Mit si Religie in Dacia

De Viorel Moraru

Acest volum reunește studiile mele despre religia, arta și spiritualitatea geto-dacilor. MIT ȘI RELIGIE ÎN DACIA este o versiune extinsă și îmbogățită cu ilustrații a lucrărilor de licență și de master, pe care le-am susținut în 2011, respectiv 2013, la Facultatea de Istorie din cadrul Universității Valahia din Târgoviște.

Istoria și arheologia sunt ochii aceluiași cap, cunoașterea trecutului este chioară fără una dintre ele. În această lucrare, sursele scrise și descoperirile arheologice își dau mâna și încearcă să reîntregească un puzzle mai vechi de 2000 de ani, acela al credințelor religioase ale geto-dacilor. Pe parcursul lucrării vor fi aduse în discuție nume ca Zalmoxis, Gebeleizis și Deceneu, politeism, monoteism, plus o sumedenie de teorii despre imaginile aflate pe obiectele de artă traco-geto-dacică, care evident nu sunt simple ilustraţii, ci sunt istorii uitate, mituri și credințe.

 

 

• Limbă: Română
• Editor: Editura Ler
• Data lansării: 1 dec. 2021
• ISBN: 9786069487051

Viorel Moraru

Viorel Moraru was born and raised in Romania. He has a Master's degree in History, received from Valahia University of Targoviste. His works are based on Thracian religion, history, fantasy, horror, and fairytales. 

Previzualizare carte

Cuvânt înainte

Acest volum reunește sub copertele sale studiile mele despre religia, arta și spiritualitatea geto-dacilor.

MIT ȘI RELIGIE ÎN DACIA este o versiune extinsă și îmbogățită cu ilustrații a lucrărilor de licență și de master, pe care le-am susținut în 2011, respectiv 2013, la Facultatea de Istorie din cadrul Universității Valahia din Târgoviște.

Dedic această carte omului care mi-a dat șansa să îmi urmez visul și să lucrez în minunata lume a cărților: mulțumesc Cătălin Enescu. De asemenea, pe această cale, țin să-mi exprim recunoștința față de profesorii mei de la Universitatea Valahia din Târgoviște, în special față de domnul profesor Marian Cosac, ale cărui sfaturi m-au ajutat și mă ajută enorm.

Mulțumesc familiei și prietenilor pentru sprijinul acordat.

Nu în ultimul rând, mulțumesc ție cititorule, îți mulțumesc pentru că citești.

Autorul, Moreni, 15 iulie 2021

Introducere

Volumul este structurat în două părți, în prima parte, studiul se axează pe sursele scrise; iar în partea a doua sunt aduse în discuție descoperirile arheologice. Prima parte conține patru capitole, iar partea a doua are șapte.

În primul capitol am prezentat izvoarele literare antice de la Istoriile lui Herodot până la Lexiconul Suidas. În aceste surse ne sunt dezvăluite detalii despre nemurirea oferită geţilor de zeul Zalmoxis, căruia unii îi mai spun și Gebeleizis. Ne este relatată şi o a doua versiune a poveştii, unde, Zalmoxis este prezentat ca fiind om, fost sclav al lui Pitagora, care printr-un vicleşug îşi păcăleşte compatrioţii să-l divinizeze.

În capitolul 2 am expus miturile antice vehiculate despre Zalmoxis, majoritatea autorilor clasici care au abordat acest subiect îl prezintă pe acesta drept sclav, slujitor sau discipol al lui Pitagora, predicator al doctrinei despre nemurire printre „barbarii" geţi, sciţi și celţi. Ipostazele sub care ne apare personajul central al religiei geto-dacilor sunt fascinante, o să-l întâlnim sub înfățișarea de om, zeu, rege, vindecător, daimon, profet, șarlatan, cititor în stele etc...

În capitolul 3 am realizat o expunere a opiniilor şi interpretărilor autorilor moderni, aceasta are ca obiectiv stabilirea paternităţii ideilor şi observarea aportului pe care la adus fiecare erudit. Demersul este util pentru a urmării evoluţia noilor studii despre credinţele şi ritualurile tracilor nordici.

În capitolul 4 am redat înverşunatele dezbateri dintre erudiţii secolelor al XIX-lea și al XX-lea. Polemica va începe cu teoriile savanților străini, apoi se va muta în România, unde în 1926, Vasile Pârvan va publica monumentala operă Getica. O protoistorie a Daciei. Discuțiile vor continua cu teza lui Ion Iosif Russu despre un Zamolxis/Zalmoxis – zeu al pământului, şi vor atinge apogeul în 1970, când, la Paris, Mircea Eliade publică monografia De la Zalmoxis la Genghis-Han, în care propune pentru Zalmoxis o teză legată de culte misterioase la care au acces doar inițiații.

Pe parcursul acestui capitol, pe lângă Zalmoxis/Zamolxis, vor fi aduse în discuție nume ca Gebeleizis și Deceneu, plus o sumedenie de teorii care la vremea lor au dominat discursul academic.

În capitolul 5 am prezentat tezaurele de aur și argint prelucrate artistic (tezaure așa zis toreutice[1]), care aparţin secolelor V-III a.Chr. Printre cele mai importante descoperiri din acest interval de timp se întâlnesc coifuri şi cnemide[2] din metal preţios, vase bogat decorate cu personaje umane şi animale, de asemenea, arta geţilor abundă de obiecte folosite pentru a împodobi harnaşamentul cailor.

În capitolul 6 am realizat o expunere a pieselor metalice cu reprezentări figurative din perioada sec. I a.Chr.-I p.Chr.; obiectele caracteristice ultimelor două secole dinaintea cuceririi romane sunt în marea lor majoritate podoabe (falere[3], fibule[4], coliere şi brăţări).

În capitolul 7, dedicat perioadei de apogeu a aristocraţiei getice, am analizat imaginile de pe obiectele de metal. Temele iconografice cele mai întâlnite sunt tema cavalerului lăncier şi cea a personajului care stă pe tron; mai apar personaje feminine aflate în compania animalelor fantastice şi scene unicat precum scena sacrificiului şi scena hierogamiei[5]. 

În capitolul 8 am adus în discuţie temele artistice din perioada Regatului Dac și am analizat deosebirile și asemănările cu iconografia perioadei precedente.

În capitolul 9 am discutat despre bestiarul real și imaginar al geto-dacilor. Animalele reale întâlnite în arta geto-dacilor sunt: taurul, ţapul, berbecul, cerbul, ursul, mistreţul, calul, vulturul, şarpele, lupul etc... Dintre animalele fantastice întâlnim: păsări supranaturale, grifoni, hipogrifi și, nu în ultimul rând, draconul dacic (faimosul balaur cu cap de lup și trup de șarpe care șuiera a moarte).

Capitolul 10 l-am dedicat numismaticii, iconografia de pe monedele descoperite pe teritoriul Daciei își găsește paralele fidele în celelalte sectoare ale artei, în special în ilustrațiile de pe cnemide și falere.

În ultimul capitol al lucrării am adus în discuție supraviețuirea în mentalul popular a unor credințe, tradiții și obiceiuri precreștine.

*

Pasiunea pe care o am față de religie şi mituri, fascinația pentru Zalmoxis şi curiozitatea de a afla de ce istoricii nu au ajuns la un punct de vedere comun cu privire la credințele religioase ale geto-dacilor, au contat foarte mult în luarea deciziei de a analiza sursele primare și teoriile moderne legate de spiritualitatea strămoșilor istorici ai poporului român.

Scopul principal în elaborarea lucrării a fost să urmăresc evoluţia ipotezelor despre natura, numărul şi numele zeilor care populau panteonul tracilor nordici, să cataloghez înfățișările sub care apare Zalmoxis din antichitate până în epoca modernă și, nu în ultimul rând, să prezint splendidele tezaure bogat ilustrate, scoase la lumină din pământul vechi al Daciei, al Traciei și de prin alte locuri.

În vederea realizării acestei cărți am parcurs scrierile antice, moderne și contemporane care aduc în discuție religia, spiritualitatea și moravurile geto-dacilor, de asemenea, am studiat cele mai reprezentative lucrări despre tezaurele descoperite în România şi în Bulgaria.

Epoca cercetată este cuprinsă între secolul al V-lea a.Chr (când Herodot își scrie Istoriile) şi secolul I p.Chr. (când Traian și Decebal își încrucișează săbiile), studiul se concentrează asupra ariei geografice locuite de geto-daci, dar vor fi aduse în discuţie şi cele mai importante descoperiri efectuate în arealul locuit de tracii odrisi (aceștia se găseau dincolo de Munții Balcani, în unele perioade puterea lor s-a extins până la Dunăre).

Geții sunt identificați istoric și arheologic în Muntenia, sudul Moldovei și Dobrogea, numele lor apare pentru întâia oară în scrierile greceşti. În sursele latine populaţia din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș este desemnată cu numele de daci. Deoarece geţii şi dacii vorbeau aceeaşi limbă (știm asta de la Strabon) şi cu siguranţă se închinau aceloraşi zei (deci îi legau strânse relaţii de rudenie), istoricii moderni se referă adesea la ei folosind termenul de geto-daci, termen utilizat pentru a îmbina sursele literare greceşti referitoare la geţi cu cele latine despre daci şi pentru a evidenţia asemănările dintre cele două uniuni de triburi, unitatea politică, militară şi religioasă realizată sub regii Burebista şi Decebal.

Pe parcursul lucrării vor fi folosite prescurtările:

a.Chr. (lat. ante Christum – „înainte de Hristos) și p.Chr. (lat. post Christum – „după Hristos).

File de istorie

Pe la anul 1200 a.Chr., anul de hotar care desparte epoca violentă a bronzului de epoca și mai violentă a fierului, între Carpați și Balcani s-au coagulat uniuni tribale puternice – lianții au fost limba, credințele comune moștenite din perioada anterioară și, cel mai important, forța armelor.

Identificând tipurile de ceramică și riturile funerare specifice, putem urmări prin veacuri urmele lăsate de autohtoni, asta până în momentul în care numele lor apare scris în istorie.

Plecând din Elada, către miazănoapte, temerari greci au cunoscut oameni și au cartografiat locuri, astfel aflăm de existența neamului numeros al tracilor. Teritoriul lor era mărginit la răsărit de Pontul Euxin, în partea opusă hotarul se afla în Pădurea Hercinică[6], apoi ținutul stăpânit de ei se lărgea și se întindea spre nord de la muntele Karpatos până la râul Tyras[7] sau, după alții, chiar până la Ocean (Marea Baltică)[8].

Tracii erau mulți, dar despărțiți în nenumărate triburi, care deseori se războiau între ele. Cei mai puternici traci din părțile sudice purtau numele de odrisi și tribali, în schimb, tracilor din nord li-se spunea când geți, când daci.

Străini veniți de peste mări și țări au acostat la gurile Dunării. Acolo unde este azi cetatea Histria[9], din corăbiile cele lungi, grecești, au coborât oameni diferiți de tracii acelor locuri, erau nu prea înalți, diferiți la veșminte și obiceiuri, cu obrazul înnegrit de soare, cu sulițe lungi și scuturi strălucitoare.

„În privința celor necesare vieții (spun grecii), ținuturile pontice ne dau vite și sclavi, în număr foarte mare și de o calitate mărturisită de toți ca excelentă. Dintre articolele de lux, ne procurăm din belșug miere, ceară și pește sărat. În schimb primesc din prisosul regiunilor noastre ulei și tot felul de vinuri. Cu grâu facem schimb reciproc. Uneori la nevoie ne dau ei. Alteori iau dânșii de la noi."[10]

În toate iernile, la gurile Dunării, în acel ținut aflat la marginea lumii cunoscute, apele liniștite, cele curgătoare, cât și marea – toate îngheață. Luciul lor se acoperă cu sloiuri mari, peste care poate trece cu ușurință picior de om. Într-o astfel de iarnă, sciții au trimis solie la toți vecinii lor, anunțând că o mare armată în frunte cu Darius, regele perșilor, se va năpustii asupra lor ca o furtună năprasnică, iar popoarele înarmate ale Asiei îl urmează supuse pe marele rege, la fel și vasali din orașele grecești.

Era adevărat, pe la anul 514 a.Chr., Darius a pornit cu oaste împotriva neamului nestatornic al sciților, ca să-i pedepsească pentru obrăznicia lor. Sciții, un popor al stepei, își duceau casa în spate, așa cum melcii își duc cochiliile, nu aveau orașe, nici sate, nu dețineau bogății, aveau doar cai, nu cultivau pământul și dormeau sub cerul liber. Sciții de la Pont erau trufași, ziceau că se trag din Hercule și că țara lor se învecinează cu amazoanele.

Agatârșii cei bogați în aur; androfagii cei fără lege; budinii cu ochi albaștrii și pașnicii hiperboreeni – se zice că toți au primit solia, dar dintre toate neamurile, geții au fost singurii care au avut curajul să-și măsoare forța cu cea mai mare și mai organizată armată a lumii.

În acele vremuri vechi, când mitul ținea loc de istorie și cântecul era mai utilizat decât scrisul, un grec ionian, pe nume Herodot (484-425 a.Chr.), a pornit cu corabia peste mări și țări. Entuziasmat și emoționat, curiosul Herodot a lăsat în urmă Halicarnasul natal și insula Rodos, a trecut de Samos și a traversat apele periculoase ale Hellespontului[11], scăpat cu bine din gâtlejul Bosforului, a plutit mai departe pe apele Mării Ospitaliere (Pontului Euxin). Vâslind pe urmele lui Hercule, ale argonauților și ale ionienilor, călătorind pe lângă țărmurile Traciei și Sciției, cum spune chiar el, sa îndreptat către coloniile grecești care încolțiseră în acea parte de lume.

După alte drumeții, în care a văzut Babilonul și Egiptul, Herodot s-a întors în patria natală și a scris ceea ce a văzut și ceea ce a auzit.

Herodot și-a numit opera Historiai (Istorii), care în limba greacă înseamnă „Investigații". Datorită lui, avem noi astăzi primele relatări scrise despre tribul geților din Dobrogea, despre vitejia lor și despre zeul Zalmoxis.

Geto-daci, geți sau daci?

După cum am spus, tracilor din nord li se spunea atunci și li se spune și azi când geți, când daci. Hecateu din Milet și Sofocle îi amintesc și ei în treacăt pe geți, dar Herodot, în sec. V a.Chr., este cel care îi face nemuritori.

Primul care îi consemnează în scris pe daci este Iulius Caesar (Cezar), în opera intitulată Comentarii de Bello Gallico (sec. I a.Chr.).

Strabon spune în Geografia: „Dacii au aceeași limbă ca și geții". Plinius cel Bătrân ne amintește: „Geții sunt numiți de romani daci"; iar Dio Cassius afirmă: „Eu îi numesc daci...cum își spun ei înșiși și cum le zic romanii, măcar că știu prea bine că unii dintre greci îi numesc geți".

Cândva demult, între triburile lor a avut loc o împărțire teritorială: geții s-au așezat de-a lungul Dunării spre Pont, iar frații lor, dacii, stăpâneau zonele montane până spre Germania. În funcție de vremuri și de cât de numeroasă le era armata, ținuturile geților și ale dacilor se învecinau când cu Balcanii, când cu Istrul; când cu macedonenii, când cu romanii.

Realități literare: pentru perioada în care geografia și istoria vor fi dominate de autori de limbă greacă termenul preferat va fi cel de geți, pentru ca mai târziu, când polul cultural al lumii mediteraneene se va muta la Roma, să fie favorizat termenul de daci.

Realități politice: Geții și dacii, geto-dacii, două uniuni de triburi puternice, înrudite prin limbă și obiceiuri sunt la început divizate în mai multe regate/triburi, apoi, unite sub sceptrul lui Burebista vor forma unul din cele mai puternice regate din Europa acelor vremuri.

S-au făcut multe speculații asupra denumirilor de dac și get, cele mai populare ipoteze afirmă că numele dacilor și-ar avea originea în frigianul daos sau în iranianul dahae, care înseamnă lup; conform unei alte supoziții, numele dacilor ar deriva din cuvântul daca, care înseamnă pumnal încovoiat. Cât despre apelativul get, etimologiile propuse nu au reușit să facă lumină.[12]

Geții din țara nemărginită a dacilor

Țara geto-dacilor purta numele de Dacia. Această denumire apare pentru prima oară în izvoarele literare latine la Plinius cel Bătrân și Tacitus. Denumirea de Dacia este întâlnită în secolul I p.Chr., pe când numele de Geția nu apare în sursele antice, avem o mențiune a Goției cu sensul de Geția abia la Iordanes în sec. VI p.Chr.[13]

După cum spune Herodot, în fluviul Istru, care este cel mai mare dintre toate fluviile, se varsă Porata pe care grecii îl numesc Pyretus (Prutul), Tiarantos (Siretul), Ararus (Buzăul), Naparis (Ialomița) și Ordesus (Argeșul). Iar din părțile agatârșilor curge râul Maris (Mureșul). De la alții mai aflăm că își unesc apele cu Istrul și Tibiscus (Timișul), Samus (Someșul) Crisus (Crișul Negru), Dierna (Cerna) și Aluta (Oltul).[14]

Poeți și cărturari, greci și romani au cântat despre marginea lumii, unde Istrul se unește cu apele mării, unde gerul cumplit stăpânește pământul, unde, dacă în liniștea nopții stai și asculți, poți să auzi armata roșcată și blondă a geților[15] cum strigă a luptă și agită deasupra capului săbii curbe precum ghearele fiarelor și ciocul vulturilor.

Artiști aleși au creat tablouri din cuvinte și i-au pictat pe geto-daci ca fiind bărbați înalți, cu aspect fioros, despre care se spunea că-n iernile grele aveau țurțuri în barbă, arcul în mână și peste umeri blănuri de fiară. Călăreau pe cai sălbatici, sub căciuli țuguiate își piteau părul lung, se apărau cu cnemide strânse pe picior, armuri de zale și scuturi ovale.

„Nu e nici unul din ei să nu poarte în spate o tolbă,

Arc și săgeți ce la vârf unse-s cu fiere de șerpi.

Chip fioros, glasul crunt, icoana lui Marte întreagă;

Barba și pletele lor n-au fost tăiate nicicând [...]

Largii nădragi și cojocul de ger îi păzesc anevoie,

Iar fiorosul lor chip e acoperit de lung păr.

Doar la puțini mai găsești vreo urmă de limbă grecească,

Schimonosită și ea de al barbarului glas.

Printre norodul de aici nu se află nici unul să poată

Spune în graiul latin chiar cel mai simplu cuvânt."[16]

„Când, odată, le vorbeam despre cinstea voastră, căci am învățat să vorbesc limba getică și sarmatică, un bătrân care se afla în acea adunare, răspunse vorbelor mele astfel: «Și noi, bunule oaspete, cunoaștem numele prieteniei, noi care locuim departe de voi [...]»

De bună seamă chiar pe acest tărâm [...] numele prieteniei mișcă inimile barbarilor."[17]

„Regiunile sudice fac să crească trupurile mai mici, căci căldura de obicei le slăbesc și le usucă. Dimpotrivă, în regiunile nordice toate corpurile cresc mai mari. Ca de exemplu celții, tracii și sciții."[18]

În sursele latine numele dacilor și numele țării lor apar scrise în felul următor:

Dacus – dacul;

Dacorum – poporul dac (dacii);

Dacis – Dacia.

Când vorbește despre geți, poetul Ovidiu îi numește:

Geta, Getae, Getes.

În traducerile din limba greacă, țara și locuitorii ei apar scrise sub numele de:

Dakia – Dacia;

Daoi – dacii;

Getae – geții.

Pământ și apă:

Regii geto-dacilor de la Charnabon la Pieporus

Din inima Carpaților și până la piscurile Munților Balcani, triburile tracilor și-au lăsat amprenta asupra lumii antice.

Regii geto-dacilor s-au implicat în luptele pentru putere de la Roma și au protejat sau stăpânit coloniile grecești de pe malul vestic al Mării Negre, și-au încrucișat temutele săbii cu Darius, Ateas, Alexandru cel Mare, împăratul Traian și cu mulți alții.

În una din tragediile lui Sofocle, scrisă în sec. V a.Chr., întâlnim fraza: „Charnabon, care în timpurile de față domnește peste geți"[19].

Nu știm dacă acest personaj exista cu adevărat sau dacă este o plăsmuire a grecului, din fragmentele care au ajuns până la noi, știm că tragedia are ca erou principal un tânăr grec aflat sub protecția zeilor, acesta călătorește în Tracia cu o caleașcă trasă de balauri și încearcă să-i învețe pe traci agricultura.[20]

Trogus Pompeius ne relatează conflictul din 339 a.Chr. dintre regele sciților, Atheas și Histrianorum rex (regele histrienilor) – un dinast autohton, protector al orașelor grecești de la Marea Neagră;  conflict în care va fi atras și Filip al II-lea[21], tatăl lui Alexandru cel Mare.

De la Athenaios în Banchetul înțelepților aflăm că regele tracilor, Cothelas (după Iordanes, Gudila[22]) a încheiat o alianță cu Filip II al Macedoniei, alianță întărită de mariajul dintre Filip și fiica regelui trac, posibil din tribul geților[23].

Pe la anul 292 a.Chr., Lysimach, regele macedonenilor, a invadat țara stăpânită de Dromichaetes, regele geților. Dromichaetes folosi un vicleșug, atrase pe Lysimach în pustiu, unde, sleindu-l de puteri, îl făcu captiv pe el și pe oastea lui. Cruțat și tratat regește, Lysimach va încheia pace[24].

Moskon – numele acestui dinast get (din Dobrogea) apare pe câteva monede de argint din sec. III a.Chr.[25]

La Histria a fost descoperit un decret săpat pe o lespede de piatră, decretul datează din sec. III a.Chr. și vorbește despre o căpetenie a tribului geților pe nume Zalmodegikos.[26]

Oroles a fost un rege dac, despre care Trogus Pompeius ne spune că și-a pedepsit soldații care nu au luptat bine împotriva bastarnilor (popor germanic), obligându-i să facă munci destinate femeilor, și nu le-a ridicat pedeapsa decât atunci când și-au spălat rușinea prin curaj în război.[27]

Despre Rubobostes, același Trogus Pompeius ne spune: „incrementa dacorum per Rubobosten regem (puterea dacilor a crescut sub regele Rubobostes)"[28].

Burebista – De la Iordanes știm că Burebista era rege când Sylla prelua puterea la Roma, asta fiind în anul 82 a.Chr. Sub regele Burebista dacii și geții au ridicat armele, au bătut pe celți și au cucerit cetățile grecești de la Pont, apoi, ca niște lupi care dau târcoale oilor, s-au pregătit să plece cu război împotriva romanilor. Amestecate, cele două uniuni de triburi au ieșit din țara lor în miezul iernii și s-au pus pe război, atacând Iliria și Macedonia, înaintând peste romani și băgând groaza în ei. Romanii se temeau de acest Burebista, numit de contemporani „cel mai mare și mai puternic dintre regii din Tracia"[29], se temeau că acest bărbat get vrea să pornească cu oaste spre Italia și să-i asmută spre porțile Romei pe cei 200.000 de războinici pe care îi ridicase la arme prin abținere de la vin și supunere față de porunci[30].

Burebista pieri în urma unui complot pe la anul 44 a.Chr., iar regatul său se sparse în patru apoi în cinci părți. Romanii nu s-au mai bătut cu Burebista, au început să se bată între ei.

Deceneu – De la Strabon și Iordanes știm că Burebista l-a asociat la domnie pe marele preot Deceneu, acesta, după moartea regelui, va deveni stăpân peste o porțiune din regat. Era văzut ca o ființă miraculoasă care alegând pe bărbații cei mai de seamă i-a sfătuit să cinstească anumite divinități și le-a dat numele de pileați, având capul acoperit cu o tiară, restul poporului a dat ordin să se numească capilați (pletoșii).[31]

Koson – numele acestui basileu get apare pe un număr însemnat de monede din aur, datate ca aparținând celei de a doua jumătăți a sec. I a.Chr.

Dicomes, regele geților, făgăduise că-l va ajuta cu armată numeroasă pe Antonius[32] în lupta contra lui Octavian. Contextul alianței dintre regele geto-dac și generalul roman își are originea în urmările pe care le-a pricinuit asasinarea lui Iulius Caesar (Cezar). După moartea acestuia, între romani începu o sângeroasă luptă pentru putere, care a culminat cu un război civil ce i-a avut drept protagoniști pe generalul Marcus Antonius (aliat cu Cleopatra, ultima regină a Egiptului) și pe nepotul lui Caesar, Octavian (viitorul împărat era sprijinit de Senatul Roman). Antonius și Cleopatra au pierdut una din cele mai faimoase bătălii ale antichității, desfășurată la Actium în 31 a.Chr., iar numele lui Dicomes își va găsi locul în istorie pe lista regilor geto-daci.

De la Iordanes știm că după moartea lui Deceneu, Comosicus a fost venerat ca rege, preot suprem și judecător[33].

Thiamarcos – este un rege dac, menționat pe fragmentele unui vas descoperit în Oltenia.

Cotiso, regele din munți: „Dacii trăiesc nedezlipiți de munţi. De acolo, sub conducerea regelui Cotiso, obişnuiau să coboare şi să pustiască ţinuturile vecine, ori de câte ori Dunărea, îngheţată de ger, îşi unea malurile"[34].

În secolul I a.Chr., legiunile romane își fac apariția în Scythia Minor (azi Dobrogea).

Pe la anul 29 a.Chr., geții lui Rholes, aliați cu romanii, îl ucid pe Dapyx (un get rival); apoi asediază cetatea Genucla, care aparținea unui alt get, pe nume Zyraxes[35].

Scorylo, numele apare pe un vas descoperit la Sarmizegetusa, vasul are ștampila Decebalus per Scorilo, se presupune că s-ar traduce Decebal fiul lui Scorilo[36].

De la Frontinus aflăm:

„Scorylo, (dux Dacorum) conducătorul dacilor, ştiind că poporul roman era dezbinat din pricina războaielor