Potsdam

De Michale Neiberg

După înfrângerea Germaniei în cel de-al Doilea Război Mondial, Europa era în ruine. Milioane de refugiați invadaseră continentul. Alimentele și combustibilul se găseau cu greu. Marea Britanie era falimentară, iar Germania fusese redusă la o grămadă de moloz. În iulie 1945, Harry Truman, Winston Churchill și Iosif Stalin s-au întâlnit într-o suburbie liniștită a Berlinului, pentru a negocia o pace de durată: o pace care ar fi pus punct final conflagrației începute în 1914, o pace sub auspiciile căreia Europa ar fi putut fi reconstruită.
Istoricul Michael Neiberg readuce agitata Conferință de la Potsdam în atenţie, descriind cu talent personalitățile delegaților: Truman, încercând să scape de umbra lui Franklin Roosevelt, care murise cu doar câteva luni înainte; Churchill, bombastic și părând a fi pierdut legătura cu realitatea; Stalin, șiret și meticulos. În prima săptămână, negocierile au decurs lin. Dar când delegații au luat o pauză, din cauza alegerilor din Marea Britanie, Churchill a fost înlo - cuit – atât ca prim-ministru, cât și ca reprezentant britanic la conferință – de către Clement Attlee, descris de Churchill cu dispreț drept „o oaie în piele de oaie“. Dinamica de putere a conferinței fiind astfel schimbată, Stalin a profitat de poziția sa forte și a cerut controlul asupra Europei de Est ca recompensă pentru suferințele îndurate de poporul și armata sovietică. Rezoluțiile finale ale Conferinței de la Potsdam, mai ales divizarea Germaniei și dominaţia sovietică a Poloniei, au reflectat echilibrul geopolitic precar dintre Est și Vest, care avea să domine secolul XX.

Un bestseller în adevăratul sens al cuvântului. Wall Street Journal

O lectură proaspătă, elegant organizată, despre Conferința de la Potsdam...

O carte excelentă. Financial Times Michael Neiberg este profesor de istorie la Catedra Henry L. Stimson de Istorie și Studii de Securitate, din cadrul Departamentului de Securitate și Strategie Națională al Colegiului de Război al Armatei SUA. Autor al mai multor volume premiate, Neiberg locuiește în Carlisle, Pennsylvania.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 28 apr. 2020
• ISBN: 9786063355837

Previzualizare carte

Introducere

Pe 28 iunie 1919, ziua în care mare parte din restul lumii marca semnarea Tratatului de la Versailles, care a pus, oficial, capăt Pri­mului Război Mondial, un căpitan din armata americană pășea spre altarul bisericii de cartier, ca să se însoare cu iubita lui. Chiar dacă se remarcase în timpul războiului și își dovedise calitățile de conducător pe câmpul de luptă, nu intenționa să facă o carieră în armată. Și, în acest moment al vieții lui, nu avea nici o dorință specială de a intra în politică. În schimb, el și un alt veteran de război luaseră o concesiune ca să deschidă un magazin de haine bărbătești. Războiul se terminase. În viitor, spera el, avea să-și petreacă timpul gândin­du-se la familie și la afacere, nu la război. Mai mult decât în orice altă zi, gândurile lui erau cât se putea de departe de războaie și de tratatele de pace cu care se încheiau acestea.¹

De cealaltă parte a Oceanului Atlantic, în aceeași zi, un controversat politician britanic își savura a doua șansă. Umilit și obli­gat să demisioneze cu câțiva ani în urmă, avea, acum, din nou un cuvânt greu de spus în ceea ce privea politicile de apărare ale Marii Britanii, ca secretar de stat pentru război și aviație. Preocupat de lumea de după război și îngrijorat de ascensiunea bolșevismului în stil sovietic, el pledase pentru o operațiune aliată prin care să fie trimiși soldați britanici, americani și japonezi în nordul Rusi­ei, în sprijinul „albilor proțariști care luptau în Războiul Civil rus. Îi displăcea Tratatul de la Versailles, pe care îl numea „absurd și monstruos, în mare parte deoarece credea că slăbea prea mult Germania. O Germanie dezarmată, se temea el, ar fi lăsat în Europa un vid de putere letal, pe care bolșevicii puteau căuta să îl umple. Cum voia să vadă bolșevismul „tăiat de la rădăcină, el considera Tratatul de la Versailles o ocazie ratată de a reface lumea de după război. Încă din 1920, a început să ceară revizuiri majore ale Tratatului în favoarea Germaniei, din cauza „cererilor nerezonabile pe care le făcea doar germanilor, singura contragreutate posibilă, pe continentul european, la rușii care erau poate și mai periculoși. Când a venit vremea să scrie, și el, un tratat postbelic, a insistat pentru respingerea Tratatului de la Versailles ca model.²

Bolșevicii, care, pe atunci, luptau în sângerosul Război Civil rus, nu au dat prea mare atenție Tratatului de la Versailles. Deja condamnați de fervoarea lor revoluționară în ochii britanicilor, ai francezilor și ai americanilor, bolșevicii își pecetluiseră izolarea diplomatică predându-se germanilor prin Tratatul de la Brest-Litovsk, în martie 1918. Acea capitulare le-a dat germanilor resursele de care aveau nevoie ca să lanseze ofensivele de primăvară din Franța, care aproape că le aduseseră câștigarea războiului, în acel an. După ce germanii s-au predat, așadar, învingătorii nu au văzut nici un motiv să invite regimul bolșevic la convorbirile de pace de la Paris. Pentru conducătorii bolșevici, inclusiv pentru nou numitul în funcție comisar al poporului pentru naționalități, chestiunile legate de Tratatul de la Versailles păleau, în comparație cu lupta pe viață și pe moarte pe care o duceau împotriva albilor țariști. Din tratatul respectiv, doar formarea unui nou stat polonez îi afecta direct. Ambițiosul comisar, însă, era foarte atent la încercările Aliaților occidentali de a-i susține pe albi; el a remarcat, în special, expresia „tăiat de la rădăcină", pe care o folosise unul dintre liderii occidentali. Mulți ani după aceea și în condițiile cu totul diferite pe care le crease noul război, el avea să îl întâlnească pe omul care făcuse afirmația respectivă și să îi spună, fără echivoc, ce părere avea despre aceasta.

Doi dintre cei trei oameni – secretarul de stat britanic pentru război și aviație Winston Churchill și comisarul sovietic pentru naționalități Iosif Stalin – anticipau, probabil, că, într-o bună zi, aveau să își conducă națiunile în vreme de război și în vreme de pace. Ambii recunoșteau fragilitatea noii păci negociate la Paris și intuiau că perioada de liniște nu avea să dureze mult în Europa. Oameni ambițioși, apropiați de centrele de putere din țările lor, Churchill și Stalin știau că nici un tratat nu putea să rezolve, doar el, problemele esențiale din epoca sângeroasă de conflict global care începuse în vara dezastruoasă a anului 1914. Ideea că în următorul război aveau să lupte umăr la umăr, ca aliați, probabil că li s-ar fi părut ambilor ridicolă în 1919, deși văzuseră atâtea schimbări radicale în timpul vieților lor, încât poate că nimic nu i-ar fi surprins prea mult.

Cel de-al treilea om, căpitanul Harry S. Truman, nu avea nici măcar idee că, data viitoare când țara lui urma să iasă dintr-un război important, el avea să comande nu o unitate de artilerie, ci o națiune întreagă. „Cine naiba e Harry Truman?, a întrebat șeful de stat major al lui Franklin Roosevelt, amiralul William Leahy, când a aflat că, în 1944, Convenția Democrată l-a desemnat pe relativ necunoscutul senator de Missouri să candideze ca vicepreședinte al lui Roosevelt. Având doar o diplomă de absolvire a liceului și nici un pic de experiență în politica externă, Truman a ajuns, din om de afaceri ratat, președinte al Statelor Unite, marcând una dintre cele mai stranii traiectorii de carieră din istoria politicii americane. Mai mult, în iulie 1945, când s-a întâlnit prima dată cu Churchill și Stalin în suburbia luxoasă a Berlinului, Potsdam, Truman era conștient că el trebuia să ia locul omului pe care el însuși îl descrisese ca „imposibil de înlocuit. El știa și că Franklin Roosevelt nu îl informase aproape deloc despre chestiunile critice ale politicii din vremea războiului. Truman a venit la cel mai important eveniment din cariera lui trist și uimitor de nepregătit pentru sarcina monumentală care îl aștepta. Nu călătorise în afara Statelor Unite, de la întoarcerea de pe câmpurile de luptă din Franța, în 1919.³

Misiunea care îi aștepta pe cei trei lideri aliați și echipele lor era, nici mai mult, nici mai puțin, decât să confere Europei pace și stabilitate, ceva ce aceasta nu mai cunoscuse de la cataclismul din 1914. Toți cei trei, dar și consilierii lor, își formaseră concepțiile despre lume în creuzetul războiului din 1914–1918. Pentru Stalin, Revoluția Rusă și sângerosul război civil care decursese direct din Marele Război demonstraseră încă o dată că tranziția de la război la pace presupunea la fel de multe provocări precum câmpul de luptă însuși. Dacă și Cei Trei Mari de la Potsdam ar fi eșuat ca și Cei Trei Mari de la Versailles, atunci Europa nu ar fi cunoscut nici în viitor pacea, ci o altă epocă de luptă, de moarte și de război mai intens.⁴

Cei trei bărbați aveau viziuni diferite pentru perioada de după război, bazate pe interesele strategice și experiențele istorice ale națiunilor lor în prima jumătate a secolului XX. În acei ani, s-au petrecut schimbări uimitoare, revoluționare. Primul Război Mondial a eliminat cele mai puternice monarhii din Europa și a lăsat, în locul lor, o luptă între democrație, fascism și comunism, pentru controlul viitorului politic și economic al continentului. Al Doilea Război Mondial a scos din ecuație fascismul și, totodată, a lăsat în ruină puteri tradiționale ca Germania, Italia și Franța. Chiar și Marea Britanie, fiind, cu numele, unul dintre marii învingători ai războiului, se afla în pragul falimentului și în mare pericol să își piardă imperiul care îi susținuse statutul de mare putere. Locul puterilor tradiționale din Europa era luat, acum, de Statele Unite și de Uniunea Sovietică. Prima se îndepărtase, în general, de Europa, în 1919, și putea să o facă din nou în 1945. Cea de-a doua, un regim revoluționar proaspăt ieșit dintr-o victorie sângeroasă, dar triumfală, reprezenta un coșmar teribil pentru unii și un viitor ademenitor pentru alții. În ambele cazuri, viitorul Europei nu mai ținea exclusiv – sau în primul rând – de europenii din vestul continentului.

În mințile oamenilor care s-au întâlnit în iulie 1945 la Potsdam, ca să refacă lumea din bucăți, războiul care se încheiase în acel an nu începuse în 1939, ci în 1914. Oameni cât se poate de diferiți, ca ministrul de externe britanic Sir Anthony Eden și filosoful francez Albert Camus vorbeau nu de două războaie mondiale separate, ci de un Război de Treizeci de Ani. Ideea avea o ascendență îndelungată, începând cu mult lăudatul bestseller din 1920, al corespondentului britanic de război Charles Repington, intitulat, foarte nimerit, Primul Război Mondial, în care autorul presupunea că tulburările globale începute în 1914 nu aveau să se sfârșească odată cu Tratatul de la Versailles; la fel ca mulți dintre contemporanii lui, el se aștepta la un al doilea război mondial. Soldatul american a reluat concluzia lui Repington și a vorbit pentru milioanele de camarazi de-ai lui din ambele tabere când a comentat, după război: „Vă spun, cu toată încrederea și fără vanitate, că noi, soldații din Primul Război Mondial, am prezis că, la un moment dat, între 25 și 50 de ani, acest război va fi reluat. Pentru că noi am avut o premoniție că nu a fost stabilit totul așa cum ar fi trebuit să fie."⁵

Acest război de treizeci de ani a inclus nu doar două catastro­fale războaie mondiale între Marile Puteri, ci și numeroasele războaie civile și regionale care au apărut după distrugerea vechii ordini, în 1914. După cum a scris amiralul William Leahy în jurnalul lui, la sfârșitul Conferinței de la Potsdam, „aceasta înseamnă, categoric, sfârșitul războiului mondial care a început în 1914, a fost suspendat temporar pentru mai multe pregătiri, [din] 1918 până în 1939, iar astăzi ajunge la final". Spre deosebire de Leahy, europenii nu au văzut propriu-zis o suspendare, date fiind evenimentele ca Războiul ruso-polonez (1919–1921) și Războiul Civil din Spania (1936–1939), dar, oricum își analizau ei istoria, oficialii de la Potsdam știau că dezastrul cu care se confruntau în 1945 nu începuse cu invadarea Poloniei de către Germania, în 1939, ci cu asasinarea unui arhiduce relativ necunoscut, la un colț de stradă dintr-un oraș provincial din Bosnia, în 1914.⁶

Delegații de la Potsdam au conviețuit cu stafiile ce bântuiau palatul Cecilienhof, din pitoreasca suburbie în care a avut loc reuniunea. Palatul, construit în timpul Primului Război Mondial ca refugiu pentru prințul moștenitor german și soția lui, rea­mintea permanent de eșecurile oficialilor la sfârșitul războiului. Germanii, atât de convinși de victoria lor iminentă, au construit palatul în timp ce alocau resurse enorme ca să lupte într-un război mondial existențial. Prințul moștenitor fusese unul dintre cei mai vocali militariști în anii de dinaintea războiului și a condus un corp de armată pe frontul vestic. Palatul, în care nu a avut niciodată ocazia să locuiască, reamintea, astfel, de orgoliul nemăsurat al unui regim odată puternic, care păruse atât de solid și de durabil, înainte de vara fatidică din 1914. Treizeci de ani mai târziu, Germania nu mai avea nici un guvern și totul stătea la mila foștilor ei inamici. Stafiile din Palatul Cecilienhof păleau în comparație cu stafiile din Palatul de la Versailles. Toți cei aflați la Potsdam vedeau Tratatul de la Versailles ca pe un avertisment oribil al istoriei referitor la nereușita procesului de pace. Cu toții considerau că eșecurile din 1919 duseseră direct la izbucnirea războiului, douăzeci de ani mai târziu. Președintele american, Harry Truman, era un mare admirator al unuia dintre arhitecții acelui tratat, Woodrow Wilson; Truman chiar a depus jurământul la învestirea în funcție sub un portret al lui Wilson. Cu toate acestea, Truman vedea tratatul ca fiind marele eșec al lui Wilson. El a deschis Conferința de la Potsdam reamintindu-le celorlalți oameni de stat participanți de „numeroasele puncte slabe" pe care le produsese tratatul și i-a avertizat pe delegați să învețe din acea experiență, ca să nu riște să o repete. Nimeni nu l-a contrazis pe Truman în această privință; nici președintele nu a trebuit să le atragă atenția celorlaltor conducători că, și dacă nu făceau nimic altceva, era necesar să evite, cu orice preț, o repetare a dezastrului de la Versailles.⁷

Faptul că oficialii din Europa se strânseseră pentru a doua oară, în tot atâtea generații, ca să negocieze sfârșitul unui război mondial catastrofal, era o dovadă suficientă a zădărniciei Tratatului de la Versailles. Părea că fiecare venise în acea vară, la Potsdam, cu propriile critici la adresa tratatului și a procesului care îl produsese. Pentru unii, problema era procesul însuși. Tratatul apăruse la capătul unei serii de compromisuri stângace, trocuri și neînțelegeri, dar, odată ce au fost puse pe hârtie, toate acestea au căpătat forța unui acord internațional, deși cei mai mulți observatori și participanți le puteau vedea punctele slabe inerente. Așa s-a făcut că mulți dintre oamenii de stat nu au venit în 1945 la Potsdam ca să încheie un tratat definitiv, cu politici specifice pentru care ei sau urmașii lor puteau să fie făcuți mai târziu responsabili, ci, mai degrabă, ca să fie un simbol destinat să arate lumii că Cei Trei Mari au stat la aceeași masă și au lucrat împreună pentru un viitor mai bun și mai pașnic.

Mai mult, de câteva dintre principiile Tratatului de la Versailles se alesese deja praful până în 1945. Cel dintâi dintre acestea fusese idealul wilsonian de autodeterminare națională. În 1919, Marile Puteri au schimbat frontiere, într-o ultimă încercare, zadarnică, de a suprapune granițele politice cu cele etnice. În loc să aducă, însă, pacea, procesul a iscat un nou val de iredentism și hipernaționalism, care a produs repetate crize diplomatice în anii 1920 și 1930. Încă din 9 septembrie 1939, când războiul din Europa abia începuse de o săptămână, publicația britanică New Statesman argumenta că autodeterminarea „a fost un eșec" și nu trebuia să ghideze procesul de pace de după victoria britanică pe care editorii o prevedeau deja. Poziția lor reflecta o opinie aproape generalizată; astfel, autodeterminarea națională, o piatră de temelie la negocierile din 1919, avea să joace doar un rol minor în 1945.⁸

O evaluare a Ministerului britanic de Externe, scrisă, în 1943, aducea argumente împotriva altui pilon al Tratatului de la Versailles, Liga Națiunilor. Documentul nu argumenta împotriva creării unei organizații internaționale per se, dar trăgea concluzia că nici o viitoare organizație nu ar trebui să urmeze modelul democratic al Ligii. În schimb, aceasta ar fi trebuit să fie condusă direct de Marile Puteri. Cum, după estimarea făcută de Foreign Office la sfârșitul războiului, aveau să existe doar trei sau patru mari puteri (Statele Unite, Marea Britanie, Rusia și poate China), proiectul oricărei noi organizații internaționale trebuia să reflecte interesele acestora. Franța, Italia, Germania și Japonia nu aveau să fie, așadar, „readmise în rândurile Marilor Puteri la sfârșitul războiului. La fel ca oricare alte puteri minore sau regionale, ele urmau să-și asigure viitoarele nevoi de securitate prin intermediul unui organism internațional controlat ferm de Marile Puteri. Stalin a fost de acord, spunându-i trimisului american Harry Hopkins, că „două războaie mondiale au început în jurul micilor națiuni. Cu excepția ascensiunii ulterioare a Franței, se pot vedea aici germenii ideii care avea să devină, mai târziu, Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite.

Delegații americani la Potsdam uitaseră, în general, motivele invocate pentru respingerea Tratatului de către Senat, în 1919. Senatorii s-au concentrat, atunci, asupra amenințărilor la adresa libertății de manevră a diplomației americane. În 1945, puțini americani își mai aminteau sau erau interesați de aceste dispute aparent învechite. Pentru diplomații americani veniți la Potsdam, marele defect al tratatului implica aspectele financiare care obligau Statele Unite, cu toate reținerile lor, să își asume povara reparațiilor Germaniei, fără să primească nimic semnificativ în schimb și fără să se facă vreun pas pozitiv spre o pace durabilă. Dimpotrivă, exact acele aranjamente au creat condițiile care au dus la o criză economică globală, iar aceasta, la rândul ei, a dus la ascensiunea naziștilor și la izbucnirea războiului, în 1939.

Câteva idealuri din 1919 au supraviețuit, totuși. Ideea că învingătorii aveau să scrie tratatul fără participarea directă a celor învinși reflecta spiritul de la Versailles, evidențiat și în aranjamentele de la Potsdam. Germanii înfrânți nu au avut reprezentanți, nu au avut nici italienii, și nici – spre groaza lor – francezii sau polonezii, care se vedeau ca fiind de partea învingătorilor și meritând, așadar, să fie reprezentați. Cei Trei Mari, însă, nu au fost de acord. Potsdam, ca și Versailles, avea să fie o pace a învingătorilor, definită din nou tot de Marile Puteri.

Documentul emis de Foreign Office includea și un studiu care circulase la jumătatea anului 1943, despre erorile comise la Versailles. Această evaluare perspicace avertiza că situația de la sfârșitul războiului avea să fie „foarte diferită de cea din 1918". Era prevăzută o ostilitate împotriva Germaniei chiar mai mare decât cea care existase în 1918 și se remarca, de asemenea, că rușii aveau să joace, cu siguranță, un rol mai important în ceea ce privește fixarea termenilor de pace, în timp ce Franța, foarte probabil, nu. Spre deosebire de 1919, în 1945 urma să fie nevoie ca Aliații să ocupe întreaga Germanie și să colaboreze cu oficialii germani, chiar dacă – sau mai degrabă din acest motiv – era posibil să nu mai supraviețuiască nici un guvern în această țară. Realizatorii planurilor nu puteau exclude nici posibilitatea ca partizanii germani să continue lupta chiar și după ce regimul nazist ar fi capitulat. Mai mult, era foarte probabil ca sfârșitul războiului în Europa să nu pună capăt și războiului cu Japonia, ceea ce însemna, cu siguranță, că Aliații aveau să dispună de resurse limitate pentru o ocupație îndelungată și pentru reconstrucția Germaniei. În cele din urmă, documentul observa că misiunea dublă de a asigura ajutor imediat, dar și asistență umanitară pe termen lung avea să o depășească, foarte probabil, de multe ori, pe cea din 1918–1919.⁹

Chiar dacă Foreign Office a subliniat că „este imposibil de prevăzut cum vor evolua evenimentele, deoarece sunt foarte multe necunoscute, analiștii de aici au făcut o treabă remarcabilă prin identificarea provocărilor care îi așteptau. Prin criticile aduse Tratatului de la Versailles, ei au subliniat mecanismele economice ratate care devastaseră economia Europei pe care Marile Puteri din 1919 încercaseră să o reconstruiască. Ei l-au criticat, de asemenea, pe David Lloyd George, pentru că a cedat insistențelor opiniei publice britanice, cu privire la un tratament nepermis de dur aplicat Germaniei, după cum au criticat și faptul că Statele Unite nu ratificaseră tratatul, ceea ce „a afectat fatal funcționarea acestuia. De data aceasta, argumenta Foreign Office, guvernul britanic ar trebui, cel puțin, să-și asigure cu orice preț cooperarea cu Statele Unite, să-i oblige pe germani să recunoască amploarea înfrângerii lor și să-i țină pe ruși cât mai departe, spre est, cu putință.¹⁰

Oficialii occidentali de la Potsdam au făcut tot ce au putut ca să desprindă conferința de dezastrul absolut pe care îl vedeau cu toții când priveau în urmă, spre 1919. Oficialii din acel an nu reușiseră să ajungă la condiții pentru o pace durabilă, dar cei din 1945 încercau să construiască o Europă a stabilității și a prosperității. Și, totuși, nu au putut să scape de umbrele lungi de la Versailles. Indiferent dacă reușeau sau eșuau la Potsdam, ei aveau să plece de acolo nerăbdători să-și spună lor înșiși, dar și popoarelor lor, că nu repetaseră greșelile din 1919.

Peste toate acestea, o a treia fantomă bântuia prin vilele și palatele de la Potsdam în acea vară a anului 1945, fantoma împăciuitorismului de la Conferința din 1938, de la München. Numeroși diplomați americani și britanici începuseră deja să vadă în comportamentul sovieticilor, în special în modul foarte selectiv în care URSS punea în practică înțelegerile de la Conferința de la Ialta, din februarie 1945, ecouri ale comportamentului agresiv al germanilor din anii 1930. Invocarea analogiei cu Münchenul pentru a le refuza concesii rușilor (sau, de altfel, japonezilor) le aducea imediat tuturor în minte toate temerile și eșecurile perioadei, începând din 1933 până în 1939. Exemplul München era, de fapt, o puternică aducere aminte a costurilor împăciuitorismului, iar, pentru cei care credeau în analogie, implica faptul că americanii și britanicii ar trebui să adopte o poziție mai fermă în primele lor tratative cu rușii, de după război.

Indiferent dacă stafiile acestea erau relevante sau nu pentru problemele cu care se confrunta lumea în 1945, nici unul dintre cei prezenți la Potsdam nu putea să le evite. Ele le reaminteau delegaților de eșecurile catastrofale ale celor care îi precedaseră. Practic, fiecare decizie luată de oficiali în 1945 a fost luată prin prisma unor evenimente precum Conferința de Pace de la Paris, din 1919, și împăciuitorismul simbolizat de Acordul de la München, din 1938. Iar aceste evenimente nu veneau dintr-un trecut îndepărtat. Spre deosebire de delegații din 1919, care uneori foloseau drept ghid referințe istorice ambigue la Congresul de la Viena din 1815, toți cei care erau prezenți la mesele de conferință, la dineurile oficiale sofisticate și la reuniunile sociale de la Potsdam văzuseră personal, cu ochii lor, evenimentele sângeroase din 1914–1939. Unii chiar jucaseră un rol-cheie în derularea lor. Winston Churchill, desigur, s-a opus cu multă consecvență politicii de conciliere duse de propriul guvern la sfârșitul anilor 1930, la fel ca și alți membri ai delegației britanice la Potsdam. Pentru ei, în special, stafia de la München bântuia sălile de la Potsdam, la fel cum o făcea și spectrul unei Rusii bolșevice în expansiune.

Noul secretar de stat american, James Byrnes, participase la Conferința de Pace de la Paris, din 1919, ca tânăr consilier al președintelui Wilson; s-ar putea chiar ca el să fi fost omul care îl convinsese pe Wilson să meargă la Paris. Simțea, și el, fantomele trecutului apăsând greu mințile celor prezenți la Potsdam. Byrnes ajunsese la concluzia că delegația americană făcuse două erori critice. În primul rând, președintele Wilson refuzase să aducă și senatori republicani la Conferința de Pace de la Paris, condamnând, astfel, perspectivele de ratificare în Senat ale tratatului rezultat. Byrnes, care fusese 14 ani în Camera Reprezentanților și 10 în Senat, s-a asigurat că ambele camere ale Congresului erau informate de problemele și discuțiile de la Potsdam. În al doilea rând, el a argumentat că Statele Unite își luaseră prea multe angajamente de a rezolva problemele economice ale Europei în anii de după război, finanțând, în esență, reparațiile germane. Acea greșeală, credea el, contribuise la instabilitatea economică și politică din care rezultase la Marea Criză.¹¹

Spectrele care îi bântuiau pe delegații de la Potsdam păreau, astfel, mai puțin avertismente din trecut, cât consecințe din prezent ale unor decizii luate chiar în timpul vieții lor. Le simțeau presiunea și rușii, chiar dacă ei nu participaseră la Conferința de Pace de la Paris. Astfel, în mai 1945, cu două luni înainte să înceapă Conferința de la Potsdam, Stalin l-a avertizat pe trimisul lui Truman, Harry Hopkins, că el voia să evite modelul Versailles la viitoarea întâlnire cu Truman și Churchill, chiar dacă nu a intrat în amănunte privitor la problemele specifice pe care le vedea în modelul respectiv. Nici lui Hopkins nu i s-a părut înțelept să insiste. Cu un alt prilej, însă, Stalin i-a spus unui alt american că îl îngrijora faptul că Senatul american ar fi putut respinge orice ar stabili Cei Trei Mari la Potsdam, după cum respinsese și Tratatul de la Versailles, în 1920. Comportamentul Senatului, un organism străin pentru gândirea lui Stalin, îl făcea pe liderul sovietic să se întrebe dacă se putea baza pe o înțelegere făcută cu Truman.¹²

Această carte își propune să meargă mult mai departe de o simplă relatare a ceea ce conducătorii de la Potsdam și-au spus unul altuia în timpul reuniunilor de la conferință. Spre deosebire de precedentele două istorii ale conferinței, această carte nu este, în mod voit, o relatare de tipul „atunci Truman i-a spus lui Stalin" a evenimentelor integrale de la Potsdam. Ea, mai degrabă, folosește întâlnirea de la Potsdam ca să exploreze cel puțin trei teme principale. În primul rând, deși mulți cercetători au etichetat conferințele de la Potsdam și Ialta ca fiind loviturile de început care au provocat Războiul Rece, această carte privește Conferința de la Potsdam nu ca începutul unei noi ere din istorie, ci ca sfârșitul alteia. Deși toți participanții de la Potsdam au plecat cu sentimentul că tensiunile dintre superputeri ar putea, foarte bine, să crească, ei și-au pus, cu toate acestea, speranțele în capacitatea Statelor Unite și a Uniunii Sovietice de a colabora pentru gestionarea problemelor Europei. La plecarea de la Potsdam, ei nu erau convinși nici de iminența, nici de inevitabilitatea conflictului dintre superputeri.

Orice responsabilitate ar fi avut Conferința de la Potsdam pentru alimentarea incipientului Război Rece (și m-a surprins cât de mică pare a fi această responsabilitate), participanții gândeau mai mult în termeni privind rolul acestei conferințe în încheierea perioadei de război total dintre 1914 și 1945. Această carte urmărește, așadar, linia lor pentru a examina cum cei mai puternici lideri din lume au înțeles acea perioadă și, la fel de important, cum au încercat să rezolve problemele lumii care mergea spre viitor. Cu alte cuvinte, ea încearcă, pe cât posibil, să înțeleagă Potsdamul înțelegând lumea așa cum o vedeau liderii participanți la conferință.

În al doilea rând, această carte examinează ce in­­fluență au avut viziunile istoriei asupra parti­ci­panți­lor la Conferința de la Potsdam. Versailles și München se conturau ca modelele istorice cele mai importante, dar, cu siguranță, nu erau singurele. Unii delegați înțe­legeau istoria mai bine decât alții, iar unii foloseau istoria mai mult în scopuri politice decât intelectuale, dar cu toții îi simțeau acut greutatea. Rușii, desigur, interpretau istoria destul de diferit de americani și de britanici; la rândul lor, cei mai mulți observatori americani și britanici nu înțelegeau prea bine cum istoria Rusiei făcea ca unele opțiuni să fie de neacceptat pentru Stalin și tovarășii lui sovietici. Modul în care vedeau șefii de stat trecutul condiționa, inevitabil, modul în care vedeau prezentul și viitorul.

În al treilea rând, deși personalitățile din acel an ocupă, fără doar și poate, un loc important în această carte, condițiile strategice și înțelegerea istoriei au limi­tat și au modelat gama de opțiuni aflate la dispoziția așa-numitelor „personalități". Anne O’Hare McCormick, reporter pentru New York Times, a scris despre prima zi a conferinței astfel: „există momente în care dramatismul vremurilor noastre pare să se concentreze pe o singură scenă. Potsdam era una dintre acele scene, credea ea, deoarece trei oameni care „țineau în mâinile lor cea mai mare parte a puterii din lume se adunaseră ca să ia decizii potențial colosale. Dar ea a remarcat și că întâlnirea avea loc lângă Berlin, odată simbolul unei mari puteri mondiale, acum nimic altceva decât un „cimitir. Acel cimitir, precum și tot ceea ce însemna el pentru bărbații și femeile din 1945, au fixat limite importante pentru ceea ce puteau realiza șefii de stat. Această carte argumentează cel puțin existența unor limitări impuse așa-numitei teorii istorice a „oamenilor mari, chiar dacă în ea apar, în mod repetat, numeroși oameni puternici și importanți. Cimitirul era la fel de important ca oamenii care aveau responsabilitatea restaurării lui.¹³

În explorarea acestei a treia teme, vom descoperi că Potsdam oferă un spectacol fascinant de aspecte neobișnuite. În aprilie 1945, Franklin Roosevelt murise, lăsând un gol imens în politica externă americană. Roosevelt se ocupase personal de cele mai multe elemente-cheie ale diplomației americane în vremea războiului, lăsând, de multe ori, pe din afară propriul Departament de Stat. El l-a ținut pe din afară și pe noul vicepreședinte, Harry Truman, un om care ar fi avut nevoie de tot ajutorul pe care Roosevelt ar fi putut să i-l dea. În arena politicii externe, cei doi nu puteau fi mai diferiți. Roosevelt, obișnuit să ia de unul singur cele mai multe dintre deciziile-cheie, avea un vast rezervor de cunoștințe și, mult mai important, se bucura de respectul profund al conducătorilor de pe tot globul. Prin contrast, neofitul Truman îi îngrijora chiar și pe observatorii care ajunseseră să îl simpatizeze și să îl respecte. William Leahy, care îl însoțise la Potsdam și își asumase mare parte din responsabilitatea de a-l ajuta, îl credea pe Truman atât de nepregătit pentru noul lui rol, încât nu vedea „cum treburile complicate și critice de război și de pace puteau fi duse mai departe de un nou președinte lipsit complet de experiență în politica internațională".¹⁴

Guvernul britanic trecea printr-un proces similar. Alegerile din Marea Britanie, ale căror rezultate au apărut când Conferința de la Potsdam era în toi, au înlăturat uimitor de la guvernare Partidul Conservator al lui Winston Churchill, în favoarea Partidului Laburist, de opoziție. La fel ca Roosevelt, Churchill avea o înțelegere profundă asupra multora dintre subiectele-cheie și se bucura de reputația de a fi unul dintre cei mai puternici și mai influenți oameni din lume. Plecarea lui la jumătatea conferinței l-a lăsat în locul lui pe mai puțin impunătorul Clement Attlee, care servise ca vicepremier al lui Churchill într-un guvern de coaliție, dar fusese rareori implicat în decizii strategice cheie. Lui Churchill îi plăcea să-l ia în râs pe Attlee cu obișnuitele lui ironii, numindu-l „oaie în blană de oaie. Ca și Truman, Attlee a venit la Potsdam cu un profil mult mai puțin vizibil în probleme de politică externă decât ilustrul lui predecesor, cu o reputație de avocat al săracilor și al claselor muncitoare. Sloganul lui Attlee: „Cozonac pentru nimeni, până când are toată lumea pâine nu ar fi putut să sune mai puțin în stilul lui Churchill. Așa cum Truman a adus la Potsdam un nou secretar de stat, și Attlee a venit cu un nou ministru de externe, ceea ce însemna că ambele delegații își schimbaseră aproape în întregime echipele de politică externă.¹⁵

Și, totuși, cu toate aceste schimbări fundamentale la nivelul personalităților, politicile americanilor și ale britanicilor s-au schimbat remarcabil de puțin. Dacă politicile lui Truman și ale lui Attlee au fost diferite de cele ale predecesorilor lor, diferențele au fost minore. Nici Truman, nici Attlee nu au făcut schimbări radicale în poziția de bază a țărilor lor. Și nici inerția, nici propria lor lipsă de experiență nu explică această stabilitate remarcabilă. Mai degrabă, continuitatea po­li­ticilor nu face decât să sublinieze rolul jucat de strategie și de istorie în conturarea politicii. Truman, Attlee și ceilalți membri ai delegațiilor de la Potsdam împărtășeau cu toții, desigur, aceleași coșmaruri ale generației lor, mai precis Primul Război Mondial, eșuatul Tratat de la Versailles, Marea Criză, ascensiunea fascismului și izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial.¹⁶

Desigur, Uniunea Sovietică nu a trecut printr-o astfel de tranziție la vârf. Iosif Visarionovici Stalin a devenit secretar general al Comitetului Central al Partidului Comunist Sovietic în 1922 și și-a mărit radical nivelul de control pe care îl exercita asupra sistemului, după asasinarea ambasadorului sovietic în Polonia, în 1927. Asasinatul a mărit paranoia lui Stalin și îngrijorarea lui privind nu doar rămânerea sa la putere, ci chiar propria lui viață. Stalin nu a părăsit Uniunea Sovietică din 1913 până la Conferința de la Teheran, din 1943, în parte din cauza temerilor privind siguranța sa. Stalin și rușii rămân elementul cel mai greu de descifrat la Potsdam, din cauza opacității, păstrate până astăzi, a sistemului sovietic și a nivelului înalt de paranoia din interiorul sistemului însuși.¹⁷

În cele din urmă, această carte nu caută să judece care au fost învingătorii și învinșii de la Potsdam; nici nu încearcă să acorde credit sau să stabilească vinovați pentru evenimentele care au rezultat mai târziu din acea conferință. Ea încearcă, mai degrabă, să explice conferința plasând-o nu doar în contextul anului 1945, ci al întregii perioade de războaie și conflicte din 1914 până în 1945. Astfel, sper că, până la urmă, această carte merge mult mai departe decât ceea ce a ajuns să fie cunoscut din cele câteva săptămâni de la Potsdam. Speranța mea este că ea va oferi o perspectivă asupra căilor prin care se sfârșesc războaiele, asupra rolului jucat de condițiile istorice și strategice în procesul de decizie, precum și asupra greutății pe care o exercită istoria, pur și simplu, asupra prezentului. Deși, în general, este un fapt uitat în zilele noastre, Conferința de la Potsdam a abordat, după cum i-a spus Winston Churchill lui Harry Truman, „cele mai grave probleme ale lumii", și aici stă mare parte din ceea ce putem învăța din ea.¹⁸

Capitolul 1

„Iisuse Hristoase și generale Jackson!"

Primăvara anului 1945 a fost martora unor tranziții majore în istoria americană, europeană și mondială. Unele dintre aceste schimbări, cum ar fi înfrângerea definitivă a Germaniei naziste, erau anticipate de multă vreme. Altele, precum moartea lui Franklin Roosevelt, au venit ca un șoc. Unele păreau să fie niște prevestiri rele, sugerând că problemele lumii s-ar putea să nu se fi sfârșit. Aceste luni cruciale au schimbat mediul strategic global pentru liderii care au venit în acea vară la Potsdam. Atât de multe schimbări erau concentrate într-o perioadă atât de scurtă de timp, încât înțelegeri și presupuneri făcute doar cu câteva săptămâni înainte păreau, acum, irelevante. Cum sfârșitul războiului în Europa devenise, în sfârșit, o realitate, liderii au început să se confrunte cu uriașa provocare a reconstrucției. Au făcut asta, însă în condiții diferite de cele pe care le anticipaseră.

Înfrângerea iminentă a Germaniei a stabilit contextul pentru tot ceea ce a urmat, dar procesul reconstruirii Europei și a lumii începuse deja. Pe 25 aprilie 1945, la San Francisco s-a deschis Conferința Națiunilor Unite privind Organizația Internațională, pentru o sesiune inaugurală de două luni. Mai mult de 50 de națiuni și-au trimis reprezentanții, ca să pună la punct detaliile pentru o nouă Cartă a Națiunilor Unite. Spre deosebire de Liga Națiunilor, cu o generație înainte, ONU a pornit în forță, în mare parte deoarece Statele Unite erau complet dedicate succesului, fapt simbolizat de măreața ședință de deschidere ce a avut loc în California. De data aceasta, au promis liderii americani în repetate rânduri,