însăși democrația și chiar liniștea întregii lumi. Home Office estimează că pierderile materiale și de vieți omenești vor fi enorme. Pentru a preîntâmpina această catastrofă, am conceput un plan care ar putea să conducă la evitarea acestui scenariu. La nivelul Home Office a fost înființat un grup de lucru, format din cei mai buni istorici și oameni de știință din universitățile britanice. Scopul acestora a fost să găseasca un plan, care să conducă cât mai repede la sfârșitul ostilităților. Dintre toate soluțiile propuse Primului Ministru, a fost ales planul cel mai nebunesc cu putință. Întreaga operațiune a primit numele de cod „Endgame"¹³, iar profesorul Blackwood vă va explica în continuare bazele acestui plan și efectele sale, dacă acest acțiune va reuși.

Profesorul se ridică de la locul său, mulțumind cu o scurtă înclinare a capului.

Se opri în mijlocul încăperii și își drese vocea, în timp ce, cu o bucată de material, își șterse ochelarii, amplificând importanța momentului.

– Onorabila audiență, începu el, puțin teatral, în timp ce zâmbea celor din jur. Cred că majoritatea celor prezenți au auzit despre Ernest Rutherford¹⁴, cel care a fost directorul Laboratorului Cavendish, de la Universitatea Cambridge, din 1919 până la moartea sa, în 1937...

– Dacă nu mă înșel, îl întreupse Sir Alexander Maxwell, a câștigat Premiul Nobel pentru chimie, în 1909...

– ... 1908, îl corectă grăbit profesorul Blackwood, mai exact pentru investigațiile sale privind dezintegrarea elementelor și chimia substanțelor radioactive. La începutul anilor 20, am avut șansa să lucrez în Laboratorul Cavendish, ca asistent al profesorului Rutherford, și să fac parte din acel minunat grup de cercetători care au studiat particularitățile atomului, chiar la putin timp după prima divizare a atomului¹⁵ într-o reacție nucleară între particulele de azot și particulele alfa, în urma căreia a descoperit și a denumit  protonul. Am ținut cont și de cercetările lui James Chadwick¹⁶. Cercetările sale despre neutroni m-au ajutat foarte mult în Proiectul "Endgame". În esență, domnilor, fără a vă plictisi cu prea multe detalii tehnice, în urma cărora se află ani lungi de cercetări și experimente, o călătorie temporală presupune, în esență, o dezintegrare a celulelor corpului uman și reintegrarea lor în alt timp și spațiu.

Cei prezenți facură ochii mari de uimire, deși unii dintre ei erau familiarizați cu proiectul. Nu-și puseseră însă niciodată întrebări despre modul în care acest lucru era posibil. Cuvintele profesorului dezvăluiau însă, cu toată simplitatea lor, o abordare fantezistă și o latură periculoasă, pe care nici unul dintre ei nu      și-o imaginase.

Însuflețit de vorbele sale și de efectul năucitor asupa celor prezenți, Blackwood continuă.

– Profesorul Rutherford a reușit dezintegrarea atomilor și și-a imaginat că o reintegrare ar fi posibilă, dar el nu a luat niciodată în calcul decât o singură coordonată, cea spațială. Eu, domnilor, am mers mai departe de atât și mi-am imaginat că acest lucru se poate face și pe coordonata temporală.

Pe fruntea profesorului apăruseră broboane de sudoare, semn că se încălzise, în parte din cauza explicațiilor, iar pe de altă parte din cauza whisky-ului din care sorbise mai devreme. Își scoase sacoul de tweed și îl aruncă, printr-o mișcare zmucită, în fotoliul pe care îl ocupase mai devreme.

– Acum o săptămână, domnilor, am încercat un mic experiment... am încercat să proiectăm în viitor, la două zile diferență, unul dintre caietele mele de însemnări. Experimentul a fost un succes, cu o marjă de eroare de doar un metru față de locul în care prevăzusem că va apărea acel caiet și cu aproape două ore mai târziu. E drept, pentru a trimite o persoană în trecut, la o diferență de treizeci și trei de ani și mii de mile depărtare, a trebuit să facem zeci de mii de calcule și să le verificăm de sute de ori, pentru a nu pune în pericol integritatea omului nostru și pentru a nu periclita succesul misiunii. Pot spune, domnilor, cu certitudine chiar, că omul nostru va ajunge în Septembrie 1907, undeva la marginea Vienei. Există însă câteva probleme...

Profesorul își scoase ochelarii de pe nas și începu să-i șteargă cu aceeași bucată de pânză de mai devreme, insistând cu obstinație pe marginea lentilelor. După ce termină, își puse ochelarii înapoi pe nas și băgă mica bucată de material în buzunarul stâng al vestei, nu înainte de a o împături cu mare atenție.

Privi apoi la auditorii săi și îi văzu concentrați, așteptând cu nerăbdare explicațiile sale.

– Bănuiesc că niciunul dintre cei prezenți nu a auzit vreodată de histerezis, nu-i așa? întrebă profesorul Blackwood, mai mult retoric. E un fenomen stiințific, domnilor, și reprezintă dependența stării unui sistem față de istoria sa. De exemplu, un magnet poate avea mai mult decât un posibil moment magnetic într-un câmp magnetic dat, în funcție de modul în care câmpul      s-a schimbat în trecut.

Profesorul se apropie de o tablă, așezată pe un stativ în spatele comandorului Cross.

– Dacă-mi permiteți, domnilor, voi încerca să vă explic câteva lucruri despe acest fenomen, ca să înțelegeți mai bine despe ce vorbesc, spuse profesorul, în timp ce începu să schițeze pe tabla neagră un fel de grafic.

Nemulțumit de prima de reprezentare, șterse cu mâna o parte din ceea ce desenase, după care refăcu acea porțiune, până ce fu mulțumit de rezultat.

– Graficele unei singure componente a momentului, domnilor, formează adesea o curbă de buclă, denumită și histereză, unde există valori diferite ale unei variabile, în funcție de direcția de schimbare a altei variabile. Mai exact, ce se petrece în interiorul acestei bucle se supune legii cauzalității. Principiul cauzalității pornește de la ideea că orice cauză are și un efect, iar orice efect va duce către un nou alt efect.

– Așadar, ne aflăm în fața unei probleme de etică, nu-i așa, profesore Blackwood? întrebă Alexander Maxwell, înțelegând prima dintre problemele ridicate de către savant.

– Exact, Sir Maxwell! aprobă Phillip Blackwood, mulțumit că explicațiile sale avuseseră rezultat. Mai exact, domnilor, orice decizie luată conștient sau inconștient, va conduce - inevitabil - către un anumit efect sau rezultat, care va influența mersul universal al evenimentelor. Dacă vreți, domnilor, putem reprezenta geometric principiul cauzalității, printr-un cerc pe  care-l vom suprapune peste reprezentarea buclei de histerezis, spuse profesorul, desenând un cerc aproape perfect, în interiorul căruia trasă câteva linii întâmplatoare, dintr-o margine în alta. Aceste linii, domnilor, reprezintă acțiunile care se desfășoară în perioada de timp aleasă de noi, mica noastră buclă de histerezis, am putea spune. Vedeți cum aceste linii se intersectează în anumite puncte? Aceasta arată, domnilor, că evenimentele sunt interconectate între ele. O modificare a uneia dintre aceste linii, va conduce la un nou lanț de evenimente, intrucât punctul de incidență al unui eveniment cu alt eveniment, va fi cu totul altul sau pur și simplu nu va exista. Merită să schimbăm istoria, domnilor, pentru a salva milioane de vieți, cu riscul de a genera alte evenimente care pot schimba, la rândul lor, soarta omenirii?

– Cred ca răspunsul e evident, profesore, nu-i așa? răspunse Archibald Sinclair, după câteva clipe de tăcere.

–  Oare? întrebă, sincer, profesorul. Credeți că modificarea unui punct important al istoriei nu va avea niciun impact asupra viitorului nostru? O mulțime de evenimente nu vor mai avea loc. Pe de altă parte să nu mai vorbim despre viețile milioanelor de oameni care ar trebui să piară în conflict și a căror viață viitoare va influența viața altor milioane de oameni, dând naștere unor evenimente noi, care n-ar fi trebuit să aibă loc...

Cei prezenți se priviră în tăcere preț de câteva clipe, realizând importanța deciziei pe care trebuiau să o ia în următoarele minute. Profesorul avea dreptate. Problema părea mai spinoasă decât își imaginaseră.

– Sper că nu bateți în retragere, profesore Blackwood? Regele¹⁷ și-a pus multe speranțe în planul nostru...

– Nicidecum, Sir Sinclair, se grăbi profesorul să infirme afirmația baronetului de Ulbster. Doar că îmi pun problema legitimității acțiunilor noastre. Nu vreau ca peste ani să am sentimentul că ceea ce am făcut nu a fost corect și să trăiesc o viață plină de remușcări.

Din fotoliul său, Alexander Maxwell tuși scurt și își drese glasul.

– Domnilor, răspunsul e simplu. Nu putem decât să punem în balanță ceea ce știm că o să se întâmple, conform estimărilor comune realizate de Home Office și Foreign Office¹⁸ și să evităm pierderea a milioane de vieți omenești și a unor ani suplimentari de haos... sau să încercăm să ne gândim la implicațiile evenimentelor care s-ar putea declanșa dacă operațiunea noastră va avea succes. Dar, după cum văd eu lucrurile, avem de ales între o certitudine și o probabilitate, așa că eu știu deja ce voi alege...

– Răul cel mai mic, murmură comandorul Cross, puțin mai tare decât și-ar fi dorit.

Alexander Maxwell se întoarse spre el.

– Exact, comandor Cross! îl aprobă el. Iar dacă ne ghidăm după principiul „lamei lui Ockham"¹⁹, răul cel mai mic, domnilor, cel puțin în opinia mea, este continuarea Operațiunii „Endgame".

Cuvintele Subsecretarului de Stat îi puseră pe toți pe gânduri. Judecând la rece, Alexander Maxwell avea dreptate. Nu puteau prezice cu exactitate ce evenimente aveau sa fie alterate în cei treizeci și trei de ani de după succesul misiunii și ce impact va avea Operațiunea „Endgame asupra vieților a milioane de oameni. Puteau doar să spere că prezentul „de după, nu avea să fie la fel de sumbru ca cel actual.

– Pe de altă parte, rosti profesorul, întrerupând gândurile celor din încăpere, nu este sigur că viitorul nu va fi același, chiar dacă-l vom elimina pe Hitler din această ecuație. E posibil ca Himmler, Goebels sau Göring să devină Cancelari al Germaniei și lucrurile să se desfășoare exact la fel. Timpul are o componentă karmică, domnilor, și funcționează pe un principiu simplu: nu scapi de ce ți-e scris. Vă aduceți aminte ce vă spuneam mai devreme, despre punctul de incidență? Dacă facem o paralelă cu o rază de lumină care lovește apa, observăm că raza de lumină nu dispare, ci se reflectă. Ea va continua să existe, doar că se va îndrepta în altă direcție. E posibil ca acțiunea noastră să nu aibă rezultatul dorit, ci doar să capete o altă turnură.

– Chiar și așa, profesore, merită să încercăm! interveni comandorul Cross. Cred că și în cazul în care există o șansă infimă ca acest conflict să nu aibă loc, ar trebui să nu stăm pe gânduri și să ne continuăm planul, fără a ne gândi la consecințe. Cred că toți cei prezenți sunt de acord că e mai bine să facem ceva, decât să stăm cu mâinile în sân, așteptând un miracol.

– Sunt de aceeași părere cu comandorul Cross, interveni și Archibald Sinclair. Așadar, domnilor, mergem înainte cu planul nostru? Ar trebui să cădem de acord într-un fel sau altul, pentru că peste câteva ceasuri îl voi informa pe domnul Prim-ministru despre asta.

Se uitară unii la alții cu priviri aprobatoare, semn că în mintea fiecăruia dintre ei decizia fusese deja luată. Era clar că toți cei de față erau de părere că Operațiunea "Endgame" trebuia să-și urmeze cursul stabilit. Argumentele pro păreau mult mai solide decât cele contra, pentru că se bazau pe fapte reale și estimări realiste ale conflictului ce amenința să dea foc lumii.

– Așadar, domnilor, îl voi informa pe Rege că suntem în grafic! concluzionă Sir Sinclair.

Un murmur general încuviință afirmația Secretarului de Stat, exprimându-și cu toții aprobarea.

– Dacă-mi permiteți, domnilor, mai rămâne un singur lucru de făcut, interveni comandorul Cross. Cred că e momentul să-i spunem locotenentului Chase de ce se află aici și care e rolul său în planul pe care l-am pus la cale.

Alan se ridică din fotoliu și își aranjă cu grijă ținuta, remarcând că intrase în centrul atenției. Se apropie de superiorul său, care-l cuprinse familiar după umeri.

– Domnilor, acesta este locotenentul Alan Chase, fiul baronetului de Chelmsford, Sir William Thompson, o familie cu vechi origini aristocratice, care datează de pe la începutul secolului XVII. Dintre cei douăzeci de candidați pe care i-am avut în vedere, l-am ales pe el, pentru că e singurul care întrunește toate calitățile necesare pentru această misiune. Este absolvent al prestigiosului colegiu Eton și al Royal College of Art²⁰. Vorbește fluent limba franceză, limba rusă, limba germană, latina și greaca veche. Mi s-a spus de asemenea că se distrează ca nimeni altul și bea ca un taur, fapt care-l va ajuta, cu siguranță, să se integreze rapid printre candidații de la Academia de Arte Frumoase din Viena. Știți foate bine că nu există petrecăreți mai de soi decât artiștii...

Alan roși puțin la auzul vorbelor comandorului Cross. Deși în cercul său de prieteni se mândrea cu experiențele sale bahice și faima de petrecăreț pe care și-o cultivase de-a lungul anilor, considera că, într-un asemenea cadru, activitățile sale extrașcolare constituiau un dezavantaj.

– Stai fără grijă, locotenente. După cum spuneam, faima dumitale de petrecăreț a constituit un atu, îl liniști comandorul. Bănuiesc că acum, după ce ai fost martor la discuțiile din această încăpere, realizezi ce implică Operațiunea „Endgame"?

– Profesorul a amintit ceva despre eliminarea lui Adolf Hitler din ecuație, așa că intuiesc. Numai că, domnule, mă tem că nu ați ales prea bine candidatul pentru această misiune. Deși sunt un țintaș destul de bun, datorită partidelor de vânătoare la care eram nevoit să particip alături de tatăl meu, țin să vă aduc aminte, după cum remarcați mai devreme, că sunt un boem de felul meu, nu un asasin...

Cei prezenți izbucniră în râs.

„Hotărât lucru, azi sunt foarte nostim..., gândi Alan, amintindu-și de prima repriză de râs, care avusese loc mai devreme, în momentul în care îl cunoscuse pe „profesorul Jack.

Comandorul Cross își drese cu greutate glasul și încercă să redevină solemn, în acord cu importanța întâlnirii.

– Tinere, dumneata ai impresia că ai fi fost prima mea alegere în cazul în care am fi vrut să-l ucidem pe Führer²¹? Dacă nu mă înșel, aceasta a fost prima problemă etică pe care ne-am pus-o: să-l asasinăm pe Adolf Hitler sau nu? Am ajuns la concluzia că e mai bine să nu ne jucăm de-a Dumnezeu și să luăm o viață pe care nu noi am creat-o, chiar dacă această persoană se joacă ea însăși de-a Dumnezeu în acest moment, hotărând cine trăiește și cine moare. Ei bine, nu, nu despre un asasinat vorbim aici.

Alan ridică mirat din sprâncene, neputînd să-și ascundă uimirea.

– Atunci, domnilor, nu mai înțeleg nimic. Dacă nu-l ucidem pe Führer, cum credeți că vom putea schimba istoria?

– Știm din surse sigure, locotenente, rosti Alexander Maxwell, că Hitler și-a dorit toată viața să devină pictor. A încercat chiar, în anii tinereții, să intre la Academia de Arte Frumoase din capitala Austriei. Prima încercare a fost în 1907. A doua, cu un an mai târziu.

– Ideea e, locotenente, interveni și comandorul Cross, că avem nevoie de experiența ta în domeniul artelor, pentru a-l ajuta pe Adolf Hitler, prin orice mijloace, să fie declarat admis la examenul din 1907. Dacă-și va împlini visul, Adolf Hitler nu va mai deveni niciodată Cancelar al Germaniei și conducător al celui de al Treilea Reich!

– Adică..., se bâlbâi Alan, ce vreți să spuneți prin „a-l ajuta"?

– Să te împrietenești cu el locotenente. Să-i câștigi încrederea. Suntem încrezători că vei reuși asta și că toate cunoștințele tale despre pictură îl vor ajuta să-și îmbunătățească stilul. Din câte știm, cei de la Academia de Arte i-au recomandat să încerce o reorientare spre arhitectură, întrucât, se pare, are un simț al detaliilor mai potrivit pentru clădiri, decât pentru portrete și siluete umane...

– Domnilor, să-mi fie cu iertare, dar ideea de a mă împrieteni cu Adolf Hitler, chiar dacă vorbim depre tânărul Hitler, cel de dinainte de a deveni dictatorul nebun pe care-l cunoaștem, mi se pare de domeniul fantasticului. Nu cred că voi putea trece peste faptul că știu ce va face peste ani...

– N-ar trebui să fie prea greu, locotenente. Hitler de atunci nu se compară deloc cu cel de acum. E un om taciturn, măcinat de multe trăiri interioare, dar credem că nu e încă obsedat de supremația rasei germane sau de epurările etnice. O fire veselă ca a ta n-ar trebui să aibă probleme în a-i abate gândurile. Trebuie doar să-ți folosești experiența dobândită la Școala de Artă, pentru a-l ajuta să-și îmbunătățească stilul...

Alexander Maxwell îl întrerupse pe comandorul Cross.

– Vei fi sprijinit în permanență de personalul ambasadei noastre din Viena, locotenente.

– Nici asta nu văd cum ar putea fi posibil, domnule Subsecretar. Ce să le spun celor de la ambasadă? Că sunt un supus al coroanei, care a venit din viitor pentru a opri un dictator să ajungă la putere? Mare minune dacă nu mă trimit direct la balamuc...

– Nu, domnule Chase, pentru asta îl avem azi, aici, pe domnul John Duncan Gregory, cel pe care l-ai cunoscut mai devreme.  Domnul Gregory a fost Secretar al Ambasadei Britanice din Viena din 1907 până în 1909. Dacă nu mă înșel este absolvent de Eton, exact ca dumneata...

– Nu vă înșelați, Sir Maxwell, confirmă diplomatul. Am absolvit într-adevăr la Eton, iar din 1902 am activat în Serviciul Diplomatic, până când am fost demis, în 1929, din cauza unei... afaceri nefericite...

– Suntem conștienți de... problemă, domnule Gregory. Dumneavoastră și alți doi oficiali din Foreign Office ați fost implicați în „Cazul francilor", din 1928, folosindu-vă poziția pentru a specula cursul monedelor străine. Ulterior ați fost declarat incompatibil cu postul de Asistent al Subsecretarului de Stat pentru Afaceri Externe. Aveți astăzi șansa de a face un serviciu țării, domnule Gregory, serviciu pentru care, vă asigur, veți primi o dovadă de recunoștință din partea suveranului nostru.

–  Sir Maxwell, vă asigur că am fost întotdeauna onorat să fiu în slujba Majestății Sale, iar dacă n-ar fi fost acel incident...

– N-am nicio îndoială, domnule Gregory, că dorința dumneavoastră de a vă servi suveranul este autentică. Cei douăzeci și șapte de ani de serviciu credincios în slujba diplomației britanice întăresc afirmațiile dumneavoastră, îl liniști Alexander Maxwell. Să trecem însă la subiect și să-i spunem tânărului Chase cum îl putem ajuta.

Duncan Gregory băgă mâna în buzunarul interior al hainei, de unde scoase un plic alb, sigilat cu ceară, peste care aplicase blazonul familiei sale.

–  În acest plic, locotenente, e o scrisoare scrisă de mine, pe care am să te rog să mi-o înmânezi în 1907. În ea am explicat tot ce trebuie să știu despre misiunea pe care o ai.

–  Va rog să mă iertați, domnule, dar credeți că veți avea încredere într-o persoană pe care n-ați întâlnit-o niciodată și care se prezintă cu o pretinsă scrisoare din partea unui Duncan Gregory din viitor? Eu unul n-aș crede așa ceva în ruptul capului și aș considera că sunt victima unei farse bine ticluite, cu ajutorul unei scrisori măsluite...

–  M-am gândit la acest aspect, domnule