Secretele Verei Atkins. Povestea unei românce spion în al Doilea Război Mondial

De Helm Sarah

Vera Maria Rosenberg a fost, probabil, cea mai importantă femeie spion din al Doilea Război Mondial. Născută în 1908 la Galați, a emigrat în Marea Britanie în 1933, fiind recrutată în tinerețe de serviciile de informații britanice. Ulterior și-a schimbat numele, pentru a-și ascunde originea evreiască, iar după stabilirea în Marea Britanie a participat la nenumărate misiuni secrete, ajungând în fruntea SOE, serviciul de operațiuni speciale creat de Winston Churchill. Agenții ei au participat la nenumărate operațiuni vitale, inclusiv la pregătirea debarcării în Normandia. În 1987, François Mitterand i-a acordat Legiunea de Onoare, pentru aportul ei la eliberarea Franței.

După război, Vera Atkins s-a retras într-un sat din Anglia, unde a rămas până la moarte, în 2000. Viața i-a fost înconjurată de mister, și puțini au știut cine este cu adevărat. Biografia lui Sarah Helm dezvăluie secretele celei despre care Ian Fleming, creatorul celebrului James Bond, spunea „În adevărata lume a spionilor, Vera Atkins a fost șeful.“

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 14 iun. 2016
• ISBN: 9786067411997

Previzualizare carte

LISTA PERSONAJELOR

SOE Londra

Colin Gubbins (M, ulterior director executiv al SOE (CD))

Maurice Buckmaster (F, șeful Secției Franceze (Secția F))

Leslie Humphrey (primul șef al Secției F)

Vera Atkins (FV, ulterior F Int, ulterior F)

Gerry Morel (F Ops, ofițer operativ)

Maiorul R.A. Bourne-Paterson (F Plans, ofițer însărcinat cu planificarea operațiunilor)

Nicholas Bodington (FN, ofițer superior de stat-major)

Penelope Torr (F Recs, ofițer însărcinat cu ținerea evidenței și distribuirea informațiilor)

Nancy Fraser-Campbell (căsătorită Roberts, secretară, ulterior căpitan de stat-major)

John Senter (șeful diviziei de securitate a SOE)

Agenți SOE (femei)

Yvonne Rudellat (alias Jacqueline Gauthier, curier, subcircuitul Prosper)

Odette Sansom (căsătorită Churchill, căsătorită Hallowes, curier, circuitul SOE)

Andrée Borrel (alias Denise, curier pentru Prosper)

Vera Leigh (alias Simone, curier, subcircuitul Prosper)

Nora Inayat Khan (alias Madeleine, indicativ Asistenta, operatoare de transmisiuni pentru subcircuitul Prosper)

Diana Rowden (curier, circuitul SOE)

Cicely Lefort (curier, circuitul SOE)

Pearl Witherington (alias Pauline, curier, circuitul Luptătorului, ulterior organizatoare)

Eliane Plewman (curier, circuitul SOE)

Yolande Beekman (alias Yvonne, operatoare de transmisiuni, circuitul SOE)

Madeleine Damerment (alias Martine Dussautoy, curier pentru France Antelme, subcircuitul Prosper)

Lilian Rolfe (operatoare de transmisiuni, circuitul SOE)

Denise Bloch (operatoare de transmisiuni, circuitul SOE)

Violette Szabo (curier, circuitul SOE)

Yvonne Baseden (operatoare de transmisiuni, circuitul SOE)

Sonia Olschanesky (curier, subcircuitul Prosper)

Agenți SOE (bărbați)

Francis Suttill (alias Prosper, organizator, circuitul Doctorului, cunoscut și sub numele de circuitul Prosper)

Emile Garry (alias Cinema, alias Phono, organizator, subcircuitul Prosper)

Gilbert Norman (alias Archambaud, indicativ Măcelarul, operator de transmisiuni, subcircuitul Prosper)

France Antelme (alias Antoine, subcircuitul Prosper)

Henri Déricourt (alias Claude, alias Gilbert, ofițer însărcinat cu parașutarea agenților)

Frank Pickersgill (alias Bertrand, organizator, circuitul Arhidiaconului)

John Macalister (alias Valentin, operator de transmisiuni, circuitul Arhidiaconului)

Jack Agazarian (operator de transmisiuni, subcircuitul Prosper)

Henri Frager (alias Paul, alias Louba, organizator, circuitul SOE)

Marcel Rousset (alias Leopold, operator de transmisiuni, circuitul SOE)

Francis Cammaerts (organizator, circuitul Jockey)

Maurice Southgate (alias Hector, organizator, circuitul Luptătorului)

John Starr (alias Bob (cunoscut și ca Bob Starr), organizator, circuitul SOE)

Personalul german

Hans Kieffer (șef al contraspionajului, Avenue Foch)

Josef Goetz (expert radio, Avenue Foch)

Hugo Bleicher (ofițer de spionaj, Abwehr)

Horst Kopkov (ofițer superior de contraspionaj, Berlin)

Theresia Becker (gardian-șef, închisoarea din Karlsruhe)

Franz Berg (fochist, crematoriul din lagărul de concentrare de la Natzweiler)

Peter Straub (călău, lagărul de concentrare de la Natzweiler)

Fritz Suhren (comandant al lagărului de concentrare de la Ravensbrück)

Johnann Schwarzhuber (supraveghetor, lagărul de concentrare de la Ravensbrück)

Christian Ott (ofițer Gestapo, Karlsruhe)

Max Wassmer (ofițer Gestapo, Karlsruhe)

Membri de familie (selecție)

Max Rosenberg, tatăl

Hilda Rosenberg (ulterior și-a luat numele Atkins), mama

Ralph Rosenberg (ulterior și-a luat numele Atkins), frate

Ronald Atkins (fiul lui Ralph și Hedwig), nepot

Wilfred Rosenberg (ulterior și-a luat numele Guy Atkins), frate

Phoebe Atkins (soția lui Guy), cumnată

Zenna Atkins (fiica lui Guy și Phoebe), nepoată

Siegfried Rosenberg, unchi

Arthur Rosenberg, unchi

Nina Rosenberg (născută Mendl), soția lui Arthur

Fritz Rosenberg (fiul lui Arthur și al Ninei), văr

Karen Rosenberg (născută Gehlsen), soția lui Fritz

Hans Rosenberg (fiul lui Arthur și al Ninei, frate geamăn cu George), văr

George Rosenberg (fiul lui Arthur și al Ninei, frate geamăn cu Hans), văr

PROLOG

O singură dată am întâlnit-o pe Vera.

În mai 1998, cu doar câteva săptămâni înainte să împlinească 90 de ani, am vizitat-o la ea acasă, la Winchelsea, pe coasta East Sussex. Winchelsea înseamnă un mănunchi de case placate cu scânduri albe imaculate, adunate în vârful unui deal. Are un oficiu poștal, un magazin, un pub și o ceainărie, toate dispuse în jurul unei biserici mari și a unui spațiu verde. La poalele dealului, se află gara Winchelsea și câteva case mai modeste. Vera locuia pe culmea dealului, într-o casă cu numele de Chapel Platt.

Am apăsat pe butonul a ceea ce părea a fi un sistem sofisticat de intercomunicații și m-am trezit holbându-mă la o fețișoară zâmbitoare de pe un sticker. LASĂ-MI TIMP SĂ TE PRIVESC – asta scria pe sticker. După câteva clipe, în ușă, și-a făcut apariția o femeie. M-a studiat cu atenție. Poate că nu arătam așa cum se așteptase, văzându-mă pe camera video. M-a poftit înăuntru, încovoindu-se și sprijinindu-se greu de un baston. S-a răsucit pentru a o lua înainte, iar eu i-am privit părul alb-cenușiu, strâns perfect la ceafă.

Vera Atkins era o femeie care își păstrase foarte bine înfățișarea plăcută și, la venerabilă vârstă de aproape 90 de ani, arăta încă destul de drăguț. Înaltă, în ciuda gârbovelii, și demnă, în ciuda mersului nesigur, m-a condus într-un hol mare, cu un portret de-al său atârnat pe perete. O înfățișa la bătrânețe, cu degetele de la ambele mâini adunate sub bărbie, într-o postură gânditoare. „Brian Stonehouse a pictat tabloul, m-a informat ea. „Brian a fost unul dintre agenții noștri. A fost închis în patru lagăre de concentrare, dar a scăpat cu viață.

A făcut un semn spre scară și m-a poftit să o aștept în camera de zi, situată la primul etaj, ea urmând să urce cu „drăcia aia". Se referea la un lift șubred, aparent recondiționat dintr-un mai vechi ascensor pentru alimente. Vera s-a așezat în el ca într-o cutie cu capacul tăiat și, pe la jumătatea urcușului, i-am văzut capul ițindu-se prin podea, chiar deasupra mea.

A fost o scenă atât de șocantă, încât n-am observat marea, vizibilă de la fereastra de pe palier. Noaptea, mi-a povestit Vera, se zărea lumina de la Farul Dungeness, licărind în timp ce se învârtea. Ne-am așezat și am remarcat că își pudrase fața, își dăduse cu puțin ruj și că purta o eșarfă cu motive florale înfășurată peste umeri. Vera Atkins era asemenea unei compoziții imaculate, perturbată doar de mănunchiurile de diamante foarte mari de pe cele trei inele pe care le purta pe degete și care sclipeau de fiecare dată când scotea câte o țigară din tabachera ei de argint – ceea ce se întâmpla des.

Niciodată nu am avut ocazia să urmăresc pe cineva fumând așa cum o făcea Vera. Își alegea țigara foarte încet și cu mare băgare de seamă; răsucea preț de câteva clipe bune partea cu filtrul, după care o înfigea adânc într-un V format între arătător și degetul mijlociu, apoi o vâra cu grijă între buze, care păreau să coboare pentru a primi ofranda. Nu trăgea fumul în piept, îl prindea în gură și îl elibera imediat, așa încât era permanent învăluită într-un nor de fum. După o vreme – când a terminat să mă scruteze –, a încetat să mă privească și a privit drept înainte ori pe deasupra capului meu, pe geamul din spate, către acoperișurile caselor din Winchelsea.

Nu venisem la Winchelsea cu gândul de a o intervieva pe Vera cu privire la viața ei, însă m-am pomenit că fac acest lucru chiar de la început. Nu mi-a spus prea multe. Nu spunea nimănui prea multe. Mi-a povestit că, înainte de război, locuise cu mama ei în cartierul Chelsea și că, în februarie 1941, primise, din senin, o „scrisorică anodină" prin care era chemată la un interviu la Ministerul de Război. Astfel se alăturase personalului londonez al proaspăt înființatului serviciu secret britanic – Serviciul de Operațiuni Speciale sau SOE.

SOE a fost creat în toiul panicii din iulie 1940, când înaintarea lui Hitler în Europa părea de nestăvilit. În luna aprilie a acelui an, germanii lansaseră atacuri asupra Danemarcei și Norvegiei, iar în mai traversaseră Țările de Jos și pătrunseseră în Franța, silind armatele britanice și belgiene să se retragă la Dunkerque. Era imposibil de prevăzut cât timp avea să le ia britanicilor și aliaților lor să adune forțele necesare pentru recucerirea Europei. Pentru a oferi însă o ripostă imediată, s-a înființat SOE. SOE urma să poarte un război secret: să alcătuiască, să organizeze și să înarmeze o armată de rezistență alcătuită din popoarele din țările ocupate de naziști.

Inspirat de entuziasmul lui Churchill pentru războiul de gherilă, SOE a întâmpinat de la început o puternică rezistență din partea multor oficiali britanici, care se îndoiau că tactica de gherilă avea să dea rezultate împotriva puternicei mașinării de război naziste. În rândurile agențiilor secrete rivale, și în special ale MI6, Serviciul de Informații Externe, vestea creării unei noi unități de spionaj, populată de amatori și necontrolată de profesioniști asemeni lor, a fost primită cu ranchiună și invidie.

Fără a dispune de sprijin logistic și beneficiind doar de aportul câtorva specialiști cu experiență, SOE a început să recruteze oameni, căutând să atragă în rândurile personalului Cartierului General angajați din City și din mediul afacerilor internaționale, care au organizat apoi SOE pe secții corespunzătoare țărilor respective, acoperind Europa, Orientul Mijlociu, Balcanii și Iugoslavia. Unul după altul, șefii acestor secții au început să recruteze agenți – oricine capabil, în primul rând, să vorbească fluent limba țării în care urma să opereze și, în al doilea rând, suficient de curajos pentru a duce la îndeplinire sarcina trasată de Churchill, aceea de a „arunca Europa în flăcări".

În februarie 1941, când Vera a fost chemată la interviu, SOE încă se mai zbătea să își înceapă activitatea propriu-zisă. Trecuse aproape un an de la ocuparea Franței și nouă luni de la înființarea SOE, însă încercările de a lansa un război secret pe teritoriul Franței păreau să nu fi înaintat prea mult. Nici un agent secret britanic nu fusese încă infiltrat cu succes în Franța, iar punțile de legătură cu această țară păreau complet tăiate. SOE nu dispunea nici măcar de informații demne de încredere cu privire la dimensiunile sau forța unei mișcări de rezistență franceze. Generalul de Gaulle își formase guvernul în exil la Londra, iar Franța Liberă era în continuare în mare măsură izolată de continent.

Așa se face că, în primăvara anului 1941, prioritatea numărul unu a SOE era aceea de a trimite agenți britanici pe teren. Potențialul unei insurgențe civile putea fi evaluat numai de către agenți special antrenați și aflați la fața locului, și odată ce aceștia începeau să își organizeze celulele de gherilă, se putea trece la parașutarea de arme și provizii către luptătorii din Rezistența Franceză. Spre sfârșitul războiului, Vera avea să joace un rol crucial în aducerea acelor agenți în spatele liniilor inamice, însă la momentul înrolării sale în SOE, în aprilie 1941, nici ea, și nici cea mai mare parte a colegilor săi nu cunoșteau prea multe despre îndatoririle lor sau despre modul în care acest război secret avea să fie declanșat.

Când am insistat pe lângă Vera să îmi dezvăluie de ce credea că fusese aleasă pentru această muncă clandestină, s-a mulțumit să îmi răspundă: „Cine știe? După care s-a cufundat într-o tăcere adâncă. Dându-și seama că așteptam să-și completeze spusele, a adăugat: „Hai s-o lăsăm așa.

Am încercat să aflu mai multe despre familia ei, căci auzisem că era româncă de origine. „Asta nu prezintă nici un interes, mi-a replicat ea. „E un capitol închis pentru mine. Asemeni multor altora din viața mea. S-a ridicat apoi și mi-a oferit o băutură.

Fermitatea cu care a declarat „închise unele capitole din viața ei nu a făcut decât să-mi stârnească și mai mult curiozitatea. Dosarul său se reducea la următoarele date: Vera Atkins se născuse în 15 iunie 1908, undeva în România. Se stabilise în Anglia cândva în anii ’30. În aprilie 1941, intrase în rândurile SOE și la scurtă vreme fusese numită șef al serviciilor secrete la Secția F. Până la sfârșitul războiului, devenise, după cum se exprimase un coleg cu rang superior, „cu adevărat cea mai puterică personalitate din cadrul SOE.

Nu lucrase niciodată pe teren, ci coordonase pregătirea a peste 400 de agenți secreți parașutați în Franța. Cunoștea fiecare misiune secretă în parte, se ocupa de fiecare agent de teren și era singura responsabilă de problemele personale ale fiecăruia dintre „prietenii ei, așa cum îi numea. Pe majoritatea îi conducea ea însăși la aerodrom atunci când plecau în misiune. Întreținea relații foarte strânse cu agenții femei, „fetele sale.

Când, după război, mai mult de 100 dintre acești agenți nu se întorseseră acasă, Vera demarase și întreprinsese, aproape de una singură, o investigație menită să descopere ce se întâmplase cu aceștia. Pe prima listă de persoane date dispărute figurau 16 femei.

În toiul haosului creat după capitularea Germaniei, ea pornise pe urmele agenților, ajungând până în lagărele de concentrare și contribuind la demascarea multor germani care îi capturaseră și uciseseră. Depusese mărturie în cadrul proceselor intentate criminalilor de război naziști, iar francezii o decoraseră în 1948 cu decorația Croix de Guerre și în 1995 cu Légion d’Honneur. Spre deosebire de ei, britanicii așteptaseră până în 1997 pentru a-i recunoaște meritele, atribuindu-i titlul de Comandor al Ordinului Imperial Britanic.

În timp ce o ascultam, mi-am dat însă seama cât de puține lucruri se știau de fapt despre Vera Atkins. Cine era această femeie? Cum de ajunsese la vârsta de 90 de ani, fără ca nimeni să cunoască prea multe despre viața ei? M-am uitat în jur, însă încăperea nu conținea nici un fel de indicii. Nu avea nimic deosebit, era destul de confortabilă, dar lipsită de culoare, cu un covor de un verde palid. Dintr-o ochire, am observat câteva fotografii recente de familie și o mulțime de flori – unele în vaze cu aspect obișnuit, altele în niște ghivece mici. Daily Telegraph, deschis la pagina cu știri despre bursă și cotațiile acțiunilor, zăcea pe o masă așezată în fața unei canapele foarte lungi, de un roz stins. Pe măsuța de lângă scaunul Verei se aflau o lupă, o scrisoare desfăcută, un suport de pahare și o scrumieră. Nici o carte la vedere și doar câteva tablouri reprezentând peisaje banale, atârnate pe perete.

Vera s-a întors cu băuturile și am încercat din nou s-o descos. Vorbea extrem de corect; articula fiecare propoziție atât de atent și cu un accent atât de englezesc, încât, paradoxal, suna străin. Însă, în ciuda clarității, vocea îi era greu de urmărit, pentru că vorbea încet și pe un ton foarte jos.

Am adus vorba despre cel mai notoriu dezastru cu care se confruntase SOE, prăbușirea circuitului Prosper, și am discutat despre femeile agent. „Ce aveau în comun?" am chestionat-o. A reflectat o vreme și n-am putut să nu mă întreb la care dintre acele femei se gândea.

„Curajul. Asta aveau în comun, a răspuns. „Curajul îl poți găsi la oricine. Trebuie doar să știi unde să-l cauți. Aveau motivații dintre cele mai diferite. Multe femei s-au dovedit a fi curiere pricepute sau pentru că lucraseră în domeniul codificării și aveau degete de pianiste, au devenit operatoare radio. Ar fi putut fi artiste sau creatoare de modă. De ce nu? Desigur, trebuiau să fie niște persoane independente. Aspectul fizic era și el important. Toate erau atrăgătoare. Asta le dădea încredere în sine.

„Și Madeleine? am întrebat eu, referindu-mă la femeia operator de transmisiuni a cărei poveste mi se păruse dintotdeauna absolut fascinantă. Noor Inayat Khan, alias Madeleine, lucrase pentru Prosper, cel mai mare circuit din cadrul Secției F. Noor, care își luase numele englezesc Nora în momentul când se alăturase echipei SOE, era agentul secret care cânta la harpă și „nu știa să mintă. „Mai credeți și acum că ați făcut bine trimițând-o în Franța?"

Vera a căzut pentru câteva clipe pe gânduri. „E adevărat, au existat întrebări în privința Norei, referitoare la capacitatea ei de a face față. Dar ea și-a dorit enorm să meargă."

A început să învârtă o cutie de chibrituri între degete și a trebuit să îmi forțez auzul pentru a-i prinde vorbele. „Am condus-o cu mașina la aerodrom. Era o zi perfectă de iunie... în aer plutea miros de flori de măceș. Era... foarte obositoare îndatorirea asta de a-i conduce pe agenți la aerodrom."

Am întrebat-o când își dăduse seama că unii dintre agenți nu se întorseseră acasă. M-a urmărit atent, însă a părut că ezită să dea glas gândurilor care o frământau. S-a răsucit spre mine și m-a privit în față. Ochii îi erau acum goi, aproape reci. Am fost pe deplin convinsă că își dorea să plec. „Îmi pare rău, cred că am obosit."

După câteva momente, în care mă așteptam s-o văd ridicându-se și poftindu-mă să ies, s-a întors din nou spre mine și m-a sfredelit din priviri. „Faptul că m-am dus să-i caut a fost o inițiativă strict personală. Am vrut să aflu ce s-a întâmplat cu ei. Dintotdeauna am considerat expresia «dispărut în misiune, presupus mort» un verdict îngrozitor." Dintr-odată, timpul a părut să stea în loc, vocea ei se ridicase cu cel puțin o octavă și era ca și cum Vera nu mai arunca o privire înapoi, spre trecutul ei, ci se pregătea să plece în Germania, la sfârșitul războiului, pe urmele agenților săi.

„Îmi amintesc că era o zi foarte rece când am fost luată, la Berlin, în primire de sergentul Fyffe, după care am traversat cu mașina sectorul rusesc și am ajuns la Bad Oeynhausen, în zona britanică. Când am ajuns acolo, am întrebat «Cine este șeful aici?» Am vrut să aflu dacă acesta avea timp să stea de vorbă cu ofițerul de escadrilă Atkins.

Numele lui era Somerhough. Nu întâlnisem niciodată până atunci o minte mai ascuțită. Am dat pur și simplu buzna peste el și i-am explicat că sosisem din Berlin cu mașina. M-a primit și l-am pus la curent, în câteva fraze, cu ceea ce doream. I-am spus: «Din câte știu, îi aveți în custodie pe șefii lagărelor de concentrare de la Sachsenhausen și Ravensbrück. Aș vrea să discut cu ei».

Mi-a răspuns: «Sunt niște tipi duri. Unul dintre ei a evadat de două ori, iar celălalt nu a fost încă interogat».

Am replicat: «Vreau totuși să discut cu ei». După aceea a trebuit să îl conving să mă lase să lucrez acolo, la Cartierul lui General. Mi-a spus că nu aveau loc pentru încă un ofițer, și cu atât mai puțin pentru o femeie ofițer. Dar în final l-am convins. Am rămas acolo până ce am dat de urma fiecărui agent dispărut."

Cu aceste vorbe, Vera a încheiat convorbirea la fel de brusc precum o începuse și s-a întors spre mine, ca pentru a-mi arăta că de data aceasta era într-adevăr cazul să mă retrag. Se purta de parcă așteptase să-mi stârnească interesul pentru a pune capăt întâlnirii.

Abia după moartea Verei Atkins, în 24 iunie 2000, am putut să-mi reîncep investigațiile referitoare la inițiativa ei „strict personală". Am demarat ancheta într-un șopron dintr-o curte din Zennor, Cornwall, aparținând cumnatei ei, Phoebe Atkins. Aici erau păstrate documentele personale ale Verei.

Trebuie spus că era un șopron de mare clasă. Vera însăși l-ar fi acceptat drept depozit al documentelor sale. Conținea un radiator, un ceainic și o canapea-pat și nu am fost de fapt lăsată singură acolo, căci dincolo de peluză puteam vedea părul alb, strâns într-un coc, al lui Phoebe, care citea la masa ei din seră. Era plăcut să știm că Vera era și ea cu noi. Nu fusese îngropată; cenușa ei se odihnea pe un raft din sera lui Phoebe, lângă un ghiveci cu plante și un vraf de broșuri ale organizației Partidului Liberal din Cornwall.

Ajunsesem la Zennor la invitația lui Phoebe. Phoebe era văduva celui mai tânăr din cei doi frați ai Verei, Guy, decedat în 1988. Phoebe și Vera fuseseră întotdeauna apropiate, iar după moartea Verei, Phoebe se ocupase de hârtiile ei și pusese să fie organizate cu mare grijă. Voia „să se ocupe cineva de viața Verei, după cum se exprimase, dar nu se putea hotărî cine. Fusese sfătuită de experți în SOE să aleagă un istoric reputat, o persoană „cu greutate. Însă Phoebe, care avea la acea vreme 69 de ani și, înainte de a se muta în Cornwall, studiase la Camberwell College of Arts pentru a lucra la o fermă, replicase că nu o interesa o persoană „cu greutate. Își dorea pe cineva care să scrie despre „Vera – femeia Vera.

Am început să scotocesc prin șopron. Am dat peste câteva cutii promițătoare, frumos etichetate: „Corespondență personală, „SOE, „Agenți femei A-Z, „Agenți bărbați A-Z, „Crime de război. Dar, pe măsură ce scoteam unul după altul documentele din cutii, eram din ce în ce mai dezamăgită. Multe dosare nu conțineau decât articole de ziar. „Crime de război părea să se refere de fapt la alcătuirea unor memoriale de război. Majoritatea fotografiilor o înfățișau pe Vera ca pe o englezoaică din înalta societate, prezidând adesea dineuri ori întreținându-se amabil cu Regina Mamă. O singură poză prezenta interes. În ea, Vera apărea foarte tânără, înaltă și drăguță, aproape frumoasă, stând în picioare alături de o altă femeie tânără, lângă un butaș proaspăt plantat; pe spatele fotografiei nu era menționat locul unde fusese făcută.

Am început să caut alte dosare, care nu fuseseră poate puse în ordine și care, mă gândeam eu, ar fi putut purta nume precum „România, „Copilăria, „Familia, „Anii de școală sau chiar „Jurnal". Nu exista așa ceva.

În schimb, exista un material foarte vast cu privire la diverse proiecte media în care Vera fusese implicată de-a lungul anilor, inclusiv un dosar voluminos intitulat „Cărți controversate". El cuprindea scrisori adresate de Vera autorilor, privind erorile lor de documentare referitoare la SOE, dar și răspunsurile acestora.

Am ajuns la un dosar cu un titlu foarte promițător: „Scrisorile Verei. În realitate, conținea o mulțime de cărți poștale, majoritatea adresate mamei ei, și având – inevitabil – un spațiu restrâns destinat textului. În plus, erau acoperite cu un scris ascuțit, mărunt și neinteligibil. Una dintre vederi, din München, era datată februarie 1946, când, din câte știam, Vera tocmai ajunsese în Germania aflată în ruine și ocupată de Aliați pentru a începe interogarea criminalilor de război. După ce am descifrat cu răbdare scrisul, am descoperit o listă de locuri și nici o informație utilă: „Dragă mamă, de sâmbăta trecută am fost tot timpul pe drumuri: Frankfurt, Wiesbaden, Baden Baden (via Heidelberg), apoi München. Mâine plec spre Nürnberg. Cu drag, V.

Atunci când Vera scria în detaliu, rezultatul era uneori chiar mai frustrant comparativ cu notele succinte. Bucățile de proză de lungimi mai mari – precum un sinopsis al unei autobiografii, peste care am dat – erau atât de cizelate, de pline de clișee, încât am început să mă gândesc că autoarea nu era cea mai în măsură să-și spună propria poveste.

Într-o altă cutie voluminoasă am găsit un vraf de casete video cu aparițiile Verei în documentare TV, însoțite de scenarii ale unor filme pentru care lucrase în calitate de consultant. Era acolo întreg scenariul pentru Carve Her Name with Pride sau Agentul secret SZ, filmul din 1958 despre Violette Szabo, probabil cel mai celebru dintre agenții trimiși de Vera în Franța. Am răsfoit paginile, în căutarea replicilor Verei.

„Violette, ținând-o pe Tania în brațe, se grăbește să îi deschidă Verei Atkins ușa de la intrarea în Burnley Road Academy. Vera o gâdilă pe mica Tania pe obraji. «Drăguțo. E sora ta, Violette?»

«Cum? A, nici vorbă».

«Și nici fetița ta, nu-i așa? Pentru că dacă ai fi avut o fiică, mi-ai fi spus, nu?»"

În scena următoare, urmărind antrenamentele Violettei, Vera declară: „Ia ceva timp să transformi o fată drăguță într-un ucigaș".

Mă săturasem deja de „scenarii". Personalitatea Verei începuse să se estompeze în fața ochilor mei, înghesuită între vrafurile de sinopsisuri și nenumăratele fotografii în care nu făcea altceva decât să pozeze. Nutream oarece îndoieli că viața Verei chiar prezenta interes. Mai rău decât atât, aproape că ajunsesem să mă întreb dacă o plăceam pe această femeie.

Cățelușa lui Phoebe, Zilla, lătra la ușă. Voia să intre pentru că afară începuse să plouă. M-am apucat să răscolesc prin niște sertare pe care până atunci nu le deschisesem. Și am dat peste un nou șir de dosare purtând titluri precum „Paris, „Corespondență despre anchetă, „Buchenwald, „Ordine și permisii, „Avenue Foch, „Ravensbrück, „Cazul Ravitsch, „Flossenburg, „Mauthausen, „Natzweiler, „Închisoarea din Karlsruhe, „Gestapoul din Karlsruhe și multe altele. Dosarele cuprindeau documentele originale ale investigației întreprinse de Vera pentru a da de urmele agenților dispăruți.

Am extras o foaie subțire de hârtie maronie. Era o declarație dată de un bărbat pe nume Franz Berg, martorul executării unor agenți femei în lagărul de concentrare de la Natzweiler. M-am așezat în genunchi pe covor și am început să citesc.

Eu, Franz Berg..., declar sub jurământ următoarele: de meserie sunt chelner și locuiesc în Mannheim. Din câte îmi amintesc, în viața mea am fost condamnat la închisoare de 22 de ori. Nu-mi amintesc toate acuzele care mi-au fost aduse, dar știu că în două cazuri au fost furturi, în mai multe rânduri obstrucționări ale anchetelor și lovituri cauzatoare de răni, iar ultima oară am fost condamnat la doi ani pentru proxenetism.

Berg descria mai departe cum începuse să lucreze la crematoriul din Natzweiler în 1942 și cum avusese drept ajutor un bărbat pe nume Georg Fuhrmann, care luase o infecție de la brațul unuia dintre cadavrele pe care le tăiase la morgă. Declara că primul crematoriu din afara lagărului funcționa miercurea și sâmbăta, însă după construirea noului crematoriu, se trecuse la arderea cadavrelor de trei ori pe săptămână.

M-am ridicat de pe podea și m-am așezat pe canapeaua-pat. Berg povestea că în iulie 1944, în jurul orei 3.30 după-amiaza, două englezoaice și două franțuzoaice fuseseră aduse la crematoriu, și că își amintea destul de amănunțit ce purtau asupra lor. Aveau valize și pardesie pe brațe, iar una dintre ele și o pătură de voiaj.

În seara aceleiași zile mi s-a ordonat să încălzesc la maximum cuptoarele și să dispar până la ora 9.30. M-am dus la mine în dormitor, pe care îl împărțeam cu Georg Fuhrmann și cu Alex, un rus din Leningrad.

După câteva minute, comandantul lagărului și oamenii lui intraseră în încăpere pentru a se asigura că Berg și colegii lui de celulă adormiseră. Berg se prefăcuse că doarme.

Deasupra ușii dormitorului nostru era un oberliht prin care se vedea coridorul. Fuhrmann, care dormea pe patul de sus, se putea uita pe oberliht fără să se ridice din pat. Mi-a șoptit că „aduceau o femeie pe coridorul de afară".

Am auzit voci din încăperea alăturată și pe urmă zgomot de corp târât pe jos, iar Fuhrmann mi-a șoptit că vedea oameni trăgând ceva pe podea, dar nu știa ce, pentru că nu putea răzbate cu privirea mai jos de atât.

Am continuat să citesc declarația până la capăt și am aflat că Berg fusese interogat de ofițerul de escadrilă Vera Atkins în aprilie 1946. Am auzit un ciocănit la ușă. Era Phoebe, care arăta spre ceasul de la mână. „Mergem să luăm prânzul la Tinners", m-a informat ea. Fiica ei, Zenna, tocmai venise în vizită.

Speram ca pe parcursul prânzului de la pub, Phoebe și Zenna să-mi poată povesti mai multe despre trecutul Verei decât descoperisem eu cercetând hârtiile din șopron, însă amândouă m-au anunțat că nu știau prea multe. „N-am discutat niciodată despre trecutul ei. Nimeni nu discuta despre trecutul Verei", a spus Phoebe.

Zenna mi-a mărturisit că nu cunoștea decât „răspunsurile la întrebări puse de un copil, pentru că cel mai mult discutase cu Vera atunci când era mică. „Și tata era pur și simplu paranoic în privința asta – nu dorea să-i cunoască nimeni trecutul. Pentru a-mi demonstra acest lucru, a așezat pe masă un pachet cu documente de-ale tatălui ei. Pe plic el scrisese o notiță: „Depozitează documentele acestea în seiful băncii, cu instrucțiuni să fie distruse, fără a fi deschise după moartea ta."

Am aflat totuși următoarele lucruri de la Phoebe și Zenna: Vera avusese doi frați, Guy și Ralph. Guy, cel mai mic dintre frați, cel care se căsătorise cu Phoebe în 1964, studiase la Oxford și făcuse un masterat la Praga în 1937. După război predase limbi africane la Școala de Studii Orientale și Africane din Londra. Era un geniu în limbi străine. Ralph, fratele mai mare al Verei, decedat în 1964, lucrase înainte de război ca manager al unei fabrici de ulei din Istanbul. Ulterior se lansase în afaceri. Avusese un singur fiu, Ronald, ziarist în Lewes.

Mama lui Ralph, Guy și a Verei era Hilda Atkins, a cărei familie, cu origini necunoscute, provenea din Africa de Sud. Tatăl lor și soțul Hildei era Max Rosenberg. Din câte știau Phoebe și Zenna, Max se născuse în Germania. Făcuse studii de arhitectură. Mai devreme, Phoebe a scos dintr-un sertar din bucătărie o furculiță gravată cu inițiala „R, pentru a-mi arăta tot ce se mai păstrase din setul de tacâmuri de argint al familiei, executat la comandă, după schița lui Max. „Toată averea familiei a fost depozitată în docurile din Londra și a ars la prima bombă aruncată în timpul Blitzkriegului, mi-a explicat ea.

Phoebe și Zenna mi-au relatat toate poveștile auzite despre Vera. Guy și Vera își aminteau uneori cu nostalgie copilăria idilică petrecută într-o casă mare, undeva în România. Aveau un ponei și o cabrioletă, iar iarna mergeau cu o sanie „cu zăbale curbate". Pe lacul de agrement de pe moșie, Vera avea o barcă botezată cu numele ei.

Max Rosenberg era evreu – de asta erau sigure –, dar nu știau dacă și Hilda avea origini semite. Max murise cu ceva timp înainte de război și restul familiei luase numele de fată al mamei. „Guy a fost cel dintâi care a luat numele de fată al mamei lui, mi-a spus Zenna, care își schimbase și ea numele. Tatăl ei, născut Wilfred, își schimbase în tinerețe numele în Guy. „Tata și-a dat primul seama de pericolele care îi pășteau pe evrei. Și după război a rămas convins că lucrurile se puteau repeta, așa că a insistat să primesc un nume pur englezesc. Mi-au spus Lucy – un nume care nu mi se potrivea. Într-o zi, când eram în Bali, am avut un fel de cădere nervoasă. Aveam în jur de 16 ani. Am plecat singură la o plimbare lungă și am lipsit mult timp. Când m-am întors, erau cu toții adunați în casă, îngrijorați de moarte. M-au întrebat: «Pe unde ai umblat, Lucy?» Mi-au spus că arătam ca o nebună. Le-am răspuns: «Numele meu nu e Lucy. E Zenna». Înaltă și cu părul proaspăt vopsit în roșu aprins, Zenna nu arăta, într-adevăr, ca o Lucy. De fapt, privită din profil, avea alura semeață din tinerețe a mătușii Vera. „O multipremiată specialistă în antreprenoriat social" – așa o descria pagina sa de web, în care îi era prezentată munca în beneficiul celor marginalizați social și lipsiți de adăpost.

Cu toate că Phoebe și Zenna nu mi-au putut oferi multe informații, mi-au sugerat persoanele capabile de așa ceva și mi-au dat agenda cu adrese a Verei. Mi-au oferit și sfaturi: nu trebuia să mă aștept să găsesc în șopron surse propriu-zise. Vera își depozita majoritatea informațiilor pe care le considera importante în cap, dar până și pe acestea le ștergea cu regularitate. „Era în stare să închidă pur și simplu sertarele pentru că avea un sistem mintal de îndosariere, a comentat Zenna. „Și eu procedez la fel. După ce rezolv o problemă, mi-o șterg din minte și nu mă pot întoarce la ea ca să redeschid sertarul decât dacă altcineva acționează resortul potrivit.

Amândouă m-au asigurat însă că voi găsi indicii. De exemplu, Zenna descoperise fotografii ascunse în spatele celor înrămate de Vera. Trebuia așadar să fiu atentă la astfel de „mici tabieturi. În plus, a adăugat ea, deși nu avea prea multe fapte de relatat, în copilărie auzise nenumărate povești de la Vera. Dacă pe parcursul cercetărilor mele ajungeam la concluzia că am întrebări să-i pun, probabil că ar fi fost capabilă să-mi răspundă, asta dacă eu „acționam resortul potrivit. Avea să fie o chestiune de noroc.

În după-amiaza aceea, când m-am întors în șopron, am încetat să caut răspunsuri și am descoperit că femeia extrem de secretoasă a cărei viață o cercetam lăsase într-adevăr indicii în urmă. Am găsit scrisori de dragoste. Sau mai degrabă fragmente de scrisori de dragoste; fărâme de mare fericire. Într-un plic, am dat peste o etichetă de sticlă de șampanie însoțită de o epistolă scrisă cu cerneală albastră pe o foaie de notițe bleu: „Iubirea mea, Draga mea, Scumpa mea – taie dacă vrei adjectivele posesive, dar pentru mine asta ești și vei rămâne – Iubirea mea, Draga mea, Scumpa mea". Antetul de pe foaia de notițe fusese decupat cu grijă. Scrisoarea nu era semnată și în josul paginii nu am găsit decât o mâzgălitură ce semăna cu simbolul dolarului american.

Lucrurile care în dimineața aceea mi se păruseră dezamăgitoare acum nu mai erau. Cărțile poștale și scrisorile adresate de Vera mamei sale mi se păreau acum mai interesante, tocmai pentru că spuneau atât de puțin. Până și posturile în care Vera pozase în fotografii au devenit mai puțin banale în clipa când le-am pus alături de alte poze de-ale ei. Dacă așezam o poză de-a Verei cu părul făcut permanent, purtând un set cu bluză și jachetă asortate și cu un șirag de perle la gât, lângă o fotografie făcută la Paris – într-un taior elegant, strâns pe talie –, nu mai era aceeași Vera. Înghesuită la întâmplare printre alte poze într-un plic maro lunguieț, am dat peste o fotografie în care Vera stătea călare pe un ponei de munte, într-un șir de alți cai, la liziera unei păduri. Un bărbat cu înfățișare distinsă avea dificultăți cu stăpânirea calului, iar lângă el era Vera, tunsă scurt și bine înfiptă în șa. Am întors fotografia pe dos și am văzut înscris anul, 1932, și o listă de nume, printre care figura: „Contele Friedrich Werner von der Schulenburg, ambasadorul Germaniei în România și negociator al pactului Ribbentrop-Molotov. Executat după complotul eșuat împotriva lui Hitler din 1944".

Cu cât răscoleam mai mult printre dosare și plicuri, cu atât mai multe bucăți de scrisori și documente sau fotografii neidentificate ieșeau la iveală. Între paginile cărților erau notițe și tăieturi din ziare. Începusem să am impresia că Vera le lăsase special în urmă pentru mine. În loc să aștearnă totul pe hârtie, preferase să recurgă la ceea ce cursurile de pregătire ale SOE denumeau metoda „flotsam de răspândire a informației. La prima vedere, „flotsam sau „rămășițele epavei părea ceva complet lipsit de valoare, dar în fapt acele „nimicuri fuseseră special așezate acolo pentru a-i îndrepta pe cei interesați – în cazul de față pe biograf – pe o anumită pistă. Căci Vera bănuise, fără îndoială, că cineva urma să „se ocupe de viața ei".

Așa încât foile rupte, unica pagină din jurnalul ei descriind căutarea agenților dispăruți, fotografiile atent așezate în vrafuri și care îmi cădeau în poală nu erau nici pe departe niște rămășițe ale unei vieți apuse, ci o serie de indicii atent selectate.

După aceea, în timp ce împachetam hârtiile la loc, am remarcat o bucată dublă de carton, căzută pe covor. Pe față era fotografia unei femei tinere, pe care am recunoscut-o ca fiind Nora Inayat Khan. Era extraordinar de frumoasă. Ușor decolorată și cu colțurile rotunjite, poza îi surprindea aura neobișnuită de blândețe și forță care i se citea în ochii mari și întunecați la culoare.

Am deschis bucata de carton și am citit ce stătea scris înăuntru: „Verei Atkins. Cu toată recunoștința mea – sentiment pe care știu că Nora l-ar fi împărtășit pentru demersul tău de a-i căuta urmele în haosul Germaniei de după terminarea războiului".

Nota era semnată de fratele mai mare al Norei, Vilayat Inayat Khan, și datată 1948. M-am holbat la bucata aceea de carton preț de câteva minute. Ar fi fost atât de ușor să o ratez, așa cum zăcea acolo, pe podea.

Partea I

―――――――――――――

Anglia

CAPITOLUL 1

NORA

De regulă, Vera Atkins nu acorda prea mare atenție opiniilor celorlalți. Când se punea problema evaluării caracterului unui anume agent, și mai ales al unei femei agent, prefera să se bazeze pe propria judecată – și de obicei dădea verdictul la câteva secunde după ce persoana intra pentru întâia oară în camera ei din Orchard Court.

Apartamentul din Orchard Court, situat la ieșirea din Baker Street, în cartierul londonez West End, o bază folosită de secția franceză a SOE, sau Secția F, era locul unde membrii personalului din sediul central se întâlneau cu noii recruți sau îi puneau la curent cu misiunile lor pe viitorii agenți care urmau să fie parașutați. Agenții nu aveau dreptul să pătrundă în Cartierul General al SOE din Baker Street, pentru ca nu cumva să audă ori să vadă lucruri de care nu trebuiau să aibă cunoștință.

În primăvara lui 1941, când operațiunea de recrutare pentru secția F era în plin avânt, un mare număr de tineri și tinere s-a perindat prin apartamentul din Orchard Court. Rutina primirii lor era de acum bine stabilită. Mai întâi Park, portarul, într-un costum închis la culoare și purtând cravată, îi întâmpina și îi conducea (fără să îi întrebe niciodată cum îi cheamă, dar știind cu precizie de fiecare dată cine erau noii sosiți) prin porțile aurite, către lift, care îi urca la etajul doi al clădirii. Într-o engleză ori franceză la fel de perfectă, Park îi poftea apoi în apartament, invitându-i să intre direct în baie, căci nu exista spațiu pentru o sală de așteptare. „Vă rog să vă întoarceți în baie, domnule [sau doamnă]", li se adresa el acelora care, plictisiți, începeau să se foiască de colo-colo, iar agenții erau nevoiți să se așeze pe marginea unei căzi de baie adânci, negre ca smoala, ori pe bideul din onix înconjurat de plăcuțe de faianță negru cu alb, așteptând să fie chemați.

După aceea, Park îl conducea pe agentul nou venit la Maurice Buckmaster, șeful Secției F. Buckmaster, un bărbat înalt, subțire, cu aspect atletic (fusese căpitanul echipei de fotbal de la Eton), față colțuroasă și păr blond și rar, strângea cu putere mâna agentului, apoi, cocoțat pe biroul lui și legănându-și picioarele în aer, făcea câteva remarci calde de bun venit. Recruților care păreau să manifeste curiozitate le spunea invariabil: „Aici nu se pun întrebări, subliniind cu fermitate necesitatea păstrării secretului. Apoi îl însoțea pe candidat pe coridor și, deschizând o altă ușă, anunța: „Și aceasta este domnișoara Atkins.

Arătând printr-o mișcare a capului spre Vera, Buckmaster explica: „Domnișoara Atkins va fi cea care se va ocupa de tine de acum încolo, și imediat ce ușa se închidea în urma lui, privirea noului sosit se îndrepta spre o femeie așezată la o masă, afișând un zâmbet distant, dar binevoitor. După care Vera se ridica în picioare, înaltă și pusă la punct, îmbrăcată într-o bluză asortată cu jacheta ori într-un taior de tweed și cu părul strâns la ceafă. Femeia aceea matură, de vreo 35 de ani, era probabil un ofițer de rang superior, presupuneau recruții, cu toate că, în lipsa uniformei, gradul ei militar rămânea o necunoscută, toată lumea adresându-i-se doar cu apelativul „Doamnă sau „Domnișoara Atkins".

După ce strângea mâna recrutului, Vera se așeza din nou în spatele măsuței la care lucra, dezvelindu-și gleznele frumoase și pantofii decupați eleganți care păreau scumpi, deși probabil nu erau. Apoi își aprindea încet o țigară, cu ochii albaștri-cenușii fixați pe candidat.

Părea să cunoască totul despre noul sosit și, fără a consulta vreo notiță, discuta cu acesta despre țara lui de origine, familie și abilitățile pe care le poseda într-un domeniu sau altul – de pildă era la curent cu faptul că persoana respectivă știa să tragă cu arma, să piloteze un avion, să citească o hartă ori să schieze.

Mai știa cu exactitate și unde locuia persoana, iar dacă aceasta avea nevoie de un nou loc de cazare, se oferea să aranjeze totul. Îi cunoștea situația financiară și îi putea oferi la cerere o sumă limitată de bani în fiecare lună. Toate acestea erau de natură să îi liniștească pe proaspeții recruți, mulți dintre ei simțindu-se dezorientați de prima impresie lăsată de „slujba specială" care îi aștepta, după cum le fusese descrisă.

Unele dintre tinerele sosite în Orchard Court se ocupaseră, cu doar câteva zile înainte, cu măturatul podelelor din stațiile de metrou. Mulți recruți erau civili descoperiți de recrutorii SOE, în timp ce alții abia traversaseră Canalul Mânecii din Franța, aflându-se pentru întâia oară pe pământ britanic. Puțini erau aceia care cunoșteau exact din ce motiv fuseseră aleși pentru această muncă secretă, cu toate că, cel mai probabil, nici nu existaseră alte rațiuni decât aceea că știau limba asemenea unui vorbitor nativ de franceză sau aproape. Unii erau francezi, alții aveau cel puțin un părinte francez de origine și cei mai mulți primiseră o educație cosmopolită.

Erau mai întâi invitați la un interviu de preselecție, de cele mai multe ori cu domnul Potter, într-o cămăruță goală purtând numărul 055a, la subsolul Ministerului de Război. După ce MI5 termina cercetarea trecutului lor și rezoluția era „nimic suspect", erau poftiți să semneze acordul privind respectarea Legii Secretului de Stat. Totuși, încă nu aveau nici o idee cu privire la informațiile pe care trebuiau să le țină secrete.

După aceea, femeile erau trimise la magazinul Lilywhites, unde li se luau măsurile pentru noile uniforme bățoase din serj kaki și deveneau peste noapte membre ale Asociației Voluntarelor Călare Specializate în Acordarea Primului Ajutor. FANY, așa cum era cunoscută, era o organizație formată din femei cu oarecare statut social (și în multe cazuri cu tați sau soți ofițeri activi) care se oferiseră voluntar pentru a presta activități militare, legate uneori de acționarea ori de ambalarea parașutelor. Toate femeile agent din cadrul SOE erau obligate să se înscrie în FANY, ca „acoperire" pentru antrenamentele secrete pe care urmau să le efectueze, însă nici una dintre ele nu cunoștea în ce constau exact acele antrenamente.

Așa încât, atunci când ușa se închidea în urma lor și rămâneau singure cu domnișoara Atkins, care începea să le vorbească despre motivele pentru care fuseseră selectate dintre atât de multe candidate pentru această activitate specială, lucrurile păreau să capete, încetul cu încetul, sens. Recruții cu experiență în munca în clandestinitate, ca de exemplu în stabilirea și consolidarea rutelor de fugă din Franța, presupuneau că Vera trăise ea însăși situații similare cu cele prin care trecuseră ei. Aceia mai puțin experimentați se simțeau flatați că o persoană atât de impresionantă și bine educată precum domnișoara Atkins le acorda din timpul ei prețios. În acest sens, le era de ajutor, de pildă, să fie îndrumați ce să le explice rudelor și prietenilor despre noua lor slujbă.

O tânără, pe nume Nora Inayat Khan, ajunsă la SOE de la Corpul Aviatic Auxiliar Feminin (WAAF), își exprimase din start neliniștea cu privire la modul în care avea să-i povestească mamei sale despre noua ei muncă secretă. Domnișoara Atkins i-a sugerat anumite fraze pe care putea să înceapă să le folosească în discuții – aluzii vagi la plecări de acasă –, astfel încât mama ei, de care era în mod evident foarte atașată, să se obișnuiască treptat cu ideea slăbirii legăturii dintre ele.

Pe măsură ce Vera le explica în mai mare detaliu munca pe care urmau să o facă, subliniind felul în care aveau să fie îngrijiți și antrenați, și modul în care ea personal avea să le urmărească zi de zi progresele, încrederea agenților creștea.

Prin urmare, dacă înainte de încheierea întâlnirii domnișoara Atkins sugera o schimbare de adresă, de înfățișare ori poate de identitate, propunerea nu întâmpina, în general, rezistență. Nora Inayat Khan și-a luat numele de Nora Baker pentru a-și ascunde originile indiene. Mai presus de orice, noii recruți părăseau biroul Verei cu impresia că domnișoara Atkins stăpânea perfect situația. Unii erau emoționați și nerăbdători să își înceapă munca. Plecau probabil cu convingerea – eronată – că aflaseră destul de multe despre viitoarea lor activitate. În mod cert, nu descoperiseră însă nimic cu privire la domnișoara Atkins. Tot ce știau era că începând din acel moment ea avea să se ocupe de ei.

*

După mai bine de 50 de ani, am descoperit că tinerele și tinerii intervievați în Orchard Court nu cunoșteau în continuare nimic despre „domnișoara Atkins".

„Draaagul meu băiaaat, a imitat-o agentul francez Bob Maloubier pe Vera. „Mie totul la ea mi s-a părut a fi sută la sută britanic. „Benenden și Kensington, mi-a răspuns un alt agent la solicitarea de a ghici originile Verei. „Am aflat că Atkins nu era numele ei adevărat, mi-a mărturisit un al treilea. Cum aflase? „Am aruncat odată un ochi în dosarul ei."

Unul dintre ofițerii de stat-major o cunoscuse însă într-o ocazie specială. O întâlnise pe Vera la o petrecere cu partide de bridge, chiar în perioada când se înrolase în SOE. „Hm, stai să văd când anume a fost asta, mi-a spus Peter Lee, răsfoind paginile jurnalului său din 1941. „Ha! Am găsit! Era în 10 martie. Uite adnotarea: «Partidă de bridge – atac Blitz – fără victime – geamuri sparte la Brooks Club – totul s-a cutremurat în jur ca jeleul». Cred că era pe la zece seara. Petrecerea se ținea acasă la Elizabeth Norman. Elizabeth, mi-a explicat el, era secretara SOE care se ocupa de Camera 055a, locul unde candidații SOE erau intervievați întâia oară. „Încăperea avea două mese, două scaune și o lucarnă."

Peter mi-a dezvăluit că se împrietenise cu Elizabeth deoarece urmărea să obțină o slujbă în cadrul SOE. „Auzisem că angajații de acolo aveau preocupări ca în filmele de capă și spadă, și că la SOE lucrau cele mai drăguțe secretare. Elizabeth găzduia în mod frecvent partide de bridge la ea acasă și odată o prietenă comună o adusese cu ea pe Vera, pentru a completa careul de jucători. „Nimeni dintre noi nu o cunoștea. Știu însă că juca bridge foarte bine, probabil pentru că ținea minte toate cărțile jucate.

Elizabeth Norman (căsătorită FitzGerald) și-a amintit-o pe Vera, așa cum se înfățișase la petrecerea aceea, drept o femeie „destul de misterioasă. Adăugase: „Sau mai degrabă îi plăcea să se învăluie într-o aură de mister. În plus, era o apariție grațioasă – un pic prea grațioasă chiar, și într-un fel total diferit față de noi. Am impresia că o prietenă de-a mea o cunoscuse în timpul unui ARP [Raid Aerian de Avertizare], făcea parte dintr-o patrulă, și o adusese pur și simplu cu ea pentru că ne lipsea a patra persoană la masa de bridge. Nimeni nu știa de unde aterizase. Vezi tu, era cu mult mai în vârstă decât noi, celelalte fete. Habar n-aveam din ce mediu provenea. Și nici n-am întrebat – pe vremea aia ne feream cu toții să punem întrebări. Era un fel de lucru subînțeles.

Elizabeth însăși își începuse cariera drept „curățitoare; funcționară de cartotecă pentru MI5, un fel de Universitate Eton sau Roedean a Whitehall Palace. După aceea, se mutase la SOE, în cadrul căreia, din câte își amintea ea, Secția F nu era „prea bine văzută, fiind „un amestec eclectic, cu oameni proveniți în majoritate din City", spre deosebire de Secția Balcani, care cuprindea tipi bogați și realmente inteligenți și plăcuți, recrutați de la Banca Hambros ori de la fabrica de textile Courtaulds.

Una dintre sarcinile lui Elizabeth era aceea de a se ocupa de noii recruți veniți la interviu în Camera 055a – „tuturor li se spunea că era vorba de o chestiune de viață și de moarte, dar nici unul nu părea să se lase prea impresionat. Era adesea chemată la Orchard Court pentru a da o mână de ajutor, de obicei pentru a sporovăi cu agenții și a bea un suc cu ei, cu scopul de a-i face să se simtă în largul lor. La început, unii agenți au fost infiltrați în Franța pe mare, dar mai târziu majoritatea au fost parașutați sau au aterizat din avioane ușoare. Infiltrările se efectuau întotdeauna noaptea, pe lună plină. „Îmi amintesc că mâncam eclere împreună cu Odette, așteptând ca luna să se înalțe, mi-a spus Elizabeth, făcând trimitere la agentul Odette Sansom, trimisă în octombrie 1942 pe Riviera Franceză cu o felucă, o corabie cu pânze mică și îngustă. „Și tot atunci își căpătau pastilele de cianură."

Atmosfera la Orchard Court era deliberat neconvențională, cu femei care fumau și bărbați chipeși care se vânturau de colo-colo, vorbind franțuzește, și nimeni nu cunoștea identitatea celorlalți, pentru că toți aveau pseudonime. Elizabeth avusese trei indicative în perioada când lucrase în camera de interviuri. „Mă sunau și mă anunțau: «Ai un interviu cu cutare și cutare», iar eu le ceream pseudonimele și verificam dacă nu cumva exista o altă persoană cu același nume de cod. După care ridicam telefonul verde și întrebam: «Ce facem? Dăm cu banul?»" A izbucnit în râs.

Dacă aveau ocazia, Elizabeth și prietenele ei se retrăgeau la barul din colț pentru a sorbi o băutură și a se relaxa, „dar dacă intra cineva care nu era de la SOE, ne închideam în noi ca niște arici. Adunase o mulțime de „povești de spus înainte de culcare, m-a informat ea, iar „Gubbins era un fustangiu", adăugase referindu-se la Colin Gubbins, devenit director executiv al SOE în septembrie 1943.

I-am spus lui Elizabeth că nu-mi puteam imagina cum se adaptase Vera la condițiile descrise. „Din multe puncte de vedere nici nu s-a adaptat, mi-a răspuns ea, ridicându-și privirea, ca și cum încerca să o vizualizeze pe Vera cu ochii minții. „Mi-am spus adesea că părea destul de singuratică.

În weekend, Elizabeth obișnuia să frecventeze ceaiurile dansante date de Lady Townsend la Grosvenor House Hotel din Park Lane. „Erau organizate exclusiv cu scopul ca bărbații din oraș să cunoască fete drăguțe." Toate fetele trebuiau prezentate bărbaților de către o altă fată.

„Te-ai gândit să o inviți pe Vera să vină cu tine?"

„Oh, nu, era mult prea bătrână. Majoritatea celor de vârsta ei se retrăseseră în vremea aceea la țară, pentru a avea grijă de copii."

Ulterior, Elizabeth lucrase pentru Cabinetul prim-ministrului, însă urmărise de la distanță modul în care Vera „se reinventase", promovând în ierarhia SOE și preluând, practic, spre finalul războiului, conducerea Secției F.

*

După ce se întâlneau cu Vera și cu alți ofițeri ai Secției F în Orchard Court, recruții erau duși pentru primele trei săptămâni de evaluare și antrenament la Wanborough Manor, în apropiere de Guildford, apoi pentru un stagiu paramilitar intensiv – explozibili, urmărire și ucidere tăcută – de până la cinci săptămâni, în Highlands, ținuturile înalte din vestul Scoției. Tot acolo agenții erau instruiți în tehnici de distrugere și deveneau – după propriile spuse – la fel de familiarizați cu explozibilii din plastic precum erau cu untul. După care urmau exercițiile de parașutare pe aerodromul de la Ringway, de lângă Manchester.

Pe tot parcursul acestor prime etape de instruire, agenților li se spunea că urmează un program obișnuit de pregătire pentru trupele de comando, iar mulți dintre ei încă nu știau ce îi așteaptă. Și abia la Beaulieu, în districtul New Forest, unde începeau, în fine, să deprindă arta muncii în clandestinitate – folosire de șafări (intermediari inocenți), boîtes-aux-lettres („cutii de scrisori", locuri în care se puteau lăsa în siguranță mesaje), precum și învățarea elementelor de bază ale codului Morse –, înțelegeau cumva natura exactă a muncii lor.

Deși Vera nu vizita decât rareori taberele de antrenament, primea regulat rapoarte din partea instructorilor și, pe măsură ce activitatea recruților progresa, s-a obișnuit cu unele comentarii sceptice, dacă nu de-a dreptul ofensatoare, cu privire la femeile aflate în subordinea sa. Personalul masculin de la bazele de antrenament părea siderat de „feminitatea lor, ca și de faptul că erau „sârguincioase, „lipsite de șiretenie și „inocente. După părerea Verei, ceea ce tinerii ofițeri bărbați voiau în fapt să spună era că acele femei nu erau făcute să lupte în spatele liniilor inamice.

La începutul anului 1942, Colin Gubbins a obținut – neoficial – autorizația de a trimite femei în spatele liniilor frontului. Colonelul Colin McVean Gubbins, un scoțian vânos din Highlands, era la acea vreme „M, șeful operațiunilor militare din SOE, și în această calitate dorea să atragă cei mai buni recruți. Militar de carieră strălucit și viteaz, decorat cu Crucea Militară în Primul Război Mondial, Gubbins era cunoscut printre colegi drept un „entuziast și un om care nu vedea nici un motiv pentru care femeile să nu poată îndeplini munca de agent secret la fel de bine ca bărbații.

Un grup influent de avocați detașați la SOE (majoritatea proveniți in corpore de la casa de avocatură Slaughter and May din City) s-a opus cu fermitate inițiativei, la fel și mulți oficiali de rang înalt de la Whitehall. Cu toate că SOE angajase deja zeci de femei – majoritatea ca dactilografe, șoferițe și funcționare –, personalul feminin din cadrul Forțelor Terestre, Navale și Aeriene fusese împiedicat să se implice în lupta armată. Statutele celor trei servicii nu prevedeau, pur și simplu, posibilitatea înarmării femeilor, și prin urmare nu acordau autoritatea legală pentru desfășurarea de către acestea a unor activități de gherilă precum cele avute în vedere la SOE. Mai mult de atât, obiectaseră avocații, cu toate că agenții SOE nu aveau să poarte uniformă, fapt care creștea posibilitatea de a fi împușcați dacă erau dovediți a fi spioni, femeile agent urmau să beneficieze pe teren de mai puțină protecție legală decât bărbații. Convenția de la Geneva din 1929 și Convenția de la Haga din 1907 cu privire la războiul terestru, principalele instrumente legale care ofereau protecție prizonierilor de război, nu conțineau reglementări legate de protejarea femeilor, femeile nefiind considerate posibile combatante.

Operațiunile pe teren ale SOE au fost organizate în jurul unui sistem de circuite sau rețele, fiecare acoperind un sector specific din Franța. Circuitele erau structurate în jurul a trei figuri centrale – un organizator, un curier și un operator de transmisiuni sau radiotelegrafist –, cu toții recrutați și antrenați de obicei în Marea Britanie.

În fruntea circuitului se afla organizatorul, a cărui sarcină consta în recrutarea de bărbați și femei francezi din zona sa, care fie că lucrau deja cu alte grupări de rezistență, fie erau dispuși să se implice. Tot organizatorul era responsabil cu aprovizionarea cu arme și muniție a oamenilor din Rezistența locală, ținând legătura, prin intermediul mesajelor codificate trimise de operatorul său de transmisiuni, cu Londra, de unde le erau expediate armele, cu avionul sau pe mare. Organizatorul era cel care identifica la fața locului țintele – linii de cale ferată, centrale electrice, fabrici și baraje – ce urmau să fie sabotate și distruse atunci când semnalul era dat de la Londra.

În cadrul circuitului SOE, a argumentat Gubbins, munca de curier era cea care putea fi cel mai bine dusă la îndeplinire de femei. În lipsa unor mijloace de comunicare sigure, curierii purtau mesajele între circuite și subcircuite, călătorind pe distanțe mari, adesea cu bicicleta sau trenul, memorând mesajele sau scriindu-le pe bucăți de hârtie, de mătase ori de orez, ușor de ascuns și de distrus. Fiind mereu pe drumuri, curierii erau cei mai expuși riscului de a fi opriți și arestați. Cu fiecare zi de război, riscul devenea tot mai mare pentru curierii bărbați. De la începutul anului 1942, toți tinerii din Franța puteau fi opriți pe stradă și, dacă nu dovedeau că prestează o activitate vitală, erau trimiși în Germania la muncă forțată. Femeile însă puteau inventa sute de povești de acoperire și se puteau deplasa fără a trezi suspiciuni. În plus, cum era mai puțin probabil ca să fie percheziționate, mesajele pe care le transportau puteau fi mai bine ascunse în tivurile rochiilor ori, și mai eficient, în lenjeria de corp.

În aprilie 1942, inițiativa lui Gubbins de a trimite femei în spatele frontului a fost aprobată în secret de Churchill și de Cabinetul său de Război, decizia nefiind însă niciodată recunoscută oficial. Gubbins a fost lăsat să găsească singur o portiță legală și să înfrângă opoziția din rândurile armatei. Întâmplător, familia sa și cea a unui ofițer de rang superior din FANY dețineau moșii învecinate în Scoția și, mulțumită convorbirilor neprotocolare dintre ei, s-a ajuns la o soluție. Fiind o organizație civilă, FANY nu se supunea regulamentelor militare, așa încât desfășurarea de agenți armați ai FANY nu contravenea nici unui statut. În perioada în care serveau în spatele liniilor frontului, femeile recrutate de SOE – până și acelea, puține la număr, care urmau să fie atrase din rândurile WAAF – aveau să fie așadar angajate ca membre ale forțelor civile FANY.

Deși s-au efectuat recrutări de femei și pentru alte secții ale SOE (ca și pentru MI6), majoritatea au fost angajate la Secția F, iar Maurice Buckmaster, un suporter înfocat al folosirii femeilor pe post de agenți secreți, a primit misiunea „delicată, după cum a descris-o Vera odată, de a se ocupa de ele. Dacă informația referitoare la folosirea de agenți femei în războiul de gherilă avea să se scurgă, guvernul urma să o nege. Prin urmare, nici Ministerul de Război și nici oricare alt departament guvernamental nu își putea asuma oficial responsabilitatea pentru aceste femei, și chiar și FANY, care le oferea „acoperirea, nu le considera pe membrele SOE decât niște „purtătoare ale insignei FANY", fără a le putea asigura, de exemplu, pensii, antrenament sau asistență socială.

Nu este așadar de mirare că la începutul lui 1942, când Vera i-a propus lui Buckmaster ca, în afara sarcinilor pe care le avea, să o preia și pe aceea de a se îngriji de femeile agent, acesta a acceptat bucuros. Domnișoara Atkins, pe care Buckmaster o promovase de la secretară la ofițer inferior de stat-major, își dovedise deja din plin loialitatea, tactul și discreția. Era, fără îndoială, persoana cea mai potrivită pentru o astfel de muncă.

Un an mai târziu, Secția F reușise deja să trimită 11 femei în spatele liniilor frontului, majoritatea sub supravegherea Verei, și fiecare în parte, considera ea, justifica încrederea ce îi fusese acordată.

Yvonne Rudellat, născută în Franța, fusese remarcată pentru întâia oară în hotelul londonez în care lucra ca recepționeră. Femeie matură de 45 de ani, despărțită de soț, Yvonne era privită drept o persoană „nepragmatică de către instructori, care erau totuși de părere că tocmai această calitate o va ajuta să treacă neobservată. „Aerul său nevinovat și dorința de a face tuturor pe plac vor fi atuuri inestimabile pentru ea. Până în martie 1943, Yvonne avea nu numai să parcurgă sute de mile cu bicicleta prin ținuturile Loarei, purtând mesaje vitale, ci și să participe la aruncarea în aer a liniilor de electricitate de 300 000 de volți de la sud de Orléans, fiind lăudată de organizatorul rețelei sale, care o considera „o colegă extrem de valoroasă ce urma să devină în scurt timp „o expertă în demolări.

Rudellat făcea parte dintr-un grup de femei care lucrau pentru cea mai mare rețea SOE a Rezistenței Franceze, condusă de un agent SOE charismatic pe nume Francis Suttill, alias „Prosper". O altă agentă a Verei, Andrée Borrel, era curierul personal al lui Suttill, care o