Biblioteca lui Hitler

De Timothy W. Ryback

Biblioteca lui Hitler însuma circa 16 000 de volume care, în mare parte, au intrat în posesia trupelor americane la încheierea războiului. Reputatul cercetător american Timothy W. Ryback a descoperit şi cercetat în Biblioteca Congresului din Washington D.C. şi în alte centre de documentare din Statele Unite şi din Europa aproximativ 1200 de lucrări care au aparţinut dictatorului, multe dintre ele cu adnotările şi sublinierile lui atente.

De la lucrări clasice ale literaturii universale, cum sunt Don Quijote, Robinson Crusoe ori romanele de aventuri ale lui Karl May şi piesele lui Shakespeare, la scrieri antisemite, ca Evreul internaţional a lui Henry Ford, de la Nietzsche şi Schopenhauer la obscure tratate de ocultism, analiza făcută de autor acestor cărţi oferă o nouă perspectivă asupra transformării micului caporal în Führerul care a declarat război civilizaţiei.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 22 ian. 2021
• ISBN: 9786063370564

Previzualizare carte

1.png

Timothy W. Ryback este istoric și director al Institutului pentru Justiție și Reconciliere Istorică de la Haga. A predat la Universitatea Harvard şi a colaborat cu publicaţii de prestigiu, precum The New Yorker, The New York Times sau The Wall Street Journal. Cartea sa The Last Survivor: Legacies of Dachau a fost recomandată de New York Times ca fiind una dintre apariţiile notabile ale anului 1999.

Hitler’s Private Library

Timothy W. Ryback

Copyright © 2008 Timothy W. Ryback

carte Pentru Toți este parte a Grupului Editorial Litera

Tel.: [phone]

Mobil: 0770 408 924

e-mail: [e-mail]

www.litera.ro

Biblioteca lui Hitler

Timothy W. Ryback

Copyright © 2021

Grup Media Litera

pentru versiunea în limba română

Toate drepturile rezervate

Traducere din limba engleză: Andreea Bratu

Editor: Vidrașcu și fiii

Redactor: Mona Apa

Corectori: Valeria Radu, Olimpia Băloi

Copertă: Flori Zahiu

Tehnoredactare și prepress: Bogdan Coscaru

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

Ryback, Timothy W.

Biblioteca lui Hitler / Timothy W. Ryback;

trad.: Andreea Bratu – București Litera, 2021

ISBN 978-606-33-6736-6

ISBN EPUB 978-606-33-7056-4

I. Bratu, Andreea (trad.)

821.111-31=135.1

Mamei mele,

care mi-a insuflat dragostea pentru cărți,

şi în memoria tatălui meu

„Puțină-nvățătură nu prea face bine;

Sorbiți adânc ori evitați pieriana profunzime;

O duşcă mică mintea ne-abureşte,

Pe când o putină întreagă pe dată ne trezeşte."

Alexander Pope, Eseu despre critică

„Cunosc oameni care «citesc» la nesfârşit, carte după carte, slovă cu slovă, şi pe care totuşi nu i-aş numi «citiți». E adevărat, au un bagaj mare de «cunoştințe», dar mintea lor nu e capabilă să organizeze şi să înregistreze materialul pe care l-au acumulat. Le lipseşte arta de a deosebi într-o carte lucrurile necesare de cele fără de valoare, de a le reține pe primele pentru totdeauna şi, dacă se poate, de a nici nu le vedea pe celelalte."

Adolf Hitler, Mein Kampf

Prefață. Omul care ardea cărți

Desigur, a fost cunoscut mai degrabă ca un om care a ars cărți decât ca unul care le-a colecționat, şi totuşi, la vârsta de cincizeci şi şase de ani, când a murit, deținea în jur de şaisprezece mii de volume. Era, din toate punctele de vedere, o colecție impresionantă: ediții princeps ale operelor unor filosofi, istorici, poeți, dramaturgi şi romancieri. Pentru el, biblioteca era un adevărat izvor pierian, acea sursă metaforică de cunoştințe. S-a inspirat profund de acolo, potolindu-şi îndoielile intelectuale şi hrănindu-şi ambițiile fanatice. Citea cu febrilitate, cel puțin o carte pe noapte, sau chiar mai mult, după cum pretindea. „Cel care oferă trebuie să şi ia, iar eu iau ce-mi trebuie din cărți", spunea odată.

Considera că, alături de Robinson Crusoe, Coliba unchiului Tom şi Călătoriile lui Gulliver, Don Quijote¹ se află printre cele mai mari opere ale literaturii universale. „Fiecare în parte reprezintă în sine o idee măreață", spunea el. În Robinson Crusoe a găsit „evoluția întregii istorii a omenirii".² Don Quijote reda „în mod ingenios" sfârşitul unei epoci. Deținea edițiile ilustrate ale ambelor cărți şi era impresionat în mod deosebit de stilul romantic în care Gustave Doré îl înfățişase pe Cavalerul Tristei Figuri al lui Cervantes.

Deținea, de asemenea, operele complete ale lui William Shakespeare, publicate în 1925 în traducere germană de Georg Müller, în cadrul seriei ce urmărea să pună marea literatură la dispoziția publicului larg. Volumul al şaselea include Cum vă place, A douăsprezecea noapte, Hamlet şi Troilus şi Cresida. Întregul set este legat în piele marocană lucrată manual şi are pe cotor un vultur auriu în relief, flancat de inițialele sale.

Îl considera pe Shakespeare superior în toate privințele lui Goethe şi lui Schiller.³ În timp ce Shake­speare îşi hrănise imaginația din forțele proteice ale Imperiului Britanic în expansiune, cei doi dramaturgi şi poeți teutoni îşi irosiseră talentul în poveşti despre criza vârstei mijlocii şi rivalități între frați. De ce oare, se întrebase odată, Iluminismul german dăduse naştere lui Natan Înțeleptul, povestea rabinului care îi împacă pe creştini, musulmani şi evrei, în timp ce Shakespeare oferise lumii Neguțătorul din Veneția şi pe Shylock?

Hitler a primit cadou această anto­logie a poeziilor lui Goethe cu ocazia Crăciunului din 1924, pentru „cea­surile de meditație şi singurătate".

Hitler cita adeseori din Hamlet.⁴ „A fi sau a nu fi era citatul său favorit, la fel ca şi „Cum îmi este mie Hecuba. Una dintre piesele lui favorite era Iulius Cezar. Într-un caiet de schițe din 1926, a desenat un decor detaliat pentru primul act al tragediei shakespeariene, ce înfățişa fațade sinistre ale forului roman unde este ucis Cezar. „Ne vom reîntâlni la Philippi", l-a amenințat de mai multe ori pe un rival, plagiind amenințarea spectrului la adresa lui Brutus, după moartea lui Cezar. Se spune că păstra Idele lui Marte pentru decizii importante.

Hitler îşi ținea ediția completă a operelor lui Shakespeare – legată în piele prelucrată manual – la cabana sa de lângă Berchtesgaden. Inițialele sale se află în partea de jos a cotorului.

Hitler ținea volumele lui Shakespeare în biroul de la etajul al doilea al cabanei sale din sudul Germaniei, alături de o ediție în piele a operelor unui alt scriitor favorit, autorul de romane de aventuri Karl May. „Prima carte de Karl May pe care am citit-o a fost Prin deşert, şi-a amintit la un moment dat.⁵ „Am fost copleşit! Imediat m-am aplecat asupra scrierilor lui. Mai târziu, s-a spus despre el că şi-a căutat alinarea în cărțile lui Karl May aşa cum alții şi-o căutau în Biblie.

Era un bun cunoscător al Sfintei Scripturi şi deținea un volum foarte frumos ce cuprindea Worte Christi, Cuvintele lui Hristos, cu titlul aurit, scris în relief pe coperta bej din piele de vițel, care şi în prezent este fină ca mătasea. Deținea, de asemenea, o traducere în germană a micului tratat antisemit al lui Henry Ford, Evreul internațional: problema principală a omenirii, şi o broşură din 1931 despre gazele otrăvitoare, cu un capitol care prezenta în detaliu calitățile şi efectele acidului prusic, asfixiantul letal comercializat sub denumirea de Zyklon B. La capul patului ținea o copie uzată a cărții ilustrate a lui Wilhelm Busch despre peripețiile ştrengarilor Max şi Moritz.

Walter Benjamin a spus odată că poți afla multe despre un om după cărțile pe care le are – care îi sunt gusturile, interesele, obiceiurile. Cărțile pe care le păstrăm şi cele la care renunțăm, cele pe care le citim, precum şi cele pe care le respingem, toate spun câte ceva despre cine suntem. Fiind un critic de cultură germană şi evreiască, născut într-o epocă în care era posibil să fii şi „german şi „evreu, Benjamin credea în puterea transcendentă a noțiunii de Kultur. Credea că expresia creativă nu doar îmbogățeşte şi iluminează lumea în care trăim, dar oferă şi liantul cultural care uneşte o generație de cea care îi urmează, o redare iudeo-germană a vechiului dicton ars longa, vita brevis.

Benjamin avea o deosebită considerație pentru cuvântul scris – tipărit şi legat. Iubea cărțile. Era fascinat de calitățile lor fizice, de rezistența lor, de proveniența lor. Un colecționar pasionat, susținea el, putea „citi o carte tot aşa cum un specialist în fizionomie putea descifra esența caracterului unei persoane cu ajutorul trăsăturilor sale fizice. „Datele, numele de locuri, formatele, posesorii anteriori, felul în care a fost legată cartea şi alte lucruri asemănătoare, sublinia Benjamin, „toate aceste detalii trebuie să-i spună ceva – nu ca nişte date seci, izolate, ci ca un tot armonios."⁶ Pe scurt, puteai judeca o carte după coperta ei, tot aşa cum îl puteai judeca pe un colecționar după colecția sa. Citându-l pe Hegel, Benjamin nota: „Doar după lăsarea amurgului îşi începe bufnița Minervei zborul, ajungând la concluzia că: „Doar după ce moare, un colecționar poate fi înțeles cu adevărat.⁷

Când Benjamin îi invoca pe filosoful german al secolului al XIX-lea, zeița romană şi bufnița, bineînțeles că făcea aluzie la celebra maximă a lui Georg Wilhelm Friedrich Hegel: „Bufnița Minervei nu-şi ia zborul decât la căderea serii", prin care Hegel spunea că analiza filosofică poate începe numai după ce evenimentele au avut deja loc.

Benjamin considera că acest lucru este adevărat şi în cazul bibliotecilor personale. Numai atunci când colecționarul şi-a pus în raft ultima carte şi a murit, când bibliotecii i se dă voie să se exprime, fără ca proprietarul să distragă atenția sau să tulbure mintea privitorului, volumele individuale pot da în vileag cunoştințele „păstrate" despre stăpânul lor, prin modul în care acesta îşi revendica posesia, printr-un nume mâzgălit pe coperta interioară sau printr-un ex-libris ce acoperă întreaga pagină, prin colțurile îndoite şi paginile pătate sau cu foi netăiate şi necitite.

Benjamin propunea ca bibliotecile personale să servească drept martori permanenți şi credibili ai caracterului colecționarului lor, idee care l-a condus la următoarea prezumție: colecționăm cărți având convingerea că le păstrăm, când de fapt cărțile sunt cele care îşi păstrează colecționarul. Benjamin afirma: „Nu ele prind viață în el, ci el trăieşte prin ele."⁸

De o jumătate de secol, rămăşițele bibliotecii lui Adolf Hitler sunt adăpostite în rafturile din întunericul climatizat al secției de cărți rare a Bibliotecii Congresului. Cele o mie două sute de volume care au mai rămas din lucrările care ocupau pe vremuri rafturile celor trei biblioteci elegante ale lui Hitler – cu lambriuri de lemn, covoare groase, lămpi de aramă, fotolii capitonate – din reşedințele sale particulare de la München, Berlin şi Obersalzberg, lângă Berchtesgaden, stau acum îndesate pe rafturi de oțel, într-un depozit slab luminat al clădirii Thomas Jefferson din centrul Washingtonului, la o aruncătură de băț de Washington Mall şi chiar vizavi de Curtea Supremă a Statelor Unite.

Forța logicii emoționale care caracteriza altădată această colecție a dispărut – Hitler răscolea fără încetare prin cărțile sale şi insista să le rearanjeze el însuşi pe rafturi. Copia sa personală a genealogiei familiei este înghesuită între o colecție cartonată de articole de ziar intitulată Sunday Meditations şi un volum in-folio de caricaturi politice din anii 1920. O ediție facsimil, frumos legată, a scrisorilor lui Frederic cel Mare, realizată special pentru aniversarea de cincizeci de ani a lui Hitler, se află pe un raft dedicat cărților de mari dimensiuni, sub un volum la fel de mare despre oraşul Hamburg şi o istorie a marinei germane în timpul Primului Război Mondial. Un exemplar al scrierilor legendarului general prusac Carl von Clausewitz, autorul celebrei declarații conform căreia războiul este o continuare a politicii prin alte mijloace, se află pe acelaşi raft cu o carte de bucătărie vegetariană franțuzească purtând dedicația: „Domnului Hitler, vegetarian".

În primăvara anului 2001, când am cercetat pentru prima dată cărțile rămase ale lui Hitler, am descoperit că mai puțin de jumătate dintre volume fuseseră catalogate, iar dintre acestea, doar două sute puteau fi găsite în catalogul online al Bibliotecii Congresului. Majoritatea erau înscrise pe vechi file de cartotecă şi aveau încă acelaşi sistem de numerotare folosit în anii 1950.

La Universitatea Brown din Providence, Rhode Island, am găsit alte optzeci de cărți care i-au aparținut lui Hitler, aflate în aceeaşi stare de adâncă uitare. Volumele au fost luate din buncărul său din Berlin, în primăvara lui 1945, de către Albert Aronson, unul dintre primii americani care au intrat în oraş după înfrângerea Germaniei, şi donate de nepotul acestuia Universității Brown, spre sfârşitul anilor 1970. În prezent se află depozitate într-o cameră boltită de la subsol, împreună cu un exemplar personal al volumului Fire de iarbă de Walt Whitman şi cu planşele originale ale volumului lui John James Audubon, Păsări din America.

Printre cărțile de la Brown, am găsit un exemplar din Mein Kampf purtând ex-librisul lui Hitler, o analiză a operei Parsifal a lui Wagner, publicată în 1913, o istorie a svasticii, din 1921, precum şi vreo şase volume religioase şi ezoterice pe care Hitler le-a achiziționat la München la începutul anilor 1920. Printre acestea se număra Morții sunt în viață!, o relatare a unor întâmplări supranaturale, şi o monografie despre profețiile lui Nostradamus. Am mai descoperit şi alte cărți ce i-au aparținut lui Hitler, în arhive publice şi particulare de pe teritoriul Statelor Unite şi al Europei.

Mai multe zeci de astfel de volume rămase de la Hitler conțin însemnări. Citindu-le, am descoperit un om care, recunoscut fiind pentru faptul că nu asculta pe nimeni şi a cărui conversație era o tiradă nedomolită, un nesfârşit monolog, putea totuşi să se oprească asupra unui text, pentru a sublinia cuvinte şi expresii, pentru a marca paragrafe întregi, pentru a pune un semn de exclamare în dreptul unui fragment, un semn de întrebare în dreptul altuia, şi adesea o serie de linii paralele pe marginea unui anumit pasaj, pentru a-l scoate în evidență. Ca urmele paşilor pe nisip, aceste semne ne dau posibilitatea de a descoperi traseul călătoriei, dar nu neapărat şi ținta ei, locul unde atenția a fost captată şi a poposit mai mult, unde s-a precipitat înainte şi unde s-a sfârşit.

Într-o ediție retipărită din 1934 a volumului lui Paul Lagarde, Scrisori germane, conținând o serie de eseuri de la sfârşitul secolului al XIX-lea, în care se susținea ideea îndepărtării sistematice a populației evreieşti din Europa, am găsit mai mult de o sută de pagini pline de notițe în creion, care încep la pagina 41, unde Lagarde îndeamnă la „transplantarea evreilor germani şi austrieci în Palestina, şi se extind spre pasaje mai amenințătoare în care autorul vorbeşte de „molima evreiască. „Această molimă a apelor trebuie eradicată din râurile şi lacurile noastre, scria Lagarde la pagina 276, iar pe margine, o notiță în creion subliniază îndrăzneț că „sistemul politic fără de care nu poate exista trebuie eliminat.⁹

Istoricul britanic Ian Kershaw l-a descris pe Hitler drept una dintre cele mai absconse personalități ale istoriei moderne. „Combinația dintre secretomania înnăscută a lui Hitler, scrie Kershaw, „sărăcia relațiilor sale personale, stilul său nebirocratic, extremele adulării şi ale urii pe care le-a stârnit, precum şi apologetica, dar şi distorsiunile create pe baza amintirilor de după război şi ale anecdotelor neverosimile ale celor aflați în anturajul său fac ca, în ciuda volumului mare de materiale tipărite de aparatul de conducere al celui de-al Treilea Reich, sursele de reconstituire a vieții dictatorului german să fie în multe privințe extrem de sărace – mult mai mult decât, să spunem, în cazul principalilor săi adversari, Churchill şi chiar Stalin.¹⁰

Cărțile erau daruri predilecte pentru Adolf Hitler. Liderul nazist, primind cărți la aniversarea vârstei de cincizeci de ani.

Fără îndoială că biblioteca lui Hitler îşi are partea sa de material „excedent"; cel puțin două treimi din colecție reprezintă cărți pe care nu numai că nu le-a citit, dar nici măcar nu le-a văzut vreodată. Există însă şi zeci de volume mult mai personale, pe care Hitler le-a studiat şi adnotat. Biblioteca sa dezvăluie de asemenea detalii mărunte, dar semnificative. Pe când cercetam volumele necatalogate din colecția de cărți rare a Bibliotecii Congresului, am dat peste o carte al cărei conținut inițial fusese golit. Cartoanele din față şi din spate erau bine prinse de cotor cu o copertă solidă, pe care era scris titlul Asia de Nord, Centrală şi de Est: manual de geografie, cu litere aurite, în relief pe fond albastru. Paginile originale fuseseră înlocuite cu un teanc de documente amestecate: cam o duzină de negative foto, un manuscris nedatat şi intitulat Soluția problemei germane, şi o scurtă notiță tipărită pe o carte de vizită:

Mein Führer,

La a paisprezecea aniversare a sosirii la Sternecker*, doamna Gahr vă oferă lista primilor dumneavoastră camarazi de luptă. Este convingerea noastră că a sosit ceasul naşterii minunatei noastre mişcări şi a noului nostru Reich. Cu credință până la moarte,

Sieg Heil!

**

Vechii camarazi

Cartea de vizită nu este datată, iar lista primilor membri ai partidului nazist lipseşte, dar faptul că este menționat numele „doamnei Gahr", probabil soția lui Otto Gahr, bijutierul, pe care Hitler l-a însărcinat să toarne primele svastici de metal pentru partidul nazist, precum şi referirea la cea de-a paisprezecea aniversare a primei apariții a lui Hitler la berăria Sternecker păstrează pe scurt traseul lui Hitler de la începuturile sale politice, din 1919, până la obținerea titlului de cancelar al Reichului german, în 1933.

Pentru această lucrare, am selectat acele volume rămase care au avut pentru Hitler fie o valoare sentimentală, fie una intelectuală, acelea care i-au fost alături în clipele de linişte şi care l-au ajutat să-şi clădească discursurile şi acțiunile publice. Una dintre primele cărți de acest fel a fost ghidul pe care l-a cumpărat cu patru mărci într-o teribilă zi de luni de la sfârşitul lui noiembrie 1915, pe când era un simplu caporal de douăzeci şi şase de ani pe frontul de vest. Ultima este o biografie pe care o citea treizeci şi şase de ani mai târziu, în săptămânile dinaintea sinuciderii sale, în primăvara anului 1945. Am încercat să aleg cu discernământ cărțile lui Hitler, selectându-le doar pe acelea pentru care există dovezi clare că i-au aparținut. Am fost la fel de precaut în cazul adnotărilor, căci „dreptul de autor" asupra notițelor în creion nu poate fi determinat întotdeauna cu exactitate. Din nou, m-am bazat pe dovezi certe şi am discutat cazurile individuale în carte, menționând mărturiile altor cercetători, atunci când acestea există. Pentru a le face accesibile cititorului în altă limbă decât germana, am folosit în general traducerile titlurilor originale, cu excepția cazurilor evidente, cum este cartea lui Hitler, Mein Kampf sau Lupta mea.

La sfârşitul eseului său despre colecțiile de cărți, Walter Benjamin se referă la investiția emoțională, dar şi financiară, pe care a făcut-o în anumite volume. Are vie în amintire ziua aceea din 1915 în care a achiziționat o ediție specială a Pieii de şagri de Honoré de Balzac, cu splendidele sale gravuri în oțel, şi descrie exact cu ce ocazie a cumpărat Fragmente postume ale unui tânăr fizician, un rar tratat din 1810 de „ocultism şi filosofie naturală" al scriitorului german Johann Wilhelm Ritter.

Cărțile îi stârnesc lui Benjamin un val de amintiri: „Amintiri despre camerele în care aceste cărți fuseseră găzduite, despre vizuina mea de student din München, despre camera mea din Berna, despre singurătatea de la Iseltwald, pe malul lacului Brienz, şi, în sfârşit, despre odaia copilăriei mele, locul în care au stat doar patru sau cinci din aceste câteva mii de volume".

Hitler nu a lăsat un astfel de text despre propria colecție şi nici o însemnare despre cum a ajuns în posesia lui vreunul dintre volume sau despre încărcătura lui afectivă, însă numeroasele însemnări, adnotări şi alte detalii similare oferă o imagine despre valoarea personală şi sentimentală pe care anumite cărți au avut-o în viața lui. Ceea ce urmează sunt poveştile pe care acestea le spun.

Adolf Hitler, la treizeci şi şase de ani, pozând alături de cărțile sale, în primul apartament din München.

Berăria Sternecker din München, cartierul general al lui Hitler în anii de început. (n.tr.)

Salutul nazist. „Trăiască victoria!", în lb. germană în original. (n.tr.)

CARTEA ÎNTÂI. Lecturile de front, 1915

Lumea secolului XX consideră fascinante în capitala Reichului german cu totul alte lucruri decât frumusețea monumentelor istorice sau bogata moştenire culturală.

Max Osborn, Berlin, volumul 41 din seria Locuri culturale celebre, publicat la Leipzig, 1909

Într-o dimineață mohorâtă de la sfârşitul lui noiembrie 1915, Adolf Hitler, pe atunci caporal în Regimentul 16 de Infanterie în Rezervă din Bavaria, şi-a părăsit postul din clădirea cu două etaje a unei ferme de la marginea orăşelului Fournes, la trei kilometri în spatele frontului din nordul Franței, şi a intrat în oraş să cumpere o carte, cu gulerul hainei ridicat pentru a-l feri de frigul tomnatic, tropăind pe caldarâmul ud cu bocancii săi cu ținte.

Pentru soldatul de douăzeci şi şase de ani, din linia întâi, săptămâna promitea să fie una liniştită, precum cea de dinainte, al cărei calm fusese întrerupt doar sporadic de focuri inamice şi de amenințarea unui atac cu gaze. Marțea trecută, când ceața deasă se ridicase pentru scurtă vreme, trei biplane britanice se rotiseră pe deasupra zonei timp de mai multe ore. Apariția lor fusese urmată de zgomotul răsunător al alarmelor de gaz, care îi trimisese pe soldații din linia întâi să-şi caute măştile de cauciuc şi ochelarii de protecție. În noiembrie 1915, gazele otrăvitoare erau oarecum o noutate pe front.

Doar cu câteva săptămâni mai înainte, mai mulți „soldați negri, supuşi indieni forțați să se înroleze în armata britanică, dezertaseră trecând liniile germane şi avertizându-i pe nemți asupra unui atac iminent. Temându-se de această nouă armă tăcută, oamenii făcuseră focul şi stătuseră în norii groşi de fum ca să testeze aceste dispozitive ciudate. În seara aceea, priviseră cum un straniu nor gălbui plutise înspre zona-tampon, unde rămăsese suspendat amenințător, apoi, când briza îşi schimbase direcția, se întorsese la fel de uşor spre liniile britanice. De atunci urmaseră mai multe alarme de gaz, fără nici un incident însă. Pentru ziua de marți, 16 noiembrie 1915, jurnalul regimentului consemnează „alarmă falsă.¹

Lunea următoare, când Hitler şi-a cumpărat cartea, ziua fusese gri şi umedă, cu o ceață joasă, deasă, care a continuat să înmoaie totul, în afara focurilor sporadice. Când ceața se ridicase spre sfârşitul dimineții, artileria britanică presărase sectorul de trei kilometri al regimentului cu focuri răzlețe de baraj, țintind pozițiile de comandă şi umplând sectorul H de proiectile cu şrapnel. De la „baza de odihnă" din Fournes, Hitler auzise probabil bombardamentele, ca pe un tunet înfundat de-a lungul orizontului.

Ca Meldegänger, sau „purtător de mesaje" pe lângă cartierul general al regimentului, Hitler lucra de obicei în schimburi: trei zile pe front şi trei zile de repaus în Fournes. Din Fournes, Hitler obişnuia să meargă pe jos, pe un drum de țară, până în satul vecin, Fromelles, unde, printre clădiri avariate, se aflau postul de comandă al liniei întâi şi punctul de prim ajutor, iar de acolo, printr-o serie de tranşee labirintice, intra într-un peisaj coşmaresc de câmpuri sfârtecate şi sate în ruină. Pentru a uşura detaşarea trupelor şi orientarea curierilor, satelor franțuzeşti li se dăduseră nume nemțeşti.

Numele locurilor purtau ecoul dezastrului: Khnal­lhüte („Coliba explodată), Backofen („Cuptorul), iar în curbura unde tranşeele britanice şi nemțeşti aproape că se întâlneau, Totes Schwein („Porcul Mort"). Un sat fusese botezat Petzstadt, după Friedrich Petz, comandantul regimentului. Pe flancul stâng, unde RIR*** 16 se învecina cu RIR 17, o fermă rasă de pe fața pământului fusese numită Dachau, după colonia pitorească de artişti aflată la nord de München, care în ghidurile Michelin ale vremii primise două stele, dar care în decadele următoare avea să capete o cu totul altă rezonanță.

Imagine din exemplarul lui Hitler al memoriilor de război ale unui alt veteran, Adolf Meyer. Comentariul german se traduce prin: „Voluntarul Adolf Hitler, soldat de legătură al Regimentului List****, mai, 1915".

Dacă sarcinile care-i reveneau unui Meldegänger erau deseori unele obişnuite, activitatea putea să fie extrem de periculoasă. Atunci când bombardamentele întrerupeau liniile telefonice, curierii erau obligați să alerge printre proiectilele cu şrapnel, în timp ce majoritatea soldaților se înghesuia în buncărele subterane. Mesajele trebuiau să fie codate în funcție de prioritate – X pentru livrare normală, XX pentru o livrare mai rapidă, XXX pentru livrare de urgență – dar, de obicei, oamenii îşi riscau viața degeaba. „Am fost expus în mod repetat focurilor puternice de artilerie, deşi nu trebuia să livrez decât o carte poştală", îşi aminteşte Hitler.² În prima zi de confruntări din Bătălia de la Wytschaete, în toamna anului 1914, efectivul unei unități de opt oameni a fost redus la jumătate, trei fiind ucişi pe loc, iar altul, grav rănit.³ În toamna lui 1915, Hitler era singurul dintre membrii inițiali care rămăsese în unitate.

Harta sectorului RIR 16, aşa cum apare în memoriile lui Adolf Meyer. În stânga jos se vede însemnarea „Dachau".

La începutul lui octombrie 1915, în timpul luptelor pentru dislocarea trupelor britanice dintr-un avanpost cunoscut sub denumirea de Hohenzollern­werk, soldaților de legătură li s-a dat o însărcinare şi mai periculoasă, atunci când au fost trimişi în linia întâi cu brațele încărcate de grenade, deoarece combatanții germani îi aruncau pur şi simplu în aer pe britanici, alungându-i din tranşee metru cu metru, cu ajutorul a o mie cinci sute de grenade de mână utilizate pentru a curăța o fâşie de tranşee de trei sute de metri, şi apoi a altor două mii pentru încă aproape cinci sute de metri. „Bătălia de la Hohenzollernwerk a demonstrat încă o dată că grenada de mână este arma cea mai redutabilă şi cea mai eficientă în confruntarea directă", consemnase Petz după bătălie.⁴

În octombrie, ploaia pusese capăt confruntărilor din toamnă, căci soldații aflați de ambele părți ale zonei-tampon se luptau mai degrabă cu noroiul decât cu inamicii. Printre cărțile rămase de la Hitler am găsit istoria de cinci sute de pagini a regimentului său, Patru ani pe frontul de vest: istoria Regimentului List, RIR 16; Amintiri dintr-un regiment german, legată elegant în piele maro, în care se păstrează vii suferința şi disperarea acelor săptămâni. Atunci când ploaia nesfârşită scoate din matcă râul, apele inundă tranşeele RIR 16, consecințele fiind aproape apocaliptice. „Două dintre unitățile companiei noastre... au fost surprinse de potop, şi oamenii abia au avut timp să-şi înşface armele şi echipamentul şi să se salveze suindu-se pe metereze, consemnează istoria regimentului.⁵ „S-au agățat şi s-au ghemuit acolo sus, având înaintea lor ceața, iar în spate, un torent dezlănțuit, mulți dintre soldați fiind expuşi inamicului, fără nici o acoperire. Singura lor salvare a venit din faptul că şi britanicii erau, la rândul lor, ocupați să se salveze din calea puhoaielor. Istoria regimentului estimează că, pentru fiecare soldat din linia întâi care se lupta cu britanicii, zece se luptau cu noroiul.

Jurnalul de campanie, aflat în prezent în München, la Arhivele de Război ale Bavariei, confirmă nu numai lupta inegală dusă de soldații din linia întâi împotriva naturii, ci şi lupta la fel de inegală cu mijloacele tehnologice, dusă la stațiile de pompare aflate pe front. La 22 noiembrie 1915, comandantul regimentului notează programul unei zile obişnuite:

Pompe electrice în sectorul A 6–11 seara pană de curent

Seara 11–11:30 furtun avariat

7:45 dimineața–12:30 amiază pană de curent

În sectorul C 8–12 dimineața pană de curent.

În aceste săptămâni lâncede din cauza ploii, Hitler a fost încartiruit la Fournes, având doar câteva misiuni. La 21 octombrie, Petz îl trimite, împreună cu Hans Lippert, un alt curier, în oraşul Valenciennes, pentru a rechiziționa o nouă saltea. Potrivit bonului de rechiziționare, lui Hitler şi lui Lippert li s-a permis să rămână acolo peste noapte. La întoarcere, Hitler a cărat salteaua aproape tot drumul, deoarece Lippert îi era superior în rang.

Exact cu o lună şi o zi mai târziu, pe când trupele erau încă ținute în loc de furia naturii, Hitler a intrat în Fournes şi a cumpărat o istorie a arhitecturii berlineze, scrisă de reputatul critic de artă Max Osborn. În ciuda celor trei sute de pagini, Berlin, cartea lui Osborn, este un volum extrem de subțire, ce poate fi la fel de uşor introdus în buzunarul unui pardesiu sau în bagajul de mână al unui turist pasionat de cultură; are o copertă impermeabilă, cafeniu-măslinie, pe care stă scris în relief BERLIN,