Procesul Marii Tradari Nationale - Volumul II: Maresalul Antonescu in fata istoriei

De Editie ingrijita de prof. Marcel-Dumitru Ciuca

Structurata in trei volume, cartea Procesul marii tradari nationale: Maresalul Ion Antonescu in fata istoriei, reuneste, prin grija profesorului Marcel-Dumitru Ciuca, cele mai importante documente din timpul anchetei si a procesului maresalului Ion Antonescu. Documente nu au fost editate, ci sunt prezentate integral, pastrand grafia si modul de exprimare al persoanelor implicate in ancheta si actul de justitie. Pentru cei care s-au intrebat daca maresalul Ion Antonescu si-a servit sau nu patria si cat de pertinente au fost motivele care au condus la condamnarea sa, cartea de fata i-ar putea ajuta sa-si formeze propria opinie.

• Limbă: Română
• Editor: Publisol
• Data lansării: 2 ian. 2022
• ISBN: 9786060980681

Previzualizare carte

DOCUMENTE

II

1. 1944 august 23. – Însemnările din Registrul de audiențe al Palatului Regal privind arestarea Mareșalului Ion Antonescu și a colaboratorilor săi.

Miercuri 23 august

Ora

13. Dejun: d-l gl. C. A. Sănătescu, d-l A. Aldea, d-l Buzești, d-l Styrcea; d-l M. Ionnițiu și col. Emilian Ionescu.

15. Audiența domnului Mihai Antonescu, vicepreședinte al Consiliului de Miniștri.

16,15. Audiența domnului Mareșal Antonescu, Conducătorul Statului.

17,30. Domnii Mareșal Antonescu și Mihai Antonescu sunt reținuți în incinta Palatului Regal la Casa Nouă. Se proclamă căderea guvernului și schimbarea regimului Mareșal Antonescu.

18. Sunt chemați și reținuți în incinta Palatului Regal domnii: general Vasiliu, fost subsecretar de Stat la Interne, general C. Pantazi, fost ministru de Război, și colonel Elefterescu, fost prefect al Poliției Capitalei.

18-24. În acest timp – în birourile Casei Militare – în prezența Majestății Sale Regelui, se procedează la constituirea noului guvern și la redactarea proclamației M. S. Regelui către Țară, a Guvernului, precum și la întocmirea unor decrete regale. Amnistie și numiri în diferite posturi. Iau parte la aceste lucrări domnii: general de C.A. adj. Sănătescu Constantin, general Mihail Gh., general Aldea Aurel, general Liteanu, general Anton, general Dombrovschi, Mocsonyi Styrcea, Niculescu - Buzești, D. D. Negel, V. Vasiliu, col. Ulea, Bălăceanu, Lucrețiu Pătrășcanu, Titel Petrescu, inginer Ceaușu, , V. Ionescu, directorul Radiodifuziunei, Pogoneanu, lt. col. Răuță, lt. col. Niculescu Ștefan, din M. St. Major, comandor Udrischi, cpt. comandor adj. Gherghel, Camil Dumitrescu și alți diferiți funcționari din Ministerul Afacerilor Externe, precum și adjutantul regal de serviciu col. adj. Emilian Ionescu și maiorul Anton Dumitrescu, ajut, comandant Bat regală.

21. Audiența domnului ministru al Germaniei, Killinger.

21,30. Se imprimă pe placă Proclamația M. S. Regelui către Țară.

22,30. La posturile de radio se anunță poporului român Proclamația M. S. Regelui.

23. Mare manifestație a publicului bucureștean în fața Palatului Regal – M. S. Regele apare de două ori în fața Palatului, de la balcon.

24. M. S. Regele primește în audiență pe un grup de ofițeri englezi, foști prizonieri de război.

Biblioteca Academiei, ms. A 873, sub dată (nepaginat).

2. 1944 august 23. – Însemnările Mareșalului Ion Antonescu, făcute în timpul orelor de detenție la Palatul Regal, în urma arestării sale.

Astăzi, 23 august 1944, am venit în audiență la Rege la ora 15,30 pentru a-i face o expunere asupra situației frontului și a acțiunii întreprinse pentru a scoate țara din greul impas în care se găsește.

Timp de aproape 2 ceasuri, Regele a ascultat expunerea, păstrând ca de obicei o atitudine forțat rezervată, aproape indiferentă.

La expunerea mea a asistat la audiență d-l Mihai Antonescu.

I-am arătat regelui că de aproape 2 ani d-l Mihai Antonescu a căutat să obțină de la anglo-americani asigurări pentru viitorul țării și i-am afirmat în această ocazie că, dacă aș fi găsit înțelegere, și aș fi putut găsi înțelegere, pentru asigurarea vieții, libertăților și continuității istorice a acestui nenorocit popor, nu aș fi ezitat să ies din război, nu acum, ci chiar de la începutul conflictului mondial, când Germania era tare.

În continuare, i-am arătat conversația avută, imediat la întoarcerea mea de pe front, în noaptea de 22/23, cu d-nii Clodius și Mihalache și în dimineața zilei, cu d-l Gh. Brătianu.

D-lui Clodius i-am vorbit în fața d-lui M. Antonescu pe un ton răspicat și i-am amintit că, atât prin d-l M. Antonescu acum câteva luni, cât și în februarie, la ultima întrevedere, am arătat Germaniei că dacă frontul nu se va menține pe linia Tg. Neamț – Nord Iași – Nord Chișinău – Nistru, România va căuta soluția politică pentru terminarea războiului.

I-am arătat d-lui Clodius că nicio țară, și nici chiar Germania, nu ar putea continua războiul în caz când jumătate din teritoriul ei ar fi ocupat și țara total la discreția rușilor.

I-am cerut, ca și d-l M. Antonescu, să arate acest lucru la Berlin, să roage să înțeleagă poziția țării noastre în fața cataclismului care o amenință și a mea în fața istoriei și a țării și să-mi dea dezlegarea de a trata un armistițiu, dorind să ieșim din această situație ca oameni de onoare și nu prin acte care ar dezonora pentru vecie țara și pe conducătorii ei.

D-l Clodius a promis că va arăta exact dorința noastră; i-am subliniat că noi trebuie să ne luăm libertatea de a ne apăra viața viitoare a neamului.

Relativ la conversația cu d-l Mihalache, deși ea a durat câteva ceasuri, totuși i-am arătat înainte esențialul.

D-l Mihalache mi-a cerut să mă sacrific și să fac eu pacea, oricât de grele ar fi condițiile puse.

I-am răspuns că eu, fiind exponentul unei revoluții care m-a adus – fără să o fi pus eu la cale sau să fi avut vreo legătură cu ea – la conducerea statului, dându-mi mandatul să reconstituiesc granițele țării, să restabilesc ordinea morală și să pedepsesc, aducându-i în fața Tribunalului Poporului, pe acei care au adus-o...¹ catastrofa granițelor și prăbușirea dinastiei. Cum țara îmi impusese și pe legionari și mai târziu și războiul, pentru a legaliza actele mele, am cerut aprobarea țării pentru faptul că schimbasem prin luptă regimul legionar pentru trădările sale și, pentru că intrasem în război în aclamațiile și cu asentimentul întregii națiuni, trecusem, forțat de operațiuni, și Nistrul.

Țara, prin câte 3 milioane de voturi, mi-a dat dezlegare și a aprobat tot ce eu făcusem.

În consecință, a accepta astăzi propunerile Molotov însemnează:

a) a face un act politic de renunțare și pierderea Basarabiei și a Bucovinei, act pe care România nu l-a făcut până acum niciodată de la 1812 și până la ultimatumul Molotov.

I-am adăugat că, după părerea mea, făcând acest act, putem pierde beneficiul Chartei Atlanticului, în care Roosevelt și Churchill s-au angajat, printre altele, „să nu recunoască nicio modificare de frontieră, care nu a fost liber consimțită".

Azi a semna propunerea Molotov însemnează a lăsa mari riscuri pentru viitorul țării în ceea ce privește granițele țării.

b) să bag țara pentru vecie în robie, fiindcă propunerile de armistițiu conțin și clauza despăgubirilor de război neprecizate, care bineînțeles constituie marele pericol, fiindcă drept gaj al plății lor, rușii vor ține țara ocupată nedefinit. „Cine, i-am spus d-lui Mihalache, își poate lua răspunderea acceptării acestei porți deschise, care poate duce la robia neamului?"

c) a treia clauză și cea mai gravă era aceea de a întoarce armele în contra Germaniei.

Cine poate, am arătat eu d-lui Mihalache și...², poate să-și ia răspunderea consecințelor viitoare asupra neamului a unui asemenea gest odios, când putem să ieșim din război oricând dorim?

Am avea bazele viitoarei politici a statului asigurate și i-am afirmat că dacă...³ de d-l Maniu, pe care l-am lăsat și i-am înlesnit tratativele directe cu anglo-americanii, sau de d-l Mihai Antonescu, care a tratat cu știința mea, eu nu m-aș da la o parte și aș da, dacă mi s-ar cere, orice concurs, pentru a scoate România din război, luându-mi curajul și răspunderea să spun Führerului în față că România se retrage din război.

d) a patra condiție cerută de Molotov și de anglo-americani este să dau ordin soldaților să se predea rușilor și să depună armele, care ne vor fi puse după aceea la dispoziție pentru ca împreună cu rușii să izgonim pe nemți din țară.

Care om cu judecata întreagă și cu simțul răspunderii ar putea să dea soldaților țării un astfel de ordin care odată enunțat producea cel mai mare haos și lăsa țara la discreția totală și a rușilor și a germanilor?

Numai un nebun ar fi putut accepta o astfel de condiție și ar pune-o în practică.

Vecinătatea cu Rusia, reaua ei credință față de Finlanda, țările baltice și Polonia, experiența tragică făcută de alții, care au căzut sub jugul bolșevic crezându-i pe cuvânt, mă dispensează să mai insist.

Notez că atunci când mi s-a propus acestea, situația militară a Germaniei, deși slăbită, era totuși încă tare.

e) În sfârșit, propunerile Molotov mai conțineau și clauza care ne impunea să lăsăm Rusiei dreptul de a pătrunde pe teritoriul României oriunde va fi necesar a izgoni pe nemți din țară. Adică, sub altă formă, prezenta ocupațiunea rusească cu toate consecințele ei.

Reamintind toate acestea d-lui Mihalache, el mi-a spus, ceea ce a constituit o surpriză pentru mine, că trebuie să mărturisească că d-lor, adică național-țărăniștii, s-au înșelat; au crezut în sprijinul anglo-americanilor, însă că și-au făcut convingerea definitivă că ei sunt total nepregătiți de a indispune pe ruși și că suntem lăsați la totala lor discrețiune, ca și Polonia și poate și alte țări. În consecință trebuie să ne considerăm o generație sacrificată, să ne resemnăm și să așteptăm.

I-am răspuns domnului Mihalache că într-o astfel de situație este de preferat ca un popor, care îl așteaptă, dacă are siguranța că îl așteaptă, o asemenea soartă, să cadă eroic, decât să-și semneze singur sentința de moarte.

D-l Mihalache a insistat încă o dată să accept să fac eu armistițiul și să semnez pacea, fiindcă condițiile puse sunt condiții de pace, nu de armistițiu (este sublinierea d-sale). Bineînțeles, am declinat aceasta.

În dimineața zilei de astăzi, pe când eram în Consiliul de Miniștri, a cerut să mă vadă d-l Gh. Brătianu, care, spre deosebire de d-l Mihalache, mi-a declarat că vine de la o întrevedere dintre d-nii Maniu și Dinu Brătianu, și că vine cu mandatul formal de la ambii că sunt de acord și că își iau alături răspunderea, dacă accept să fac eu tratativele de pace.

I-am răspuns că accept, cu condiția să mi se dea în scris acest angajament, și că dacă acceptă ca el să fie publicat, pentru ca poporul să vadă că s-a înfăptuit unirea internă și pentru ca străinătatea, aliații și inamicii, să nu mai poată...⁴ privi dezunirea noastră.

D-l Brătianu urma să-mi aducă adeziunea scrisă înainte de audiența mea la rege, fiindcă voiam să merg la această audiență cu hotărârea luată, adică să-i pot afirma că, dat fiind faptul că s-a realizat unirea politică internă, îmi pot lua angajamentul să încep tratativele de pace. Generalul Sănătescu, intervenind în discuții, a afirmat, de două ori, și și-a luat angajamentul, fără să i-l fi cerut, că-mi va aduce dânsul acest angajament scris, pentru care i-am mulțumit.

Cum regele spunea ca aceste tratative să înceapă imediat, d-l Mihai Antonescu i-a spus că așteaptă răspunsuri de la Ankara și Berna prin care dorea să obțină consimțământul Angliei și Americii de a trata cu Rusia. Aceasta, fiindcă Churchill, în ultimul său discurs, a spus, vorbind despre România, că „această țară va fi în curând la discreția totală a Rusiei", ceea ce era un avertisment că vom fi atacați în forță și că vom fi total la discreția lor și că va trebui să tratăm mai întâi cu rușii.

Acest „mai întâi" legat și cu alte indicații pe care le-a avut pe căi serioase, a determinat pe d-l M. Antonescu să arate regelui că este o necesitate să mai aștepte 24 de ore, să primească răspunsurile pe care le așteaptă⁵ și după aceea va intra în tratative.

Eu am adăugat că sunt de acord, în aceste condiții, chiar cu plecarea d-lui M. Antonescu la Ankara și Cairo pentru a duce tratative directe.

În acest moment, regele a ieșit din cameră, scuzându-se față de mine, și discuția a continuat câtva timp cu generalul Sănătescu, revenind cu afirmarea că va aduce el adeziunea scrisă a d-lor Maniu, Brătianu și Titel Petrescu.

Când eram în curs de discuțiuni și în picioare așteptând revenirea regelui, pentru a pleca, regele intră în cameră și în spatele lui apar un maior din garda Palatului și 6-7 soldați cu pistoalele în mână.

Regele a trecut în spatele meu, urmat de soldați, unul din soldați m-a prins de braț pe la spate și generalul Sănătescu mi-a spus: „D-le mareșal, sunteți arestat pentru că nu ați vrut să faceți imediat armistițiul".

M-am uitat la soldatul care mă ținea de braț și i-am spus ca să ia mâna de pe mine și, adresându-mă generalului Sănătescu în auzul regelui, care trecea în altă cameră, cu mâinile la spate: „Să-ți fie rușine; astea sunt acte care dezonorează un general". M-am uitat fix în ochii lui și i-am repetat de mai multe ori apostrofa.

După aceea, bruscat, am fost scos din cameră pe culoar, unde o bestie de polițist mi-a spus să scot mâna din buzunar, ceea ce am refuzat. După aceea, împreună cu d-l Mihai Antonescu, am fost băgat, la ora 17, într-o cameră „Safe" Fichet și încuiați cu cheile.

Camera nu are decât 3 m pe 2, este fără fereastră și fără ventilație bună, înăuntru nu are de...⁶ și o scobitură într-însa.

După 2 ore s-a deschis ușa și ni s-au oferit două scaune aduse din afară.

Nu s-a avut nici decența de a se da acestei camere, celulă, cel puțin aspectul curat. Este plină de praf și într-o dezordine organizată.

Iată cum a ajuns un om, care a muncit 40 de ani ca un martir, pentru țara lui, care a salvat-o de 2-3 ori de la prăpastie, care a scăpat de la o teribilă răzbunare pe membrii dinastiei, care a luat jurământul tânărului rege în strigătele mulțimii care îmi cerea să dau pe toți din Palat pentru a fi linșați și care a servit timp de 4 ani, cu un devotament și cu o muncă de mucenic, armata înfrântă, țara și pe regele ei.

Istoria să judece.

Mă rog la Dumnezeu să ferească țara de consecințele unui act cu atât mai necugetat cu cât niciodată nu m-am cramponat de putere. De mai multe ori am spus regelui, în patru ochi și în prezența d-lui M. Antonescu, că dacă crede că este un alt om în țară capabil să o servească mai bine ca mine, și să o servească, eu îi cedez locul, cu o singură condiție, să prezinte garanții și adică să nu fie un ambițios sau un aventurier.

Mareșal Antonescu

23. VIII. 1944

Scris în celulă⁷.

Indescifrabil în manuscris.

Indescifrabil în manuscris.

Indescifrabil în manuscris.

Indescifrabil în manuscris.

Este vorba despre așteptarea răspunsului la tratativele inițiate la Stockholm, prin Fred Nanu și ambasadoarea sovietică în Suedia, Alexandra Kollontai.

Indescifrabil în manuscris.

Aceste însemnări au fost scrise de Ion Antonescu chiar în ziua arestării sale la Palat, în urma audienței pe care o solicitase în după-amiazalui 23 august 1944 regelui Mihai. în ceasurile ce au urmat arestării, el a consemnat, cu creionul, pe filele unei agende din anul 1930, ce aparținuse regelui Carol II, împrejurările în care s-aprodus arestarea, precum și o seamă de considerente politice privind situația României și variantele politice ce se deschideau în fața ei, începând din vara anului 1944. Acest document de mare însemnătate pentru înțelegerea atitudinii politice a Mareșalului Antonescu a avut el însuși un destin aparte. Agenda a fost recuperată de sub dărâmăturile „Casei Noi" a Palatului Regal din Calea Victoriei, unde Ion Antonescu a fost deținut în ceasurile de după arestare (clădirea a fost bombardată în dimineața de 24 august de către aviația germană), de maiorul Gheorghe Teodorescu, care în ziua de 23 august îndeplinise funcția de șef al gărzii Palatului, și acesta a păstrat-opână în toamna anului 1984, când a cedat-oMuzeului Național de Istorie. În 1990, textul a fost publicat, succesiv, în hebdomadarul Românul, nr. 9/1990 (cu o mărturie privind împrejurările recuperării agendei, făcută de general Gheorghe Teodorescu), în revista Cuget românesc, nr. 2/1990 (fără nicio explicație suplimentară), în revista Magazin istoric, nr. 8/1990, și de realizatorul acestei lucrări în ziarul Libertatea, de sâmbătă 16/duminică 17 mai 1992,p. 5. După alte peripeții, agenda a ajuns la Arhivele Statului București, în colecția manuscrise, nr. 2183; însemnările Mareșalului sunt la filele: 33-47r., 49-67v.

3. 1945 aprilie 21. – Decretul-lege pentru urmărirea și sancționarea celor vinovați de dezastrul țării și de crime de război.

Mihai I,

Prin grația lui Dumnezeu și voința națională

Rege al României.

La toți de față și viitori, sănătate.

Asupra raportului Ministrului nostru Secretar de Stat la Departamentul Justiției nr. 36965 din 11 aprilie 1945.

Văzând și Jurnalul Consiliului de Miniștri nr. 666/945.

În baza dispozițiunilor Înaltului Decret Regal nr. 1626 din 31 august 1944 publicat în Monitorul Oficial nr. 202 din 2 septembrie 1944.

Am decretat și decretăm:

DECRETUL LEGE

pentru

urmărirea și sancționarea celor vinovați de dezastrul țării sau de

crime de război

Art. 1 – Sunt vinovați de dezastrul țării cei care:

a) Militând pentru hitlerism sau fascism și având răspunderea politică efectivă au permis intrarea armatelor germane pe teritoriul țării;

b) După 6 septembrie 1940, au militat pentru pregătirea sau desăvârșirea faptelor de mai sus prin grai, prin scris sau prin orice alte mijloace.

Art. 2 – Sunt vinovați de dezastrul țării prin săvârșirea de crime de război cei care:

a) Au hotărât declararea sau continuarea războiului contra Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice și a Națiunilor Unite;

b) N-au respectat regulile internaționale cu privire la conducerea războiului;

c) Au supus la un tratament inuman pe prizonierii sau ostatecii de război;

d) Au ordonat sau săvârșit acte de teroare, cruzime sau de suprimare asupra populației din teritoriile în care s-a purtat războiul;

e) Au ordonat sau săvârșit represiuni colective sau individuale în scop de persecuție politică sau din motive rasiale asupra populației civile;

f) Au ordonat sau organizat munci excesive sau deplasări și transporturi de persoane în scopul exterminării acestora;

g) Comandanții, directorii, supraveghetorii și paznicii de închisori, de lagăre de prizonieri sau de internați politici, de deportați sau de deținuți politici, de lagăre sau detașamente de muncă obligatorie, care au supus la tratamente neomenoase pe cei aflați sub puterea lor;

h) Ofițerii de poliție judiciară sau anchetatorii cu orice titlu în chestiuni cu caracter politic sau rasial care au comis acte de violență, torturi sau alte mijloace ilegale de constrângere;

i) Procurorii sau judecătorii civili ori militari care au ajutat sau săvârșit – cu intenție – acte de teroare sau violență;

j) Au părăsit teritoriul național pentru a se pune în slujba hitlerismului sau fascismului și au atacat țara prin scris, prin grai sau în orice alt mod;

k) Și-au însușit ilicit sau abuziv bunuri private sau publice din teritoriile în care s-a purtat războiul;

l) Au realizat averi în mod ilicit, cu ocazia participării la conducerea războiului, în orice calitate, ori profitând de legătura lor cu asemenea persoane sau de legiuirile și măsurile de fapt cu caracter hitlerist, legionar sau rasial;

m) Au ordonat sau inițiat înființări de ghetouri, lagăre de internare ori deportări din motive de persecuție politică sau rasială;

n) Au ordonat edictarea de legiuiri sau măsuri nedrepte de concepție hitleristă, legionară sau rasială, ori au practicat – cu intenție – o execuție excesivă a legilor derivate din starea de război sau a dispozițiunilor cu caracter politic sau rasial;

o) S-au pus în slujba hitlerismului sau fascismului și au contribuit prin fapte proprii la realizarea scopurilor lor politice sau la aservirea vieții economice a țării în detrimentul intereselor poporului român.

Art. 3 – Cei vinovați de faptele prevăzute la art. 1 și art. 2 alin. m-o se vor pedepsi cu detențiunea grea pe viață sau cu detențiunea grea de la 5 la 20 ani sau cu detențiunea riguroasă de la 3 la 20 ani.

Cei vinovați de faptele prevăzute de art. 2 alin. a-j se vor pedepsi cu moartea sau cu munca silnică pe viață.

Cei vinovați de faptele prevăzute de art. 2 alin. k-l, se vor pedepsi cu munca silnică pe viață sau cu munca silnică pe timp mărginit de la 5 la 25 ani sau cu temniță grea de la 3 la 20 ani.

Instigatorii și coautorii celor vinovați pentru faptele prevăzute de prezenta lege se vor pedepsi cu aceleași pedepse.

Complicii, favorizatorii și tăinuitorii celor vinovați pentru faptele prevăzute de prezenta lege se vor pedepsi cu o pedeapsă mai ușoară cu un grad decât acea prevăzută pentru autorul principal.

Pe lângă aceste pedepse, se va pronunța și degradațiunea civică precum și confiscarea averii în folosul Statului cu titlul de despăgubire.

Art. 4 – Ministrul Justiției va institui un număr de acuzatori publici însărcinați cu cercetarea și instruirea celor învinuiți de săvârșirea faptelor prevăzute de prezenta lege, precum și instigatorilor, coautorilor, complicilor, favorizatorilor și tăinuitorilor lor.

Unul dintre acuzatorii publici va avea însărcinarea de șef al acuzatorilor publici.

Acuzatorii publici vor fi numiți dintre cetățenii români, majori, fără deosebire de sex, putând fi numiți și dintre funcționarii publici.

Numirea se va face prin Înalt Decret Regal, la propunerea Ministrului Justiției.

Organele de cercetare și instrucție vor funcționa pe lângă Ministerul Justiției, având sediul în București, iar la caz de necesitate și în orașele de reședință ale Curților de Apel.

Art. 5 – Acuzatorii publici vor cerceta toate cazurile deferite de Consiliul de Miniștri.

Ei se vor putea sesiza și din oficiu sau după trimiterea făcută de Președinția Consiliului de Miniștri pentru cercetări.

Ei vor putea lua orice măsuri asigurătoare asupra bunurilor bănuitului și ale altor persoane fizice sau juridice, măsuri care vor rămâne în ființă până la judecare. Acuzatorii publici vor putea ridica, în totul sau în parte, măsurile de asigurare.

Art. 6 – Acuzatorii publici au dreptul de a face orice investigații și culege orice probe, uzând și de toate drepturile și puterile acordate de procedura penală Ministerului Public și judecătorului de instrucție.

Ei vor putea fi ajutați de magistrați, grefieri sau juriști precum și de specialiști în domeniul financiar, de experți și funcționari care vor fi numiți sau delegați de Ministerul Justiției.

Acuzatorii publici au dreptul a cere ca dispozițiile lor să fie executate atât de organele puterii judecătorești, cât și de cele ale puterii executive de orice categorie. Ei vor putea cere să fie asistați în orice împrejurare de organele forței publice. De asemenea ei vor putea face orice descinderi, percheziții, a ridica orice corpuri delicte, orice acte de la particulari sau de la orice autoritate civilă sau militară, chiar și acte cu caracter secret.

Toate autoritățile publice sunt datoare să dea concursul acuzatorilor publici sub sancționarea dispozițiilor art. 243 Cod Penal, pentru funcționarii publici care ar nesocoti această îndatorire.

Parchetele militare și comandamentele garnizoanelor sunt obligate a pune la dispoziția acuzatorilor publici pe militarii din cadrele active ale armatei. Pentru ofițerii superiori gradului de căpitan, se va cere, în acest scop, autorizația prealabilă a Ministerului de Război.

Art. 7 – Mandatele de arestare se vor emite de Consiliul de Miniștri, sau de acuzatorii publici cu încuviințarea acuzatorului șef.

Arestările ordonate nu sunt supuse confirmării.

Acuzatorii publici vor putea ordona liberarea celor arestați de ei, numai cu încuviințarea acuzatorului șef.

Consiliul de Miniștri va putea ordona, în toate cazurile, liberarea celor arestați.

Art. 8 – În urma cercetărilor întreprinse, acuzatorul public va întocmi actul de acuzare care se va supune Consiliului de Miniștri pentru aprobare.

Consiliul de Miniștri va decide asupra sesizării instanței de judecată cu judecarea pricinei.

Actele acuzatorului public și ale Consiliului de Miniștri nu pot fi atacate pe nicio cale.

Art. 9 – Prin trimiterea în judecată, toate bunurile învinuitului sunt lovite de indisponibilitate. Indisponibilitatea operează prin publicarea în Monitorul Oficial a dispozitivului actului de acuzare.

Stingerea încriminării prin moartea învinuitului, intervenită după începerea cercetărilor, nu împiedică luarea măsurilor prevăzute de art. 5 și nici indisponibilitatea bunurilor, iar cercetările și judecata sa vor urma în contra moștenitorilor, pentru confiscarea averii în folosul Statului cu titlu de despăgubire.

Art. 10 – Judecarea faptelor, prevăzute de prezenta lege se va face de Tribunalul Poporului.

Art. 11 – Tribunalul Poporului este compus din:

a) Judecători numiți de Ministerul Justiției dintre magistrați;

b) Judecători ai poporului, cetățeni români, majori, bărbați sau femei, aleși dintre membrii celor șapte grupări politice care intră în compunerea guvernului de concentrare democratică.

Fiecare dintre aceste grupări va desemna câte cinci membri, care vor figura pe listele judecătorilor poporului.

Dacă o grupare nu-și va desemna membrii săi în termen de 15 zile de la publicarea prezentei legi, listele se vor forma numai cu persoanele indicate de celelalte grupări.

Se vor forma liste de judecători ai poporului în fiecare dintre orașele de reședință ale Curților de Apel.

Art. 12 – Ministrul Justiției va alcătui unul sau mai multe complete de judecată ale Tribunalului Poporului după necesitate.

Completul de judecată va fi format din nouă membri, dintre care doi vor fi magistrați numiți și șapte vor fi dintre judecătorii poporului.

Judecătorii poporului din completul de judecată vor fi trași la sorți de Ministrul Justiției, câte unul din lista de cinci judecători propuși de fiecare grupare în parte. Dacă vreuna dintre grupări nu și-a desemnat membrii, tragerea la sorți a judecătorului respectiv se va face dintre membrii desemnați de celelalte grupări.

Completul de judecată va fi prezidat de magistratul numit, care este cel mai mare în grad sau cel mai vechi în acelaș grad.

În cazul când vreunul dintre magistrați este împiedicat de a lua parte la judecată, el va fi înlocuit prin altul de Ministrul Justiției.

În cazul când este împiedicat de a lua parte la judecată vreunul dintre judecătorii poporului, acesta va fi înlocuit prin altul tras la sorți din lista membrilor grupării din care face parte judecătorul absent, iar în lipsa membrilor desemnați de acea grupare, tragerea la sorți se va face dintre membrii desemnați de celelalte grupări.

Mai înainte de intrarea în funcțiune, judecătorii poporului trași la sorți vor depune înaintea Ministrului Justiției jurământul de credință prevăzut pentru corpul judecătoresc.

Magistrații numiți și judecătorul poporului trași la sorți nu vor putea fi recuzați.

Art. 13 – Completele de judecată vor funcționa în București.

Ministrul Justiției va putea forma complete de judecată și în orașele de reședință ale celorlalte Curți de Apel. În acest caz aceste complete vor fi competente a judeca pe infractorii care au săvârșit faptele în cuprinsul circumscripției Curții de Apel respective.

Infractorii care au desăvârșit fapte în afara hotarelor țării vor fi judecați de Tribunalul Poporului din București.

Instigatorii, coautorii, complicii, favorizatorii și tăinuitorii vor fi judecați de aceeași instanță.

Art. 14 – Președintele deschide ședința, dispune să se facă apelul părților și al martorilor, ia interogatoriul de identitate al acuzatului și ordonă a se da citire actului de acuzare. Apoi procedează la interogarea acuzatului și audierea martorilor, după care dă cuvântul acuzatorului public și apărării, astfel ca apărarea să aibă cea din urmă cuvântul. Președintele declară dezbaterile închise, după care tribunalul pronunță hotărârea sa.

Notele de ședință vor fi sumare.

Hotărârea va fi motivată și va putea fi atacată cu recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție numai pentru rea compunere a instanței sau greșită aplicare a pedepsei.

Recursul se declară oral înaintea instanței de judecată și va fi judecat în trei zile de la primirea dosarului. Motivele recursului se vor propune și dezvolta prin memoriu scris, depus până în ziua termenului de judecată.

Recursul suspendă executarea pedepsei numai în cazul când s-a pronunțat pedeapsa cu moartea.

Hotărârea va fi executată de procurorii, tribunalului de județ de la reședința instanței care a pronunțat-o.

Art. 15 – Dispozițiile din Codul de Procedură penală cu privire la judecată și executare în materie criminală sunt aplicabile înaintea Tribunalului Poporului ori de câte ori nu sunt contrarii prevederilor prezentei legi.

Art. 16 – Orice acte juridice, de orice natură, relative la bunurile celor condamnați pe baza prezentei legi, intervenite după 23 august 1944, sunt nule de drept, iar bunurile ieșite din patrimoniul lor vor fi supuse confiscării pronunțată de instanță.

Bunurile sau drepturile aparținând soției și descendenților celui condamnat, dobândite după data de 6 septembrie 1940, sunt supuse acelorași dispozițiuni, afară de bunurile dobândite prin succesiune.

Art. 17 – Acei care vor ascunde în orice mod sau vor da ajutor să fugă celor prevăzuți de prezenta lege precum și cei care ascund averile vor fi pedepsiți de Tribunalul Poporului cu închisoare corecțională de la 3 la 5 ani.

Art. 18 – Dispozițiile legilor nr. 50 pentru urmărirea și pedepsirea criminalilor și profitorilor de război și nr. 51 pentru urmărirea și sancționarea celor vinovați de dezastrul țării, publicate în Monitorul Oficial din 21 ianuarie 1945, precum și orice alte dispozițiuni contrare sunt și rămân abrogate.

Actele de urmărire și instrucție cum și mandatele de arestare intervenite conform acestor legi până la data publicării prezentului decret-lege rămân valabile.

Urmărirea și judecarea, în baza prezentului decret-lege a celor vinovați de dezastrul țării sau de crime de război, se va putea face până la 1 septembrie 1945.

Dat în București, la 21 aprilie 1945.

Mihai R.

MINISTRU AL JUSTIȚIEI.

L. Pătrășcanu

Publicat în „Monitorul Oficial", nr. 94, din 24 aprilie 1945, p. 3362-3364.

4. 1946 aprilie 29. – Actul de acuzare citit în ședința publică a Tribunalului Poporului, în ziua de luni, 6 mai.

Ministerul Justiției

Tribunalul Poporului

din București

Acuzatorul public al

Cabinetului I

ACT DE ACUZARE nr. 1

din 29 aprilie 1946

Noi, acuzator public Vasile I. Stoican, acuzator public șef al Tribunalului Poporului, Constantin Dobrian, procuror general la Curtea de Apel Timișoara, delegat acuzator public, și Dumitru Săracu, acuzator public al Cabinetelor 1 și 7 de pe lângă Tribunalul Poporului:

Având în vedere dispozițiunile art. 5 și următorii și 15 din Legea nr. 312/1945, Legea nr. 61/1946 și art. 241 și următorii din Codul de Procedură Penală;

Văzând jurnalele Consiliului de Miniștri nr. 188 și 189, publicate în Monitorul Oficial nr. 38 din 16 februarie 1945 și adresele nr. 7 și 8 din 21 februarie 1945, și 13, 14 din 22 februarie 1945 ale d-lui acuzator public șef, ca urmare a adresei nr. 865 din 29 februarie 1945 a Consiliului de Miniștri, prin care sunt trimiși spre cercetare și instrucție:

1. ION ANTONESCU, fost mareșal, fost conducător al Statului și fost Președinte al Consiliului de Miniștri, în vârstă de 63 ani, cu ultim domiciliu în comuna Băneasa, județul Ilfov, în prezent arestat pe baza jurnalelor Consiliului de Miniștri nr. 188 și 189/1945;

2. MIHAI ANTONESCU, fost vice-președinte al Consiliului de Miniștri, fost ministru ad-interim al Departamentului Externelor, fost ministru al Justiției și Propagandei și fost profesor universitar, de ani major, ultim domiciliu în str. Batiștei nr. 43, în prezent arestat pe baza jurnalelor Consiliului de Miniștri nr. 188 și 189/1945;

3. HORIA SIMA, fost profesor secundar și vice-președinte al Consiliului de Miniștri, de 39 ani, în prezent dispărut;

4. CONSTANTIN PANTAZI, fost g-ral de Corp de Armată, fost ministru al Apărării Naționale, de ani major, cu ultim domiciliu în București, în prezent arestat pe baza jurnalelor Consiliului de Miniștri nr. 188 și 189/1945:

5. CONSTANTIN Z. VASILIU, fost g-ral de Corp de Armată, fost subsecretar de Stat la Min. Af. Interne, de ani major, cu ultim domiciliu în București, în prezent arestat pe baza jurnalelor Consiliului de Miniștri nr. 188 și 189/1945;

6. TITUS DRAGOȘ, licențiat în Drept, fost avocat public și subsecretar de Stat al Românizării, Colonizării și Inventarului de pe lângă Președinția Consiliului de Miniștri, de 41 ani, cu ultim domiciliu în strada Gogu Cantacuzino, nr. 59, în prezent arestat pe baza jurnalului Consiliului de Miniștri nr. 189/1945;

7. GHEORGHE DOBRE, fost g-ral de Corp de Armată, fost ministru al Economiei Naționale și subsecretar de Stat la Departamentul înzestrării și înarmării, de 59 ani, cu ultim domiciliu în București, str. Horei, nr. 7 bis, în prezent arestat pe baza jurnalului Consiliului de Miniștri nr. 189/1945;

8. ION MARINESCU, fost avocat, mare industriaș, fost ministru al Economiei Naționale și al Justiției, de 58 ani, cu ultim domiciliu în București, str. Nicolae Filipescu, nr. 16, în prezent arestat pe baza jurnalului Consiliului de Miniștri nr. 189/1945;

9. TRAIAN BRĂILEANU, pensionar, fost profesor universitar și fost ministru al Educației Naționale, Cultelor și Artelor, de 62 ani, cu ultimul domiciliu în București, str. Porumbaru, nr. 39;

10. DUMITRU POPESCU, fost g-ral de Corp de Armată și fost ministru de Interne, de ani 62, cu ultim domiciliu în București, str. Brezoianu, nr. 57, în prezent arestat;

11. CONSTANTIN PETROVICESCU, fost ministru de Interne, g-ral pensionar, de ani 64, cu ultim domiciliu în Sibiu, str. Ciprian Porumbescu, nr. 3, în prezent arestat;

12. CONSTANTIN DĂNULESCU, medic radiolog, fost subsecretar de Stat la Ministerul Muncii, de ani major, cu ultim domiciliu în str. Jules Michelet, nr. 17-19, în prezent dispărut;

13. CONSTANTIN BUȘILĂ, fost profesor universitar și fost ministru al Lucrărilor Publice și Comunicațiilor, de ani 68, cu ultim domiciliu în București, B-dul Tache Ionescu, nr. 26, în prezent arestat;

14. NICOLAE MAREȘ, inginer, fost ministru al Agriculturii și Domeniilor, de 68 ani, cu ultim domiciliu în str. Grigore Mora, nr. 19, în prezent arestat;

15. PETRE TOMESCU, medic, fost profesor universitar și fost ministru al Muncii, Sănătății și Ocrotirilor Sociale, în prezent arestat, de 54 ani, cu ultim domiciliu în str. Geneva, nr. 4;

16. VASILE DIMITRIUC, fost subsecretar de Stat la Ministerul Economiei Naționale, de ani major, în prezent dispărut;

17. MIHAIL STURDZA, licențiat în Drept, fost ministru al Afacerilor Străine, de ani 60, în prezent dispărut;

18. ION PROTOPOPESCU, inginer, fost ministru al Lucrărilor Publice și Comunicațiilor, cu ultim domiciliu în București, Parcul Jianu, nr. 44, în prezent dispărut;

19. CORNELIU GEORGESCU, doctor în Drept, fost subsecretar de Stat la Ministerul Economiei Naționale, de ani 45, cu ultim domiciliu în București, str. Lt. Victor Manu, nr. 6, în prezent dispărut;

20. CONSTANTIN PAPANACE, licențiat al Academiei Comerciale, fost subsecretar de Stat la Ministerul Finanțelor, de ani 41, în prezent dispărut;

21. VASILE IAȘINSCHI, farmacist, fost ministru al Muncii, Sănătății și Ocrotirilor Sociale, de ani 50, în prezent dispărut;

22. GHEORGHE ALEXIANU, profesor universitar, fost guvernator al Transnistriei, de ani major, cu ultim domiciliu în București, în prezent arestat;

23. RADU LECCA, fost comisar al Guvernului pentru chestiunile evreiești, de ani major, cu ultim domiciliu în București, în prezent arestat;

24. EUGEN CRISTESCU, fost Director General al Serviciului antonescian de Poliție Secretă, de ani major, cu ultim domiciliu în București, în prezent arestat;

Având în vedere că în privința acuzaților g-ral Dumitru Popescu, inginer C. Bușilă, inginer N. Mareș și doctor Petre Tomescu, sus-menționați, ne-am sesizat din oficiu, în conformitate cu dispozițiunile art. 5, alin. 2, din Legea 312/1945;

Având în vedere actele de cercetare și instrucție urmată în cauză;

Văzând și dispozițiunile art. 8, din Legea nr. 312/1945 pentru urmărirea și sancționarea celor vinovați de dezastrul țării sau crime de război,

EXPUNEM URMĂTOARELE:

Ion Antonescu și cei care l-au sprijinit în politica sa s-au făcut vinovați de dezastrul țării și crime de război, prin aceea că au trădat interesele poporului român, punând țara în slujba dușmanului fascist și hitlerist. Națiunea română, reprezentată prin judecătorii poporului, va avea să cerceteze, fără ură și fără părtinire, faptele lor și să hotărască osânda ce li se cuvine.

În cercetarea crimelor regimului care a subjugat poporul român timp de 4 ani, instrucția s-a străduit să nu alunece pe panta legitimei indignări.

Ne-am dezbrăcat de toată amintirea umilințelor și suferințelor îndurate de acest popor ieri, totuși am meditat adânc asupra consecințelor pe care le suportă azi o națiune întreagă, pentru a examina și a expune faptele în toată obiectivitatea.

Am deschis arhive, am cercetat documentele, am examinat date, am întrebat experți acolo unde am avut îndoială. Nu am făcut nicio afirmație care să nu fie sprijinită pe documente sau pe fapte cunoscute și nu am tras nicio concluzie, înainte de a pleca de la date verificate.

Arătând numai ce am socotit caracteristic, am urmărit însă cu sârguință ca ceea ce dezvăluim să corespundă riguros realității. În metoda noastră de cercetări am fost călăuziți de o supremă dorință, și anume: atunci când, mai târziu, în timpul de răgaz și liniște, se va scrie istoria dureroasă a regimului Antonescu, această istorie să fie o adâncire și o completare a cercetărilor noastre și nicidecum o dezmințire.

Poporul român care a suferit și care a fost umilit își cunoaște suferința și umilința lui, dar el nu a putut cunoaște încă, în toată întinderea ei, opera de trădare, de umilință, de crimă și de jaf ce caracterizează guvernarea lui Ion Antonescu. Această dictatură a îmbrăcat toate caracterele guvernării fasciste, unde cruzimea se împletea cu ipocrizia, lașitatea cu insolența și cinismul cu reclama cea mai nerușinată. Dictatura lui Ion Antonescu, ca toate dictaturile fasciste, a mințit poporul, a suprimat libertățile, căutând printr-o propagandă diversionistă să-l antreneze pe linia unei politici de trădare națională.

Rolul nostru este să ridicăm vălul de minciună cu care acești oameni au căutat să se acopere și să-i arătăm țării și să-i supunem judecății în toată realitatea josniciei lor, pentru ca atunci când ei vor fi osândiți, osânda lor să fie aspră și să exprime unanimitatea conștiințelor poporului român.

Astăzi, când grație aliaților noștri firești și a redeșteptării prin luptă a poporului român, am văzut ziua victoriei, bucuria eliberării noastre nu trebuie să întunece dorința de a face lumină.

Poporul român nu merită numele de popor liber, dacă nu va ști să facă dreptate, dacă nu va arăta că este hotărât să condamne cu asprime pe principalii vinovați de dezastrul său național. Trebuie să avem curajul de a privi înainte, ca un popor cu sentimentul mândriei naționale și care vrea să trăiască în comunitatea popoarelor democrate și libere, ce aspiră către o soartă mai bună.

1. Trădarea țării și pregătirile anterioare

Guvernul Antonescu își are originea în acțiunea de trădare a intereselor naționale ale poporului român în folosul Germaniei hitleriste; de aceea, timp de patru ani, de la 6 septembrie 1940 până la 23 august 1944, el nu a fost un guvern al poporului român, ci un guvern al intereselor germane în România.⁸

El a fost pregătit cu mult înainte, de cercurile reacționare românești, care încă din 1930 au militat pentru o politică de fascizare internă și de dușmănie și agresiune față de Uniunea Sovietică. Aceste cercuri și-au accentuat caracterul antinațional și antipopular al politicii lor, pe măsură ce hitlerismul s-a instaurat la putere și a început să-și pună în aplicare planurile agresive imperialiste.

În România, nucleul coloanei a 5-a a fost gruparea legionară, care urmărea cu perseverență opera de destrămare a țării și care era în strânsă legătură de colaborare cu Ion Antonescu și cu cercurile reacționare⁹.

Mijloacele întrebuințate erau, în politica internă: ralierea forțelor reacționare prin xenofobie, șovinism, antisemitism cu toate consecințele lor, iar în politica externă: sabotarea politicii de pace, despărțirea României de aliații ei firești, întreținerea și ațâțarea adversității contra tuturor popoarelor iubitoare de pace și libertate, în frunte cu U.R.S.S., și apropiere treptată de Axă¹⁰.

Printr-o serie de manevre de politică internă întrebuințate de fascismul și de reacțiunea din România cu ajutorul Legației Germane, grație unei lovituri de forță, în ziua de 6 septembrie 1940, echipa, pe care nemții o socoteau cea mai servilă lor, ajunge la conducerea Statului Român. În fruntea acestei echipe, nemții au pus pe Ion Antonescu¹¹.

De la 6 septembrie 1940, până la 23 august 1944, echipa dictaturii Antonescu a fost succesiv remaniată. Toate remanierile au fost determinate în mod exclusiv de interesele Germaniei și ale clicii trădătoare de țară.

2. Misiunea legionarilor și înlăturarea lor.

Componența dictaturii a avut la început un caracter mixt, legionari și reacționari fasciști, înfeudați politicii hitleriste¹².

Misiunea pe care nemții au atribuit-o organizației teroriste a legionarilor era aceea de a suprima, prin mijloace teroriste, orice rezistență împotriva politicii de aservire față de germani.

Acest lucru mai reiese și din scrisoarea lui Himmler adresată lui Horia Sima.

Traducere din limba germană

5 decembrie 1940

„Reichsführerul S.S.

Mult stimate camarad Horia Sima

Am primit astăzi pentru o întrevedere pe colaboratorul D-v. doctor Biriș, care, cu ocazia șederii sale în Berlin, s-a prezentat la Gruppenführerul Heydrich, șeful Poliției de Siguranță, pentru a discuta împreună problemele polițienești, în special pregătirea și completarea cadrelor.

În această primă epocă a preluării puterii, au fost trași la răspundere și împușcați de către Mișcare, în afară de justiția de Stat, oamenii și adversarii, similari cazului legionarilor cari au răzbunat moartea stimatului și iubitului lor Căpitan, cum și a nenumăraților camarazi.

O asemenea măsură este justă, pentru că ea nu poate fi adusă la îndeplinire de justiția ordinară, care este legată de paragrafe și va depinde totdeauna de un formalism al paragrafelor.

Cele mai sincere urări pentru d-vs și pentru Mișcarea Legionară, care a adus sacrificii atât de mari pentru Patrie, de asemenea cu aceleași urări și pentru Statul și poporul român, împreună cu șeful Statului, g-ral Ion Antonescu, vă transmit salutările mele camaraderești,

Al d-vs, S.S. H. Himmler¹³."

Dar grupul legionar al echipei, îndeplinindu-și această misiune dată, prin caracterul său anarhic¹⁴, amenință din ce în ce mai mult Statul cu dezorganizarea totală, ceea ce nu mai corespunde scopurilor finale ale lui Hitler, care urmărea ca România să-i servească drept bază militară și economică, bine organizată, pentru realizarea planurilor de agresiune în Balcani și contra U.R.S.S.

Acest lucru mai reiese și din scrisoarea trimisă Curții Marțiale de Casare și Justiție, de către g-ralul Hansen, șeful Misiunii Militare Germane din România, ca răspuns la citația ce i s-a emis, scrisoare pe care această instanță o consideră „un act doveditor al faptelor comise de rebeli și de conducătorii lor în zilele de 20-24 ianuarie¹⁵ 1941", și din care cităm următoarele:

„Generalul Mehedinți m-a vizitat la 22 ianuarie 1941, la Hotel Ambasador, nu din îndemnul său propriu, ci eu l-am rugat pentru această vizită în mod expres.

Am făcut aceasta pentru faptul că legionarii au procedat la rebeliune, în mod evident în completa neștiință sau chiar greșita interpretare a atitudinii armatei germane, care, în concordanță cu politica oficială a Marelui Reich și directivele acestuia, era hotărâtă să păstreze, bineînțeles, o loialitate față de Conducătorul Statului, generalul Ion Antonescu.

Am crezut cu atât mai necesar a aduce la cunoștința legionarilor această atitudine bine stabilită, pentru că Horia Sima m-a vizitat în ziua de 21 ianuarie, după amiază, și eu, în neștiința acțiunii sale, care urma să se producă, am răspuns asemenea asigurărilor pe care le-a dat, cu prilejul asasinării maiorului Döring, în vederea unui sentiment sincer și camaraderesc al Legiunii față de armata germană.

Hotărât ar fi însă următoarele: lui Horia Sima și Legiunii le este cunoscut că pentru Germania și România sunt în curs fapte importante militare. Deci trebuie să fie clar că aceste pregătiri nu trebuie să fie tulburate în niciun caz.

Rebeliunea, începută fără știința Misiunii Militare Germane, ar putea periclita, prin situația ei haotică și cu urmările ei posibile, aceste înfăptuiri.

... De aceea, trebuie să fie clar că armata germană, contra voinței sale bine accentuată, s-ar vedea pur și simplu forțată să intervie și că aceasta s-ar produce, bineînțeles, fără prejudiciul sentimentului de amiciție față de Legiune și numai în favoarea conducerii legale a Statului, care a oferit Führerului Adolf Hitler încrederea necondiționată"¹⁶.

Înțelegând că ramura militaristo-fascistă a lui Antonescu îi era mai utilă realizării acestor scopuri, Hitler admite înlăturarea grupului legionar și aprobă dinainte măsurile pe care Antonescu le va lua în acest scop¹⁷.

Neînțelegerile dintre cele două grupuri din guvern culminează în rebeliunea de la 21 ianuarie 1941. Ion Antonescu înlăturând de la conducere grupul legionar, conducătorii acestuia se refugiază în Germania, unde sunt ținuți ca echipă de rezervă. Conducerea nazistă de la Berlin avea grijă ca, din când în când, să reamintească slugilor lor de la București de existența acestei piese de schimb¹⁸.

Prin plecarea legionarilor nu s-a schimbat nimic din directivele politice ale guvernului de aservire a țării față de Germania, aceasta având grija ca scopurile ei să predomine în toate sectoarele de activitate. Confirmarea o avem în apelul lui Ion Antonescu din seara de 22 ianuarie 1941, prin care se asigură continuitatea de aservire, și numeroasele asigurări de fidelitate față de Germania date atât de Ion Antonescu, cât și de ceilalți autori ai dezastrului țării¹⁹.

Enumerarea crimelor care au condus la dezastrul țării.

Din primul moment al instaurării dictaturii lui Ion Antonescu se evidențiază caracterul hitlerist al guvernării. În primul Consiliu de Miniștri, de la 18 septembrie 1940, Ion Antonescu face declarația: „Noi ne-am așezat pe axa Roma-Berlin. Mergem sută la sută și cu cea mai mare cinste în această direcție. Am pornit așa, nu ne mai uităm la dreapta sau la stânga... Deci, punctul nostru de reazim: în afară este Axa, iar înăuntru, regimul național legionar."²⁰

Germania a urmărit, prin intermediul guvernării Ion Antonescu, să transforme România în colonie germană; această idee a fost urmărită în toate sectoarele de activitate ale țării și întreaga politică a dictaturii Antonescu se rezumă la realizarea acestui scop al imperialismului german, odată cu satisfacerea poftelor imperialiștilor români. Întreg dezastrul țării, cu toate consecințele pe care țara le suportă azi, izvorăsc din această politică de subjugare²¹.

Primul act concret de trădare națională, pe care îl face dictatura Antonescu, este invitarea armatelor hitleriste să intre pe teritoriul țării.

Pătrunderea începe la 12 octombrie 1940 și se face în baza convențiunei din 15 septembrie 1940, intervenită între guvernul român și generalul von Tippelskirch, ca reprezentant al Comandamentului Suprem German.

Această încălcare a suveranității Statului, care produce consternare în masa poporului român, este înfățișată sub formula ipocrită de „Misiune Militară Germană", menită să dea concursul pentru dotarea și instruirea armatei române. Din chiar documentul Tippelskirch reiese, în mod evident, că ceea ce urmărea, în primul rând, era ocuparea militară a României de trupele germane și că așa-zisa instruire a armatei române nu era decât un pretext, întrucât efectivele arătate în chiar acest act depășeau cu mult efectivele necesare pentru instruire. De altminteri, chiar de la început, pe poarta deschisă de acest aport, nemții aduc în țară contingente din ce în ce mai masive, lucru care reiese și din documentele Statului Major²².

De fapt aveam o ocupație germană a țării.

Opinia românească a primit cu indignare armatele germane.

Cităm din nota dictată de Ion Antonescu directorului de cabinet militar, col. Radu Davidescu, asupra conversației avute cu Ribbentrop:

12 februarie 1942

„Am subliniat, fără ezitare²³, că la 6 septembrie, când am luat conducerea Statului, singur și numai cu sprijinul domnului Mihai Antonescu,