Strania istorie a armelor secrete germane

De Victor DÉBUCHY

Din 13 iunie 1944 si pana in 29 martie 1945, Londra, Anvers-ul si Liège au fost la cheremul bombelor zburatoare si al rachetelor germane. Zi si noapte, V-1si V-2, lasand in urma lor o lunga dara de foc, asemenea unor comete, au parcurs cerul semanand groaza si moartea in calea lor. Aceste arme de represalii, menite sa reaprinda flacara sovaitoare a unei victorii din ce in ce mai compromise, au ramas fara efect asupra cursului razboiului. Venisera prea tarziu!


Aceasta foarte stranie istorie a celui de-Al Doilea Razboi Mondial ne este prezentata aici, intr-o lumina noua, de catre Victor DEBUCHY. Originar din Pas-de-Calais, unde locurile de lansare a armelor secrete au inflorit precum margaretele pe pajiste, a trait nemijlocit operatiunea „Crossbow“. Spectator al primelor plecari ale bombelor zburatoare, martor al nasterii si al pieirii a ceea ce ar fi trebuit sa fie cea mai mare baza pentru rachetele naziste, Victor DEBUCHY contureaza, cu talentul sau de povestitor, scurta existenta a acestor arme revolutionare, care, la inceput, n-au fost decat un amuzament nevinovat pentru niste oameni priceputi, dar de care au stiut repede sa profite militarii indrazneti. STRANIA ISTORIE A ARMELOR SECRETE GERMANE este un tulburator roman de actiune si de spionaj, in care evolueaza o multime de personaje asupra carora destinul si-a pus amprenta. Arme blestemate, V-1 si V-2 i-au lezat pe sefi militari si politici aliati, semanand discordia in randul lor, fara sa-i scuteasca de aceeasi soarta pe adversarii acestora, care le-au folosit.
Cu ochiul unui observator competent, Victor DEBUCHY ne descrie in ce au constat aceste confruntari, in care visul, ambitia, ura si megalomania s-au infruntat cu nechibzuinta, ezitarea, scepticismul si trufia.

• Limbă: Română
• Editor: Publisol
• Data lansării: 9 mai 2023
• ISBN: 9786060981015

Previzualizare carte

Prefață

În cele patru decenii care s-au scurs de la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, în toate țările lumii, și, cu deosebire, în cele care au fost angajate direct în conflict, s-au publicat nenumărate lucrări referitoare la cea mai mare conflagrație trăită de omenire de-a lungul istoriei sale. Arhive cu documente diverse, mai ales diplomatice și militare, au fost treptat deschise, ajungând să fie puse la dispoziția cercetătorilor, fie ei istorici, ziariști sau pur și simplu scriitori, care erau pasionați de unul sau de mai multe aspecte sau unghiuri de perspectivă din care pot fi privite și apreciate evenimentele care au precedat războiul sau care s-au întâmplat în cursul acestuia. Se poate spune că astăzi literatura războiului alcătuiește o foarte bogată sursă de informare asupra trecutului din acei ani, asupra crimelor și pagubelor imense pe care nazismul german le-a generat și înfăptuit în purtarea conflictului.

Uneori, studierea evenimentelor acelor ani a fost determinată de motive oarecum personale. Oameni apropiați scriitorilor sau cercetătorilor, oameni care au aparținut aceluiași neam, aceleiași rase sau credințe au pierit, ca urmare a punerii în practică a doctrinei criminale promovate de Hitler și de acoliții acestuia. Orașe și localități au fost distruse sau au suferit pagube enorme, ca urmare a acțiunilor de război. Tehnica militară s-a dezvoltat enorm în anii războiului, iar pentru dezvoltarea ei s-au cheltuit fonduri imense, cum, din păcate, se procedează și în prezent pentru înarmare, mai ales de către marile state ale lumii contemporane. Pentru că adevărul este că noi toți trăim în prezent sub imperiul temerii a ceea ce ar putea aduce o nouă conflagrație mondială, în condițiile dezvoltării și perfecționării tehnicii militare.

De fapt, cartea lui Victor Débuchy este istoria de început a unor noi arme care acum, în anii noștri, constituie principala amenințare ce planează asupra întregii lumi. Este istoria de început a armelor zburătoare fără pilot, istoria rachetelor purtătoare de moarte la sute și mii de kilometri. Pe atunci, în anii 1944-1945, erau cunoscute doar sub denumirea de V-1 și V-2. Urmașele lor de astăzi, mult diversificate și perfecționate, sunt cunoscute sub denumiri ca SAM, Cruise, Pershing, SS 20, MX și cine știe câte altele. Débuchy și-a scris cartea și ca fiind născut la Wizernes, localitate din Franța de nord-vest ocupată, între anii 1940-1944, de germani. Acolo au fost depozitate de către hitleriști mari cantități de V-1, ceea ce a avut drept consecință intense bombardamente aeriene, executate asupra acelei regiuni franceze de aviația anglo-americană. Se urmărea prin asemenea bombardamente distrugerea încă pe sol a noilor arme și împiedicarea zborurilor aducătoare de moarte asupra orașelor engleze. Firește, mulți locuitori din Wizernes și-au găsit astfel moartea în chip nedorit. Memoriei lor le-a dedicat autorul cartea sa.

Înainte de a trece la câteva aprecieri asupra conținutului cărții, este necesar să fie reamintită mentalitatea, starea de spirit dominantă în conducerea politică și militară a Germaniei hitleriste în anii războiului. Aceasta mai ales pentru a înțelege ritmul schimbător al eforturilor depuse de germani pentru fabricarea și aducerea în stare operațională a unor noi arme ucigătoare. Astfel, nu trebuie uitat că succesele militare ale armatelor germane de la începutul războiului, ocuparea unei mari părți a teritoriului european, inclusiv a unor vaste suprafețe din Uniunea Sovietică, au făcut ca, până pe la sfârșitul anului 1942, atenția dată de conducerea statului hitlerist fabricării noilor arme să nu fie în prim-plan. Hitler se considera drept un „ales al Providenței" pentru a transforma organizarea statală a Europei într-o lume germană. El își baza convingerea pe succesele pe care Germania, devenită, după 1933, stat nazisto-hitlerist, le înregistrase sub conducerea sa, mai întâi prin acte politice brutale, la care statele occidentale nu au ripostat. Aceeași convingere i-a fost întărită mai târziu, în prima parte a războiului, în care strategia așa-zisului război-fulger i-a adus armatei germane succese în vestul Europei, în Iugoslavia și Grecia. Spațiul aerian al Germaniei era considerat de Hitler ca inexpugnabil, Göring, ca mareșal al Reichului și comandant suprem al Aviației, dându-i repetate asigurări în acest sens.

Odată însă cu dificultățile militare ivite încă din toamna anului 1941, în războiul declanșat împotriva Uniunii Sovietice, odată cu rezistența la atacurile aviației hitleriste asupra orașelor britanice și apariția aviației anglo-americane deasupra celor germane, concepția germană asupra unor noi mijloace de ducere a războiului a început să se schimbe. Când primele bombe zburătoare (V-1) au fost fabricate (chiar dacă precizia lor lăsa de dorit), când experimentarea primelor rachete (V-2) la Peenemünde a dat unele rezultate, în Germania, din ce în ce mai încercată de bombardamente aeriene, a început să se vorbească despre „armele secrete de răzbunare ale Führerului".

De subliniat că această nouă mentalitate, speranța pe care hitleriștii și-o puneau în noile arme, a fost încurajată, până către sfârșitul războiului, de aparatul de propagandă al lui Goebbels. De altminteri, o asemenea propagandă nu s-a limitat la mediile germane, nu a fost exercitată numai asupra populației germane. Să menționăm aici un fapt care prezintă interes episodic și pentru istoria războiului la noi: la 10 ianuarie 1943, Ciano, ministrul de externe al Italiei fasciste, nota că mareșalul Ion Antonescu, într-o convorbire pe care o avusese cu Bova Scopa, ambasadorul italian în România, i-a vorbit acestuia „despre noua armă secretă germană, care ar urma să facă minuni".

O asemenea propagandă s-a făcut până aproape de sfârșitul războiului și în armata germană. Autorul acestor rânduri, veteran în războiul antihitlerist, a întâlnit, în înaintarea trupelor române pe teritoriul Cehoslovaciei, sate pe zidurile cărora erau scrise, cu litere mari, următoarele cuvinte: „Achtung Russen! Die Wende Kommt" (Atenție, rușilor! Întorsătura se apropie!). Credința în noile arme secrete era atât de răspândită în armata germană, încât sunt citate cazuri în care cadre ofițerești superioare își puneau întrebarea de ce oare Hitler nu le folosește în fața înaintării, a presiunii crescânde exercitate pe toate fronturile de forțele aliate. În memoriile sale, Albert Speer, ministrul hitlerist al producției și armamentului, relatează că a cerut personal ca asemenea propagandă fantezistă să înceteze.

Care a fost însă adevărul cu privire la cercetările și producția de arme secrete germane din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial? Este sigur că au existat cercetări în direcția fabricării de arme nucleare. Speer crede însă că nu s-ar fi putut ajunge la rezultate concrete înainte de anul 1947. Iar după război s-au scris numeroase cărți despre salvarea aparatului francez de cercetări nucleare din fața înaintării germane în Franța anului 1940, după cum s-au scris alte lucrări despre faptele curajoase ale comandoului anglo-norvegian, care a distrus instalațiile și depozitele de apă grea din Norvegia ocupată de hitleriști.

Au fost și altele. Armata hitleristă s-a aflat astfel în posesia unui gaz insidios, cunoscut sub denumirea de „tabun", împotriva căruia niciun filtru nu ar fi fost eficient. Au existat comandanți militari care au cerut insistent folosirea acestui gaz împotriva populației orașelor engleze, ca represalii pentru bombardamentul aerian neîntrerupt căruia îi era supus teritoriul Germaniei. Evaluând însă consecințele unui răspuns aliat asemănător, conducerea hitleristă a renunțat la folosirea acelui gaz.

Pe la sfârșitul războiului, pe cerul Germaniei au apărut primele avioane de luptă cu reacție. Asemenea avioane, denumite ME 262, erau prevăzute cu două motoare cu reacție, atingând o viteză de peste 800 km la oră și o altitudine cu mult superioară oricăror avioane aliate din acea vreme. Deși producția unor astfel de avioane ar fi fost relativ restrânsă, 60 de avioane pe lună în a doua jumătate a anului 1944 și 200 în ianuarie 1945, ele nu au fost folosite din cauza unei divergențe de păreri dintre Hitler și alți conducători hitleriști. Hitler considera că avionul ME 262 trebuia folosit ca bombardier, ceilalți comandanți militari și politici cereau folosirea acestuia ca avion de vânătoare împotriva avioanelor de bombardament aliate. Controversa a fost curmată scurt, în toamna anului 1944, de către Hitler, care a interzis pur și simplu orice discuție în legătură cu acel tip de avion, în care de fapt nu avea încredere. În memoriile sale, Albert Speer consideră această atitudine a lui Hitler drept o mare eroare, apreciind că folosirea unui singur ME 262 ca avion de vânătoare ar fi avut drept efect sigur doborârea mai multor cvadrimotoare americane, care își lansau bombele deasupra Germaniei¹.

Hitler însuși, ca și alți conducători ai Germaniei naziste, începuse să creadă în „armele-minune. Într-o lucrare de literatură militară postbelică sunt citate părerile lui Hitler, care ar fi fost exprimate într-o reuniune a conducătorilor militari ai Reichului, la 17 iunie 1944, deci după debarcarea anglo-americană în Normandia. El afirma atunci că Londra avea să fie în curând transformată în pulbere de către V-1, declarând totodată că bombele zburătoare nu erau singurele arme mortale și că „în laboratoarele germane, savanții pregăteau altele, de o mie de ori mai groaznice...².

În cartea sa, Victor Débuchy se preocupă exclusiv de istoria și eforturile germane pentru construirea, perfecționarea și transformarea în arme operaționale a bombelor zburătoare și a primelor rachete cu caracter militar. Autorul nu a avut în vedere alte tipuri de arme noi, preconizate de știința și tehnica militară germană cu puțin înaintea și în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Au existat, după știința noastră, și alte proiecte, pregătiri și cercetări, cum ar fi cele cu privire la avioanele și torpilele conduse de echipaje și oameni sinucigași, un fel de kamikaze europeni, ca acelea menționate în memoriile aventurierului hitlerist Otto Skorzeny, apoi cercetări în domeniul armelor chimice etc. Ceea ce este interesant cu deosebire în lucrarea lui Débuchy, alături de descrierea dificultăților și a drumului sinuos al construirii de către hitleriști a celor două tipuri de arme de care se preocupă, este relevarea, cu multe amănunte, a acțiunilor întreprinse de Aliați pentru contracararea fabricării acelor arme și, mai târziu, pentru limitarea, pe cât posibil, a efectelor acestora.

De fapt, nu este vorba de un singur drum, ci de două, paralele în timp și totuși separate în ceea ce privește organizarea și conducerea. Unul, pe care au mers savanții, inginerii și constructorii germani ai rachetelor. Celălalt, pe care alți germani au ajuns la construirea avioanelor fără pilot, a bombelor zburătoare. Cercetările și realizările lor au fost coordonate separat, primele aparținând armatei de uscat (Wehrmacht), celelalte efectuându-se de armata aerului (Luftwaffe). Importanța cercetărilor și a realizării rachetelor transportoare de explozibil, pe atunci convențional, este incontestabilă. Ea a fost ușor înțeleasă de Aliați către sfârșitul războiului și imediat la terminarea acestuia. Goana Aliaților după inginerii și constructorii germani ai V-2, imediat după încetarea ostilităților, ofertele atrăgătoare făcute foarte recenților foști inamici, pe care îi căutau spre a-i recruta și a-i aduce în propriile țări, sunt semnificative. Nu dorința propriu-zisă de a dezvolta pe mai departe și în scopuri pașnice cuceririle științei germane a făcut ca statele respective să caute colaborarea savanților inamici și să supraliciteze față de aceștia din urmă condiții neobișnuit de favorabile pentru a-i determina să lucreze în laboratoarele sau uzinele lor.

Din păcate, trist lucru, iar autorul lasă să se vadă aceasta în ultima parte a cărții sale, încă de pe atunci între Aliați se instala neîncrederea. Încă în mai 1945, militarii americani au reușit să subtilizeze, dintr-o zonă controlată de englezi, arhivele V-2, bineînțeles în pofida voinței britanice. Americanii au folosit de altminteri același procedeu, ridicând un vast material documentar, aparținând lui Dornberger (despre acest personaj va fi vorba imediat, mai jos) dintr-o altă zonă, care trebuia predată armatei sovietice în următoarele ore. Cât despre tratativele engleze cu savanții germani, să-l lăsăm să vorbească pe Débuchy: „Fără cea mai mică rușine, ei (britanicii, n.ns.) au încercat o manevră câtuși de puțin cavalerească pentru a pune mâna pe principalii tehnicieni germani". Le ofereau salarii mari, întreținerea în hoteluri de lux, posibilitatea de a-și aduce familiile cu ei. Cine a putut cunoaște condițiile de mizerie și înfometare din Germania în primele luni după terminarea războiului, cine își poate imagina starea de lucruri din teritoriul Reichului învins își poate da tot așa de bine seama de ceea ce puteau însemna condițiile amintite mai sus pentru un german. Până la urmă, savanții germani aflați în zonele anglo-franco-americane au optat pentru S.U.A., pentru că, aceasta este părerea autorului, ei apreciau că numai S.UA. și U.R.S.S. aveau mijloacele necesare pentru a le înfăptui visul, care era cucerirea spațiului. Și, textual: „Ei (savanții germani, n.ns.) nu aveau încredere în englezi și îi disprețuiau pe francezi, care încercau, de asemenea, să-i racoleze".

Hermann Oberth, Walter Dornberger și Wernher von Braun sunt nume care pot fi identificate cu istoria rachetelor germane și, mai târziu, americane. Oberth, profesorul Oberth, era originar din Transilvania și publica în Germania, încă în 1923, o carte intitulată: Racheta, cheia spațiilor interplanetare. Astăzi, ne dăm pe deplin seama de geniul, de previziunea științifică unică de care a dat dovadă Oberth. El a făcut școală în Germania burgheză dinaintea preluării puterii de către Hitler, dar nu a fost înțeles nici de industriașii și nici de mulți dintre savanții germani din perioada de după Primul Război Mondial. Să notăm că Oberth preconiza pe atunci drept carburant pentru rachetele interplanetare benzina, petrolul, alcoolul sau metanul. El este cel care l-a încurajat de la început pe von Braun în intențiile sale de a se dedica studiului rachetelor, prevăzând, încă de pe când acesta era în liceu, că, într-o zi, va deveni un inginer de valoare. Von Braun nu l-a uitat pe Oberth și, mult mai târziu, după cel de-Al Doilea Război, l-a chemat în S.U.A., unde Oberth a continuat să lucreze în domeniul rachetelor. Ne-am oprit mai mult asupra personalității lui Hermann Oberth, atât ca precursor genial în domeniul rachetelor, dar și pentru faptul că acest mare savant va rămâne în istorie, indiferent de faptul că ideile sale au servit în Al Doilea Război Mondial la inițierea unor arme ucigătoare și nu la împlinirea idealului său de cucerire a spațiului interstelar.

Dacă vorbim despre Dornberger și von Braun este pentru a înțelege mai bine istoria rachetelor germane. Să începem cu von Braun. O enciclopedie ni-l descrie drept „inginer german, naturalizat american, născut în 1912. După ce a pus la punct rachetele V-2, a participat, în Statele Unite, la construirea unor aparate pentru zboruri spațiale"³. Este cert că von Braun, care între timp și-a scris memoriile, a fost el însuși un vizionar. Istoria vieții sale nu-și găsește locul în această prefață. Din cartea lui Débuchy, ca și din alte numeroase scrieri, rezultă că von Braun și-a pus, în întregime, capacitatea și cunoștințele în slujba dezvoltării tehnicii militare de război. Chiar dacă la un moment dat, în cursul războiului, și-a exprimat unele îndoieli, ceea ce i-au adus temporar neplăceri din partea S.S.-ului, acestea se refereau nu la scopurile militare urmărite prin perfecționarea rachetelor, ci la rezultatul prelungirii fără sens a războiului. Activitatea sa pentru crearea unor noi arme a fost apreciată pozitiv de Hitler, de Speer și de alți conducători naziști. În fond, el a lucrat, a creat în domeniul rachetelor pentru victoria lui Hitler și a nazismului. Despre Dornberger, de notat doar că, artilerist de profesie, a lucrat cu gradul de căpitan, încă din 1930, în „Biroul mașinilor balistice germane", care făcea parte din Direcția pentru Armament a Ministerului de Război german. În timpul lui Hitler, a urcat repede alte trepte militare, ajungând să coordoneze toate cercetările făcute la Peenemünde în direcția dezvoltării și continuei perfecționări a rachetelor. Dornberger a început să organizeze, încă din 1932, grupul de savanți și ingineri cărora li se datorează crearea V-2. El l-a atras și l-a protejat tot timpul pe von Braun, ca și pe alți cercetători ai timpului. Când a ajuns în America, în 1945, von Braun nu l-a uitat. Generalul hitlerist Walter Dornberger a fost eliberat din prizonierat după ce fusese la un pas să fie trimis în judecată pentru crime de război. A plecat în 1947 în S.U.A., unde a continuat să lucreze în domeniul rachetelor.

Trei oameni, trei destine, în jurul cărora au fost alții, foarte mulți, savanți, ingineri, tehnicieni sau simpli constructori care, până la sfârșitul războiului, și-au pus capacitatea și eforturile în slujba mașinii de război germane. Débuchy îi descrie pe cei mai proeminenți dintre aceștia folosind un stil cursiv, presărând narațiunea cu episoade anecdotice, nelipsite pe alocuri de senzațional. În ceea ce privește rezultatele eforturilor aici amintite, ele sunt, au devenit prin orizontul deschis zborurilor spațiale, în cursul deceniilor scurse de la război, un mare câștig al civilizației pașnice. Din păcate, aceleași rachete cu care miile de sateliți de cercetare, de comunicații, de televiziune etc. sunt puse în slujba binelui omenirii, au primit și primesc continuu întrebuințări militare, mereu mai perfecționate și tot mai diversificate. Rachetele militare, care pot transporta cu precizie asupra obiectivelor arme nucleare cu o forță fantastică de distrugere, au ajuns să fie astăzi principala amenințare care planează în chip înspăimântător asupra civilizației și existenței întregii omeniri. Victor Débuchy este un autor din zilele noastre. În cartea sa, dă prima însemnătate istoriei rachetelor germane (V-2) și se preocupă mai puțin de aceea a bombelor zburătoare (V-1). Trebuie aici relevate însă unele fapte: primul bombardament german pornit de pe continent asupra orașelor britanice cu una dintre cele două arme nu a fost executat cu rachete, ci cu bombe zburătoare, cu V-1, lansate de pe piste construite în Franța. Aceasta s-a întâmplat la 13 iunie 1944. Era acel V-1, un fel de avion fără pilot, conținând o importantă cantitate de material explozibil. Viteza acelei mașini-bombă zburătoare era de vreo 650 km la oră, deci aproximativ viteza avioanelor de vânătoare engleze, care au și interceptat și doborât, în cursul lunilor următoare, multe asemenea bombe zburătoare. Precizia asupra țintei lăsa mult de dorit. Bombele zburătoare V-1 au continuat să „decoleze" din Franța până la începutul lunii septembrie a anului 1944. Primului succes, o surpriză, care i-a determinat, se spune, o stare euforică lui Hitler, nu i-a mai urmat mare lucru. Față de cantitatea enormă de bombe lansate de anglo-americani peste orașele germane, față de consecințele deschiderii celui de-al doilea front în Franța și adânca pătrundere, în câteva luni, a trupelor aliate pe teritoriul francez, V-1 nu au mai avut eficiență, nemaiavând o influență notabilă nici asupra moralului populației engleze și cu atât mai puțin în ceea ce privește pagubele materiale aduse potențialului de război aliat.

Din lucrarea de care ne preocupăm lipsește ceva: autorul nu se apleacă asupra atitudinii britanice și, în general, aliate, cu privire la folosirea de către germani a celor două arme noi, la introducerea lor în arsenalul războiului. S-ar putea spune că Aliații au acceptat legalizarea lor, le-au privit de la început ca pe un gen de transport al unor bombe la țintă, aparținând artileriei sau armei aeriene. Dar să nu uităm că folosirea lui V-1 și apoi a lui V-2, ultima operând până aproape de sfârșitul războiului, în 1945, a provocat pagube imense. Cu toată imprecizia lor, cele două noi arme au ucis orbește zeci de mii de civili în orașele engleze și, mai târziu, în cele belgiene. În procesul de la Nürnberg, nu s-a formulat nicio acuzație niciunui conducător hitlerist și nici guvernului german pentru felul în care a fost condus războiul aerian.

După mulți ani, am recitit expunerea introductivă a acuzatorului principal din partea Marii Britanii, Hartley Shawcross⁴. Zadarnic am căutat vreun cuvânt de condamnare a nazismului pentru bombardarea aeriană sălbatică și pentru uciderea fără discernământ, pretutindeni în cursul războiului, a sute de mii de locuitori civili și neparticipanți la operațiuni. Nici în expunerile introductive ale celorlalți trei acuzatori nu am găsit nimic în această privință.

Singura acuzare formulată sub acest aspect în procesul de la Nürnberg se referă la bombardarea orașului olandez Rotterdam, în mai 1940. Dar și aici s-a introdus o nuanță. Nu a fost condamnat bombardamentul propriu-zis, ci împrejurările în care a fost executat, arătându-se că acțiunea s-a produs când Olanda capitulase în fața armatelor hit­leriste. Se pune întrebarea de ce nu a fost condamnată la Nürnberg introducerea, în arena celui de-Al Doilea Război Mondial, a armelor V? Nu cumva pentru că și Aliații au procedat la fel, bombardând nu doar obiectivele militare, ci, cu mult mai mare intensitate și eficacitate, orașele germane? Nu cumva era prea aproape bombardarea Hiroshimei și introducerea în arsenalul de război de către nord-americani a noilor arme nucleare? În anii 1947-1951, în urma unei rezoluții a Adunării Generale a Națiunilor Unite, Comisia de drept internațional a lucrat și, la sfârșit, a prezentat proiectul unui Cod al crimelor împotriva păcii și securității umanității. Proiectul a fost întocmit în mare parte pe baza principiilor recunoscute în sentința Tribunalului de la Nürnberg⁵. Proiectul nu a fost adoptat, nu s-a transformat niciodată în convenție. De altminteri, cu privire la noi arme, secrete sau nu, din varietatea celor nucleare sau mijloace de transport la țintă, nici în proiectul amintit și nici în alte convenții, care ulterior au încercat să reglementeze folosirea lor în caz de război, nu s-a ajuns până astăzi la o înțelegere fermă, obligatorie pentru toate statele.

Ne oprim aici în comentariul care prefațează cartea lui Victor Débuchy. De la primele pagini, cititorul va fi, fără îndoială, captivat de lectură și cu greu se va decide să o întrerupă înainte de a întoarce ultima filă. Va retrăi zilele și lunile dinaintea sfârșitului hitlerismului și-și va reaminti zvârcolirile de atunci ale acestuia în fața tăvălugului aliat. Iar dacă el, cititorul, va fi unul dintre cei care n-au trăit ororile războiului, dacă face parte din generația nouă, va termina lectura cărții mult mai informat nu numai asupra trecutului rachetelor, ci și asupra prezentului, asupra perspectivelor sumbre care amenință astăzi lumea. Va trebui să spere în înțelepciunea conducătorilor de state, măcar înainte de miezul nopții întunecate a holocaustului atomic. Noapte care ar putea fi ultima pentru toate miliardele de ființe vii ce reprezintă astăzi viața pe minunata noastră Terra.

Dr. George Elian

---

1 Albert Speer, Au cœur du Troisième Reich, Ed. Favard, Paris, 1971, p. 511.

2 Georges Blond, Debarcarea. Agonia Reichului, Ed. Militară, București, 1980, p. 269.

3 Larousse, Dictionnaire encyclopédique, Paris, 1975.

4 Procesul de la Nürnberg, Expunerile introductive ale acuzatorilor principali, Editura de Stat pentru Literatură Politică, București, 1957, p. 99 și urm.

5 Joe Heydecker – Johannes Leeb. Procesul de la Nürnberg, Editura Politică, București, 1983, p. 531-532.

Armele sunt instrumente

funeste, nicidecum nobile.

Lao Zi

Capitolul I

Aliații află de existența armelor secrete germane

Hitler ține un discurs ciudat

La 19 septembrie 1939, Adolf Hitler era în plin apogeu. Armatele poloneze, prinse ca într-un clește pe malul apusean al Vistulei, se aflau într-o situație foarte dificilă. Cu două zile înainte, Iosif Stalin, la încheierea celui mai cinic pact din istorie, îi oferise tot sprijinul, ca să se asigure că-și va lua prada din cea de-a patra împărțire a Poloniei. Acum, după ce provocase în mod deliberat războiul, Führerul simula nevoia de pace. Piromanul, dornic să devină pompier, a ales Danzigul, care fusese pretextul celei de a doua conflagrații mondiale, pentru a atrage atenția lumii asupra spiritului său conciliant.

Cu ochii pierduți în depărtare, într-o rigidă poziție de drepți, cancelarul primea, în Mercedesul său masiv, omagiul mulțimii în delir. Aceasta își exprima, cu brațele întinse, „bucuria" de a fi fost încorporată Marelui Reich. Sub flamurile roșii, împodobite cu zvastica neagră în cerc alb, Hitler ajunsese la clădirea primăriei vechii cetăți hanseatice, unde urma să-și țină discursul. Cu această ocazie, în toate localurile publice din Germania, în cafenele, hoteluri, cinematografe și chiar în uzine fuseseră instalate difuzoare. În acea vreme, se considera ca o datorie a fiecărui german să-și asculte Führerul infailibil, unul dintre primii oameni politici care descoperise arta de a guverna prin discursuri.

Timp de două ore, Hitler a răcnit prin intermediul undelor, cu o voce aspră, pătrunsă de un puternic accent austriac, captivându-și și stupefiindu-și în același timp auditoriul.

— N-am nicio intenție agresivă față de Anglia și Franța. Îmi exprim simpatia pentru ostașul francez (se referea la militarii francezi din Primul Război Mondial – n.tr.) care nu știe pentru ce să se bată.

Asemenea cuvinte, rostite de virulentul dictator, au fost primite cu scepticism la Paris și la Londra. Devenise oare Führerul atât de înțelept încât să adere la părerea generalilor săi, care, deocamdată, nu erau prea încântați să se angajeze în jocurile lui Marte? Cancelarul își reluă masca obișnuită de violență, cu care se obișnuise Europa începând cu 30 ianuarie 1933, ziua în care devenise stăpânul Germaniei. Lovind cu pumnul în masă, începu să tune într-o germană dezagreabilă:

— Ar putea veni foarte curând clipa în care să folosim o armă datorită căreia nu vom mai putea fi atacați.

Această frază a fost singura care i-a atras atenția prim-ministrului britanic Arthur Neville Chamberlain, gentlemanul cu umbrela legendară. Cu un an în urmă, la Conferința de la München, învățase două lucruri. În primul rând, că nu trebuie să ai încredere în cuvântul lui Hitler, iar în al doilea, că trebuie să te temi de acest personaj machiavelic.

Perplex, prim-ministrul i se adresase profesorului Norman, de la King’s College din Londra, specialist în limba lui Goethe. Îi ceruse să verifice traducerea efectuată, desigur în grabă, la postul de radio britanic B.B.C. Norman a fost categoric. Nu era vorba de o armă nouă. În contextul respectiv, cuvântul trebuia înțeles ca „armă aeriană", în sensul forței de lovire. Drept urmare, problema fusese încredințată Comitetului științific al apărării aeriene.

Comitetul științific al apărării aeriene face o descoperire penibilă

Acest organism, subordonat Statului-Major al Forțelor Aeriene Regale britanice, angajase, cu câteva luni mai înainte de declarația de război, un fizician reputat, pe doctorul Reginald Victor Jones, care, în cadrul comitetului, urma să asigure legătura între Secția științifică și tehnică și serviciul său de informații. Misiunea acestuia era de a examina sau, mai bine zis, de a analiza rapoartele succinte, sosite sporadic și care priveau armele secrete germane.

În octombrie 1939, în al șaselea an de la înființarea sa, Comitetul deținea doar patru dosare „strict secrete".

Două se refereau la războiul bacteriologic, un altul la gazele toxice. În sfârșit, al patrulea, primit foarte recent, suscita un interes sporit, dat fiind că se referea la producerea unui obuz-rachetă, undeva în adâncul Prusiei Orientale, de către un anumit domn Schmidz.

Raportul referitor la gaze îl neliniștea pe Jones cel mai mult... și pe bună dreptate. Gazele toxice, fabricate pe bază de arsenic dincolo de Rin, puteau să pătrundă în măștile antigaz distribuite generos populației civile. Acest obiect atât de dizgrațios, devenit acum un supliment vestimentar al londonezilor, n-ar mai fi fost decât o jucărie inutilă.

Un raport misterios relevă existența unor arme secrete germane

Din ziua declarației de război, 3 septembrie 1939, Germania devenise și mai impenetrabilă. Cu toate acestea, puținele informații referitoare la armele ei secrete, sosite în perioada de indiferență interbelică, deveniseră, în timp foarte scurt, abundente. Aliații au fost gratificați, fără voia lor, cu rapoarte trimise pe neașteptate de dușmanii politici ai celui de-Al Treilea Reich. Această spontaneitate a provocat, în consecință, neîncrederea serviciilor de informații față de acești informatori voluntari, care-și asumaseră totuși riscuri enorme pentru a le oferi documentele.

La 4 noiembrie 1939, în cutia poștală a ambasadei Marii Britanii la Oslo s-a găsit un plic galben. Nu purta nicio adresă. Surprins, un secretar l-a deschis. Dar, stupoare! Plicul conținea treizeci de pagini de manuscrise în limba germană. Neștiind ce să facă cu acest adevărat roman-fluviu, care, de altminteri, nu era însoțit de nicio semnătură, i l-a predat atașatului militar. Astfel, contraamiralul Hector Boyes devenise primul înalt funcționar britanic care aflase de existența importantului centru de experimentări pentru arme secrete de la Peenemünde.

„Raportul de la Oslo" – sub acest nume a rămas în istorie – oferea, printre altele, descrierea completă, cu desene în anexă, a unei bombe-planor radioghidată, concepută pentru atacarea navelor.¹ Se menționa și despre experimentarea nereușită a unui obuz-rachetă, destinat să străpungă fortificațiile liniei Maginot. În sfârșit, ultimele pagini ale misteriosului raport subliniau două tipuri de radar utilizate de germani, precum și existența rachetelor cu rază mare de acțiune.

Surprins de anonimatul sub care se dezvăluia acest arsenal, Boyes nu se putu abține să reflecteze:

— Într-adevăr, foarte interesant. Dar dacă n-ar fi totuși decât o manevră de intoxicare nazistă?!

După unele ezitări, puse documentul într-un plic sigilat cu adresa: „His Majesty Service". Îl expedie apoi cu primul curier diplomatic șefului Secției MI-5 din Serviciul de Informații britanic, specializată în probleme de armament. Documentul nu s-a bucurat de o primire favorabilă. Lucrurile ar fi stat cu totul altfel dacă raportul ar fi fost semnat de o personalitate. Dar, în aceste condiții, ce credit i se putea acorda? S-au mulțumit să-l pună într-un fișet, pentru a fi reluat în iulie 1943. Doar la această dată avea să afle doctorul Jones de existența lui. Încă o informație importantă privind armele secrete naziste a fost astfel neglijată sau, mai exact, nefolosită la timp din cauza neconcordanței dintre activitatea serviciilor de informații ale diferitelor ministere.

Asemenea omologilor săi de la Serviciul de Informații britanic, Boyes ignora existența mișcării „Germania liberă, ca și a celei cunoscute sub denumirea de „O.S.1, afiliată serviciilor secrete ale Armatei Roșii². Această grupare, de inspirație marxistă, prefera pe atunci să furnizeze informațiile pe care le obținea englezilor. Situația se va schimba după invadarea Uniunii Sovietice.

În Marea Britanie continuă să sosească informații neliniștitoare

Cam în aceeași perioadă, în noiembrie 1939, un alt raport sosea, de data aceasta la serviciile de informații cehe, refugiate în Marea Britanie. Fusese expediat de la Haga de un agent purtând pseudonimul Voral, dar cunoscut de Biroul 2 cehoslovac sub indicativul A.54. Iată raportul său informativ nr. 26:

„Tot despre noua armă foarte secretă împotriva Angliei. Ascultând o convorbire între șeful Abwehrului la Praga și responsabilul Secției 3 contraspionaj de la Berlin, se pare că era vorba de un anumit gen de torpilă, care, după ce este lansată în aer, devine avion. Deocamdată, precizia tirului nu este corespunzătoare. În prezent, este greu de obținut informații mai precise."³

Această notă, remisă serviciilor de informații britanice, n-a suscitat niciun comentariu. Recent, englezii au dezvăluit numele lui Paul Thümmel, atașat pe lângă Abwehr, care fusese, până la arestarea lui în 1942, unul dintre cei mai buni agenți pe care-i avuseseră.

Mult mai succintă decât cele precedente, cea de a patra informație asupra armelor misterioase preciza că un român de origine germană, pe nume Oberth, lucra pentru Wehrmacht, în apropiere de orașul Stettin, în Pomerania, la realizarea unei rachete cântărind 30 de tone, cu o rază de acțiune de 260 de kilometri. Vestea căzu într-un moment nepotrivit. Luna mai a anului 1940 însemnase pentru regimurile democratice o perioadă dezastruoasă. „Războiul ciudat" luase sfârșit, pentru a se transforma într-un război propriu-zis.

Abia se risipise fumul bătăliei de la Dunkerque și insulele britanice se și aflau în plină luptă. 13 august 1940, acea „Adlertag (ziua vulturilor), a marcat dezlănțuirea bătăliei Angliei. Primul obiectiv – distrugerea aviației de vânătoare engleze. Winston Churchill, succesorul lui Neville Chamberlain după 10 mai, era pe cât de neliniștit din cauza existenței rachetelor, pe atât de realist față de o asemenea amenințare. În același timp, Adolf Hitler, prea sigur de victoria pe care o și vedea în mâinile sale, se preocupa cu atât mai puțin de rachetă. Fostul infanterist din războiul anilor 1914-1918 prefera armele convenționale. Camaradul său Hermann Göring îi declarase de altfel că „invincibila sa Luftwaffe le va veni de hac rapid avioanelor din Royal Air Force și chiar navelor din Royal Navy.

La 16 septembrie, operația „Seelöwe" (Leul de mare), care însemna invadarea Angliei, a fost amânată pe neașteptate sine die. Condamnat la inactivitate, Hitler a fost din nou cuprins de incurabila sa dorință de a invada noi teritorii. Vulturul cu zvastică, asemenea vulturului imperial cu o sută treizeci și șase de ani în urmă, a preferat Europa în schimbul largului mării. Operațiunile militare s-au deplasat spre Balcani, apoi spre Rusia. Vlăguită, Luftwaffe a renunțat treptat la războiul-fulger, idee născută de altfel din neputința de a învinge aviația britanică. După nouă luni de teroare, Londra și-a regăsit, pentru 30 de luni, pofta de viață, înainte de a cunoaște din nou ore, dacă nu mai triste, în orice caz mai deprimante.

Decembrie 1942: se declanșează bătălia armelor „V"

În decembrie 1942, Londra se pregătea să sărbătorească un revelion mai puțin trist decât cele precedente. Capitala britanică nu mai cunoscuse ororile bombardamentelor din noaptea de 10 spre 11 mai 1941. Vești mai bune veneau de pe toate fronturile. După 8 noiembrie, Afrika Korps, învins la El Alamein, se retrăgea spre Tunisia. Trupele americane debarcate în Algeria înaintau în întâmpinarea lui. În capcana de la Stalingrad, Armata a 6-a a lui von Paulus își aștepta sfârșitul. Englezul obișnuit putea întrezări victoria finală. În acest cadru, funcționarii de la Intelligence Service au primit cu neplăcere, la 18 ale lunii, o informație provenind din Germania. Fusese trimisă de un chimist danez. Acesta auzise vorbindu-se, într-un restaurant din Berlin, despre o rachetă gigantică, ce putea purta cinci tone de exploziv la o distanță de 210 kilometri, fiind capabilă să distrugă