50 De Clasici. Politica

De Tom Butler-Bowdon

Elen e sora mai mică a lui Phil, protagonistul seriei de succes Jurnalul unui tocilar. Are unsprezece ani și, spre deosebire de el, e superorganizată și ambițioasă, îi plac la nebunie cântecele lui Lady Vaga și este conectată la toate rețelele sociale importante. Prietenele ei cele mai bune, Shania, Cherry și Serenity, sunt și ele admiratoare înfocate ale starului pop, și împreună sunt prinse într-o cursă contracronometru pentru a descoperi cine a furat cel mai nou CD al celebrei cântărețe.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 6 aug. 2020
• ISBN: 9786063363030

Previzualizare carte

Mulțumiri

Majoritatea cărților mele au fost despre dezvoltare personală, psihologie și filosofie, dar până să mă apuc de scris eram interesat de politică și de guvernare. Am studiat despre aceste subiecte la universitate, înainte să mă îndrept spre o carieră în domeniul politicii publice. Prin urmare, a fost o mare bucurie pentru mine să pot completa acest cerc și să scriu această carte, reamintindu-mi câteva din cele mai bune lucrări pe care le-am citit cu mulți ani în urmă și descoperind altele noi.

Le sunt foarte recunoscător tuturor celor care m-au ajutat să duc la bun sfârșit 50 de Clasici – Politică.

Lista celor 50 de titluri și Introducerea au fost dezvoltate și perfecționate cu ajutorul editorului Nicholas Brealey, care se ocupă în continuare ca seria „50 de Clasici" să apară și în alte limbi.

Sally Lansdell a editat manuscrisul și l-a pregătit pentru publicare. Întotdeauna există numeroase informații care merită incluse în colecția „50 de Clasici", și nu este o sarcină ușoară să decizi asupra numărului de cuvinte ce vor rămâne în carte și să păstrezi doar lucrurile esențiale.

Ruth Killick s-a ocupat din timp de promovarea cărții, Ben Slight a coordonat procesul de vânzare în birourile noastre din Marea Britanie, iar Chuck Dresner a gestionat promovarea și vânzarea în nordul Americii.

Stephen Repacholi ne-a oferit un ajutor substanțial ocu­pându-se de documentare și de răspunsurile la comentarii, iar asta ne-a folosit foarte mult pe măsură ce cartea se contura.

O problemă de sănătate, chiar cu două luni înainte de lansarea cărții, m-a făcut să fiu mai recunoscător pentru tot, inclusiv pentru oportunitatea de a scrie aceste cărți. M-am recuperat destul de repede, mulțumită ajutorului și susținerii oferite de surorile mele din Australia, Caroline și Teresa. Mulțumesc pentru susținere familiei și a prietenilor, Tamarei și lui Beatrice Lucas, care și-au schimbat programul pentru a putea avea grijă de fiica mea.

Îi dedic această carte lui Sarah Ravenscroft, care a decedat înainte de finalizarea ei. Sarah era un exemplu perfect de libertate, corectitudine și tărie.

Introducere

Ce fel de societate oferă cea mai mare libertate, cele mai mari șanse ca membrii ei să fie egali, posedând, în același timp, cea mai mare putere de a proteja aceste valori? Care este cel mai bun mod de a înțelege statul? Aceste întrebări sunt la fel de importante pentru noi, acum, pe cât erau și în Grecia antică, iar în această carte mă opresc asupra unora dintre cele mai importante răspunsuri, vechi și noi, prin intermediul unor comentarii al căror scop este acela de a facilita înțelegerea scrierilor esențiale dedicate acestor teme, precum și a contextului în care au fost scrise.

Cartea de față oferă o înțelegere aprofundată a cărților, a pamfletelor și a discursurilor unor lideri politici de referință, de la Abraham Lincoln până la Winston Churchill și Margaret Thatcher, precum și a unor texte esențiale, de la Leviatanul lui Hobbes până la Sfârșitul istoriei și ultimul om de Francis Fukuyama, care au schimbat gândirea și au schimbat lumea. În domeniul politicii, cuvântul scris contează deoarece deseori a dus la schimbări ale lumii reale: Contractul social al lui Rousseau și Discurs asupra inegalității au reprezentat surse de inspirație pentru Revoluția franceză; The Federalist Papers (Scrierile federaliste) ale lui Hamilton, Madison și Jay le-au conferit o sobrietate crucială celor care pledau pentru o nouă constituție americană; Manifestul Partidului Comunist al lui Marx și Engels i-a entuziasmat pe muncitorii oprimați, însă a dus la o lume divizată timp de aproape un secol; Arhipelagul Gulag al lui Soljenițîn și Originile totalitarismului de Arendt au înfățișat răul definitoriu pentru regimurile totalitare ale lui Hitler și Stalin; iar Drumul către servitute al lui Hayek și Ferma animalelor a lui George Orwell au demolat idealul „planificării centralizate" ca mijloc menit să ducă la o societate justă. Apoi, The Three Principles of People (Cele trei principii ale poporului) de Sun Yat-sen a jucat un rol esențial în justificarea unei republici chineze rupte de secolele de stăpânire dinastică sau dominație a puterilor coloniale, iar Civil Disobedience (Nesupunerea civică) a lui Thoreau i-a inspirat pe Gandhi, pe Nelson Mandela și pe Martin Luther King în campaniile lor pentru dreptate. Silent Spring (Primăvara mută) a lui Carson a reprezentat catalizatorul mișcării ecologiste moderne, iar No logo a lui Klein a cristalizat sentimentele protestatarilor antiglobalizare. Un exemplu mai recent al relevanței textelor politice clasice este popularitatea Tratatului despre toleranță al lui Voltaire, un atac la adresa fanatismului religios care a urcat în topul bestsellerurilor franceze în urma asasinatelor de la Charlie Hebdo.

„Ideile economiștilor și ale filosofilor politici sunt mai influente decât se crede îndeobște, a spus John Maynard Keynes. „Într-adevăr, lumea este condusă de puține alte lucruri. Oamenii practici, care se cred scutiți de influențe intelectuale, sunt, în general, sclavii vreunui economist defunct. În această carte mă concentrez asupra filosofiei politice, deși am inclus și câteva titluri de economie politică precum Drumul către servitute, de Hayek, sau De ce eșuează națiunile (Editura Litera, 2016), de Acemoglu și Robinson. În mod evident, cele două domenii se suprapun, și cum economia merită un volum dedicat, intenționez să public unul intitulat 50 de Clasici – Economie.

50 de Clasici – Politică acoperă o perioadă de 2 500 de ani, include stânga și dreapta, gânditori și făptuitori, eco­no­miști (Mancur Olson), activiști (Saul Alinsky), strategi militari (Clausewitz), lideri vizionari (Sun Yat-sen), filosofi ai libertății (Lord Acton, Isaiah Berlin, Robert Nozick), pro­pa­gandiști de stânga (Jean-Jacques Rousseau, Emma Goldman, Mary Wollstonecraft) și conservatori (Edmund Burke). Cartea de față nu pierde din vedere nici liberalismul, o filosofie politică care pune accentul pe libertatea personală ca valoare supremă, subliniind, totodată, importanța societăților deschise și a economiilor de piață.

Indiferent dacă te consideri conservator, liberal, socialist sau marxist, această carte îți poate oferi o înțelegere mai profundă a dezvoltării filosofiilor cărora te opui și a indivizilor din spatele acestora. Încerc să-l ajut pe cititor să-i înțeleagă pe oamenii din spatele unor legende ale leader­shipului politic precum Lincoln, Churchill, Gandhi, King și Mandela, ale căror realizări demonstrează că „puterea individului" este remarcabil de importantă în interiorul marilor mișcări reformatoare și al luptelor pentru dreptate, precum și în însuși procesul de guvernare. Deciziile unor indivizi care ocupă funcții de președinte sau prim-ministru contează încă, nu numai în chestiuni legislative, ci și din perspectiva călăuzirii conștiinței naționale.

Omul este din fire un animal social.

Aristotel, Politica

Ce este politica mai exact? În greaca veche, termenul politikos desemna problemele obștești ale orașului-stat Atena, iar polis reprezenta un grup de cetățeni care conducea cetatea. De la început, „politica" a fost ceva ce a aparținut poporului. Guvernarea unui despot sau a unui tiran nu ținea foarte mult de politică, ci mai degrabă de stăpânire.

Cu timpul, cuvântul politică a ajuns să însemne arta și știința guvernării sau relațiile sociale care implicau autoritatea și puterea. Astăzi, când se gândesc la politică, majoritatea oamenilor au în minte conflictele dintre partide și diferențele de idei de pe scena politică internă sau relațiile dintre state, pe scena internațională. La un nivel social și cultural elementar, când spunem că ceva este politic, ne referim la faptul că este contestat, că este văzut în moduri complet diferite ca urmare a unor filosofii de viață și interpretări referitoare la ce anume este „bine".

Aceste moduri diferite de a vedea lucrurile se datorează în parte familiilor noastre, în parte condiționărilor sociale

și vremurilor în care trăim sau poate și unui sentiment înnăscut al dreptății.

Celebra afirmație a lui Aristotel pare cât se poate de evidentă la 2 300 de ani distanță de momentul în care a fost rostită. Aproape toți trăim într-o comunitate politică, de obicei un stat, și ne supunem regulilor acesteia. Indiferent dacă națiunea în care trăim este liberă sau autoritară, plecând în altă parte, am ajunge probabil într-o altă țară, cu propriile reguli, eventual diferite. Chiar și dacă am găsi un colț de lume unde statele și legile nu există, probabil că nu ar fi un loc unde am vrea să trăim. Ne reunim de dragul comunității și respectăm legi pentru motive întemeiate, iar viețile noastre sunt influențate de comunitatea politică în care trăim. Aristotel credea că statul era o „creație a naturii" care preceda individul. La urma urmei, în izolare, oamenii nu sunt autonomi și caută să devină parte dintr-un întreg mai mare. Pentru el, un individ care alegea să rămână independent era „fie o fiară, fie un zeu". Statul era din toate punctele de vedere mai mare decât individul, iar a fi parte din stat reprezenta un privilegiu. Oamenii existau pentru gloria statului, nu viceversa.

Povestea lui Socrate evidențiază și mai mult această plecăciune în fața statului. Când Socrate a fost condamnat la moarte pentru că demascase ipocrizia și corupția din guvernul atenian, prietenii lui au vrut să-i dea posibilitatea să evadeze mituindu-i pe temniceri. De ce să nu fi continuat să-i critice pe conducătorii Atenei din exil? Cu siguranță aceasta ar fi fost abordarea cea mai utilă (și, cu atât mai mult, cea mai satisfăcătoare). Totuși, Socrate a făcut exact opusul. Acceptându-și pe deplin soarta, în virtutea faptului că sentința sa fusese pronunțată într-un tribunal atenian, a ales să moară. Actul său avea să demonstreze că statul și conducătorii acestuia aveau o importanță mai mare decât oricare persoană, chiar și una care considera că legile erau greșite.

În accepțiunea grecilor din Antichitate, ceea ce ne deosebea profund de alte animale, dincolo de abilitatea de a vorbi, era capacitatea noastră de a discerne ceea ce este drept sau nu, bun sau rău, motiv pentru care și scopul statului era unul esențialmente moral. Deși viziunile lor asupra modului în care ar fi trebuit conduse societățile erau diferite, atât Aristotel, cât și Platon au înțeles că în societate ființele omenești sunt educate și civilizate, pentru că sunt făcute să trăiască în acord cu un principiu superior: dreptatea.

Desigur, acest mod de a vedea relația dintre stat și cetățean nu a durat la nesfârșit. În timp ce gânditorii creștini precum Augustin și Toma d’Aquino au păstrat dimensiunea morală a politicii prin faptul că au pledat pentru construirea unei „Cetăți a lui Dumnezeu pe pământ, gânditori politici de mai târziu, precum Machiavelli și Hobbes, au dezvoltat o viziune mai optimistă asupra statului. Machiavelli era în favoarea republicilor, însă credea că acestea se puteau consolida doar printr-un stat puternic, centralizat, și – chiar și atunci – scopul statului nu era dreptatea în sine, nici îmbunătățirea situației cetățenilor, ci asigurarea ordinii publice. Viziunea lui Hobbes asupra guvernării era și mai tranșantă. În opinia sa, înainte să existe civilizația, oamenii trăiau cu o frică perpetuă de moarte și de război. Nu exista conceptul de „binele suprem, ci doar oameni care își urmăreau propria dorință pentru putere, plăcere sau lux. Conform unei formulări celebre a lui Hobbes, în stare naturală, „viața omului este solitară, modestă, neplăcută, crudă și scurtă". Condiția umană ar putea fi îmbunătățită doar într-un stat al cărui unic monarh puternic ar avea o autoritate atât de mare, încât războiul și conflictul nu ar fi tolerate. În schimbul supunerii, oamenii ar putea să-și vadă în tihnă de viețile lor.

Această viziune mai moderată a contractului social dintre persoană și stat își va găsi expresia în filosofi precum John Stuart Mill, care considera că orice sporire a puterii statului, chiar și bazată pe cele mai bune intenții, însemna în același timp o reducere a libertăților personale. În secolul XX, Isaiah Berlin, Friedrich Hayek și Robert Nozick au găsit motive pentru a critica egalitarismul nemilos al Revoluției franceze inspirate de Rousseau, impasul spre care se îndrepta comunismul lui Marx și, într-o măsură mai mică, statul bunăstării contemporane pentru care pledau Beatrice și Sidney Webb. Potrivit viziunii ultra-liberale, încercarea de a promova justiția socială și de a asigura bunăstarea cetățenilor poate să fie, de fapt, o idee periculoasă. Oamenilor le-ar fi mai bine dacă ar plăti pentru un stat mic, simplu, care oferă protecție în fața violenței, impune respectarea contractelor, asigură educație elementară și, eventual, pune la punct o infrastructură pentru ca lucrurile să funcționeze.

Aceasta este doar o schiță a clivajului peren dintre cei care cred că guvernul există pentru a îmbunătăți în mod activ viețile oamenilor și cei care cred că principalul său scop este acela de a garanta libertatea. Deși aceasta ar putea să pară o diferență filosofică subtilă, de fapt, este o diferență ce poate să producă rezultate care diferă în mod radical.

O scurtă trecere în revistă a literaturii va juca rolul de introducere a cărții.

FILOSOFIA LIBERTĂȚII

Libertatea ca scop în sine

Puterea tinde să corupă, iar puterea absolută corupe în mod absolut.

Lord Acton

Lord Acton, Eseuri despre libertate și putere

Hannah Arendt, Originile totalitarismului

Isaiah Berlin, Două concepte de libertate

F.A. Hayek, Drumul către servitute

Robert Nozick, Anarhie, stat și utopie

Karl Popper, Societatea deschisă și dușmanii ei

Lord Acton vedea istoria ca pe un marș îndelungat către mai multă libertate, Providența lucrând în subsidiar, pentru ca binele să triumfe în cele din urmă asupra răului. Cu toate acestea, știind că libertatea politică înseamnă libertate de acțiune, el nu își făcea iluzii că s-ar putea ajunge vreodată la o societate perfectă. Momentul în care un individ sau un stat încearcă să ajungă la o anumită perfecțiune, sau la o unică viziune asupra felului în care trebuie rânduite lucrurile, este momentul în care

lucrurile încep să meargă prost. Pentru Acton, libertatea era „fructul gingaș al unei civilizații mature". Este nevoie de mult timp pentru ca libertatea să prindă rădăcini în instituții, însă, chiar și când se ajunge la acest stadiu, libertatea poate fi încă subminată ca urmare a subversiunii sau a corupției.

Hannah Arendt afirma că mișcările totalitare își extrag puterea dintr-o pretenție de a fi expresii ale unor forțe „inevitabile" ale Naturii sau ale Istoriei. Prin comparație cu aceste forțe, viața individuală și libertățile acesteia contează prea puțin, astfel oamenii devin dispensabili. Isaiah Berlin a pus întrebarea pe care toți trebuie să ne-o punem când cerem mai multă egalitate sau mai multe drepturi: libertatea pe care o căutăm este menită să le dea oamenilor posibilitatea de a fi așa cum sunt sau să le ofere șansa de a trăi în conformitate cu viziunea noastră asupra umanității și a societății? Intențiile noastre pot fi bune, totuși, potrivit lui Berlin, adevărata libertate presupune, așa cum afirmă Kant, că „nimeni nu are dreptul să mă constrângă să fiu fericit în felul în care înțelege el fericirea". Perfecțiunea omenirii este un mit periculos care, oricât de bine intenționat ar fi, duce în mod inevitabil la consecințe neplăcute.

Analizând istoria europeană de la orașele-stat italiene din perioada Evului Mediu și până la Marea Britanie industrială, Friedrich Hayek a susținut că puterea și bogăția Occidentului s-au datorat libertății economice, care a adus cu sine mai multă libertate politică. Însă dorința de „a face ceva, de a interveni prin intermediul statului pentru a rezolva problemele, a slăbit inevitabil principiul acțiunii libere și al potențialului dezvoltat în mod liber și a dus la ascensiunea economiilor „planificate. Problema acestor economii constă nu doar în faptul că guvernele nu sunt capabile să aloce resursele în mod eficient, ci și în faptul că orizontul de alegere al indivizilor se îngustează progresiv în conformitate cu scopurile

definite de stat. John Stuart Mill a articulat această problemă în secolul al XIX-lea, în eseul său Despre libertate, afirmând că „singurul scop în numele căruia puterea poate fi exercitată, în mod legitim, asupra oricărui membru al unei comunități civilizate, împotriva voinței sale, este acela de a împiedica răul făcut altora. O astfel de filosofie a libertății duce, în mod logic, la o poziție conform căreia doar statul minimal este justificat. „Orice individ are drepturi, a spus Robert Nozick, „și nimeni – persoană sau grup – nu îi poate face anumite lucruri (fără să îi încalce drepturile). Aceste drepturi sunt atât de puternice și merg atât de departe, încât se poate pune întrebarea ce rol mai au statul și reprezentanții lui oficiali, dacă mai au vreunul. Nozick a vizat conceptul de „dreptate distributivă. Înainte de a începe să discutăm despre „ce anume ar trebui să facă statul" pentru a îndrepta nedreptățile, trebuie să pornim de la esența problemei: faptul că cineva deține ceea ce urmează să fie redistribuit.

Până la urmă, „societatea deschisă a lui Karl Popper nu presupunea crearea unei Utopii, a unei Cetăți a lui Dumnezeu, a unei mari Republici sau a unui Paradis muncitoresc, ci mai degrabă o dorință mai modestă de a găsi soluții la probleme specifice și de a conserva libertatea și responsabilitatea individuală. „Necazurile noastre cele mai mari, a spus Popper, izvorăsc din „dorința noastră nerăbdătoare de a îmbunătăți soarta semenilor noștri." Marile planuri bazate pe bune intenții captează întreaga atenție și agită spiritele, în timp ce vocea adevăratei libertăți se zbate să fie auzită.

RECUNOAȘTERE ȘI DREPTURI

Lupta pentru egalitate de-a lungul epocilor

Arcul moral al universului este lung, dar se îndoaie spre dreptate.

Martin Luther King

Mohandas K. Gandhi, O autobiografie

Martin Luther King, Autobiografia lui Martin Luther King Jr.

Nelson Mandela, Lungul drum spre libertate

Karl Marx și Friedrich Engels, Manifestul Partidului Comunist

John Stuart Mill, Supunerea femeilor

George Orwell, Ferma animalelor

Jean-Jacques Rousseau, Discurs asupra inegalității

Richard Wilkinson și Kate Pickett, Nivelul spiritului

Mary Wollstonecraft, În apărarea drepturilor femeii

Istoria poate fi văzută și ca o lungă luptă pentru recu­noaștere și drepturi.

Karl Marx a luat partea celor din clasa muncitoare care odinioară trudiseră la câmp pentru un nobil local, dar care, acum, după industrializare, ajunseseră carne de tun în fabrici. Forțați să se mute în orașe, oamenii din această majoritate suprimată ar fi putut deveni conștienți de faptul că erau o clasă cu putere politică, nu doar niște mărfuri profitabile de care să beneficieze plutocrații și burghezii. Manifestul Partidului Comunist al lui Marx și Engels și-a atins scopul de a cataliza apariția acestei noi conștiințe.

În cartea În apărarea drepturilor femeii, Mary Wollstonecraft făcea apel la o reevaluare a rolurilor și a abilităților femeilor, mai ales din perspectiva scandalului generat de educația femeilor sau de absența ei. Această gândire era cu mult înaintea vremurile sale, încât, 75 de ani mai târziu, John Stuart Mill trebuia să pledeze pentru aceeași cauză, iar femeile din Marea Britanie vor aștepta încă 25 de ani înainte de a avea drept de vot chiar și la alegerile locale. Deși o asemenea rezistență la schimbare pare incomprehensibilă acum, lunga luptă care s-a dovedit a fi necesară ne ajută să ne facem o idee despre sistemul și mentalitatea împotriva cărora se opun reformatorii și activiștii.

Martin Luther King a crezut că putea să învingă segregarea prin puterea iubirii creștine, însă a aflat curând că se impuneau alte tactici. Lupta lui King pentru drepturile negrilor a început să dea roade doar după ce a împrumutat de la Gandhi filosofia rezistenței nonviolente și după ce a început să pună în aplicare principiile lui Thoreau referitoare la nesupunerea civică. Deși a cochetat inițial cu terorismul, Nelson Mandela a ajuns, la rândul lui, la concluzia că opțiunea de a-l face de rușine pe opresor era mai puternică decât insurecția armată. Luptele lui King, Mandela și Gandhi nu pot fi văzute ca un afront la adresa libertății altora. Într-adevăr, drepturile civile și eliberarea de apartheid sau de regimuri coloniale sunt esențiale pentru demnitatea omenească, iar victoriile luptătorilor pentru libertate sunt, în cele din urmă, văzute ca triumfuri ale întregii umanități.

Pentru Jean-Jacques Rousseau, societatea bună este cea care înlocuiește inegalitatea naturală, fizică și mentală dintre oameni cu o egalitate bazată pe lege, „astfel încât, oricât de inegali ar fi din punctul de vedere al puterii și al inteligenței, oamenii devin egali prin convenție și prin dreptul fiecăruia". O societate n-ar trebui să existe doar pentru a menține ordinea sau pentru a proteja proprietatea, ci trebuie să aibă și un scop moral precum echitatea sau justiția socială. Altminteri, cu cât existența unei societăți se extinde pe o perioadă mai lungă, cu atât mai multe câștiguri și beneficii le revin celor care, pur și simplu, le-au moștenit. În Nivelul spiritului, epidemiologii Richard Wilkinson și Kate Pickett prezintă rezultatele unor studii care indică faptul că un număr mare de boli fizice și mentale par să fie strâns legate de venit și clasa socială. Inegalitatea tinde să promoveze prejudecățile, reduce armonia socială și erodează comunitățile; nu este rea doar pentru săraci, ci pentru întreaga populație. Libertatea contează prea puțin dacă nu avem acces la servicii medicale la prețuri accesibile, sau dacă nu avem drumuri pe care să conducem, sau dacă nu simțim că suntem egali în societate. Dacă, așa cum afirmă unii analiști, asistăm, în economiile avansate, la o schimbare în ceea ce privește repartizarea veniturilor, dezbaterea referitoare la inegalitate va continua să provoace divergențe, și poate chiar vom vedea apariția unui nou interes față de analiza marxistă și problema drepturilor muncitorești.

George Orwell se considera un socialist democratic, dar repulsia pe care a simțit-o față de Stalin l-a determinat să scrie celebra sa satiră, o critică la adresa revoluției bolșevice și a sistemelor totalitare. Ferma animalelor ilustrează naivitatea celor care continuau să creadă că Rusia stalinistă reprezenta un experiment nobil. Cartea reprezintă un avertisment cutremurător cu privire la modul în care ideea de egalitate poate să fie denaturată de putere. Când animalele preiau puterea asupra fermei, pornesc de la principiul că toate sunt egale. Dar, în cele din urmă, porcii responsabili cu conducerea treburilor obștești rescriu porunca scrisă cu vopsea pe una din laturile hambarului: Toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale decât altele.

ACȚIONEAZĂ ACUM

Rolul activismului politic

Nu poate exista o tragedie mai întunecată sau mai devastatoare decât moartea credinței omului în sine însuși și în puterea sa de a-și croi propriul viitor.

Saul Alinsky

Saul Alinsky, Reguli pentru radicali

Rachel Carson, Primăvara mută

Emma Goldman, Anarhism și alte eseuri

Naomi Klein, No logo

Thomas Paine, Bunul-simț

Upton Sinclair, Jungla

Henry David Thoreau, Nesupunerea civică

Așa cum a scris Saul Alinsky în manualul care, printre alții, l-a inspirat și pe Barack Obama, radicalii trebuie să înțeleagă însăși natura puterii pentru a-și putea vedea vreodată scopurile materializate. La fel cum Principele lui Machiavelli a devenit un instrument menit să-i ajute pe cei aflați la conducere să-și păstreze puterea, tot astfel, Alinsky a vrut să furnizeze un îndreptar pentru „cei săraci, excluși și oprimați, ca să poată lua înapoi ceea ce le lipsea. „Schimbările semnificative din decursul istoriei au fost făcute de revoluții, a afirmat el, dar în graba lor de a realiza schimbarea, radicalii rareori îi înțeleg mecanismul.

Deși născut în Anglia, Thomas Paine a fost unul dintre primii activiști ai Americii. Este ușor să uităm că ideea răsturnării puterii britanice a fost una radicală, chiar dacă puterea colonială era în general disprețuită. Înțelegând această ambivalență, în pamfletul său, Bunul-simț, Paine a atacat mult lăudata constituție a Marii Britanii, prezentând-o ca pe un produs al unei clase superioare privilegiate, care a făcut legea special pentru a-și proteja interesele. A fost capabil să genereze o idee a inevitabilității istorice prin afirmația sa potrivit căreia cauza Americii era pur și simplu cea mai recentă etapă din lunga strădanie a umanității pentru mai multă libertate și egalitate. A fost de partea bună a istoriei. Cu toate acestea, 75 de ani mai târziu, eseistul Henry Thoreau era nemulțumit de ceea ce, conform opiniei sale, devenise Republica Americană, în speță un invadator de teritorii mexicane în numele „destinului evident" și a cărui expansiune către vest era condamnabilă din punct de vedere moral. Fără putere sau armată, Thoreau a considerat că cel mai bun mod de a protesta era refuzul de a-și plăti taxele, dat fiind faptul că acestea aveau să fie folosite pentru a finanța războiul. Deși pe Thoreau l-a costat puțin (a petrecut o noapte în închisoare), ideea de rezistență nonviolentă va avea un impact uriaș asupra activismului politic, de la Marșul Sării al lui Gandhi, trecând prin boicotarea autobuzelor de către Luther King până la grevele muncitorești ale lui Mandela.

Radicalii americani Upton Sinclair și Emma Goldman au eșuat, în mare, în încercarea lor de a aduce valori socialiste într-o țară profund capitalistă, dar gândirea lor a lăsat în urmă o moștenire. Scopul faimoasei prezentări a lui Sinclair despre industria cărnii din America a fost acela de a arăta corupția și efectele dezumanizante ale capitalismului brut, dar oamenii au fost șocați de standardele reduse ale igienei alimentare pe care le-a făcut cunoscute, iar în câteva luni au fost impuse legi mai stricte. Anarhismul lui Goldman a dus la varii încercări de a o reduce la tăcere, printre care întemnițarea și exilarea ei în Rusia, măsuri care, în opinia sa, nu făceau decât să demonstreze că interesele corporatiste controlau sistemul; democrația era o farsă, deoarece nu făcea nimic pentru a schimba condiția femeilor și cea a clasei muncitoare. Printre moștenitorii acestei tradiții radicale se numără Noam Chomsky (vezi 50 de Clasici – Filosofie) și Naomi Klein. Explorând partea întunecată a capitalismului global, ea a atras atenția asupra muncitorilor din Asia care produc bunuri electronice sau haine de firmă scumpe pe salarii de mizerie. Respingerea ei a entuziastului „consens liberal", conform căruia globalizarea aduce cu sine o creștere a nivelului de trai pentru toată lumea, s-a armonizat cu retorica protestelor anticapitaliste de pe întregul mapamond.

Aspectul cel mai frapant al activismului politic constă în faptul că este nevoie doar de o persoană pentru a iniția un val al schimbării. Când Primăvara mută a lui Rachel Carson a informat opinia publică americană cu privire la contaminarea lanțului trofic, dispariția unor păsări și animale cunoscute și dovezile conform cărora utilizarea pesticidelor și a altor substanțe chimice în agricultură ar putea duce la cancer, ceea ce astăzi numim ecologism a devenit brusc o problemă politică esențială. Oamenii de știință ai lui Kennedy au validat cartea și până în 1972 America a interzis utilizarea DDT-ului în agricultură. Povestea lui Carson demonstrează că schimbarea are loc doar atunci când oamenii nu se lasă intimidați de statu-quo, iar succesul lor depinde de garantarea libertății de exprimare. Cu adevărat puternică este națiunea care nu doar îi lasă pe oameni să spună ce gândesc, ci care rămâne deschisă la ideile care aduc înnoirea clasei politice.

GEOPOLITICA

Puterea nu stă niciodată în loc

Oricare ar fi scopul suprem al politicii internaționale, puterea este întotdeauna scopul imediat. Obiectivul imediat al oamenilor de stat și al popoarelor poate fi căutarea libertății, a siguranței, a prosperității... Dar oricând se luptă să-și realizeze scopul prin mijloacele ce țin de politica internațională, o fac luptându-se pentru putere.

Hans Morgenthau

Norman Angell, Marea iluzie

Carl von Clausewitz, Despre război

Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale

Paul Kennedy, Ascensiunea și decăderea marilor puteri

Hans Morgenthau, Politica între națiuni

Joseph S. Nye, Viitorul puterii

Fareed Zakaria, Lumea postamericană

Hans Morgenthau a spus că, în ceea ce privește motivația, acțiunea politică se încadrează întotdeauna în una din trei categorii de bază: pentru a păstra puterea, pentru a spori puterea sau pentru a demonstra puterea. Putem încerca să facem afacerile internaționale să pară științifice sau raționale utilizând termenul „relații internaționale", însă, în realitate, vorbim întotdeauna mai degrabă despre interese decât despre idei abstracte de egalitate sau justiție. Chiar și când națiunile încearcă să realizeze un obiectiv mai înalt, precum pacea sau justiția, pot să o facă doar dacă sunt considerate într-o oarecare măsură puternice sau influente. Morgenthau a fost unul dintre fondatorii realismului în perioada Războiului Rece, când armele nucleare păreau să amenințe lumea, însă este în continuare dificil să-i respingi concepțiile despre natura puterii la nivel internațional. Chiar și faimosul concept al lui Joseph Nye de „soft power", pe care îl descrie drept abilitatea de a-i influența pe alții fără să folosești puterea, tinde să fie o alegere făcută de state-națiune care dispun deja de un anumit grad de putere militară hard. Nye notează că aproape toate statele își doresc să fie considerate pașnice și să li se recunoască contribuția la organizații supranaționale precum ONU, însă, în același timp, nu multe dintre ele cheltuiesc mai puțin pe apărare decât cheltuiau înainte; bugetele militare colosale sunt văzute ca o politică de asigurare costisitoare de care nici un stat rațional nu se poate lipsi. Din ce în ce mai mult, puterea înseamnă și capacitatea de a face față atacurilor cibernetice. Astfel de mecanisme de apărare pot reprezenta doar o mică parte din cheltuielile pentru marină sau armată, dar fără ele o națiune este vulnerabilă.

Cu siguranță, lumea este acum atât de interconectată din punct de vedere economic și atât de interdependentă, încât războiul dintre marile puteri este lipsit de sens. Exact acesta a fost argumentul lui Norman Angell, însă, peste doar patru ani, aceleași puteri se aflau în război și aveau să revină pentru o nouă rundă peste 25 de ani. În ambele cazuri, sentimentele germane de inferioritate națională au fost compensate de o dorință de a dobândi teritorii și putere, care cu greu ar fi putut fi considerată drept rațională; cu toate acestea, Morgenthau a observat că întotdeauna politica se reduce, în cele din urmă, la natura umană sau la „pornirile bio-psihologice de a trăi, a se înmulți și a domina. Într-adevăr, Clausewitz chiar a pretins că numai războiul este capabil să-i insufle curaj unui popor și să contracareze „pasivitatea și dorința de confort care corup poporul în vremuri de creștere economică și de prosperitate. El a pornit, de asemenea, de la presupoziția că puterea militară este baza avuției naționale, însă secolul al XIX-lea a fost o perioadă relativ pașnică, iar marile bătălii pe care le descrie au fost o nimica toată în comparație cu conflagrațiile secolului XX.

Cu privire la legătura dintre puterea economică și cea militară, în anii 1980 istoricul Paul Kennedy a remarcat că toate marile puteri și imperii se confruntă cu costuri uriașe, destinate protejării granițelor și intereselor proprii, însă aceste costuri ating deseori cel mai înalt nivel după ce creșterea economică a atins, la rândul ei, nivelul maxim. Argumentul „supraextinderii imperiale" a fost aplicat cu ușurință în ceea ce privește declinul Imperiului Britanic, însă Kennedy a produs consternare prin afirmația că Statele Unite se îndreptau către aceeași destinație; întrebarea era cum anume își vor gestiona declinul relativ. În anii 1990, Samuel Huntington a susținut că nu doar America, dar și Occidentul trecea printr-o eclipsă ușoară a puterii. Caracteristicile politice distinctive ale emisferei vestice, inclusiv separația dintre biserică și stat, erau toate respinse, în diferite grade, de țările non-occidentale. Acest proces nu urma decât să accelereze pe măsură ce puterile respective deveneau mai bogate și mai puternice. Lumea fusese întotdeauna divizată între civilizații, iar acum că Războiul Rece luase sfârșit, sursele majore de conflict în secolul XXI aveau să fie din nou de natură culturală și religioasă, nu economică. Evenimentele din 11 septembrie nu au făcut decât să lase impresia confirmării acestei teze, iar Huntington (care a murit în 2008) nu ar fi fost deloc surprins de uciderea unor jurnaliști de către islamiști extremiști în Franța sau de marșurile împotriva imigrației din Germania.

Ideile lui Huntington rămân incorecte din punct de vedere politic, iar formatorii de opinie contemporani au în continuare tendința de a se concentra pe felul în care economia antrenează dinamica puterii la nivel mondial. Pentru Fareed Zakaria, secolul XXI va fi despre „ascensiunea celorlalți" (China, India, Brazilia și așa mai departe). Cu toate acestea, el susține că și într-o lume a națiunilor în ascensiune rapidă, America are capacitatea de a rămâne dominantă din punct de vedere politic, deoarece, spre deosebire de alte puteri, forța sa se sprijină pe cea economică. Universitățile aici sunt cele mai bune, inovația și tehnologia sa le depășește pe ale tuturor celorlalți, iar deschiderea sa îi dă posibilitatea să atragă în continuare mari talente ale lumii. Astfel de aspecte sunt mai relevante decât blocajul politic, datoria și deficitele asupra cărora se concentrează știrile, și garantează că viitorul Americii va fi strălucitor indiferent ce fac alte țări. Va fi nevoie de decenii, dacă asta se va întâmpla vreodată, pentru ca puterea militară a Chinei să se apropie măcar de cea a Statelor Unite. În viitorul apropiat, Statele Unite nu pot fi depășite din punct de vedere militar, economic și politic.

LEADERSHIP POLITIC

Viziune și implementare

Cei 14 oameni implicați erau cu totul remarcabili – oameni sclipitori, capabili, devotați, care iubeau din toată inima Statele Unite... Dacă șase dintre ei ar fi fost președinți ai SUA, lumea ar fi fost uimită.

Robert Kennedy

Graham T. Allison și Philip Zelikow, Esența deciziei

Edward Bernays, Propaganda

Carl Bernstein și Bob Woodward, Toți oamenii pre­șe­din­telui

Winston Churchill, Nori de furtună

Abraham Lincoln, Discursul de la Gettysburg

Sun Yat-sen, Cele trei principii ale poporului

Margaret Thatcher, Autobiografia

Comentariul lui Robert Kennedy referitor la abilitatea fratelui său de a lua decizii în timpul Crizei Rachetelor Cubaneze ne reamintește ce este leadershipul și ceea ce poate fi. Analiza lui Allison și a lui Zelikow, referitoare la cercurile decizionale din SUA și din URSS, scoate în evidență faptul că, alături de factorii pur politici (după fiascoul din Golful Porcilor, John F. Kennedy trebuia să se reabiliteze și, confruntându-se cu criticile severe ale republicanilor, să demonstreze că era puternic), tendințele și capacitățile marinei și ale serviciilor secrete din fiecare țară au avut un impact crucial asupra modului în care s-a desfășurat criza. Cu toate acestea, calea pe care a ales-o președintele – o blocadă a navelor sovietice sprijinită de forță militară, permițându-i lui Hrușciov să-și salveze întrucâtva imaginea – s-a dovedit a fi exact ceea ce trebuia pentru a detensiona situația și a salva lumea de la o conflagrație nucleară. Succesul lui Kennedy a rezultat, de asemenea, din capacitatea sa de a vedea evenimentele din Cuba ca parte a unui context mai larg (dorința sovieticilor de a redobândi Berlinul), în loc să le vadă ca pe un incident izolat. Momentul său de glorie contrastează cu penibilul Casei Albe din timpul Administrației Nixon, așa cum a fost acesta expus de Carl Bernstein și Bob Woodward. La momentul afacerii Watergate, Nixon se afla în avantaj din punct de vedere electoral și nu avea nevoie de o campanie bazată pe manevre murdare, însă ispita de „a le veni de hac" oponenților săi, în loc să se concentreze pe marile probleme, avea să fie, în cele din urmă, fatală pentru mandatul său.

Deși moralitatea unor lideri precum Martin Luther King, Gandhi sau Mandela poate avea o importanță covârșitoare atunci când vine vorba de justificarea schimbării, este cu totul altceva să stai pe fotoliul de președinte sau de prim-ministru și să iei decizii care vor afecta milioane de oameni. Curajul lui Churchill, în calitate de lider pe timp de război, s-a datorat în parte talentului său de istoric; a fost capabil să vadă ascensiunea lui Hitler, pur și simplu, ca pe un alt exemplu de agresiune pan-europeană, iar în calitate de unic membru al cabinetului său de război care luptase în Primul Război Mondial, poseda o capacitate rară de a înțelege în mod clar adevăratele planuri ale Germaniei. În opinia lui, era clar ca bună ziua ce trebuia să facă Marea Britanie. Problema era cum să-l înfrunte pe Hitler, atunci când momentul, inevitabil, avea să vină, și până în 1939 a petrecut „zece ani de cumpănă aprofundând toate detaliile legate de capacitățile și de tehnologia marinei britanice. Genialitatea lui Churchill a constat în faptul că a avut perfectă dreptate în materie de decizii politice (acolo unde Chamberlain și mulți alții eșuaseră), pe lângă o extraordinară capacitate de a sesiza detaliile. Afirmația lui Clausewitz potrivit căreia „amatorii se concentrează pe strategie, experții pe logistică nu i s-ar fi potrivit nimănui mai bine.

Și Margaret Thatcher a avut o înțelegere profundă a locului Marii Britanii în lume și, deși mai realistă decât Churchill atunci când venea vorba de declinul imperiului ei, era îngrozită de felul în care Marea Britanie postbelică părea că doar se menține la suprafață prin împrumuturi guvernamentale și ca urmare a dorinței sindicatelor. Profilurile liderilor adevărați tind să confirme adevărul remarcii primului-ministru australian, Paul Keating, potrivit căruia „politica bună înseamnă o legiferare bună". Electoratul nu va îndrăgi neapărat un politican pentru faptul că aduce schimbări radicale, însă oamenii cunosc diferența dintre politicile care urmăresc binele pe termen lung și cele concepute doar pentru a câștiga următoarele alegeri. Thatcher a reușit, acolo unde puțini se așteptau să reușească, tocmai pentru că era radicală. Programul său de reglementare și privatizare avea să fie copiat peste tot în lume, iar filosofia statului minimal, pe care o împărtășea cu Ronald Reagan, a zdruncinat confortabilul consens postbelic. Politica ei fermă și dură față de Uniunea Sovietică se va dovedi corectă, atât din punct de vedere moral, cât și din punct de vedere politic.

Cuvântul propagandă are adesea o reputație foarte proastă, însă, așa cum a subliniat Edward Bernays, el se referă, pur și simplu, la un efort concertat de a mobiliza oamenii pentru o cauză. Dacă ne bazăm pe această definiție, atunci Abraham Lincoln a fost unul dintre cei mai mari propagandiști. Lincoln a ținut primul discurs împotriva sclaviei în 1854, apoi și-a pus în valoare remarcabilele aptitudini oratorice și argumentative pentru a convinge opinia publică americană că avea dreptate. Discursul de la Gettysburg a prezentat, în mod justificat, problema sclaviei ca parte dintr-o nevoie mai amplă de integritate națională. Un alt mare propagandist, Sun Yat-sen, își pierduse orice speranță din pricina vulnerabilității Chinei în fața agresiunii japoneze și a exploatării coloniale de către puterile occidentale. Sun a condus, în cea mai mare parte din exil, o lungă campanie prin care a militat ca China să se desprindă de secolele de dominație dinastică și de influența străină, pentru ca astfel să se bazeze pe forțele proprii. Pledând pentru un nou naționalism chinezesc, ce ar fi urmat să restaureze măreția Chinei, Cele trei principii ale poporului au contribuit la deșteptarea conștiinței naționale. Autodeterminarea este întotdeauna greu de criticat în termeni morali, însă este nevoie de leadership pentru a o transforma în realitate.

GUVERNE ȘI STATE

Cel bun, cel rău și cel urât

A-l lipsi pe om de libertate înseamnă să-l cobori la statutul de obiect, în loc să-l ridici la statutul de persoană. Omul nu trebuie să fie niciodată tratat ca un mijloc subordonat scopului statului, ci trebuie tratat întotdeauna ca scop în sine.

Martin Luther King

Căci toate țările care se bucură de libertate deplină, așa cum am spus, evoluează cel mai repede cu putință.

Niccolò Machiavelli

Aristotel, Politica

Edmund Burke, Reflecții asupra Revoluției din Franța

Alexander Hamilton, John Jay și James Madison, Scrierile federaliste

Thomas Hobbes, Leviatanul

John Locke, Două tratate despre guvernare

Niccolò Machiavelli, Discursuri asupra primei decade a lui Titus Livius

Mencius, Scrierile lui Mencius

Platon, Criton

Aleksandr Soljenițîn, Arhipelagul Gulag, 1918–1956 Alexis de Tocqueville, Despre democrație în America

Ce înseamnă o guvernare bună? Ce formă de stat furnizează cele mai multe beneficii unui număr mare de oameni? În căutare de răspunsuri, omenirea a mers pe multe căi, unele bine luminate și care au dus într-un loc bun, altele înșelătoare, care au sfârșit în locuri întunecate.

În viziunea lui Aristotel, scopul științei politice nu era să înfățișeze sistemul „perfect", așa cum încercase să facă Platon în Republica sa, ci pur și simplu să-l găsească pe cel cu cele mai multe avantaje și pe cel cu mai puține dezavantaje. După ce a analizat tirania, oligarhia și democrația, Aristotel a susținut că cea mai bună soluție era o formă a celei din urmă, nu fiindcă ar fi considerat că toți oamenii sunt egali, ci fiindcă democrația era, în mod inerent, mai stabilă decât tirania sau oligarhia. „Cei mulți sunt mai greu de corupt decât cei puțini, a spus el; „sunt precum o cantitate mai mare de apă care este afectată mai greu decât o cantitate mică. Societatea, sau comunitatea politică de succes, se bazează pe o clasă extinsă de cetățeni avuți și care joacă un rol direct în administrarea statului. Ei furnizează stabilitatea de care oligarhiile și tiraniile duc lipsă. Edmund Burke a folosit, în mare, același argument în reacția sa polemică la Revoluția franceză. Deoarece controlul asupra statului francez fusese preluat de parveniți fără avere, care nu aveau nimic de pierdut, aceștia au distrus bucuroși toate instituțiile vechiului regim, chiar dacă ele făcuseră mult bine și constituiseră sistemul social al Franței. Asemenea lui Aristotel, Burke a susținut că statul nu era pur și simplu un corp administrativ menit să reglementeze economia și să apere legea și ordinea, ci trebuia să constituie un obiect al reverenței în virtutea faptului că reprezenta „un pact încheiat nu doar între cei care trăiesc, ci și între cei care trăiesc, cei care au murit și cei care urmează să se nască".

Într-atât de orbiți de putere sunt unii monarhi, încât nu sunt în stare să vadă că chiar și ei sunt constrânși să guverneze pe baza unui oarecare grad de consens. Marele interpret al lui Confucius, Mencius, a găsit formula inspirată pentru a afirma acest adevăr: „Poporul este extrem de important; apoi urmează altarele zeilor pământului și ai grânelor; pe ultimul loc se află domnitorul". La fel ca Burke, Mencius era un conservator care urmărea să păstreze multe dintre vechile obiceiuri și tradiții ale vieții chineze, dar, în același timp, urmărea să construiască pe această bază o guvernare mai luminată. Puterea și longevitatea imperiilor, nota el, se bazează pe bunăvoință și relații bune între popor și stat, nu pe cuceriri vanitoase sau pe expansiune.

Accentul pus de John Locke pe prioritatea pe care drepturile poporului trebuiau să o aibă în raport cu puterea monarhilor a furnizat soluția perfectă la absolutismul lui Thomas Hobbes și la filosofia sa patriarhală, și deși filosofia sa de guvernare bazată pe consimțământ popular poate fi considerată acum ca de la sine înțeleasă, era foarte riscant să dai glas unor astfel de idei în secolul al XVII-lea. Filosofia politică lockeană a fost blamată pentru subsecventele Revoluții franceză și americană, pentru secularizarea societății occidentale (Locke sprijinea toleranța religioasă și separarea dintre biserică și stat), iar concepția sa potrivit căreia „fiecare om este stăpân asupra propriei persoane, asupra căreia nimeni, în afară de el însuși, nu are vreun drept", a influențat mișcarea împotriva sclaviei.

Înaintea epocii sale a fost și Niccolò Machiavelli. Deși Principele este opera sa cea mai cunoscută, acest manual

al puterii a fost scris cel mai probabil pentru a intra în grațiile familiei Medici, care se întorseseră să domnească după ce uzurpaseră puterea Republicii Florența. Adevărata filosofie a lui Machiavelli se găsește în lucrarea sa Discursuri, care furnizează argumentul pentru o republică stabilă. El credea că numai o societate în care conflictul era îngăduit – în care, într-adevăr, acesta era parte din sistem – ar fi fost o societate robustă și, mai mult decât atât, credea că, în timp, astfel de state tind să eclipseze națiunile reglementate și mai omogene. Spunând asta, Machiavelli a furnizat un model pentru republicile extinse, pluraliste, democratice