Descoperiți milioane de cărți electronice, cărți audio și multe altele cu o perioadă de probă gratuită

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Puteți anula oricând.

Potsdam
Potsdam
Potsdam
Cărți electronice436 pagini7 ore

Potsdam

Evaluare: 3 din 5 stele

3/5

()

Citiți previzualizarea

Informații despre cartea electronică

După înfrângerea Germaniei în cel de-al Doilea Război Mondial, Europa era în ruine. Milioane de refugiați invadaseră continentul. Alimentele și combustibilul se găseau cu greu. Marea Britanie era falimentară, iar Germania fusese redusă la o grămadă de moloz. În iulie 1945, Harry Truman, Winston Churchill și Iosif Stalin s-au întâlnit într-o suburbie liniștită a Berlinului, pentru a negocia o pace de durată: o pace care ar fi pus punct final conflagrației începute în 1914, o pace sub auspiciile căreia Europa ar fi putut fi reconstruită.
Istoricul Michael Neiberg readuce agitata Conferință de la Potsdam în atenţie, descriind cu talent personalitățile delegaților: Truman, încercând să scape de umbra lui Franklin Roosevelt, care murise cu doar câteva luni înainte; Churchill, bombastic și părând a fi pierdut legătura cu realitatea; Stalin, șiret și meticulos. În prima săptămână, negocierile au decurs lin. Dar când delegații au luat o pauză, din cauza alegerilor din Marea Britanie, Churchill a fost înlo - cuit – atât ca prim-ministru, cât și ca reprezentant britanic la conferință – de către Clement Attlee, descris de Churchill cu dispreț drept „o oaie în piele de oaie“. Dinamica de putere a conferinței fiind astfel schimbată, Stalin a profitat de poziția sa forte și a cerut controlul asupra Europei de Est ca recompensă pentru suferințele îndurate de poporul și armata sovietică. Rezoluțiile finale ale Conferinței de la Potsdam, mai ales divizarea Germaniei și dominaţia sovietică a Poloniei, au reflectat echilibrul geopolitic precar dintre Est și Vest, care avea să domine secolul XX.

Un bestseller în adevăratul sens al cuvântului. Wall Street Journal

O lectură proaspătă, elegant organizată, despre Conferința de la Potsdam...

O carte excelentă. Financial Times Michael Neiberg este profesor de istorie la Catedra Henry L. Stimson de Istorie și Studii de Securitate, din cadrul Departamentului de Securitate și Strategie Națională al Colegiului de Război al Armatei SUA. Autor al mai multor volume premiate, Neiberg locuiește în Carlisle, Pennsylvania.

LimbăRomână
Data lansării28 apr. 2020
ISBN9786063355837
Potsdam

Legat de Potsdam

Cărți electronice asociate

Recenzii pentru Potsdam

Evaluare: 3 din 5 stele
3/5

1 evaluare0 recenzii

Ce părere aveți?

Apăsați pentru evaluare

Recenzia trebuie să aibă cel puțin 10 cuvinte

    Previzualizare carte

    Potsdam - Michale Neiberg

    Introducere

    Pe 28 iunie 1919, ziua în care mare parte din restul lumii marca semnarea Tratatului de la Versailles, care a pus, oficial, capăt Pri­mului Război Mondial, un căpitan din armata americană pășea spre altarul bisericii de cartier, ca să se însoare cu iubita lui. Chiar dacă se remarcase în timpul războiului și își dovedise calitățile de conducător pe câmpul de luptă, nu intenționa să facă o carieră în armată. Și, în acest moment al vieții lui, nu avea nici o dorință specială de a intra în politică. În schimb, el și un alt veteran de război luaseră o concesiune ca să deschidă un magazin de haine bărbătești. Războiul se terminase. În viitor, spera el, avea să-și petreacă timpul gândin­du-se la familie și la afacere, nu la război. Mai mult decât în orice altă zi, gândurile lui erau cât se putea de departe de războaie și de tratatele de pace cu care se încheiau acestea.¹

    De cealaltă parte a Oceanului Atlantic, în aceeași zi, un controversat politician britanic își savura a doua șansă. Umilit și obli­gat să demisioneze cu câțiva ani în urmă, avea, acum, din nou un cuvânt greu de spus în ceea ce privea politicile de apărare ale Marii Britanii, ca secretar de stat pentru război și aviație. Preocupat de lumea de după război și îngrijorat de ascensiunea bolșevismului în stil sovietic, el pledase pentru o operațiune aliată prin care să fie trimiși soldați britanici, americani și japonezi în nordul Rusi­ei, în sprijinul „albilor proțariști care luptau în Războiul Civil rus. Îi displăcea Tratatul de la Versailles, pe care îl numea „absurd și monstruos, în mare parte deoarece credea că slăbea prea mult Germania. O Germanie dezarmată, se temea el, ar fi lăsat în Europa un vid de putere letal, pe care bolșevicii puteau căuta să îl umple. Cum voia să vadă bolșevismul „tăiat de la rădăcină, el considera Tratatul de la Versailles o ocazie ratată de a reface lumea de după război. Încă din 1920, a început să ceară revizuiri majore ale Tratatului în favoarea Germaniei, din cauza „cererilor nerezonabile pe care le făcea doar germanilor, singura contragreutate posibilă, pe continentul european, la rușii care erau poate și mai periculoși. Când a venit vremea să scrie, și el, un tratat postbelic, a insistat pentru respingerea Tratatului de la Versailles ca model.²

    Bolșevicii, care, pe atunci, luptau în sângerosul Război Civil rus, nu au dat prea mare atenție Tratatului de la Versailles. Deja condamnați de fervoarea lor revoluționară în ochii britanicilor, ai francezilor și ai americanilor, bolșevicii își pecetluiseră izolarea diplomatică predându-se germanilor prin Tratatul de la Brest-Litovsk, în martie 1918. Acea capitulare le-a dat germanilor resursele de care aveau nevoie ca să lanseze ofensivele de primăvară din Franța, care aproape că le aduseseră câștigarea războiului, în acel an. După ce germanii s-au predat, așadar, învingătorii nu au văzut nici un motiv să invite regimul bolșevic la convorbirile de pace de la Paris. Pentru conducătorii bolșevici, inclusiv pentru nou numitul în funcție comisar al poporului pentru naționalități, chestiunile legate de Tratatul de la Versailles păleau, în comparație cu lupta pe viață și pe moarte pe care o duceau împotriva albilor țariști. Din tratatul respectiv, doar formarea unui nou stat polonez îi afecta direct. Ambițiosul comisar, însă, era foarte atent la încercările Aliaților occidentali de a-i susține pe albi; el a remarcat, în special, expresia „tăiat de la rădăcină", pe care o folosise unul dintre liderii occidentali. Mulți ani după aceea și în condițiile cu totul diferite pe care le crease noul război, el avea să îl întâlnească pe omul care făcuse afirmația respectivă și să îi spună, fără echivoc, ce părere avea despre aceasta.

    Doi dintre cei trei oameni – secretarul de stat britanic pentru război și aviație Winston Churchill și comisarul sovietic pentru naționalități Iosif Stalin – anticipau, probabil, că, într-o bună zi, aveau să își conducă națiunile în vreme de război și în vreme de pace. Ambii recunoșteau fragilitatea noii păci negociate la Paris și intuiau că perioada de liniște nu avea să dureze mult în Europa. Oameni ambițioși, apropiați de centrele de putere din țările lor, Churchill și Stalin știau că nici un tratat nu putea să rezolve, doar el, problemele esențiale din epoca sângeroasă de conflict global care începuse în vara dezastruoasă a anului 1914. Ideea că în următorul război aveau să lupte umăr la umăr, ca aliați, probabil că li s-ar fi părut ambilor ridicolă în 1919, deși văzuseră atâtea schimbări radicale în timpul vieților lor, încât poate că nimic nu i-ar fi surprins prea mult.

    Cel de-al treilea om, căpitanul Harry S. Truman, nu avea nici măcar idee că, data viitoare când țara lui urma să iasă dintr-un război important, el avea să comande nu o unitate de artilerie, ci o națiune întreagă. „Cine naiba e Harry Truman?, a întrebat șeful de stat major al lui Franklin Roosevelt, amiralul William Leahy, când a aflat că, în 1944, Convenția Democrată l-a desemnat pe relativ necunoscutul senator de Missouri să candideze ca vicepreședinte al lui Roosevelt. Având doar o diplomă de absolvire a liceului și nici un pic de experiență în politica externă, Truman a ajuns, din om de afaceri ratat, președinte al Statelor Unite, marcând una dintre cele mai stranii traiectorii de carieră din istoria politicii americane. Mai mult, în iulie 1945, când s-a întâlnit prima dată cu Churchill și Stalin în suburbia luxoasă a Berlinului, Potsdam, Truman era conștient că el trebuia să ia locul omului pe care el însuși îl descrisese ca „imposibil de înlocuit. El știa și că Franklin Roosevelt nu îl informase aproape deloc despre chestiunile critice ale politicii din vremea războiului. Truman a venit la cel mai important eveniment din cariera lui trist și uimitor de nepregătit pentru sarcina monumentală care îl aștepta. Nu călătorise în afara Statelor Unite, de la întoarcerea de pe câmpurile de luptă din Franța, în 1919.³

    Misiunea care îi aștepta pe cei trei lideri aliați și echipele lor era, nici mai mult, nici mai puțin, decât să confere Europei pace și stabilitate, ceva ce aceasta nu mai cunoscuse de la cataclismul din 1914. Toți cei trei, dar și consilierii lor, își formaseră concepțiile despre lume în creuzetul războiului din 1914–1918. Pentru Stalin, Revoluția Rusă și sângerosul război civil care decursese direct din Marele Război demonstraseră încă o dată că tranziția de la război la pace presupunea la fel de multe provocări precum câmpul de luptă însuși. Dacă și Cei Trei Mari de la Potsdam ar fi eșuat ca și Cei Trei Mari de la Versailles, atunci Europa nu ar fi cunoscut nici în viitor pacea, ci o altă epocă de luptă, de moarte și de război mai intens.⁴

    Cei trei bărbați aveau viziuni diferite pentru perioada de după război, bazate pe interesele strategice și experiențele istorice ale națiunilor lor în prima jumătate a secolului XX. În acei ani, s-au petrecut schimbări uimitoare, revoluționare. Primul Război Mondial a eliminat cele mai puternice monarhii din Europa și a lăsat, în locul lor, o luptă între democrație, fascism și comunism, pentru controlul viitorului politic și economic al continentului. Al Doilea Război Mondial a scos din ecuație fascismul și, totodată, a lăsat în ruină puteri tradiționale ca Germania, Italia și Franța. Chiar și Marea Britanie, fiind, cu numele, unul dintre marii învingători ai războiului, se afla în pragul falimentului și în mare pericol să își piardă imperiul care îi susținuse statutul de mare putere. Locul puterilor tradiționale din Europa era luat, acum, de Statele Unite și de Uniunea Sovietică. Prima se îndepărtase, în general, de Europa, în 1919, și putea să o facă din nou în 1945. Cea de-a doua, un regim revoluționar proaspăt ieșit dintr-o victorie sângeroasă, dar triumfală, reprezenta un coșmar teribil pentru unii și un viitor ademenitor pentru alții. În ambele cazuri, viitorul Europei nu mai ținea exclusiv – sau în primul rând – de europenii din vestul continentului.

    În mințile oamenilor care s-au întâlnit în iulie 1945 la Potsdam, ca să refacă lumea din bucăți, războiul care se încheiase în acel an nu începuse în 1939, ci în 1914. Oameni cât se poate de diferiți, ca ministrul de externe britanic Sir Anthony Eden și filosoful francez Albert Camus vorbeau nu de două războaie mondiale separate, ci de un Război de Treizeci de Ani. Ideea avea o ascendență îndelungată, începând cu mult lăudatul bestseller din 1920, al corespondentului britanic de război Charles Repington, intitulat, foarte nimerit, Primul Război Mondial, în care autorul presupunea că tulburările globale începute în 1914 nu aveau să se sfârșească odată cu Tratatul de la Versailles; la fel ca mulți dintre contemporanii lui, el se aștepta la un al doilea război mondial. Soldatul american a reluat concluzia lui Repington și a vorbit pentru milioanele de camarazi de-ai lui din ambele tabere când a comentat, după război: „Vă spun, cu toată încrederea și fără vanitate, că noi, soldații din Primul Război Mondial, am prezis că, la un moment dat, între 25 și 50 de ani, acest război va fi reluat. Pentru că noi am avut o premoniție că nu a fost stabilit totul așa cum ar fi trebuit să fie."⁵

    Acest război de treizeci de ani a inclus nu doar două catastro­fale războaie mondiale între Marile Puteri, ci și numeroasele războaie civile și regionale care au apărut după distrugerea vechii ordini, în 1914. După cum a scris amiralul William Leahy în jurnalul lui, la sfârșitul Conferinței de la Potsdam, „aceasta înseamnă, categoric, sfârșitul războiului mondial care a început în 1914, a fost suspendat temporar pentru mai multe pregătiri, [din] 1918 până în 1939, iar astăzi ajunge la final". Spre deosebire de Leahy, europenii nu au văzut propriu-zis o suspendare, date fiind evenimentele ca Războiul ruso-polonez (1919–1921) și Războiul Civil din Spania (1936–1939), dar, oricum își analizau ei istoria, oficialii de la Potsdam știau că dezastrul cu care se confruntau în 1945 nu începuse cu invadarea Poloniei de către Germania, în 1939, ci cu asasinarea unui arhiduce relativ necunoscut, la un colț de stradă dintr-un oraș provincial din Bosnia, în 1914.⁶

    Delegații de la Potsdam au conviețuit cu stafiile ce bântuiau palatul Cecilienhof, din pitoreasca suburbie în care a avut loc reuniunea. Palatul, construit în timpul Primului Război Mondial ca refugiu pentru prințul moștenitor german și soția lui, rea­mintea permanent de eșecurile oficialilor la sfârșitul războiului. Germanii, atât de convinși de victoria lor iminentă, au construit palatul în timp ce alocau resurse enorme ca să lupte într-un război mondial existențial. Prințul moștenitor fusese unul dintre cei mai vocali militariști în anii de dinaintea războiului și a condus un corp de armată pe frontul vestic. Palatul, în care nu a avut niciodată ocazia să locuiască, reamintea, astfel, de orgoliul nemăsurat al unui regim odată puternic, care păruse atât de solid și de durabil, înainte de vara fatidică din 1914. Treizeci de ani mai târziu, Germania nu mai avea nici un guvern și totul stătea la mila foștilor ei inamici. Stafiile din Palatul Cecilienhof păleau în comparație cu stafiile din Palatul de la Versailles. Toți cei aflați la Potsdam vedeau Tratatul de la Versailles ca pe un avertisment oribil al istoriei referitor la nereușita procesului de pace. Cu toții considerau că eșecurile din 1919 duseseră direct la izbucnirea războiului, douăzeci de ani mai târziu. Președintele american, Harry Truman, era un mare admirator al unuia dintre arhitecții acelui tratat, Woodrow Wilson; Truman chiar a depus jurământul la învestirea în funcție sub un portret al lui Wilson. Cu toate acestea, Truman vedea tratatul ca fiind marele eșec al lui Wilson. El a deschis Conferința de la Potsdam reamintindu-le celorlalți oameni de stat participanți de „numeroasele puncte slabe" pe care le produsese tratatul și i-a avertizat pe delegați să învețe din acea experiență, ca să nu riște să o repete. Nimeni nu l-a contrazis pe Truman în această privință; nici președintele nu a trebuit să le atragă atenția celorlaltor conducători că, și dacă nu făceau nimic altceva, era necesar să evite, cu orice preț, o repetare a dezastrului de la Versailles.⁷

    Faptul că oficialii din Europa se strânseseră pentru a doua oară, în tot atâtea generații, ca să negocieze sfârșitul unui război mondial catastrofal, era o dovadă suficientă a zădărniciei Tratatului de la Versailles. Părea că fiecare venise în acea vară, la Potsdam, cu propriile critici la adresa tratatului și a procesului care îl produsese. Pentru unii, problema era procesul însuși. Tratatul apăruse la capătul unei serii de compromisuri stângace, trocuri și neînțelegeri, dar, odată ce au fost puse pe hârtie, toate acestea au căpătat forța unui acord internațional, deși cei mai mulți observatori și participanți le puteau vedea punctele slabe inerente. Așa s-a făcut că mulți dintre oamenii de stat nu au venit în 1945 la Potsdam ca să încheie un tratat definitiv, cu politici specifice pentru care ei sau urmașii lor puteau să fie făcuți mai târziu responsabili, ci, mai degrabă, ca să fie un simbol destinat să arate lumii că Cei Trei Mari au stat la aceeași masă și au lucrat împreună pentru un viitor mai bun și mai pașnic.

    Mai mult, de câteva dintre principiile Tratatului de la Versailles se alesese deja praful până în 1945. Cel dintâi dintre acestea fusese idealul wilsonian de autodeterminare națională. În 1919, Marile Puteri au schimbat frontiere, într-o ultimă încercare, zadarnică, de a suprapune granițele politice cu cele etnice. În loc să aducă, însă, pacea, procesul a iscat un nou val de iredentism și hipernaționalism, care a produs repetate crize diplomatice în anii 1920 și 1930. Încă din 9 septembrie 1939, când războiul din Europa abia începuse de o săptămână, publicația britanică New Statesman argumenta că autodeterminarea „a fost un eșec" și nu trebuia să ghideze procesul de pace de după victoria britanică pe care editorii o prevedeau deja. Poziția lor reflecta o opinie aproape generalizată; astfel, autodeterminarea națională, o piatră de temelie la negocierile din 1919, avea să joace doar un rol minor în 1945.⁸

    O evaluare a Ministerului britanic de Externe, scrisă, în 1943, aducea argumente împotriva altui pilon al Tratatului de la Versailles, Liga Națiunilor. Documentul nu argumenta împotriva creării unei organizații internaționale per se, dar trăgea concluzia că nici o viitoare organizație nu ar trebui să urmeze modelul democratic al Ligii. În schimb, aceasta ar fi trebuit să fie condusă direct de Marile Puteri. Cum, după estimarea făcută de Foreign Office la sfârșitul războiului, aveau să existe doar trei sau patru mari puteri (Statele Unite, Marea Britanie, Rusia și poate China), proiectul oricărei noi organizații internaționale trebuia să reflecte interesele acestora. Franța, Italia, Germania și Japonia nu aveau să fie, așadar, „readmise în rândurile Marilor Puteri la sfârșitul războiului. La fel ca oricare alte puteri minore sau regionale, ele urmau să-și asigure viitoarele nevoi de securitate prin intermediul unui organism internațional controlat ferm de Marile Puteri. Stalin a fost de acord, spunându-i trimisului american Harry Hopkins, că „două războaie mondiale au început în jurul micilor națiuni. Cu excepția ascensiunii ulterioare a Franței, se pot vedea aici germenii ideii care avea să devină, mai târziu, Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite.

    Delegații americani la Potsdam uitaseră, în general, motivele invocate pentru respingerea Tratatului de către Senat, în 1919. Senatorii s-au concentrat, atunci, asupra amenințărilor la adresa libertății de manevră a diplomației americane. În 1945, puțini americani își mai aminteau sau erau interesați de aceste dispute aparent învechite. Pentru diplomații americani veniți la Potsdam, marele defect al tratatului implica aspectele financiare care obligau Statele Unite, cu toate reținerile lor, să își asume povara reparațiilor Germaniei, fără să primească nimic semnificativ în schimb și fără să se facă vreun pas pozitiv spre o pace durabilă. Dimpotrivă, exact acele aranjamente au creat condițiile care au dus la o criză economică globală, iar aceasta, la rândul ei, a dus la ascensiunea naziștilor și la izbucnirea războiului, în 1939.

    Câteva idealuri din 1919 au supraviețuit, totuși. Ideea că învingătorii aveau să scrie tratatul fără participarea directă a celor învinși reflecta spiritul de la Versailles, evidențiat și în aranjamentele de la Potsdam. Germanii înfrânți nu au avut reprezentanți, nu au avut nici italienii, și nici – spre groaza lor – francezii sau polonezii, care se vedeau ca fiind de partea învingătorilor și meritând, așadar, să fie reprezentați. Cei Trei Mari, însă, nu au fost de acord. Potsdam, ca și Versailles, avea să fie o pace a învingătorilor, definită din nou tot de Marile Puteri.

    Documentul emis de Foreign Office includea și un studiu care circulase la jumătatea anului 1943, despre erorile comise la Versailles. Această evaluare perspicace avertiza că situația de la sfârșitul războiului avea să fie „foarte diferită de cea din 1918". Era prevăzută o ostilitate împotriva Germaniei chiar mai mare decât cea care existase în 1918 și se remarca, de asemenea, că rușii aveau să joace, cu siguranță, un rol mai important în ceea ce privește fixarea termenilor de pace, în timp ce Franța, foarte probabil, nu. Spre deosebire de 1919, în 1945 urma să fie nevoie ca Aliații să ocupe întreaga Germanie și să colaboreze cu oficialii germani, chiar dacă – sau mai degrabă din acest motiv – era posibil să nu mai supraviețuiască nici un guvern în această țară. Realizatorii planurilor nu puteau exclude nici posibilitatea ca partizanii germani să continue lupta chiar și după ce regimul nazist ar fi capitulat. Mai mult, era foarte probabil ca sfârșitul războiului în Europa să nu pună capăt și războiului cu Japonia, ceea ce însemna, cu siguranță, că Aliații aveau să dispună de resurse limitate pentru o ocupație îndelungată și pentru reconstrucția Germaniei. În cele din urmă, documentul observa că misiunea dublă de a asigura ajutor imediat, dar și asistență umanitară pe termen lung avea să o depășească, foarte probabil, de multe ori, pe cea din 1918–1919.⁹

    Chiar dacă Foreign Office a subliniat că „este imposibil de prevăzut cum vor evolua evenimentele, deoarece sunt foarte multe necunoscute, analiștii de aici au făcut o treabă remarcabilă prin identificarea provocărilor care îi așteptau. Prin criticile aduse Tratatului de la Versailles, ei au subliniat mecanismele economice ratate care devastaseră economia Europei pe care Marile Puteri din 1919 încercaseră să o reconstruiască. Ei l-au criticat, de asemenea, pe David Lloyd George, pentru că a cedat insistențelor opiniei publice britanice, cu privire la un tratament nepermis de dur aplicat Germaniei, după cum au criticat și faptul că Statele Unite nu ratificaseră tratatul, ceea ce „a afectat fatal funcționarea acestuia. De data aceasta, argumenta Foreign Office, guvernul britanic ar trebui, cel puțin, să-și asigure cu orice preț cooperarea cu Statele Unite, să-i oblige pe germani să recunoască amploarea înfrângerii lor și să-i țină pe ruși cât mai departe, spre est, cu putință.¹⁰

    Oficialii occidentali de la Potsdam au făcut tot ce au putut ca să desprindă conferința de dezastrul absolut pe care îl vedeau cu toții când priveau în urmă, spre 1919. Oficialii din acel an nu reușiseră să ajungă la condiții pentru o pace durabilă, dar cei din 1945 încercau să construiască o Europă a stabilității și a prosperității. Și, totuși, nu au putut să scape de umbrele lungi de la Versailles. Indiferent dacă reușeau sau eșuau la Potsdam, ei aveau să plece de acolo nerăbdători să-și spună lor înșiși, dar și popoarelor lor, că nu repetaseră greșelile din 1919.

    Peste toate acestea, o a treia fantomă bântuia prin vilele și palatele de la Potsdam în acea vară a anului 1945, fantoma împăciuitorismului de la Conferința din 1938, de la München. Numeroși diplomați americani și britanici începuseră deja să vadă în comportamentul sovieticilor, în special în modul foarte selectiv în care URSS punea în practică înțelegerile de la Conferința de la Ialta, din februarie 1945, ecouri ale comportamentului agresiv al germanilor din anii 1930. Invocarea analogiei cu Münchenul pentru a le refuza concesii rușilor (sau, de altfel, japonezilor) le aducea imediat tuturor în minte toate temerile și eșecurile perioadei, începând din 1933 până în 1939. Exemplul München era, de fapt, o puternică aducere aminte a costurilor împăciuitorismului, iar, pentru cei care credeau în analogie, implica faptul că americanii și britanicii ar trebui să adopte o poziție mai fermă în primele lor tratative cu rușii, de după război.

    Indiferent dacă stafiile acestea erau relevante sau nu pentru problemele cu care se confrunta lumea în 1945, nici unul dintre cei prezenți la Potsdam nu putea să le evite. Ele le reaminteau delegaților de eșecurile catastrofale ale celor care îi precedaseră. Practic, fiecare decizie luată de oficiali în 1945 a fost luată prin prisma unor evenimente precum Conferința de Pace de la Paris, din 1919, și împăciuitorismul simbolizat de Acordul de la München, din 1938. Iar aceste evenimente nu veneau dintr-un trecut îndepărtat. Spre deosebire de delegații din 1919, care uneori foloseau drept ghid referințe istorice ambigue la Congresul de la Viena din 1815, toți cei care erau prezenți la mesele de conferință, la dineurile oficiale sofisticate și la reuniunile sociale de la Potsdam văzuseră personal, cu ochii lor, evenimentele sângeroase din 1914–1939. Unii chiar jucaseră un rol-cheie în derularea lor. Winston Churchill, desigur, s-a opus cu multă consecvență politicii de conciliere duse de propriul guvern la sfârșitul anilor 1930, la fel ca și alți membri ai delegației britanice la Potsdam. Pentru ei, în special, stafia de la München bântuia sălile de la Potsdam, la fel cum o făcea și spectrul unei Rusii bolșevice în expansiune.

    Noul secretar de stat american, James Byrnes, participase la Conferința de Pace de la Paris, din 1919, ca tânăr consilier al președintelui Wilson; s-ar putea chiar ca el să fi fost omul care îl convinsese pe Wilson să meargă la Paris. Simțea, și el, fantomele trecutului apăsând greu mințile celor prezenți la Potsdam. Byrnes ajunsese la concluzia că delegația americană făcuse două erori critice. În primul rând, președintele Wilson refuzase să aducă și senatori republicani la Conferința de Pace de la Paris, condamnân