In pat cu regina

De Eleanor Herman

La curțile regale pline de testosteron – generali îndrăzneți, curteni cizelați și cardinali virili – v-aţi întrebat vreodată cum și-au găsit fericirea doamnele?
- Anne Boleyn a flirtat cu bărbații de la curte; Catherine Howard s-a culcat cu unul. Henry al VIII-lea le-a decapitat pe amândouă.
- Ecaterina cea Mare și-a omorât soțul idiot și a condus Imperiul Rus alături de o listă lungă de favoriți tineri și virili.
- Maria Antoaneta s-a îndrăgostit de frumosul conte suedez Axel Fersen, care a încercat cu dârzenie să o salveze de la ghilotină.
- Prințesa Diana a renunțat la garda de corp regală pentru a se bucura de nenumăratele aventuri amoroase, care, în mod tragic, au dus la moartea ei timpurie.
În această continuare a bestsellerului În pat cu regele, Eleanor Herman dezvăluie adevărul despre ceea ce se întâmplă în spatele ușilor închise ale budoarului unei regine. Documentată ireproșabil, plină de povești captivante despre romantism, pasiune și scandal, În pat cu regina explorează viețile sexuale tumultuoase ale unora dintre cele mai iubite și celebre conducătoare.
Regina, care trăia într-un palat opulent, purta rochii elegante și bijuterii strălucitoare, era invidiată, admirată și respectată. Dar de cele mai multe ori era, de fapt, o femeie nefericită, forțată să se căsătorească cu un prinț străin pe care nu-l văzuse înainte, cu un căpcăun regal care era sadic, cu spume la gură, respingător fizic, incompetent mental sau impotent sexual – iar în cazurile mai triste, toate cele de mai sus.
Sătulă până peste cap de soțul ei, când o regină își lua un amant, totul era posibil – defăimare și moarte, dar și triumf politic. Unii regi își închideau pe viață nevestele infidele; alți monarhi, mai binevoitori, îi numeau pe amanții reginei prim-miniștri.
Factorul crucial care decidea soarta unei regine infidele se referea întotdeauna la implicațiile politice ale relației amoroase. La curțile regale europene, tragedia reginelor și a soțiilor de prinți nu s-a născut din aventurile lor sexuale, ci din uneltirile politice.

„Herman prezintă toate detaliile fierbinți și intense ale vieţilor scandaloase ale amanților regali... o carte extrem de captivantă.“
Entertainment Weekly

„... detaliile picante despre personaje uneori uitate... fac această carte să strălucească mai puternic decât bijuteriile coroanei.“
Emily McCombs, Bust

„Stilul lui Eleanor Herman este spumos.“
Boston Globe

Eleanor Herman este istoric, autoare a volumului În pat cu regele, bestseller New York Times. Printre alte cărți ale sale se numără: Mistress of the Vatican, King Peggy, Legacy of Kings, Blood of Gods and Royals. A avut numeroase apariții la National Geogra­phic Channel, The History Chan­nel și American Heroes Channel, pentru a oferi comentarii de specialitate pe diverse teme.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 14 iul. 2021
• ISBN: 9786063379024

Previzualizare carte

1.png

Leidenschaft im Dienste Ihrer Majestät

Königinnen und ihre Liebhaber

Eleanor Herman

Copyright © 2006 S. Fischer Verlag GmbH, Frankfurt am Main

Ediție publicată pentru prima dată

cu titlul Sex with the Queen

Toate drepturile rezervate

Editura Litera

Tel.: [phone]

e-mail: [e-mail]

www.litera.ro

În pat cu regina

900 de ani de regi ticăloși, amanți virili și politică de alcov

Eleanor Herman

Copyright © 2021 Grup Media Litera

pentru versiunea în limba română

Toate drepturile rezervate

Traducere din limba germană:

Valentina Georgescu

Editor: Vidrașcu și fiii

Redactori: Ramona Ciortescu, Georgiana Harghel

Corector: Rodica Crețu

Copertă: Flori Zahiu

Tehnoredactare și prepress: Ana Vârtosu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Herman, Eleanor

În pat cu regina. 900 de ani de regi ticăloși,

amanți virili și politică de alcov / Eleanor Herman;

trad. din lb. germană de Valentina Georgescu. –

Bucureşti: Litera, 2021

ISBN 978-606-33-7496-8

ISBN EPUB 978-606-33-7902-4

I. Georgescu, Valentina (trad.)

94

Introducere

Între bucuria simțurilor și liniștea sufletească, oamenilor le rămâne doar înfricoșătoarea alegere.

Friedrich Schiller

Secole la rând, regii Europei s-au desfătat cu seducătoare metrese generos răsplătite. Între secolele al XVI-lea și al XVIII-lea, o metresă regală putea deveni maîtresse en titre, dobândind astfel o poziție aproape la fel de oficială ca aceea a unui prim-ministru. Ea susținea artele, încânta diplomații străini, numea miniștri, iar uneori influența chiar și politica externă. Deseori, apartamentele ei erau mai luxoase decât cele ale reginei, veșmintele ei, mai spectaculoase, iar bijuteriile ei, mai prețioase.

Oficial, divorțul nu era nicicând și niciunde acceptat, însă când regele își lua o amantă, adesea nu exista nici o condamnare; din motive de stat, el era nevoit să se însoare cu o prințesă străină grăsuță, fără pic de șarm ori strălucire, față de care nu se simțea nici măcar un pic atras. În 1662, falnicul și atrăgătorul Carol al II-lea al Angliei s-a însurat cu prințesa Caterina a Portugaliei, mică de înălțime și cu dinții ieșiți în afară. Spre marea mâhnire a miresei, lui Carol nici nu i-a trecut prin cap să renunțe la iubita sa, extrem de senzuala roșcată Barbara, lady Castlemaine.

Motivul lui a fost că „deși nu era ateu, nu-și putea imagina că Dumnezeu ar pedepsi un bărbat numai pentru că mai are parte și el din când în când de puțină plăcere".¹ De-a lungul anilor, Carol a avut extrem de multe plăceri accidentale – eleganta franțuzoaică brunetă Louise de Kéroualle, îndrăzneața actriță Nell Gwynn, focoasa italiancă bisexuală Hortense Mancini, ca să numim doar câteva.

În 1660, chipeșul Ludovic al XIV-lea al Franței s-a căsătorit cu verișoara sa de gradul întâi, prințesa Maria Tereza a Spaniei, o pitică, rezultatul generațiilor de consangvinizare. Ea nu moștenise nebunia vădită cu care se născuseră unii dintre strămoșii ei, însă intelectul Mariei Tereza era limitat, astfel încât a fost total pierdută la cea mai vicleană și mai elegantă curte a Europei. Ludovic s-a consolat mai întâi cu Louise de La Vallière, deopotrivă sfioasă și frumoasă. După șapte ani, el s-a aruncat în brațele lui Athénaïs de Montespan, o leoaică superbă cu un păr blond-auriu, care l-a ținut 13 ani prins în mrejele ei. Pe lângă ea, Ludovic a mai avut numeroase metrese mai puțin importante, inclusiv înalta și roșcata prințesă de Soubise, cât și blondina superbă Marie-Angélique de Fontanges.

În 1725, la doar 15 ani, Ludovic al XV-lea s-a însurat cu prințesa poloneză Maria Leszczynska, 22 de ani, o femeie extrem de demodată. Unicul motiv al căsătoriei a fost faptul că mireasa provenea dintr-o familie renumită pentru fertilitate. Propriul tată spunea că Maria era una dintre cele mai anoste prințese din Europa, cea de-a doua fiind soția lui. Maria își petrecea diminețile rugându-se, după-amiezele brodând și serile jucând cărți. Soțul ei, care a devenit un bonvivant cultivat și inteligent, i-a rămas fidel opt ani, după care și-a luat patru surori drept amante, cărora le-au urmat cultivata Madame de Pompadour și, în cele din urmă, Madame du Barry – o prostituată foarte talentată.

Prințesele erau astfel crescute încât să trateze cu o nonșalanță de admirat infidelitățile viitorilor soți. În 1820, când prințul moștenitor al tronului Franței, Carol Ferdinand, duce de Berry, a căzut victima unui atentat, soția sa, ducesa Carolina de Bourbon-Sicilia, era gravidă. La câteva luni după moartea soțului ei, Carolina a vizitat un oraș, în care 20 de femei sărmane au venit să-i ceară ajutorul. Fiecare dintre ele și-a motivat rugămintea spunând că aștepta de la defunctul duce un copil. Ducesa Carolina a cumpănit, după care a spus că acest lucru este cât se poate de posibil. „La momentul respectiv, soțul meu a petrecut o săptămână încheiată în acest ținut."²

În 1717, țarul rus Petru cel Mare a vizitat împreună cu împărăteasa Ecaterina, docila lui soție, mai multe capitale europene. La curtea Prusiei, prințesa Wilhelmina a scris despre împărăteasa rusoaică: „Suita sa era alcătuită din 400 de așa-zise Doamne […]. Aproape fiecare dintre aceste creaturi purta în brațe un copil în veșminte prețioase, iar la întrebarea dacă acela era copilul ei, ea răspundea, nu fără a face o plecăciune adâncă după obiceiul rusesc: «Țarul a fost atât de milostiv să-mi dăruiască acest prunc»."³

Întrebarea este, unde se ascundea regina când soțul ei se veselea, flirta și lua decizii politice cu aceste metrese? Păi, poate că își îndeplinea principala îndatorire față de națiune, asigurând succesiunea prin producerea unui număr cât mai mare de copii regali, atât cât putea duce pântecul ei. Cel mai probabil stătea în genunchi și se ruga la Dumnezeu pentru bunăstarea noii ei patrii. Sau poate că se dedica îndatoririi tradiționale a unei regine de a da de pomană săracilor și de a oferi clemență condamnaților. Când nimic altceva nu mai ajuta, rămânea mereu brodatul, o artă în care majoritatea reginelor neglijate excelau. Majoritatea dintre ele nici nu-și imaginau să le plătească soților rătăcitori cu aceeași monedă, strecurându-se pe furiș în așternuturi cu vreun curtean spilcuit. Poate că femeile acestea nu și-au stârnit niciodată soții, dar le-au dobândit cel puțin respectul.

Dar nu toate reginele europene au fost anoste și pioase și au avut soți atrăgători și inteligenți. În zeci de cazuri a fost exact pe dos: prințese frumoase și inteligente au fost forțate să se mărite cu niște monștri regali – sadici, violenți, cu înfățișări dezgustătoare, impotenți, reduși mintal, uneori toate la un loc. Iar când dinaintea ochilor li se înfățișa o viață la curte care mustea de testosteron, în forme dintre cele mai încântătoare, unele regine plecau privirea rușinate către broderia din mâini, rostind degrabă o Slăvită fii, Fecioară Maria, ca să alunge ispita. Însă multe dintre ele priveau încă o dată și mai atente, lăsau deoparte lucrul de mână cu inima bătându-le nebunește, aruncau cât colo mătăniile și își luau un amant.

Reginele își alegeau de obicei generali destoinici, întruchiparea virilității, a căror călcătură fermă pe podelele de parchet lustruite le făceau genunchii să tremure de poftă trupească. Adesea, inima reginei era cucerită de un curtean isteț, a cărui bărbăție se etala cu o eleganță fermecătoare. Altele își alegeau un om de stat, a cărui strălucire intelectuală le ajuta să dobândească putere în țara lor – unii dintre acești politicieni au purtat, ce-i drept, roba unui episcop sau a unui cardinal. O împărăteasă și-a ales amantul dintr-un cor bisericesc. Tânărul Adonis cu voce de înger a lovit-o ca un trăsnet, iar ea a dat poruncă să fie adus din casa Domnului direct în patul ei cu baldachin.

Fecioară și regină

Dacă regii trebuiau să-și ia o amantă, pentru a promova imaginea potenței regești, regina trebuia să emuleze idealul Fecioarei Maria. Castitate, milostenie, răbdare și supunere – acestea erau trăsăturile de caracter așteptate de la o regină.

Încă din secolul al V-lea după Hristos, imaginea Mamei Fecioare a lui Iisus a început să se suprapună peste cea a reginei ca mamă a monarhului lumesc. Ambele, Fecioara Maria și regina, au fost portretizate adesea cu un prunc în brațe. Maria a fost frecvent întruchipată cu o coroană pe cap și cu veșminte regale drept împărăteasa cerurilor – deși, evident, ca soție de tâmplar, mama lui Iisus nu a deținut niciodată astfel de obiecte prețioase. Iar picturile cu reginele lumești le înfățișează pe acestea adesea ca blagoslovite de mama lui Iisus.

În Evul Mediu, a debutat obiceiul ca nunțile, încoronările și înmormântările reginelor să fie considerate sărbători sfinte, cu trimitere la Fecioara Maria, ceea ce a consolidat și mai mult paralela dintre cele două. Cu siguranță nu a existat o a doua regină care să fi fost atât de puternic asociată cu imaginea Fecioarei ca Elisabeta I a Angliei, care, desigur, ca o ironie a istoriei, a fost protestantă. Elisabeta a fost într-adevăr fecioară – din câte se știe. Se prea poate ca, regină fiind, să fi avut o relație cu Robert Dudley, conte de Leicester. Cu admiratorii din anii de pe urmă – sir Walter Raleigh, Robert Devereux, al doilea conte de Sussex, sir Thomas Heneage, cât și sir Christopher Hatton – cu siguranță nu a avut relații intime.

Această regină fecioară a înlocuit imaginea divinizată a Madonei cu a ei însăși. Curtenii, care cu o generație înainte se rugaseră la icoana reginei fecioare din ceruri, își plecau acum capul dinaintea imaginii în oglindă a reginei fecioare a Angliei. Elisabeta a preluat până și simbolurile care, în arta religioasă, aparțineau în mod tradițional mamei lui Iisus: luna, pasărea Phoenix, blana de hermină și perlele. Pentru norodul englez nu a fost deloc o întâmplare faptul că Elisabeta a venit pe lume pe 7 septembrie, cu o zi înaintea sărbătorii nașterii Mariei, și a murit pe 24 martie, cu o zi înainte de Buna Vestire.

Deși Elisabeta s-a identificat în puritatea sa trupească (presupusă), cât și în iconografie cu Fecioara Maria, celibatul ei a derutat întreaga Europă. Idealul era să te asemeni cu o fecioară, nu să fii una. Mulți considerau oricum virginitatea ei un mit, în opinia lor regina vrând să rămână nemăritată doar pentru a nu fi nevoită să-și limiteze pasiunea la un singur bărbat. În timp ce unii flecăreau și se certau prea zgomotos pe seama poftelor nesățioase ale Elisabetei, presupunând că ea s-ar fi culcat chiar și cu puținii conservatori care existau în Anglia – cât și cu bărbați recunoscuți pentru dimensiunea ieșită din comun a organului reproducător – alții credeau a ști cu certitudine că singurul motiv pentru care biata regină nu se mărita ar fi fost faptul că, din cauza unei anomalii a organelor ei genitale, ea nu putea nici întreține relații sexuale, nici rămâne grea. Cineva îi povestise ambasadorului Veneției în Franța, de exemplu, că sângele menstrual al Elisabetei nu ar fi curs din locul binecunoscut, ci dintr-un picior.

Motivul celibatului reginei probabil că nu a fost nici frigiditatea, nici nimfomania. Mai degrabă sfârșitul tragic al mamei ei naturale și al mamei ei vitrege croit de Henric al VIII-lea i-ar fi provocat o teamă de căsătorie insur­mon­tabilă. Ea i-a mărturisit la un moment dat trimisului ­ducatului Württemberg că ar fi preferat să fie o cerșetoare nemăritată decât o regină măritată.⁴ Iar diplomatului francez i-a destăinuit că simplul gând al măritișului o făcea să se simtă ca și cum ar fi eviscerat-o cineva.⁵

Când Elisabeta a murit, la începutul secolului al XVII-lea, preaslăvirea Fecioarei Maria se mai domolise chiar și în țările care rămăseseră catolice după Reforma religioasă din secolul al XVI-lea. Aceasta a condus la un stil de viață mai pământesc și mai puțin strict, regina fiind acceptată ca ființă umană din carne și oase. Ea nu mai era statuia desăvârșit dăltuită, purtătoarea de cuvânt a Domnului Însuși, ci îi era îngăduit acum să aibă particularități umane și să mai și greșească. Însă imaginile împletite ale Fecioarei Maria și ale reginei, care se impregnaseră timp de secole în conștiința publică, au continuat să fie vii, chiar dacă nu mai ieșeau atât de pregnant în evidență în viața cotidiană. Ambele – Fecioara Maria și regina – au născut un prinț uns cu un sfânt tată, și astfel, o regină al cărei stil de viață genera îndoieli asupra identității tatălui acestui fiu lăsa un gust amar majorității bunilor creștini.

Substanță sacră

De regulă, sângele regal se transmitea de la tatăl încoronat la prințul moștenitor – și anume prin intermediul unui pântec, în care copilul se dezvolta timp de nouă luni. Era decisiv pentru puritatea sângelui ca acest pântec să nu primească într-însul nimic altceva decât această sămânță regală. Căci nimic în afară de mitul sângelui regal nu-i asigura monarhului tronul, nu împiedica războaiele civile, nu menținea pacea dincolo de hotarele statului și nu avea grijă ca un norod superstițios să se prosterneze în fața suveranului lui și să plătească exorbitantele dări pe care acesta le percepea.

Acest mit a început în trecutul întunecat, când un brav războinic s-a năpustit în bătălie cu sabia ridicată, măcelă­rindu-și dușmanii. Ales rege de admiratorii săi recunoscători, el a înfrânt și alți dușmani, a împăcat o divinitate răzbunătoare și a domnit cu înțelepciune – toate acestea fiind indicii certe că el era alesul lui Dumnezeu. Nutrind speranța înșelătoare a nemuririi pământești, monarhul ce îmbătrânea a dorit ca o părticică din el – din trupul și sângele lui – să dăinuie și după moartea lui. Dar dacă fiul lui era bolnăvicios, efeminat, înapoiat mintal? Cum putea el să-și convingă poporul să-l accepte pe acest exemplar jalnic de bărbat drept rege și să nu aleagă în schimb un războinic neînfricat dintr-o familie rivală?

Așa a apărut mitul că dreptul la tron al unui monarh garantat de Dumnezeu însuși nu se bazează pe inteligență, înfățișare sau tărie de caracter, ci numai și numai pe sângele lui regal, și că numai așa poate fi transmis mai departe, generațiilor viitoare. Adevărul este că grație acestui sânge așa-zis albastru puterea se transmitea adesea pe cale pașnică de la tată la fiu, fără ca noul rege să fie ales prin lupte sângeroase, cu bâte și topoare. Dar a avut ca urmare și numeroși monarhi nebuni, cărora le curgeau balele și care izbucneau fără motiv în hohote de râs, în vreme ce milioane de supuși își plecau capetele înaintea lor într-o venerație cucernică. Oricât de nebuni ar fi fost acești regi, esența sacră din venele lor, sângele sacrosanct al dinastiei lor îi plasa deasupra tuturor și îi făcea monarhi prin voia Domnului.

Abia de la sfârșitul anilor 1920 a fost posibil ca tatăl unui copil să fie stabilit prin determinarea științifică a grupei sangvine. Până atunci a existat o singură modalitate, garantarea purității sângelui regal albastru de-a lungul tuturor generațiilor: o regină trebuia să-i fie absolut fidelă soțului ei. Vechiul dublu standard, care permitea bărbaților să lase gravide amante după amante, în vreme ce soțiile lor brodau ștergare bisericești, se baza nu pe misoginie, ci pe biologie.

„Gândiți-vă la însemnătatea neprihănirii femeilor pentru societate, spunea cunoscutul și deosebit de spiritualul erudit doctorul Samuel Johnson, cel care a scris în 1757 primul dicționar englez. „Decența întregii lumi depinde de ea. Spânzurăm un hoț care a furat o oaie, în vreme ce prihana femeilor îl pradă pe proprietarul de drept de oaie, fermă și de toate celelalte.⁶

În 1695, Liselotte von der Pfalz, cumnata lui Ludovic al XIV-lea, se întreba într-una din scrisorile ei dacă exista în lumea largă vreun monarh care să-și iubească doar nevasta și nici o altă femeie în afară de ea. Dacă soțiile lor, continua Liselotte, ar fi dus aceeași viață ca ei, nu ar mai fi putut fi nimeni sigur dacă descendenții lor erau adevărații moștenitori ai soților. Ea se referea prin asta la o tânără rudă, care comisese adulter și pe care o dojenea, spunându-i că o ducesă ar fi trebuit să știe că onoarea unei soții consta în dedicarea acesteia numai soțului ei. Pentru acesta nu ar fi fost o rușine să aibă o metresă, ci să i se pună coarne.⁷

Dacă ne gândim ce importanță imensă se acorda descen­denței regale, este amuzant că la curțile din Europa era plin de copii nelegitimi, aceștia nefiind doar copii ai regilor, ci și ai reginelor. În situația din urmă, copiii purtau numele casei regale și, pe baza originilor, care în realitate nu erau ale lor, se aliau prin căsătorie cu alte familii regale. Însă în cazul copiilor de regi exista într-adevăr ceva mai important decât sângele lor albastru „adevărat", și anume interesele personale ale monarhului. Mulți regi recunoșteau un copil ca fiind al lor, deși știau cu certitudine că nu ei erau tații naturali. Acest lucru se întâmpla pentru a nu pune în pericol statutul copiilor mai mari, asupra legitimității cărora nu aveau nici cea mai mică îndoială. Când un rege era incapabil să procreeze, se putea foarte bine întâmpla ca elita de la curte să forțeze regina să facă un copil nelegitim, pentru ca astfel să-și asigure tronul și propriile interese.

Din fericire, în majoritatea cazurilor, dezamăgirea deplină și irevocabilă a reginei față de soțul ei apărea după nașterea prințului moștenitor. Astfel, cea mai importantă îndatorire a reginei era rezolvată, fiind, în consecință, inoportun să pună în pericol prestigiul internațional, să abată turbulențe asupra propriei nații și să stârnească îndoieli asupra legitimității tuturor descendenților regali doar pentru a alunga din cuibul regelui un singur pui de cuc. La începutul secolului al XIX-lea, a venit pe lume cel mai mic dintre fiii regelui Ioan al VI-lea și ai reginei Carlota Joaquina a Portugaliei. Spre deosebire de cei doi părinți ai lui, el arăta deosebit de bine și semăna leit cu un atrăgător grădinar de la reședința de vară a reginei. Dar în afara șușotelilor unora pe după evantaiele frumos pictate, nu s-a suflat nici o vorbă despre asta.

Recent, infidelitățile prințesei Diana au iscat îndoieli cu privire la paternitatea celui de-al doilea ei fiu, născut în 1984, prințul Harry. Când prințul Charles l-a privit pentru prima oară pe nou-născut, se zice că ar fi fost revoltat de părul roșcat al acestuia. Diana a menționat de mai multe ori că acest moment ar fi reprezentat pentru ea sfârșitul căsniciei lor. Charles, care sperase să aibă o fiică, ar fi fost dezamăgit că soția lui adusese pe lume încă un băiat, iar părul roșcat al băiatului se zice că i-ar fi displăcut teribil. Consternarea lui Charles privind culoarea părului fiului său s-ar putea interpreta și altfel. Dacă, la vremea respectivă, și-ar fi bănuit soția de infidelitate cu un bărbat cu păr roșcat, reacția sa ar fi fost mai mult decât logică.

În cazul acesta este deseori menționat căpitanul James Hewitt, roșcatul seducător, care a mărturisit că ar fi avut timp de cinci ani o relație cu prințesa, dar care ar fi început, de fapt, în 1986, așadar la un an și jumătate după nașterea prințului Harry. Există însă zvonuri conform cărora cei doi s-ar fi cunoscut încă dinaintea căsătoriei Dianei, în 1981, și că ar fi negat asta doar pentru a-l proteja pe fiul lor, bietul Harry.

Dacă prințul Harry ar fi venit pe lume cu părul blond sau castaniu, probabil că nu ar fi existat niciodată atâtea speculații pe marginea identității tatălui său. Într-o familie, părul roșcat poate sări uneori mai multe generații, apărând pe neașteptate. Însă și fratele Dianei, lord Charles Spencer, are părul roșcat și pistrui. Iar dacă facem abstracție de părul roșcat al prințului Harry și de tinerețea lui, se pot recunoaște numaidecât trăsăturile de familie dezavantajoase ale Windsorilor – ochii mici și apropiați, urechile mari, gura mare.

Însă pentru tabloide, acest zvon a fost, desigur, mană cerească. În decembrie 2002, două gazete au relatat că un ziar rival ar fi angajat o frumoasă tânără – o momeală – care l-ar fi cucerit pe Harry și i-ar fi smuls un fir de păr (noi presupunem că din cap), care ar fi fost folosit pentru un test ADN. Tabloidele au relatat că cercetătorii ar fi obținut cearșafuri din camerele de hotel în care dormiseră prințul Harry, respectiv James Hewitt, ar fi cules șervețele de hârtie folosite din coșurile de gunoi publice, ar fi sustras cești de cafea cu resturi microscopice de epidermă din zona buzelor și ar fi luat probe de sudoare de pe un echipament de polo dintr-o cabină de probă.

Gruparea antimonarhistă britanică Throne Out a cerut ca toți membrii familiei regale, care își datorează poziția exclusiv originilor, să facă un test ADN. La această sugestie, familia regală a reacționat cu o distinsă tăcere, ea protejându-și acum ADN-ul, spun relatările, mai strict decât bijuteriile coroanei.

Este însă doar o chestiune de timp până când un valet ori o cunoștință va intra în posesia unui fir de păr, a unei cești de cafea ori a unui cearșaf pe care să-l trimită la vreun laborator. Știința modernă poate răspunde în prezent la întrebări despre paternitate care își așteaptă răspunsuri din vremuri imemoriale. Și adevărul poate că nu este întotdeauna cel pe care o familie regală și-ar dori să-l audă.

Reproșul adulterului – o armă puternică

Doar infidelitatea îi era la fel de puțin fatală unei regine ca și faptul că ea nu se asemăna cu Fecioara Maria sau că spurcase sângele aristocrat al familiei domnitoare. Fatale îi erau mereu doar constelațiile politice.

Atâta vreme cât regina nu se abătea de la normele tra­diționale ale rolului ei – să aducă pe lume copii, să brodeze ștergare bisericești, să dea de pomană săracilor, toate acti­vitățile evlavioase ce i-ar fi făcut cinste și Fecioarei Maria – ea era de regulă în siguranță, chiar și atunci când avea un amant. Rareori se sinchisea cineva de la curte să strice reputația unui nimeni din punct de vedere politic. Însă o femeie inteligentă și ambițioasă, care își exprima liber părerile și care aduna de partea ei persoane influente, era întotdeauna în pericol să fie învinovățită de către adversarii săi politici de adulter, chiar dacă asemenea acuzații nu erau fondate.

Cu acuzația de adulter împușcai mai mulți iepuri odată. Simpla menționare a acestuia atrăgea îndoieli asupra ones­tității descendenților reginei învinovățite. Copiii unei astfel de regine păreau nepotriviți ca moștenitori ai tronului, ușa fiind astfel deschisă altor candidați – de cele mai multe ori acelora care acuzau.

În 830, regina Judith, a doua soție a împăratului Ludovic I cel Pios al francilor, a fost acuzată de adulter cu un chipeș curtean. Acuzatorii erau cei trei fii din prima căsătorie a lui Ludovic, care voiau să o împiedice pe Judith să-l convingă pe bătrânul monarh să lase tronul moștenire fiului ei Carol. Cei trei frați și-au forțat tatăl, sub amenințarea armelor, să abdice și au surghiunit-o pe Judith la o mănăstire. Nu se știe dacă Judith îi fusese infidelă soțului, cert este doar că atacul adversarilor ei și-a atins scopul, înlăturând-o din calea lor.

Când un bărbat influent era acuzat de o relație amoroasă cu regina, exista întotdeauna suspiciunea că el și regina aveau o oarecare legătură politică pe care celelalte grupări de la curte o considerau amenințătoare – fiind irelevant dacă perechea chiar avea relații intime sau nu. Dacă opoziția era îndeajuns de puternică, ea o putea expedia pe regină într-o mănăstire, îl putea condamna la moarte, surghiuni sau încarcera pe dezagreabilul amorez și, odată cu căderea acestora, prietenii și rudele lor erau de asemenea decăzuți din drepturi. Printr-o defăimare țintită a reginei se putea scăpa practic de toată tabăra inamică de la curte.

În 887, împărăteasa Richardis, soția lui Carol al III-lea, numit cel Gros, care era, printre altele, și împărat roman, a fost acuzată de o relație nepermisă cu episcopul Luitward, puternicul cancelar al regelui. Cum regina nu și-a putut apăra onoarea cu arma sau în cadrul unui turnir, ea s-a supus din proprie inițiativă unei judecăți divine. A îmbrăcat o cămașă de in îmbibată cu ceară pe trupul gol și a pus să fie aprinsă. A supraviețuit nevătămată, dar a ales pe urmă viața monahală, devenind stareță. A fost canonizată, însă dușmanii ei reușiseră să o înlăture din calea lor.

Calomnia, care se dovedise în secolul al IX-lea o armă atât de eficientă, s-a bucurat și 1 000 de ani mai târziu de o popularitate la fel de mare. Napoleon a urât-o pe virtuoasa și frumoasa regină Luiza, pentru că se spunea că l-ar fi îndemnat pe apaticul ei soț, Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei, să poarte război împotriva Franței. Prin urmare, a transformat admirația Luizei pentru țarul rus Alexandru într-o poveste scandaloasă. Contextul era dat de faptul că frumosul țar blond vizitase Prusia în 1805, ocazie cu care el și regina s-au plăcut pe loc. Acum, când Napoleon și armata sa au intrat în părăsitul Potsdam, el a găsit, spre marea-i satisfacție, în iatacul reginei un portret al lui Alexandru. A făcut tot ce i-a stat în putință pentru a macula reputația impecabilă a Luizei și pentru a-l expune pe indolentul ei soț ca un mocofan încornorat. Povestea presupusei relații indecente dintre pioasa regină și țar naște zvonuri până și în ziua de azi.

Mai greu pentru Napoleon a fost să împroaște cu noroi renumele mătușii Luizei, regina Carolina Maria de Napoli-Sicilia. Aceasta a avut numeroase aventuri cu curteni, cât și o relație amoroasă de zeci de ani cu unul dintre cei mai importanți miniștri ai săi. Însă ce l-a revoltat pe pudicul împărat francez, Napoli a acceptat fără probleme, ridicând din umeri și clipind nedumerit.

Pentru că Napoleon nu a reușit să-i facă rău Carolinei Maria, acesta a inventat o relație homosexuală între Carolina Maria și prietena ei Emma, lady Hamilton. Emma era soția ambasadorului britanic și mai târziu iubita amiralului Horatio Nelson. Franțuzul aflase că aceasta se furișa adeseori pe o scară secretă în odăile reginei, adevăratul motiv fiind, probabil, faptul că aducea depeșe secrete de la aliații britanici, dar poate că cele două doamne voiau doar să bea împreună o cafea fără tot protocolul de la curte. Însă Napoleon a văzut în scara secretă dovada năravului pervers. Însă și această campanie de defăimare a eșuat, nici măcar zvonurile despre o legătură homosexuală a reginei lor nereușind să-i scoată din fire pe voioșii napoletani.

Bineînțeles că au existat și italieni care și-au strangulat fără ezitare cu o panglică de mătase nevestele care au călcat strâmb, însă majoritatea treceau destul de relaxați cu vederea o escapadă sexuală. Se spune că în 1498, când predicatorul pocăinței Savonarola, care condamnase imoralitatea florentinilor, a murit pe rug, un înalt funcționar, privind vâlvătaia, ar fi răsuflat ușurat și ar fi spus: „Slavă Domnului, acum ne putem întoarce la sodomie". ⁸

Și totuși Napoli a fost o excepție – nu mai exista o altă țară în Europa în care regele, curtea și norodul să se agite la fel de puțin din cauza infidelității suveranelor. În 1814, când regina Carolina Maria a murit în somn, la 61 de ani, văduvul ei, regele Ferdinand, nu a făcut un secret din faptul că cei 44 de ani de căsnicie fuseseră pentru el un martiriu. După numai două luni, el s-a însurat cu tânăra lui metresă. Fiul lui Ferdinand, moștenitorul tronului, și-a mustrat tatăl pentru că se însurase cu o femeie despre care se știa că avusese deja foarte mulți amanți. Însă regele a râs doar și a spus: „Gândește-te la mama ta, fiul meu!"⁹

Capitolul 1. Viața dincolo de zidurile palatului.

Așa vru cerul! În dragoste norocu-i avuție,

Cu bani pământuri cumperi, nu soție.

William Shakespeare*

Prințesele erau crescute să fie pioase, ascultătoare și credincioase. Când erau trimise de acasă pentru a-și cunoaște viitorul soț, ele își începeau călătoria cu cele mai bune intenții de a păstra aceste importante virtuți în noua lor viață. Ce anume se întâmpla oare în anii de după, că unele dintre ele își pierdeau convingerile, docilitatea și fidelitatea?

Dacă încercăm să ne imaginăm viața unei mirese regale, gândul ne zboară prima dată la splendidele apartamente scăldate în cel mai mare lux imaginabil, la slujitori devotați, care le îndeplinesc pe loc orice dorință, la veșminte scumpe și la un cufăr mare plin cu giuvaiere strălucitoare. Auzim acorduri delicate de vioară la un bal la lumina lumânărilor, simțim parcă mirosul ademenitor al fripturilor de la dineuri grandioase. Le vedem pe prințese alături de iubitorii lor soți, de liota de copii frumoși și sănătoși, și le pizmuim.

În realitate însă, regina era adesea legată de un bărbat pe care nu-l plăcea și care nici măcar nu voia să se culce cu ea. Copiii îi erau luați și crescuți de lachei de la curte, fiind proprietatea neprețuită a națiunii. Ea trebuia să privească neputincioasă venesecțiile executate asupra copiilor ei de medicii personali ai familiei regale, care nu de puține ori dădeau greș.

Slugile ei erau adesea spioni ai adversarilor. Iar con­dițiile de trai nu erau nicidecum confortabile ori luxoase. În imensele palate era mai multe luni pe an curent și îngrozitor de frig. Dincolo de zidurile aurite colcăia de șobolani și gândaci. Iar regina nu avea neapărat acces la finanțe fără limită. Ea avea doar atât cât îi dădea soțul ei – și asta însemna câteodată zero.

Abia pe la mijlocul secolului al XIX-lea, călătoria a devenit mai ușoară. Până atunci, o prințesă care se mărita cu un monarh străin trebuia să ia în calcul faptul că nu avea să-și mai vadă vreodată familia. Prietenii și slugile credincioase din copilăria ei, care o însoțeau în noua patrie, dădeau ade­sea naștere intrigilor pizmașe la noua curte. Dacă erau con­siderați scandalagii, iar asta se întâmpla adesea, și erau trimiși înapoi acasă, prințesa rămânea complet singură.

Această stare a lucrurilor ne permite poate să bănuim deja cum de se întâmpla ca o femeie la locul ei, cu frica lui Dumnezeu, care trăia singură într-o țară străină, fără familie sau prieteni, să se arunce năvalnic într-o relație adulteră, pentru că în felul acesta spera la un pic de dragoste și înțelegere în toată acea nefericire în care se găsea.

Luxoasa viață de la palat

De-a lungul secolelor, reședințele au devenit din ce în ce mai elegante. O regină din Evul Mediu își ducea zilele într-un vast salon întunecos, cu ferestre mici și un șemineu uriaș. Acolo erau servite mesele, acolo se îndeletnicea regina cu lucrul de mână alături de doamnele de companie, acolo își primea supușii în căutarea clemenței ori a dreptății. Însă ea nu era singură în acest imens salon. Alături de alți membri ai familiei regale, acolo mai era prezent și întreg anturajul suveranului, slugi care trebăluiau, cât și câini, care încercau pe rând fie să se lepede de puricii din blană, fie să găsească resturi de mâncare pe podelele acoperite cu rogojini. Existau doar câteva piese de mobilier – mese, banchete, iar pentru regină, un scaun cu șezut tare și un spătar perfect vertical – care erau fără excepție incomode. Tapiserii multicolore decorau pereții, fără a împrăștia însă întunericul general ori a împiedica frigul să pătrundă prin ziduri.

În epoca Renașterii, o regină locuia în propriile camere, adică odăi mici și confortabile placate cu panouri de lemn, ferestre mari și mobilier bogat ornamentat. În baroc, camerele reginei aveau plafoane înalte, împodobite cu scene mitologice, pereți auriți și podele din parchet lustruit. Oglinzile aveau rame de argint, mobilierul elegant era tapisat cu mătase ori satin. Dar chiar dacă apartamentele reginei au devenit tot mai luxoase, viața la palatele monarhilor a rămas extrem de lipsită de confort.

Ecaterina cea Mare, care a venit din Germania în Rusia în 1744 ca mireasă pentru nepotul împărătesei Elisabeta, moștenitorul tronului, a suferit cumplit de frig. Iernile rusești, care îi chinuiau teribil pe țărani, erau greu de îndurat și pentru nobili. Bisericile nu erau încălzite, în multe dintre aripile palatului era curent și frig, în ciuda buștenilor care trosneau în focul din șeminee. Ferestrele nu se închideau bine, astfel că vânturile arctice șuierau prin toate încăperile. În multe zile, Ecaterina era „vânătă ca o prună" din cauza frigului, iar membrele îi erau complet amorțite.¹ Era permanent răcită și avea febră.

Adesea, nu putea dormi nopțile din cauza zgomo­tului pe care îl făceau șobolanii în spatele zidurilor. La un moment dat, la Palatul de Iarnă de la Sankt-Petersburg a izbucnit un incendiu, iar când Ecaterina a ieșit în stradă, a văzut mii de șobolani părăsind palatul în grupuri ordonate, urmați de mii de șoareci cenușii. Nu a regretat că luase foc palatul, unde, în afară de șobolani și de șoareci, era plin de „tot soiul de paraziți".²

În anii 1660, meșterii constructori au transformat cu inovații tehnice îndrăznețe un castel de vânătoare situat departe de Paris, într-o regiune mlăștinoasă, în impozantul Palat Versailles, cu impresionantele sale fântâni și canale. Totuși, în ciuda tuturor progreselor arhitectonice, nu avusese nimeni nici cea mai vagă idee despre obloane, astfel încât prin ferestrele deschise intrau, pe lângă o adiere plăcută, păsări, veverițe, lilieci și insecte.

Liselotte von der Pfalz, ducesă de Orléans, nu a fost fericită în splendidele apartamente de la Versailles. În 1702, ea se lamenta că roiurile de țânțari nu-i dădeau pace. Era atât de plină de înțepături, de ai fi zis că făcuse din nou pojar. Se pare că și viespi existau din plin, iar în fiecare zi cineva era înțepat. Toate acestea au fost ilustrate de ea printr-un mic episod: cu câteva zile înainte, o viespe se rătăcise pe sub jupele unei doamne de la curte, înțepând-o sus de tot pe coapsă. Dama în cauză a început să țopăie și să fugă de colo-colo ca posedată, și-a ridicat poalele și, continuând să fugă, a început să urle ca din gură de șarpe: „Ajutor! Ajutor! Închideți ochii și scoateți-o de-aici!"³

Liselotte suporta greu și vremea. În 1707, ea scria că ar fi fost atât de cald, încât din cauza temperaturilor mari nu-și putea aminti nici măcar strămoșii. La curte, toți rămâneau în camerele lor până spre șapte seara, îmbrăcați doar în cămașă, pe care trebuiau să o schimbe întruna. Ea însăși trebuia să schimbe opt cămăși într-o singură zi, iar când se aflau la masă, toți trebuiau să-și tamponeze permanent sudoarea de pe față.⁴

În ianuarie 1709, ea se plângea de un frig năprasnic ce nu putea fi descris în cuvinte. Deși stătea cât putea de aproape de focul puternic din șemineu, tremura atât de rău, că abia dacă putea ține condeiul în mână. Vinul, mai spunea ea, îngheța în sticle.⁵

Instalațiile sanitare ale palatului erau de asemenea destul de primitive. La începutul secolului al XVIII-lea, ducele de Saint-Simon relata că „ultimul lucru la care te-ai putea gândi în privința apartamentelor regale de la Versailles este lipsa confortului, însă vederea din spate este spre closete și alte locuri dezgustătoare și împuțite".⁶

Liselotte von der Pfalz și-a exprimat și ea părerea pe această temă. În 1720, de exemplu, se întreba cum ar putea fi bărbații împiedicați să mai urineze pe străzi. Având în vedere populația numeroasă a Parisului, era o adevărată minune că nu se formau adevărate râuri de urină.⁷ Dar în ce privește