Franta - Anii Intunecati: 1940-1944

De Julian Jackson

O buna parte din acest volum este dedicata istoriei de dinainte de Vichy si prezinta anxietatile culturale dupa cosmarul Marelui Razboi, dezbaterea privind reforma Republicii, amenintarea razboiului de clasa si a razboiului civil in anii 1930 si umbra Germaniei care nu parea sa se ridice niciodata.

Guvernul Daladier din 1938-1940 este reinvestigat, evidentiindu-se o serie de politici represive care le-au prefigurat pe cele de la Vichy. Cu toate acestea, Julian Jackson ne aminteste clar ca nimic nu era inevitabil la Vichy. Ceea ce il intriga pe autor sunt ambiguitatile, complexitatile si contradictiile regimului, care credea in reinnoirea nationala si, ca atare, atragea oameni din intreg spectrul politic. Jackson subliniaza, de asemenea, ca alegerile nu au fost usoare sub ocupatia germana. Corectitudinea si raul, care pareau atat de clare la Eliberare, nu erau deloc evidente atunci.

• Limbă: Română
• Editor: Publisol
• Data lansării: 2 ian. 2022
• ISBN: 9786060980902

Previzualizare carte

Abrevieri

*

ACA Adunarea Cardinalilor și Arhiepiscopilor

ACJF Asociația Catolică a Tineretului Francez

ADMP Asociația pentru Apărarea Memoriei Mareșalului Pétain

AI Acțiunea imediată

AMGOT Guvernul militar aliat al teritoriilor ocupate

ANAPF Alianța Națională pentru Creșterea Populației Franceze

ANOD Asociația Națională pentru Organizarea Democrației

AO Acțiunea muncitorilor

AS Armata secretă

ATP Artă și tradiții populare

BCRA Biroul Central de Informații și Acțiune

BCRAM Biroul Central de Informații și Acțiune Militară

BIP Biroul de presă și informare

BS Brigăzile speciale

CAD Centrul de acțiune și documentare

CAS Comitetul de acțiune socialistă

CCDM Comitetul Central al Mișcărilor de Rezistență

CDJC Centrul de Documentare Evreiesc Contemporan

CDL Comitetul departamental pentru eliberare

CDLL Susținătorii Eliberării

CDLR Susținătorii Rezistenței

CEES Comisia de studii sociale și economice

CF Crucea de foc (organizație)

CFA Comitetul Franco-German

CFL Corpul Liber al Eliberării

CFLN Comitetul național unic de eliberare franceză

CFTC Sindicaliștii catolici

CGE Comitetul de studiu general

CGQJ Comisariatul General pentru Afaceri Evreiești

CGT Federația sindicală franceză

CGTU Confederația Generală Unitară pentru Forța de Muncă

CIMADE Comitetul integrat pentru mișcare evacuați

CLL Comitet local de eliberare

CMN Comitetul Militar Național

CMR Comitetul unic al medicilor rezistenței

CND Frăția Notre Dame

CNE Comitetul Național al Scriitorilor

CNIE Comitetul național de epurare

CNR Consiliul Național al Rezistenței

CNU Comitetul Național de Urbanism

CO Comitete de organizare

COIC Comitetul de organizare al cinematografiei

COMAC Comitetul de Acțiune Militară

COSI Comisia de ajutor de urgență al muncitorilor

CPL Comitetul de eliberare parizian

CRI Comisariatul pentru reconstrucția clădirilor

CRIF Consiliul reprezentativ al instituțiilor evreiești din Franța

CRS Asociații republicane de securitate

CSAR Comitetul Secret al Acțiunii Revoluționare

CSC Comisia de coordonare sindicală

CSEIC Consiliul economic comercial și industrial

CSP Centrul Sindicalist pentru Propagandă

CVR Luptător voluntar al Rezistenței

DGEN Comisariatul responsabil pentru implementarea

proiectelor de infrastructură

DGREFA Delegația generală pentru afaceri economice franco-germane

DGSS Direcția generală a serviciilor speciale

DMN delegat militar național

DMR delegat militar regional

DMZ delegat militar zonal

EMFFI Statul-Major al Forțelor Franceze din Interior

EIF Cercetașii israeliți din Franța

ENA Școala Națională de Administrație

ERC Comisia pentru situații de urgență

FFI Forțele Franceze din Interior

FN Frontul Național

FNC Federația Catolică Națională

FNSP Fundaţia Naţională pentru Ştiinţe Politice

FRN Frontul Revoluționar Național

FST Frontul Muncii Sociale

FTP Lunetiștii francezi și partizanii, ramură specializată

militar-teroristă a Partidului Comunist

GMR Grupuri de rezervă mobile

GPRF Guvernul Interimar al Republicii Franceze

GTE unități de muncă străine

IEQJ Institutul pentru Studiul Chestiunilor Evreiești

IEQJER Institutul pentru Studiul Chestiunilor Evreiești și Etnorasiale

IHTP Institutul de istorie modernă

INED Institutul Național pentru Studiul Demografiei

JEC secțiunea studențească a Acțiunii Catolice

JFOM Tineretul din Franța și de peste mări

LVF Legiunea antibolșevică

MBF Administrația militară germană

MLN Mișcarea de Eliberare Națională

MNCR Mișcarea Națională împotriva Rasismului

MNRPDG Mișcarea Națională de Rezistență a Prizonierilor de Război

MOI Mișcarea Muncitorilor Imigranți

MRP Mișcarea Republicană Populară, partid creștin-democrat

MSR Mișcarea Socială Revoluționară

MUR Mișcările Unite ale Rezistenței

NAP Consolidarea administrației publice, secțiune specială a organizației Combat pentru a se infiltra în administrație

NRF Noua revizuire franceză

OCM Organizația civil-militară

OCPRI Biroul Central pentru distribuția de materiale industriale

OFI Oficiul Francez de Informații

OG grupurile operaționale americane

OJC Organizația de Luptă a Evreilor

ORA Organizația de Rezistență a Armatei

OS Organizație specială

OSE Organizația de Ajutorare a Copiilor

OSS Office of Strategic Services - Serviciile secrete americane

PCF Partidul Comunist Francez

PPF Partidul Popular Francez

PQJ Poliția Evreiască

PDP Partidul Creștin-Democrat

PKWN Polski Komitet Wyzwolenia Narodowego / Comitetul Polonez de Eliberare Națională

PNB Partidul Naționalist Breton

POWN Polska organizacja walki o niepodlegosc / Organizația poloneză a luptei pentru independență

PSF Partidul Social Francez

RNP Adunarea națională populară

RPF Adunarea poporului francez (partidul lui Charles de Gaulle)

SAP Secția aterizare și parașutism

SAS Serviciul Aerian Special, corp de forțe speciale al armatei britanice

SCAP Serviciul de control al administratorilor provizorii

SD Sicherheitsdienst, serviciu de securitate nazist

SEC Divizia de investigații și inspecție

SFIO Secțiunea Franceză a Internaționalei Muncitorești

SGJ Secretariatul General pentru Tineret

SNM Serviciul Național Maquis

SOAM Serviciul de operațiuni aeriene și maritime

SOE Biroul de Operațiuni Speciale

SOL Serviciul legionar pentru ordine

SPAC Poliția anticomunistă

SRMAN Serviciul de represiune a activității antinaționale

SSS Poliția societăților secrete

STO Serviciul de muncă obligatorie

TA Travaille Allemand, secțiune a Rezistenței

UDSR Uniunea Democrată și Socială a Rezistenței

UFF Uniunea Femeilor Franceze

UGIF Uniunea Generală a Israeliților din Franța

UNE Union Nacional Española / Frontul Național Spaniol

UNR Uniunea Națională a Rezistenței

UNSA Uniunea Națională Conservatoare a Sindicatelor Agricole

WT Transmisie prin radio

Abrevieri folosite în notele de subsol:

EHQ European History Quarterly / Publicație trimestrială de istorie a Europei

FHS French Historical Studies / Studii de istorie a Franței

GMCC Guerres mondiales et conflits contemporains / Războaiele mondiale și conflictele contemporane

HJ Historical Journal / Jurnalul de istorie

JCH Journal of Contemporary History / Jurnalul de istorie contemporană

JMH Journal of Modern History / Jurnalul de istorie modernă

MS Mouvement social / Mișcarea socială

RHDGM Revue d’histoire de la Deuxième Guerre mondiale / Revista de istorie a celui de-al Doilea Război Mondial

RHMC Revue d’histoire moderne et contemporaine / Revista de istorie modernă și contemporană

VEF J-P. Azéma și F. Bédarida, Le Régime de Vichy et les Français / Regimul de la Vichy și francezii

VSRH Vingtième Siècle, Revue d’histoire / Revista de istorie „Secolul XX"

---

* Acronimele sunt cele originale din limba franceză pe care autorul le-a redat în cartea sa. Pentru o mai bună înțelegere a denumirilor complete, redacția a considerat adecvat să le traducă în limba română. (n.r.)

Prefață

Această carte este inspirată de convingerea că a sosit vremea pentru o nouă cronică a Franței din perioada ocupației germane. Ultima istorie generală pe această temă, realizată de către istoricul francez Jean-Pierre Azéma, a apărut în anul 1973, însă în cei douăzeci și șapte de ani care au trecut de atunci s-au efectuat cercetări mult mai ample. Ceea ce îmi propun prin acest studiu este să ofer o nouă sinteză interpretativă care să țină seamă de cantitatea considerabilă de informații rezultate în urma cercetărilor recente. Acest lucru înseamnă, desigur, că această carte nu ar fi putut fi scrisă în lipsa activității inovatoare de arhivare a multor altor istorici. Nădăjduiesc că recunoștința pe care le-o port reiese din notele de subsol, însă aș vrea să profit de ocazia scrierii acestei prefețe pentru a-i menționa pe unii istorici a căror muncă a fost îndeosebi inspirațională și motivantă pentru mine: Philippe Burrin, Luc Capdevila, Daniel Cordier, Jean-Louis Crémieux-Brilhac, Laurent Douzou, Jean-Marie Guillon, Stanley Hoffmann, Roderick Kedward, Pierre Laborie, François Marcot, Robert Paxton, Denis Peschanski, Henry Rousso, Gisèle Sapiro, John Sweets, Olivier Wieviorka.

Se poate observa că majoritatea numelor de pe această listă sunt franceze, iar acest fapt poate că trebuie subliniat, luând în considerare convingerea aparent imposibil de eradicat în afara Franței (și uneori chiar și în Franța) conform căreia francezii în continuare nu sunt dispuși să își „înfrunte" trecutul. În timp ce scriam această carte, am pierdut șirul numărului de persoane care au dorit să-mi povestească despre amnezia voluntară a Franței în ceea ce privește ocupația și predilecția ei pentru a da crezare legendelor eroice despre Rezistență.

Problema cu astfel de comentarii nu este doar condescendența neîntemeiată pe care sunt fundamentate – aserțiunea este că noi, britanicii, am fi făcut față lucrurilor mult mai bine în circumstanțe similare –, ci și faptul că sunt, fără echivoc, false. Este adevărat că primele studii importante ale regimului Vichy au fost realizate în afara Franței, însă istoricii francezi le-au ajuns de mult din urmă. Departe de a reprezenta anii pe care istoricii francezi îi evită, perioada Regimului de la Vichy este, probabil, în momentul actual, cea mai cercetată din istoria Franței, cu toate că este dificil să spunem cât de departe și în ce manieră descoperirile comunității științifice au reușit să ajungă la publicul larg. Dimpotrivă, opinia publică despre ocupația din Franța a devenit extrem de fixată pe colaboraționism și antisemitism; în schimb, cele mai recente cercetări științifice au fost mai degrabă orientate spre Rezistență, după ce subiectul a fost neglijat o vreme. Unul dintre țelurile mele principale în această carte este de asemenea să readuc Rezistența în discuție, dar asta fără să evit în vreun fel aspectele mai sumbre ale perioadei.

Îi sunt extrem de recunoscător lui Tony Morris, care lucra la Oxford University Press (OUP), pentru că m-a încurajat să scriu această carte și pentru că a susținut-o cu atâta entuziasm. Când i-am povestit că îmi doream să scriu o carte scurtă despre Vichy, mi-a sugerat să mă gândesc la un proiect editorial mai ambițios. Mă bucur că i-am urmat sfatul, însă în cazul în care cititorii vor considera această carte prea lungă, îmi împart vina cu el. Îi mulțumesc de asemenea lui Ruth Parr, succesorul lui Tony Morris la OUP, pentru că a continuat să sprijine un proiect la care nu a lucrat de la început, lui Michael Watson, pentru că a asistat cartea în procesul de producție, și Rowenei Anketell, pentru editarea ei extraordinar de eficientă. Cea mai mare parte a cercetării pentru această carte s-a petrecut în biblioteca „Institut d’histoire du temps présent și îi sunt îndeosebi recunoscător bibliotecarei de acolo, Jean Astruc. Aș dori de asemenea să le mulțumesc angajaților de la biblioteca BDIC din Nanterre. Unul dintre efectele secundare benefice ale stadiilor finale din cercetarea mea a fost că am ajuns să apreciez, dacă nu să îndrăgesc, noua „Bibliothèque de France: poate că afecțiunea va apărea și ea în timp. Aș vrea de asemenea să consemnez mulțumirile mele pentru David Eastwood, șeful meu de catedră, care a sprijinit cartea mea și a reușit să păstreze o atmosferă de lucru foarte civilizată și relaxată în cadrul catedrei chiar și în această perioadă neplăcută din timpul revoluției permanente Blair-Thatcher din universitățile britanice.

Doresc să-i mai mulțumesc lui Frank Cherbé pentru încurajările sale și pentru că mi-a pus la dispoziție nenumărate materiale privind procesul Papon din Franța. Eleanor Breuning a fost suficient de amabilă să corecteze întregul text: eforturile ei eroice m-au salvat de multe greșeli. Alte trei persoane citiseră manuscrisul într-o primă fază. Patrick Higgins a avut ocazia să citească o mare parte din prima ciornă. Lectura lui atentă mi-a dovedit că mai aveam mult de lucru. Însă datoria pe care o am față de Patrick este una mai profundă. Am avut foarte multe de învățat de la el în cei douăzeci de ani de când suntem prieteni, iar într-o bună zi sper că voi cunoaște măcar jumătate din câtă istorie știe el. Roderick Kedward a citit întregul manuscris și a contribuit cu multe sugestii utile. Încurajarea lui a fost foarte importantă pentru mine, iar impulsul pe care munca și inspirația lui le-au oferit în studiul lui Vichy și al Rezistenței Franceze în Marea Britanie este incomensurabil. Kevin Passmore a citit manuscrisul într-un stadiu deja avansat pentru a mai contribui cu un număr mare de comentarii detaliate, însă am încercat să țin cont de sugestiile pe care și-a permis totuși să le facă. Totuși, cel mai important lucru este că m-a învățat foarte multe despre politica franceză interbelică atât prin scrierile sale, cât și prin discuțiile noastre. A fost grozav să îl am coleg într-o universitate situată la mică distanță de cea în care activez eu.

Ultimul dar mai degrabă cel dintâi este Douglas, căruia aș vrea să îi mulțumesc pentru că a fost poate chiar mai apropiat de această carte decât și-ar fi dorit în răstimpuri. Puține activități implică mai mult egoism și egocentrism precum scrierea unei cărți. Data viitoare voi face eforturi mai mari pentru a depăși aceste vanități, însă între timp nu pot decât să îmi exprim sincera recunoștință pentru toate cele pe care i le datorez.

Swansea, iulie, 2000

Introducere

Ocupația prin ochii istoricilor

În Franța, perioada dintre anii 1940 și 1944 este cunoscută sub numele de „anii întunecați". Procurorul care a participat la procesul postbelic al mareșalului Pétain, André Mornet, și-a intitulat memoriile Four Years to Erase from our History („Patru ani de eliminat din istoria noastră")¹. Au fost multe lucruri de eliminat. În 1940, după o bătălie ce a durat doar șase săptămâni, Franța a suferit o înfrângere militară catastrofală. A fost semnat un armistițiu cu Germania, iar jumătate din Franța, inclusiv Parisul, a fost ocupată de trupele germane. În cealaltă jumătate a țării, un presupus guvern francez independent, condus de mareșalul Pétain, s-a instalat în orașul balnear Vichy. Guvernul de la Vichy a lichidat instituțiile democratice ale Franței, a persecutat francmasonii, evreii și comuniștii și s-a angajat într-o politică de colaborare cu Germania. În cele din urmă, 650.000 de muncitori civili francezi au fost recrutați forțat pentru a lucra în fabricile germane, 75.000 de evrei din Franța au pierit la Auschwitz, 30.000 de civili francezi au fost împușcați ca ostatici sau membri ai Rezistenței, iar alți 60.000 au fost deportați în lagărele de concentrare germane.

Dorința lui André Mornet de a șterge acești ani din istorie a fost larg împărtășită. De Gaulle a încercat să facă același lucru. În august 1944, guvernul său provizoriu a emis o ordonanță prin care declara că întreaga legislație a Regimului de la Vichy era nulă și fără valoare: istoria se va relua de acolo de unde a fost oprită în anul 1940. Atunci când de Gaulle a fost rugat să anunțe restaurarea Republicii Franceze, în Parisul care fusese eliberat, el a refuzat – pe motiv că Republica nu fusese niciodată suprimată. Această ficțiune legală a devenit fundamentul unei reinterpretări eroice a anilor întunecați. Potrivit acestei reinterpretări, majoritatea ororilor care îi fuseseră provocate Franței au fost doar opera germanilor; de Gaulle și mișcarea de rezistență au întruchipat adevărata Franță, iar marea parte a poporului francez, cu excepția unei șlehte de trădători, îi susținea cu tărie, fie în gândire, fie în faptă. Mornet însuși a contrazis titlul propriilor sale memorii, declarând în epigraf că Rezistența a făcut ca perioada cuprinsă între anii 1940 și 1944 să fie declarată ca fiind „notabilă în istoria noastră". Acest mit al Rezistenței a atins apogeul după 1960, atunci când de Gaulle a devenit președinte al celei de-a Cincea Republici. În 1964, rămășițele lui Jean Moulin, care fusese trimisul lui de Gaulle în Rezistență, au fost transferate către Panthéon, unde sunt îngropați eroii naționali ai Franței.

Mitul eroic a ignorat prea multe realități incomode pentru a putea dăinui – în timpul ocupației, Mornet însuși și-a oferit serviciile legale procurorului în procesul de la Riom, unde Vichy și-a pus inamicii politici pe banca acuzaților – și a început să se prăbușească după 1970. Un catalizator în acest proces a fost filmul documentar al lui Marcel Ophuls The Sorrow and the Pity (Durerea și Mila). Fără îndoială, unul dintre cele mai importante documentare istorice realizate vreodată, filmul de trei ore al lui Ophuls, lansat în 1971, a fost o operă atent construită, care a prezentat populația franceză din timpul ocupației într-o lumină nefavorabilă, fără precedent, descriind-o ca fiind predominant egoistă și attentiste (pasivă). Ophuls a fost încântat să surprindă pe peliculă încercările oamenilor de a-și rescrie trecutul. Filmul a fost realizat pentru televiziune, dar a fost atât de iconoclastic, încât autoritățile au refuzat să-l difuzeze și nu a fost programat la televiziunea franceză până în 1981. Durerea și Mila a contribuit la starea de spirit a rebeliunii tineretului din 1968: de Gaulle era președinte, iar versiunea sa din trecut era contestată. Un al doilea film cu un impact marcant a fost Lacombe Lucien (1974), în regia lui Louis Malle, care a surprins povestea unui sătean adolescent care devine colaborator din întâmplare și nu din convingere. Întorcându-se cu bicicleta de la o încercare de a se alătura Rezistenței, face o pană, dă peste niște germani și sfârșește prin a lucra pentru ei. Filmul ilustrează o lume amorală, lipsită de eroi, în care destinul este arbitrar.²

Începând cu anul 1970, francezilor li se reamintea tot mai mult, în filme, cărți și ziare, că milioane de oameni îl veneraseră pe mareșalul Pétain, că legile Regimului de la Vichy, și nu cele germane, reprezentau Franța cea „adevărată" și că fuseseră discriminatorii la adresa evreilor francezi și a francmasonilor francezi, că polițiștii francezi, și nu cei germani, arestaseră evrei și comuniști, că membrii mișcării de rezistență reprezentaseră doar o minoritate și că majoritatea oamenilor fuseseră attentistes și nu eroi. Mitul era acum răsturnat. Filmele demitizau Rezistența: „adevărata" Franță părea să fie reprezentată de Vichy și nu de Charles de Gaulle sau de mișcarea de rezistență.

Această viziune a ocupației nu este mai satisfăcătoare decât cea gaullistă. Pétain fusese cu siguranță popular, însă regimul său, într-o măsură mai mică. Evreii au fost persecutați de către guvernul francez, însă o mai mare parte a lor a supraviețuit Holocaustului în Franța decât în majoritatea celorlalte țări aflate sub ocupație. Opinia a fost pasivă, dar „attentisme" implica o multitudine de poziții. A existat un mit al Rezistenței care se cerea spulberat, dar asta nu înseamnă că aceasta însăși a fost un mit.

Restabilirea echilibrului, totuși, nu implică revenirea la vechea mitologie. Istoria ocupației ar trebui să fie scrisă nu în alb-negru, ci mai curând în nuanțe de gri. Poate că Vichy a fost un regim reacționar și autoritar, însă s-a bucurat de un sprijin eterogen, chiar și din partea celor care au susținut Frontul Popular de stânga în anii ’30. În momente diferite și în grade diferite, Regimul de la Vichy a atras de partea lui o varietate de oameni, precum arhitectul Le Corbusier, jurnalistul Hubert Beuve-Méry, viitorul președinte François Mitterrand, economistul François Perroux, regizorul de teatru Jean Vilar. Acestea nu sunt nicidecum figuri marginale din istoria secolului XX a Franței, iar fenomenul Vichy a reprezentat începutul carierei lor, nu sfârșitul. Importanța lui Mitterrand nu are nevoie de a mai fi menționată; Beuve-Méry, fondatorul Le Monde, a fost cel mai influent editor de gazetă din Franța, din 1945 până în 1969; Perroux a fost cel mai cunoscut economist francez al secolului XX, un Keynes al Franței, ca să cităm din necrologul său; Vilar a fost fondatorul festivalului Avignon, un pionier al democratizării teatrului în Franța postbelică. Menționarea acestor nume nu este menită să discrediteze persoanele în cauză, ci să sublinieze complexitatea Regimului de la Vichy. Unele dintre persoanele incluse pe această listă au ajuns în cele din urmă membri ai Rezistenței, dar acest lucru nu înseamnă neapărat că au repudiat valorile care i-au apropiat de Vichy. Rezistența nu a fost niciodată monolitică, iar liniile care o despărțeau de Regimul de la Vichy nu au fost întotdeauna bine definite.

Ambiguități

Ambiguitățile epocii pot fi ilustrate prin cinci scurte citate. Primul îi aparține lui Henri Frenay, unul dintre primii membri ai Rezistenței. Acesta provine din manifestul mișcării de rezistență pe care a început să o coaguleze în toamna anului 1940:

Suntem profund atașați de lucrarea Mareşalului Pétain. Subscriem la corpul marilor reforme care au fost întreprinse. Ne însuflețește dorința ca acestea să fie durabile, iar alte reforme viitoare să vină în completarea celor deja inițiate. Având în vedere acest obiectiv, facem parte din mișcarea de Eliberare națională... Toți cei care servesc în rândurile noastre, precum și aceia care se află deja acolo, vor fi francezi autentici. Evreii vor servi în rândurile noastre doar dacă au luptat cu adevărat într-unul dintre cele două războaie.³

Al doilea citat provine dintr-o scrisoare scrisă în iunie 1940 de către François Valentin, care la scurt timp după aceea a devenit liderul Légion des Combattants, o organizație creată de Regimul de la Vichy pentru a obține sprijin pentru Pétain.

Consider că atitudinea guvernului lui Pétain este nebunească. Suntem răpuși. Din păcate, acest lucru este adevărat. Însă acesta nu este un motiv pentru a accepta ca fiind definitiv ceea ce, cu un exercițiu de voință, nu trebuie să reprezinte mai mult decât un accident. Să negociezi cu inamicul înseamnă să te predai! Ultima noastră speranță este de a întări Germania împotriva Angliei: este de a ne dezonora pe noi înșine prin furnizarea de arme dușmanului nostru împotriva aliatului nostru. Trebuie să sperăm și să persistăm… În cazul în care apare posibilitatea să părăsesc Anglia, nu o voi lăsa să îmi scape.⁴

Al treilea citat este din jurnalul filosofului catolic Emmanuel Mounier, care era, atunci când a scris aceste cuvinte, în octombrie 1940, un susținător destoinic al Regimului Vichy. Comentează ordonanța guvernului de la Vichy discriminatorie la adresa evreilor:

În această seară, a apărut rușinoasa ordonanță antisemită, cu mult mai gravă decât orice așteptare pe care o aveam... Mă simt îmbătrânit, de parcă aș fi bolnav.⁵

Cel de-al patrulea citat este semnat de Maurice Ripoche, fondatorul organizației de rezistență Ceux de la Résistance:

Trebuie să ne descotorosim de politicienii guralivi și de evreii fără patrie.⁶

Ultimul citat provine dintr-un studiu publicat în 1942 de către mișcarea de rezistență „Organisation civile et militare" (OCM):

Minoritatea evreiască, concentrată în câteva centre mari și reprezentată în grupările politice, intelectuale și financiare, este activă și foarte prezentă… Antisemitismul rămâne universal chiar și în țările liberale. Acest lucru sugerează că își are fundamentul în realitate.⁷

Un membru propétainist al Rezistenței, un pétainist probritanic și antigerman, un pétainist proevreiesc, doi membri antisemiți ai Rezistenței: cu siguranță nu sunt categorii previzibile. Acestea dezvăluie complexitatea reacțiilor la ocupație și măsura în care antagoniștii pot împărtăși la fel de multe premise cu inamicii lor câte împart și cu cei aliați. De multe ori, oamenii care au făcut alegeri diferite au făcut acest lucru în apărarea unor valori similare.

Franța lui Péguy

Un punct comun de referință pentru membrii Rezistenței, conservatorii regimului Vichy, precum și pentru fasciștii parizieni a fost scriitorul Charles Péguy. În ziua în care mareșalul Pétain a anunțat că urmărește semnarea unui armistițiu, activistul creștin-democrat Edmond Michelet a distribuit pe străzile orașului său o broșură cu șase citate ale lui Péguy. Unul dintre acestea era: „În timpul războiului, acela care nu se predă este omul meu, oricine ar fi el, de oriunde ar veni și oricare ar fi partidul la care a aderat… Iar acela care se predă este dușmanul meu, oricine ar fi, de oriunde ar veni și oricare ar fi partidul său".⁸ Michelet a fost primul dintr-un lung șir de membri ai Rezistenței care l-au citat pe Péguy. Numele său a fost adesea invocat de către membrii Rezistenței care se opuneau legilor antisemite ale Regimului de la Vichy.⁹ De Gaulle însuși a aderat la scrierile lui Péguy; el l-a citat într-un discurs al său din 18 iunie 1942.¹⁰

Regimul de la Vichy a fost, de asemenea, dornic să revendice patronajul lui Péguy. S-a vorbit chiar despre instituirea unei sărbători naționale care să-l comemoreze.¹¹ Péguy a fost citat ca o sursă de inspirație în spatele contrarevoluției conservatoare a regimului, numită Revoluția națională.¹² Unul dintre fiii lui Péguy, Pierre, a scris o carte pentru a susține această interpretare.¹³ Însă Péguy a fost, de asemenea, lăudat și de către „colaboraționiștii extremiști care considerau reformele guvernului Vichy a nu fi îndeajuns de radicale și care își doreau un regim fascist în Franța. Un membru al acestui grup, romancierul Robert Brasillach, îl considera pe Péguy ca fiind „cel care a inspirat noua Franță, pe scurt, un național-socialist (nazist) francez. Își mai nota de asemenea regretul că Péguy nu a fost rasist¹⁴, însă în 1941, celălalt fiu al lui Péguy, Marcel, a publicat Le Destin de Charles Péguy, în care mărturisea: „Tatăl meu este mai presus de toate un rasist... Gândirea sa ar putea fi rezumată în aceste trei elemente: o țară, o rasă, un lider".¹⁵

Nu este neobișnuit pentru personalitățile istorice să treacă printr-o stare de anexare postumă, care nu respectă deloc realitatea vieții lor – Ioana d’Arc a fost, de asemenea, invocată de toate părțile în vremea ocupației –, însă însuși scrisul lui Péguy a fost supus unor interpretări cât se poate de contradictorii. Ca tânăr socialist la începutul secolului, el a fost un apărător înfocat al inocenței lui Alfred Dreyfus, considerându-i cauza drept o cruciadă spirituală pentru apărarea purității tradiției republicane. Cu toate acestea, până în 1904, ajunsese să deplângă modul în care dreyfusismul fusese însușit de politicienii carieriști, după cum a rostit-o într-un aforism celebru: „Fiecare lucru începe ca mistique și se termină ca politique". În 1905, în umbra rivalității franco-germane, Notre patrie, cartea lui Péguy, a celebrat patriotismul și l-a distanțat de internaționalismul socialiștilor cu care se luptase pentru Dreyfus. În 1910, prin poemul său Le Mystère de la charité de Jeanne d’Arc, și-a anunțat convertirea la catolicism. Și-a pierdut viața în bătălia de la Marne din 1914, după care a devenit obiectul unui cult patriotic.¹⁶

Cu toate acestea, cel mai important aspect despre Péguy nu este că viața sa a reprezentat o serie de renunțări și repudieri. Mai degrabă a fost o serie de acumulări și depuneri. El nu a fost, așa cum susținea, „mai întâi de toate socialist, republican și susținător al evreilor și „abia apoi catolic și patriot: el a fost toate aceste lucruri în același timp. Acest lucru l-a făcut pe Péguy un membru incomod în oricare dintre taberele la care ar fi aderat. A fost un republican care a disprețuit partidele politice, un catolic care a atacat instituția Bisericii și un apărător al înrădăcinării franceze care a lăudat cu înflăcărare iudaismul. Mai presus de toate, Péguy a fost un moralist și un profet.. Dacă ar exista un fir imaginar care să treacă prin toate scrierile sale, acesta ar reuni, prin profunda sa cunoaștere a istoriei franceze, reticența sa față de „modern și cultul său pentru tradițiile și meșteșugurile artizanale din mediul rural francez. Susținând că disprețuiește intelectualii preocupați doar de abstracțiuni – unul dintre cuvintele sale cheie este „charnel –, Péguy era la fel de implicat în realizarea efectivă a revistei pe care o publica pe cât era și în a scrie materialele pentru ea. Convingerea sa fundamentală a fost că toate tradițiile pe care le-a celebrat – cea catolică, socialistă (socialismul său nu a fost niciodată marxist), republicană, iudaică – fac parte din solul fertil al istoriei Franței. Nu există un alt scriitor mai francez decât Péguy; totuși, el s-a aflat la confluența a numeroase Franțe distincte.

Conservatorii Regimului Vichy admirau obsesia lui Péguy cu privire la înrădăcinare și tradiție, de Gaulle îi admira patriotismul înflăcărat, catolicii din mișcarea de rezistență îl apreciau pentru valorile sale spirituale, republicanii din mișcarea de rezistență prețuiau faptul că milita pentru cel mai pur ideal republican, iar fasciștii îi stimau intransigența sa furioasă. Aceste ițe nu pot fi separate cu ușurință, iar acest lucru face din Péguy emblema perfectă pentru istoria Franței dintre anii 1940 și 1944.

În ultimii douăzeci și cinci de ani, acea istorie chinuită a fost subiectul unor cercetări intense. Nimic nu ar putea fi mai puțin adevărat decât acest clișeu jurnalistic, întâlnit în special în rândul britanicilor, conform căruia Franța nu a reușit să-și „confrunte" trecutul din timpul războiului. Astfel, înainte de recentul proces al unui funcționar din guvernul Vichy, Maurice Papon, pentru crime împotriva umanității, The Times și-a informat cititorii că evenimentul „a pus bazele unei examinări dureroase și târzii a trecutului Franței din vremea războiului".¹⁷ O reexaminare poate că este într-adevăr dureroasă, însă nu este întârziată. În orice librărie din Franța există un raft întreg care afișează lucrări recente despre ocupație – și, de obicei, dintre cele care se concentrează pe aspectele sale cel mai puțin agreabile. Astfel de cărți pot fi cumpărate inclusiv din gări. Abundența scrierilor despre ocupație pare nestăvilită: a devenit, în zilele noastre, cea mai cercetată perioadă din istoria Franței.

1945–1965: Rezistența își scrie istoria

Istoria ocupației a început să fie consemnată în vremea în care soldații germani erau încă prezenți în Franța. În octombrie 1944, guvernul lui de Gaulle a fondat un comitet istoric pentru a studia ocupația și eliberarea Franței. Acesta a devenit Comité d’histoire de la Deuxième Guerre mondiale, condus de istoricul Henri Michel. Comitetul a dispus înființarea unei arhive de materiale legate de război și a fondat o revistă, Revue d’histoire de la Deuxième Guerre mondiale, care a publicat primele articole științifice despre ocupație, demers care continuă și astăzi. Comitetul a avut o echipă de corespondenți în toate arondismentele franceze – 156 până în 1979 –, mulți dintre ei profesori de liceu, care colectau informații locale cu privire la ocupație și care au realizat aproximativ 2.000 de interviuri cu membri ai Rezistenței. În 1980, acest comitet a intrat în subordinea Institut d’histoire du temps présent (IHTP), institut dedicat studiului istoriei contemporane în general, dar care încă își concentrează resursele în special asupra ocupației.¹⁸

În primii douăzeci de ani după 1945, scrierile istorice s-au concentrat pe Rezistență. Când Michel a publicat o bibliografie critică a Rezistenței, în 1964, el a enumerat 1.200 de articole.¹⁹ Multe dintre ele erau semnate de foști membri ai mișcării de rezistență, care doreau să-și rememoreze poveștile. Au fost realizate memorii, de asemenea, de către membri ai Forțelor Franceze Libere²⁰, aflați în exil la Londra, și de către unii lideri ai Rezistenței, rămași în Franța.²¹ Reprezentările erau foarte diferite, în funcție de locul în care se aflau cei care scriau aceste texte, Londra sau Franța. Colonelul Passy, șeful serviciului de informații al lui de Gaulle, a descris Rezistența din Franța ca fiind „o dorință arzătoare de a face bine, o gândire curajoasă și o imaginație exaltată, care s-au tradus în acțiuni dezorganizate, lipsite de eficacitate".²² Memoriile lui de Gaulle, care au apărut între 1954 și 1959, au ilustrat conflictele sale cu aliații anglo-saxoni, însă au tratat Rezistența cu un amestec de respect glacial și dispreț demagogic, ca pe o piesă în marele demers gaullist de salvare a onoarei franceze.

Încă din anul 1951 au început să apară o serie de istorii, debutând cu un studiu al micii mișcări de rezistență²³ și continuând în anii 1960 cu istoriile unor mișcări mai ample²⁴ și ale instituțiilor de rezistență.²⁵ Cele mai multe dintre acestea au apărut cu susținerea Comitetului lui Michel, într-o serie numită Esprit de la Résistance, al cărui obiectiv autoproclamat era „edificarea cetățenilor noștri și restabilirea unui adevăr care așază fiecare persoană la locul său de drept, formarea tinerilor din Franța".²⁶ Cu toate că autorii fuseseră în general implicați în mișcarea de rezistență, acestea au reprezentat lucrări științifice, bazate în mare parte pe dovezi transmise prin viu grai. După cum a scris Lucien Febvre în prefața unuia dintre aceste studii, era necesar ca generația Rezistenței să ofere propria relatare a istoriei sale.²⁷ Comitetul a stabilit chiar și realizarea unei cronologii, arondisment cu arondisment, a fiecărui act de rezistență, înregistrat în peste 150.000 de fișe.

Aceasta nu a fost doar dovada unui pozitivism istoric dus la extrem, ci și un act de evlavie: Comitetul și-a asumat rolul de a transmite o parte a patrimoniului național către generațiile viitoare.²⁸

Figura dominantă a acestei istoriografii a fost Henri Michel (1907–1986), a cărui productivitate prolifică a inclus prima scurtă istorie generală a Rezistenței, în anul 1950, prima teză de doctorat dedicată acesteia și primul studiu științific al unei mișcări unice de rezistență.²⁹ Înainte de 1940, Michel fusese profesor de istorie și activist socialist în Toulon. A activat în mișcarea de rezistență a departamentului Var, reprezentând socialiștii din Comitetul pentru eliberarea departamentelor. A fost atât un savant, cât și o personalitate populară, cuprins de un simț al datoriei față de memoria Rezistenței. A fost, după cum chiar el scria, „unul dintre cele mai mărețe episoade din istoria Franței", în ciuda faptului că „trecând de la mistique la politique, a devenit plin de impurități.³⁰ Michel se lăsa de multe ori dominat de evlavie, fără să treacă totuși cu vederea conflictele dintre Franța și Marea Britanie. Astfel, în biografia pe care a scris-o despre Jean Moulin, Michel a notat conflictul dintre Moulin și un alt lider gaullist al Rezistenței, Pierre Brossolette: „După părerea mea, nu este necesar să mai zăbovim asupra acestui episod. Jean Moulin și Pierre Brossolette au murit amândoi eroic, ca victime ale Gestapoului, iar memoria lor nu poate fi separată de sentimentele de respect și admirație.³¹ Această biografie a apărut în 1964, anul în care decizia lui de Gaulle de a transfera rămășițele lui Moulin la Panthéon marca momentul în care acesta fusese ales ca erou emblematic al Rezistenței, omul care a unit Rezistența și a regrupat-o în sprijinul lui de Gaulle.

Acest consens gaullist a fost respins de către comuniștii care și-au autoproclamat rolul predominant în Rezistență.³² Partidul a minimizat impactul discursului lui de Gaulle de la BBC din 18 iunie 1940 și a susținut că propriul Apel transmis în 10 iulie a fost mai important. Cu toate acestea, istoricii necomuniști au argumentat că Partidul Comunist nu a început să opună rezistență până când Hitler nu a invadat Uniunea Sovietică, în iunie 1941. Un aspect în care interpretările comuniste au coincis totuși cu cele gaulliste a fost sublinierea centralității Rezistenței, fie ea gaullistă ori comunistă. Pe lângă acești monoliți gaulliști și comuniști nu mai era loc pentru voci dezaprobatoare, deși una sau două au pătruns în memoriile unor membri ai Rezistenței, precum cele ale lui Emmanuel d’Astier de la Vigerie și Georges Bidault. Însă acestea nu au afectat în mod substanțial imaginea de ansamblu. D’Astier era cunoscut pentru lipsa lui de deferență, în vreme ce despre Bidault se cunoștea faptul că îi purta o ranchiună personală lui de Gaulle, opunându-se politicii sale în privința Algeriei.³³

Această concentrare asupra Rezistenței însemna că istoria regimului Vichy era în mare măsură ignorată. Revue d’histoire de la Deuxième Guerre mondiale nu a dedicat niciun număr ocupației și lui Vichy, până în 1964. Cele mai multe texte despre Vichy au luat forma unor memorii justificative, scrise de foștii susținători ai regimului.³⁴ Începutul Războiului Rece a creat un public mai empatic pentru aceste povești decât cel de care ar fi avut parte în 1945. În 1957, fiica lui Laval a publicat o colecție de trei volume de mărturii ale unor foști colaboratori ai tatălui său. Deși o mare parte din cercetare era utilă, interpretările au fost tendențioase și au atras o respingere categorică din partea istoricilor din Comitet.³⁵

Prima istorie a regimului Vichy nu a fost semnată de un istoric academician, ci de scriitorul Robert Aron, în 1954. În anii 1930, Aron făcea parte din acea generație de tineri intelectuali dezgustați de ceea ce ei considerau a fi neputința Celei de-a Treia Republici. Aron însuși era membru al unui grup numit Ordre nouveau, din care făcea parte și Jean Jardin, care avea să devină un consilier apropiat al lui Laval în 1942. Datorită relației sale cu Jardin, Aron a evitat persecuția antisemită și s-a refugiat în Africa de Nord, unde l-a sprijinit pe generalul Giraud, un conservator pe care americanii l-au susținut ca fiind la polul opus față de Charles de Gaulle. Aron avea relații bune în cercurile politicii și afacerilor, iar istoria lui despre Vichy s-a bazat pe informații personale (și, de asemenea, pe înregistrările proceselor postbelice). Scriind fără niciun fel de nostalgie pentru A Treia Republică, Aron a produs o istorie subtil apologetică a fenomenului Vichy, care susținea că regimul a acționat ca un „scut între francezi și germani, făcând tot posibilul pentru a rezista presiunii germane în vederea unei colaborări. Când acest lucru nu a avut succes, vina a căzut pe Laval și nu pe Pétain.³⁶ Distincția lui Aron între un Vichy al lui Pétain și un Vichy al lui Laval a primit „bun de tipar în 1956 de la respectabilul politolog André Siegfried.³⁷

Cu toate defectele sale, cartea lui Aron a avut meritul de a prezenta Regimul de la Vichy mai mult decât ca pe un simplu instrument al Germaniei. L-a reintrodus ca fiind demn de aprofundat. Deși interpretarea lui Aron cu siguranță nu a fost una gaullistă, aceasta nu a subminat neapărat mitul gaullist. Sugerând că Vichy încercase să reziste în felul său, Aron, asemenea gaulliștilor și comuniștilor, a limitat numărul real de „trădători la câțiva pe care îi poți număra pe degetele de la o mână. Și el a fost de acord că „adevărata Franță era una a Rezistenței; tot ce și-a propus a fost să includă și Vichy-ul.

Anii ‘70: în miezul Regimului de la Vichy

Istoricii de profesie și-au îndreptat în sfârșit atenția către Vichy pe la 1970. Din acest punct, se pot observa trei faze distincte în studierea regimului Vichy. Prima s-a concentrat asupra naturii regimului, a doua, asupra opiniei publice și a reacțiilor diferitelor grupuri sociale, iar a treia, asupra interacțiunilor dintre regim și societate.

Prima fază a fost inaugurată prin publicarea cărții lui Robert Paxton Vichy France: Old Guard and New Order 1940-1944, în 1972 (tradusă în franceză un an mai târziu). Paxton, care a predat la Universitatea Columbia, se consacrase deja ca academician prin publicarea unui studiu al armatei sub Vichy.³⁸ Însă cea de-a doua sa carte a provocat indignare printre unii francezi, și nu doar din cauza faptului că un american în vârstă de 41 de ani venea să le țină morală cu privire la trecutul lor. Henri Michel, care a revizuit cartea în manieră pozitivă, se întreba dacă pasiunea morală care îi adusese lui Paxton bursa nu fusese inspirată de un oarecare sentiment antifrancez. Răspunzând la această dilemă în prefața unei noi ediții din 1982 a cărții sale, Paxton a observat că, scriind în timpul războiului din Vietnam, miza sa a fost „conformismul naționalist de orice fel.³⁹ Paxton a devenit de atunci sursa de inspirație a unei noi generații de istorici francezi mai tineri – recent, cartea sa a fost descrisă în Franța drept „revoluția copernicană în studiul fenomenului istoric Vichy ⁴⁰ – iar el a devenit cel mai cunoscut istoric al Regimului de la Vichy. Cartea sa, chiar și după douăzeci și cinci de ani, rămâne cel mai bun studiu al regimului.

Interpretarea lui Paxton a avut trei direcții principale. În primul rând, a demonstrat că liderii Regimului de la Vichy au încercat în mod constant să colaboreze cu Germania. Folosindu-se din plin de arhivele germane, Paxton a respins distincția dintre Vichy-ul colaboraționist și progerman al lui Laval și Vichy-ul patriotic și antigerman al lui Pétain. Pentru Paxton, nu a existat niciun joc pétainist duplicitar. În al doilea rând, Paxton a susținut că Vichy avea un plan intern pentru regenerarea politică a societății franceze. În vreme ce se obișnuia ca Regimul de la Vichy să fie privit ca o victimă a circumstanțelor iar culpa să le revină politicilor dezagreabile ale germanilor, Paxton a făcut distincție între politicile impuse de către germani și cele care veneau din interiorul regimului. De exemplu, el a demonstrat incontestabil că Vichy deținea propria sa agendă antisemită. În al treilea rând, Paxton a argumentat complexitatea și incoerența politicilor interne ale regimului Vichy. În loc să considere Vichy drept un regim exclusiv reacționar, Paxton a arătat că în acesta își găseau locul deopotrivă moderniștii și conservatorii: subtitlul cărții sale a fost „vechea gardă și noua ordine". Astfel, Paxton a reintrodus Vichy-ul într-un context istoric mai amplu, conturând continuități strâns legate de trecutul și viitorul Franței. Vichy nu mai putea fi privit ca fiind doar o aberație sau o simplă paranteză în istoria franceză.

Ar fi greșit să considerăm interpretarea lui Paxton ca fiind inedită în toate privințele. Impactul cărții sale a lăsat în umbră alte studii care anticipaseră multe dintre concluziile sale. De pildă, pe cele ale istoricului franco-american Stanley Hoffmann, care și-a petrecut adolescența în Franța aflată sub ocupație. Hoffmann a fost autorul a două articole strălucite, care continuă să fie unele dintre cele mai importante texte scrise vreodată despre regim. În primul rând, el a interpretat Vichy nu ca pe o simplă răzbunare a dreptei reacționare, ci ca pe o „dictatură pluralistă, în care diferite facțiuni politice au concurat pentru influență. În al doilea rând, el a analizat diferitele direcții ale colaborării.⁴¹ Cu toate că Hoffmann susținea că au existau mai multe Vichy și diferite moduri de colaborare, distincția nu se făcea între un Vichy „bun și un Vichy „rău", între Pétain și Laval. Subliniind diversitatea regimului Vichy, Hoffmann a pledat pentru o logică internă care urmărește istoria regimului de la început și până la sfârșit.

O altă lucrare inovativă, care apare în traducere franceză în 1968, este La France dans l’Europe de Hitler, semnată de istoricul german Eberhard Jäckel.⁴² Făcând uz de arhivele germane, Jäckel a demonstrat că Vichy a căutat în mod activ colaborarea și că această politică a fost îndeplinită chiar și atunci când Laval nu se afla la putere. Politicile interne ale Regimului Vichy au fost examinate în 1970, atunci când venerabila Fondation nationale des Sciences politiques a organizat un colocviu pe tema Vichy, aducând laolaltă supraviețuitorii acelei perioade, precum și istoricii vremii.⁴³ Deși se limita la studiul politicilor și al instituțiilor, acest colocviu a dezvăluit informații noi despre politica Vichy și a abordat problema continuității regimului într-o perioadă care include și anii dinainte și după instaurarea acestuia.

Interpretarea lui Aron nu a avut un efect hotărâtor în aceste studii, însă studiul lui Paxton cu siguranță a avut impact.⁴⁴ Cartea sa a fost scrisă cu pasiune morală, care a fost cu atât mai eficientă cu cât exprimarea sa era reținută. Mai mult decât atât, nimeni nu mai oferise o sinteză atât de cuprinzătoare și tranșantă. Articolele lui Hoffmann au constituit cadrul conceptual în jurul căruia se putea scrie o istorie a Regimului de la Vichy, însă nu a fost el cel care a scris această istorie, Jäckel nu se exprimase pe tema politicii interne, iar colocviul din 1970 nu acoperise politica externă, evitând astfel relația dintre reformele interne ale regimului și colaborare.

Nu este suficient să scrii o carte bună de istorie (lucru pe care Paxton cu siguranță l-a făcut), e important de asemenea să o scrii la momentul potrivit. Cartea lui Paxton a apărut atunci când mitul gaullist își pierdea din credibilitate, iar oamenii erau interesați să îi afle punctul de vedere. Cartea lui Jäckel, deși mai restrânsă în perspectivă decât a lui Paxton, nu a fost mai puțin importantă. În primii zece ani de la lansarea acesteia în limba franceză, în anul 1968, s-au vândut 3.000 de exemplare; Paxton a vândut peste 58.000 în primii doisprezece ani de la apariție.⁴⁵

Lucrările ulterioare despre regimul Vichy au aprofundat sau rafinat interpretările lui Paxton, însă nu le-au contestat în mod categoric.⁴⁶ În 1982, decanul istoricilor diplomați francezi, Jean-Baptiste Duroselle, a creat un studiu de politică externă bazat pe arhivele franceze, recent declasificate. El a identificat o dezbatere internă mai amplă în elaborarea politicii externe a Franței, însă diferențele față de studiul lui Paxton erau doar de ordinul detaliilor.⁴⁷ Studiile de politică economică din Franța ale istoricului american Richard Kuisel și ale istoricului francez Michel Margairaz au accentuat chiar mai mult decât Paxton continuitățile dintre Vichy, ceea ce fusese înainte de Vichy și ce i-a urmat: relatarea lor despre modernizarea economiei franceze îi oferă regimului Vichy un rol central.⁴⁸

Au existat unele contraatacuri împotriva interpretării lui Paxton. Michèle Cointet a încercat să recupereze existența unei tradiții liberale la Vichy, studiind inițiativa regimului de a înființa un organ consultativ numit „Conseil National".⁴⁹ Chiar dacă istoria consiliului ar merita scrisă, nu ar trebui să i se acorde o importanță prea mare: era un organism lipsit de putere. În 1989 a apărut o biografie apologetică a unui lider al Vichy, amiralul Darlan. Însă, în ciuda eforturilor autorilor, noua cercetare nu făcea decât să submineze și mai mult ceea ce doreau să dovedească.⁵⁰ Consensul istoricilor de astăzi este cel mai bine demonstrat de faptul că atunci când, în 1990, François-Georges Dreyfus a oferit o versiune réchauffe (reîncălzită) a tezei lui Aron, eforturile sale au atras mai degrabă indiferență decât indignare.⁵¹

Anii 1980: de la regim la societate

A doua fază a istoriografiei Vichy a avut loc la sfârșitul anilor 1970 și a marcat trecerea de la un studiu al regimului către un studiu al celor care au trăit sub regim – cu alte cuvinte, de la politică la societate.⁵² Dat fiind că Paxton a dezbătut acest subiect, opinia sa a fost că Rezistența reprezenta doar o minoritate restrânsă, iar majoritatea oamenilor, indiferent de opiniile lor personale cu privire la germani, au fost „colaboratori funcționali". Așa cum arhivele germane i-au permis lui Paxton să conteste corectitudinea anterioară, deschiderea rapoartelor prefecților și a altor rapoarte contemporane asupra opiniei publice i-a permis de data aceasta să-și revizuiască concluziile cu privire la atitudinea populației franceze.

Prefecții sunt agenții guvernului, detașați în unitățile administrativ-teritoriale ale Franței, denumite départements. Fiecare département are în frunte un prefect, iar una dintre sarcinile acestuia este de a-i furniza guvernului rapoarte regulate cu privire la opinia publică. Sigur că această sursă trebuie folosită chibzuit, nu doar pentru că rapoartele prefecților pot fi înflorite cu propriile ipoteze ideologice ale autorilor, iar a lor déformation professionelle i-ar putea ispiti să prezinte o imagine conform dorințelor superiorilor. Însă aceste prejudecăți pot fi detectate, iar sub Vichy prefecților nu le-a luat mult să înceapă să raporteze ceea ce superiorii lor chiar nu își doreau să audă. Folosind astfel de surse, Pierre Laborie din arondismentul Lot, din sud-vest, și John Sweets din orașul Clermont Ferrand, au ajuns la concluzii incredibil de asemănătoare cu privire la opinia publică.⁵³ Au observat o ostilitate aproape universală față de germani încă de la început și o dezamăgire rapidă față de Regimul de la Vichy. Dacă francezii au fost într-adevăr attentiste, acest lucru nu s-a întâmplat din cauza simpatiei față de germani. O înmulțire a studiilor regionale a confirmat în mare măsură aceste interpretări.

Mai mult decât atât, astfel de studii au pus sub semnul întrebării o categorisire prea simplistă a opiniei publice. Dihotomia dintre „rezistență și „colaborare este prea brută pentru a reuși să se adapteze multiplicității reacțiilor față de regim. Laborie a proiectat confuzia, nestatornicia și complexitatea opiniei publice.⁵⁴ Aceste studii generale ale opiniei publice au fost consolidate prin studii ale unor grupuri sociale și politice specifice: colaboratori convinși⁵⁵, muncitori⁵⁶, industriași⁵⁷, prizonieri de război⁵⁸, femei⁵⁹, tineri⁶⁰. Cel mai bun indiciu al transformării agendelor de cercetare a fost publicarea unui alt uriaș colocviu organizat în 1990 de către Institut d’histoire du temps present (IHTP) pe tema „Vichy și francezii", la douăzeci de ani după colocviul din 1970 privind regimul.⁶¹

A treia fază a istoriografiei Vichy de la mijlocul anilor 1980 a vizat interacțiunea dintre regim și cetățeni: studiul organizațiilor sociale și culturale, unele fondate sau susținute de către regim, altele independente de acesta, care mediau legătura dintre stat și societate. Odată cu această nouă fază, s-au deschis noi domenii de cercetare în cinema⁶², teatru⁶³, artă⁶⁴, propagandă⁶⁵, reprezentări iconografice⁶⁶, organizații de muncitori⁶⁷ și așa mai departe. Aceste studii au evidențiat tot felul de poziții intermediare între sprijinul acordat regimului și opoziția față de acesta. În sfera culturală, în special, se observă că regimul a permis un grad surprinzător de libertate. Din nou, aceste noi agende de cercetare au fost dezbătute în cadrul unui alt colocviu important al IHTP, în 1987, dedicat „vieții culturale în timpul Regimului de la Vichy".⁶⁸

Dacă s-ar dori o rezumare a periodizării sugerate prin acest studiu istoriografic, ar suna cam așa: o interpretare binevoitoare a Regimului de la Vichy și a conduitei francezilor în vremea aceea (Aron, de la mijlocul anilor 1950 până la mijlocul anilor 1960) a fost înlocuită cu una mai critică (Paxton, de la mijlocul anilor 1970 până la mijlocul anilor 1980), iar aceasta a fost ulterior modificată printr-o relatare mai nuanțată a atitudinilor sociale și politice ale populației franceze (Laborie, începând cu mijlocul anilor 1980).

Le Grand absent: evreii

Aceste etape istoriografice apar foarte clar în modul în care istoriografia a tratat o problemă concretă: Vichy și evreii. Până la sfârșitul anilor 1960, soarta evreilor și politica Vichy față de ei au fost în mare parte ignorate – bibliografia lui Michel din anul 1964 enumeră doar câteva cărți despre evrei. Colocviul din 1970 abia dacă a menționat această problemă. Nu este adevărat că nu s-a scris nimic despre evrei în această perioadă. Dimpotrivă, o cercetare foarte amplă a fost publicată de Centre de documentare juive contemporaine (CDJC), fondat în timpul războiului de către Isaac Schneersohn. Născut într-o familie poloneză hasidică, Schneersohn a ajuns în Franța în 1920, devenind un om de afaceri de succes. Misiunea inițială a CDJC era să adune documentația necesară pentru a sprijini evreii să obțină restituirea proprietăților, la încheierea războiului. Datorită inițiativei îndrăznețe a tânărului său ucenic, Léon Poliakov, la încheierea ocupației, CDJC a obținut dosarele SS din Franța. Această importantă resursă de arhive i-a permis CDJC-ului să devină un centru de cercetare important. În 1945, a fondat Le Monde juif, prima revistă din lume dedicată studiului exclusiv al Holocaustului.⁶⁹ Istoricii din CDJC au publicat lucrări de pionierat în anii 1940 și 1950 despre evreii din Franța aflată sub ocupație, în timpul războiului – lucrări privind rezistența evreiască⁷⁰, lagărele pentru evreii din Franța⁷¹ și instituțiile Vichy care aveau de-a face cu evreii⁷².

Cercetarea CDJC s-a aflat în întregime la periferia istoriografiei franceze oficiale și a trecut neobservată de către publicul larg, un alt exemplu al modului în care receptarea textelor istorice este la fel de legată de vremea în care au fost scrise, cât este și de „obiectivitatea" lor. Neglijarea a fost atât un rezultat al tendințelor iacobine ale istoriografiei franceze – o reticență în a trata anumite grupuri în afara identității lor de cetățeni francezi⁷³ –, cât și o reticență a evreilor francezi înșiși de a înfrunta ororile acelor vremuri. La încheierea războiului, mulți dintre evrei au ales să se reintegreze în societatea franceză și au preferat să accepte ideea că germanii purtau întreaga vină pentru persecuția lor.

Această perspectivă s-a schimbat în anii 1970, parțial pentru că războiul arabo-israelian a dus la înfiriparea unui sentiment mai lucid de identitate în rândul populației evreiești din Franța, parțial ca urmare a demitizărilor din filmul Durerea și Mila (filmul nu s-a eschivat de la a aborda tema persecuției franceze a evreilor). Printre istorici, Robert Paxton era din nou un inovator, devenind în anul 1981 coautor al unei relatări necruțătoare a politicii Vichy față de evrei, ce demonstra că legile discriminatorii ale regimului Vichy au fost adoptate independent de presiunea germană, susținând că până în anul 1942 atitudinea populației franceze față de evrei a fost una de indiferență, tinzând spre ostilitate⁷⁴. În același timp, Serge Klarsfeld, avocat și istoric evreu de naționalitate franceză, a ajuns la concluzii similare cu privire la politica regimului Vichy⁷⁵. Klarsfeld, al cărui tată pierise la Auschwitz, a încercat să aducă un omagiu victimelor și să îi tragă la răspundere pe cei vinovați. Una dintre realizările lui Klarsfeld a fost aceea de a reconstitui cu migală o listă cu numele tuturor victimelor Holocaustului din Franța⁷⁶. Inițiativele sale din anii 1980 sunt cele care au făcut presiuni asupra guvernului francez pentru a-i judeca pe executanţii politicii antisemite a regimului Vichy, acei călăi care scăpaseră de pedeapsă la finalul ocupației. Pe parcursul anilor 1980, un număr mare de cărți a fost publicat pe tema evreilor și a regimului Vichy, precum și pe subiectul politicii mai ample de persecuție a regimului: lagărele sale de concentrare, tratamentele aplicate străinilor, romilor, comuniștilor și evreilor.⁷⁷ Dacă mai înainte istoricii făceau distincția clară între primii ani ai regimului și statul polițienesc din 1944, acum ei puneau accentul pe continuitatea represiunii Vichy – persecuția fusese acolo de la început, iar radicalizarea era doar o chestiune care căpăta amploare.⁷⁸ În măsura în care istoricii dezbătuseră soarta evreilor din Franța ocupată, ei au considerat că regimul Vichy a făcut tot posibilul pentru a-i proteja de germani. Aceasta a fost și direcția urmată de studiul de pionierat cu privire la Holocaust al lui Raul Hilberg, din 1961, Distrugerea evreilor europeni.⁷⁹

Cu toate acestea, în ultima vreme, istoricii au început să-și perfecționeze relatările despre atitudinea populației față de evrei, fără a pune la îndoială vinovăția regimului. Au fost nevoiți să se confrunte cu paradoxul conform căruia, în ciuda antisemitismului propagat de Vichy, o mare parte a evreilor din Franța au supraviețuit în vremea războiului. Pentru Paxton, explicația e reprezentată de nestatornicia politicii germane, însă pentru Klarsfeld, care întotdeauna a făcut distincția dintre regim și populație, ea are la bază reacțiile poporului francez. El nu este singurul istoric evreu francez (și supraviețuitor) al acelor vremuri care oferă această perspectivă mai puțin negativă, adoptată în alte scrieri istorice recente pe această temă. Totuși, acest aspect nu a fost îmbrățișat de către publicul larg, care încă este reticent să accepte că poate ocupația a avut și ea eroii ei.⁸⁰ Este interesant, în orice caz, că al doilea film al lui Louis Malle pe tema ocupației, Au revoir les enfants (1987), povestea a trei băieți evrei refugiați într-o școală catolică, ilustrează o imagine mai puțin sumbră decât cea prezentată în Lacombe Lucien, chiar dacă filmul se încheie cu arestarea băieților.

Anii 1990: Rezistența se întoarce

Ce anume s-a întâmplat cu istoria Rezistenței în acești ani în care obsesia pentru Regimul de la Vichy a luat amploare?⁸¹ Era inevitabil ca în anii 1970 caracterul ortodox gaullist asupra Rezistenței să fie la fel de criticat precum cel al regimului Vichy. Prima provocare a fost reprezentată de publicarea memoriilor a doi lideri ai mișcării de rezistență, Henri Frenay și Claude Bourdet.⁸² Aceștia au prezentat o imagine a Rezistenței din Franța și nu din Londra, fiind intransigenți în legătură cu anexarea istorică a acesteia de către de Gaulle. O perspectivă în principal metropolitană a apărut, de asemenea, în cele cinci volume de istorie a Rezistenței semnate de Henri Noguères, apărute între 1967 și 1981.⁸³ Noguères a fost el însuși un lider local al Rezistenței, afișând simpatii socialiste. Cărțile sale, scrise împreună cu un alt fost membru al Rezistenței, comunistul Marcel Degliame-Fouché, au prezentat rapoarte lunare despre activitățile mișcării, întocmite pe baza mărturiilor unor membri importanți. Rezultatul este o cronică informativă și nu o istorie interpretativă. Într-adevăr, în ceea ce privește controversata problemă a participării comuniste la Rezistență, primele două volume au apărut cu un apendice dezaprobator semnat de către un al treilea contribuitor, Jean-Louis Vigier, care a părăsit proiectul după acest moment.

Noguères nu a fost un istoric de profesie, iar faptul cel mai frapant despre istoriografia Rezistenței de după 1970 este că atenția istoricilor francezi nu s-a mai îndreptat în această direcție, fiind acaparată de Vichy. Însă consemnarea istoriei Rezistenței nu a încetat după 1970. Dintre cele 7.000 de cărți și articole dedicate vremii, în cei treizeci de ani de la apariția bibliografiei lui Michel din 1964, aproximativ 1.500 au fost dedicate Rezistenței.⁸⁴ Au fost mai multe cărți despre mișcările de rezistență publicate în anii 1970, însă aceste studii, concentrate în principal asupra organizațiilor, au urmat modelul lucrărilor anterioare ale anilor 1960, fără a oferi noi interpretări.⁸⁵ Până în 1992, revista Esprit ar fi putut comenta că Rezistența a devenit „un spațiu gol... un tabu" în cercetarea istorică.⁸⁶

O consecință a acestei neglijări a Rezistenței din partea istoricilor francezi a fost cea mai importantă lucrare apărută în anii 1970, semnată de către un istoric britanic: Resistence in Vichy France (1978), a lui H. Roderick Kedward, care a studiat Rezistența din sudul Franței până la sfârșitul anului 1942.⁸⁷ Spre deosebire de alți istorici care consemnaseră mișcarea, el s-a concentrat mai mult pe indivizi și motivații decât pe structuri și organizații, pe inițiative, la fel de mult ca pe rezultate. În acest sens, cartea sa documentează spiritul antiinstituțional al specificului revoluționar al anilor 1960. Kedward, care a arătat o reală căldură pentru subiectul său, a identificat continuități între trecut și prezent și a localizat Rezistența în societatea din jurul său. Însă lipsa de interes general pentru Rezistență a atras după sine o așteptare de unsprezece ani (1989) pentru o traducere în franceză a cărții sale. Paxton, care așteptase doar un an, a scris cartea potrivită la momentul potrivit, pe când la Kedward era vorba de cartea potrivită la momentul nepotrivit.

O altă dovadă a neglijării Rezistenței de către istoricii francezi a fost faptul că principala contribuție la istoria acesteia, în anii 1980, a fost adusă de Daniel Cordier, un fost membru al mișcării din afara stabilimentului istoric. În timpul războiului, Cordier a administrat biroul lui Jean Moulin, având la dispoziție o arhivă de telegrame și scrisori trimise între membrii Rezistenței și francezii liberi. După cum povestește Cordier, odată cu Eliberarea, a lăsat trecutul în urmă și a început o carieră de treizeci de ani ca negustor de artă modernă, evitând contactul cu cercurile Rezistenței. În 1977 însă, a fost invitat să apară într-o dezbatere televizată despre Moulin și s-a trezit împărtășind platoul cu Henri Frenay, care susținea că Moulin a fost un criptocomunist. Pentru a contrazice această afirmație, Cordier s-a întors la arhivele sale. Ceea ce a început ca o dorință de a-l combate pe Frenay s-a conturat în ambiția de a scrie o biografie completă a lui Moulin.⁸⁸

În ciuda faptului că fusese un participant activ al perioadei pe care o studia, Cordier scrie în calitate de istoric, confruntând imperfecțiunea memoriei și nestatornicia snoavelor cu prestigiul dovezilor de arhivă. Biografia lui Moulin, semnată de Cordier, ajunge la peste 4.000 de pagini.⁸⁹ El a reușit astfel să ofere cea mai bine documentată și analizată relatare a politicii de vârf a Rezistenței, în special a relației acesteia cu Londra. Însă lucrarea lui Cordier a apărut ca un act de evlavie – aproape o dovadă de iubire – și, în ciuda aspirației sale către rigoarea științifică, se întâmplă să cadă adesea în rolul de avocat al apărării pentru Moulin. Abordarea sa față de Rezistență este întrucâtva limitată, transformându-l pe Moulin într-o figură istorică mai influentă decât era cazul.

Inițiativa lui Cordier este una profund personală, însă de la sfârșitul anilor 1980 a existat în rândul istoricilor o renaștere a interesului pentru relatarea Rezistenței. Există trei motive care au condus la acest lucru. În primul rând, destalinizarea treptată a Partidului Comunist Francez a bătătorit calea către declasificarea istoriografiei partidului. În 1968, un istoric comunist francez a recunoscut pentru prima dată existența unui protocol secret anexat Pactului Ribbentrop-Molotov. Un astfel de revizionism timpuriu era șovăielnic, iar când istoricul partidului, Roger Bourderon, a inițiat o critică timidă a istoriografiei comuniste, în 1979, acesta a fost convocat. Un moment de cotitură a apărut în 1983, odată cu o conferință pe tema „Partidul Comunist între 1939 și 1941", la care au participat atât istorici necomuniști, cât și comuniști. Interpretările lor au rămas diferite, însă ocazia a reprezentat prilejul unui dialog, sugerând posibilitatea de a depăși în scurt timp întrebarea presantă și sterilă care punea în discuție momentul în care comuniștii începuseră să fie părtași la mișcarea de rezistență, anume dacă acest lucru se întâmplase înainte de iunie 1941.⁹⁰

În al doilea rând, relatarea mai complexă a relației dintre Vichy și opinia publică, apărută în anii 1980, a aprofundat problema legăturii dintre Rezistență și populația franceză. Henri Michel a scris la un moment dat: „Membrii Rezistenței formaseră mereu doar o minoritate... iar cei mai mulți dintre attentistes... nu puteau să îi ierte că avuseseră dreptate, astfel salvându-i."⁹¹ Însă noua cercetare a opiniei publice, privind attentisme-ul în termeni mai complecși, a deschis calea către interpretări mai puțin manheiste ale relației dintre populație și Rezistență. O astfel de reevaluare ar fi fost mai ușor de întreprins fără o implicare personală în perioada respectivă, iar acest aspect reprezintă un al treilea motiv al interesului reînnoit pentru Rezistență la sfârșitul anilor 1980: perspectiva că generația Rezistenței se apropia de sfârșitul vieții sale.

Pentru că mulți dintre ei fuseseră extrem de tineri, istoriografia Rezistenței a fost, până în anii 1980, dominată de scriitori a căror experiență era una personală. Decanul istoricilor Rezistenței, Henri Michel, a început să dezvolte o abordare aproape personală asupra subiectului și nu a fost întotdeauna primitor cu cercetătorii mai tineri care doreau să o aprofundeze. Istoricii mai tineri, în general, simțeau prezența vigilentă a generației Rezistenței aplecată peste umărul lor.⁹² Mulți foști membri ai mișcării și-au dovedit recalcitranța la colocviul la care Cordier și-a prezentat pentru prima dată cercetarea. A avut parte de o primire ostilă, iar conflictele dintre Londra și Paris din timpul războiului au ieșit din nou la suprafață în 1983. Când unul dintre foștii membri prezenți a mărturisit că prelegerea lui Cordier l-a făcut să se simtă ca și când membrii Rezistenței ar fi fost judecați de către niște administratori, a sunat exact ca Henri Frenay, care se plângea în 1942 de birocratizarea mișcării din cauza lui Moulin.⁹³ La un alt colocviu despre Rezistență, care a avut loc la Toulouse în 1986, doi foști membri aproape că au ajuns să se lovească, dezbătând ceea ce se întâmplase cu adevărat la Toulouse în 1944. Însă, până la urmă, s-au coalizat împotriva unei tinere cercetătoare care a ridicat problema