Caietul 10. 1932-1935. Filosofia lui Benedetto Croce

De Antonio Gramsci

Dintre autorii italieni ai secolului XX, Antonio Gramsci este cel mai cunoscut pe plan internațional. Utilizarea pe scară largă a ideilor, conceptelor și categoriilor sale se datorează atât caracterului antidogmatic și eterodox, cât și originalității remarcabile prin care a inovat tradiția marxistă. Lucrarea sa principală, intitulată Caietele din închisoare, în ciuda caracterului fragmentar, s-a remarcat prin bogăția și amploarea subiectelor acoperite, atrăgând interesul unui larg spectru de specialiști din diverse discipline din întreaga lume.

• Limbă: Română
• Editor: Publishdrive
• Data lansării: 21 feb. 2017
• ISBN: 9786067422337

Previzualizare carte

Croce.

Studiu introductiv

Sabin Drăgulin

Antonio Gramsci, deputat și secretar al Partidului Comunist din Italia, a fost arestat în data de 8 noiembrie 1926¹ și încarcerat la Regina Coeli, încălcându-se legea imunității parlamentare de către poliția fascistă. Ulterior, în luna decembrie a aceluiași an, a fost deportat la graniță, în Ustica, pentru ca în ianuarie 1927, în așteptarea procesului care urma să i se deschidă, să fie transferat la închisoarea San Vittore din Milano, împreună cu alți 22 de conducători comuniști. Procesul a început în data de 28 mai 1928 și s-a încheiat pe 4 iunie, Gramsci fiind condamnat de tribunalul special fascist la 20 de ani, patru luni și cinci zile de închisoare².

Încă din primele momente ale arestării, Gramsci a înțeles că privarea de libertate va dura foarte mult. Prin urmare, a simțit nevoia desfășurării unei activități intelectuale, o „gimnastică rațională"³, care îl va conduce la aprofundarea studiului asupra limbii germane, a istoriei și economiei – desigur, în limitele pe care rigidele condiții de închisoare le permiteau. Ideea de a începe o serie de studii în baza unui plan prestabilit a avut-o în perioada când era la închisoarea San Vittore din Milano. În scrisoarea trimisă cumnatei sale, Tania, din 19 martie 1927 a identificat patru aspecte asupra cărora dorea să se concentreze: formarea spiritului public în Italia în secolul al XIX-lea și a grupurilor de intelectuali italieni, studiile de lingvistică comparată, studiile despre teatrul lui Pirandello și studiile despre foiletoane și elementele populare din literatură.

El însuși recunoștea că aceste patru aspecte prezintă o trăsătură comună, și anume că „spiritul popular creativ, în diferitele sale faze de dezvoltare, reprezintă baza ei în mod egal"⁴. Cu toate acestea, abia în februarie 1929 i s-a permis să primească și să țină în celulă un număr de cărți și instrumente necesare scrierii. Din acest moment, a început să scrie notele primului său Caiet. Gramsci s-a dedicat acestei activități atât cât i-au permis condițiile de sănătate. În total, a scris 32 de Caiete.

Începând cu anul 1929 și până în prima jumătate a anului 1932, Gramsci elaborează Caietele miscelanee, numerotate de la 1 la 9. Din a doua jumătate a anului 1932 și până în prima jumătate a anului 1933 au fost completate patru caiete speciale, în care recopiază și reelaborează notele scrise în Caietele miscelanee (Caietele 10-13). Între anii 1933 și 1935, completează alte trei Caiete miscelanee, respectiv 14, 15 și 17, și alte treisprezece Caiete speciale (de la 16 la 32)⁵.

Marxism și revizionism

Benedetto Croce a fost cel mai important intelectual al Italiei postunitare. Filosof, eseist, istoric, critic literar, editor, parlamentar, ministru al Învățământului – sunt doar câteva dintre activitățile ce au caracterizat viața intelectuală a acestuia, care se întinde într-un arc lung de timp ce începe cu primii ani ai formării statului unitar, traversează cele două decenii fasciste și se prelungește în primul deceniu al Italiei republicane. Încă de când era foarte tânăr a început o intensă activitate literară (s-a înscris la Facultatea de Drept la Roma, pe care însă nu a terminat-o niciodată), dar a început să se afirme cu adevărat în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, perioadă care a fost deosebit de importantă pentru formarea sa intelectuală. Între 1894 și 1895, Croce, fiind influențat din punct de vedere cultural de Antonio Labriola, a studiat materialismul istoric și problemele specifice economiei marxiste, fiind în general atras de chestiunile logico-filosofice. În această perioadă a devenit din ce în ce mai interesat de chestiunile politice, apropiindu-se de partidul socialist fără să se înscrie totuși niciodată. Acesta s-a ajutat de marxism ca instrument, pentru a da o solidă fundamentare metodologică propriilor cercetări istorice și literare și pentru a începe studiile cu caracter filosofic. În definitiv, Croce a utilizat marxismul separându-l de socialism, ceea ce l-a transformat într-unul dintre cei mai mari revizioniști ai sfârșitului de secol.

Critica croceeană adusă marxismului se mută de pe pozițiile formaliste. Conceptele nu sunt, pentru Croce, matricele explicative ale experienței, ci elemente care în puritatea lor domină experiența în sine. Conceptele, eliberate de propria determinare istorică, tind să aibă ca experiență personală nu numai aceasta, ci și individul care o deține. Din această decuplare, dintre concepte și realitate, își are originea o altă decuplare, aceea dintre concepte și voință; conceptele nu mai acționează asupra voinței.

În cele din urmă, în prima fază a gândirii croceene, știința are sarcina formală de reducere a faptelor în concepte, iar istoria pe aceea de a selecționa între toate construcțiile conceptuale posibile pe cele cu adevărat existente. Întărit de aceste premise metodologice, Croce începe o operă critică a materialismului istoric, publicând o serie de eseuri/studii care se vor regăsi ulterior în lucrarea Materialismo storica ed economia marxistica⁶. Ceea ce pe noi ne interesează să aducem în discuție, dincolo de valoarea lor singulară ce reflectă gândirea croceeană în raport cu teoriile lui Marx, este refuzul său față de ipoteza că se pot trage consecințe etice din teoria valorii, consecințe care, în opinia sa, nici măcar Marx nu le-a tras. Chiar recunoscând validitatea echivalenței dintre valoare și muncă, Croce consideră că din aceasta nu se poate deduce o preferință pentru o ordine politico-socială anume. Respectiva alegere (de exemplu, decizia de a instaura un sistem comunist) nu va fi niciodată consecința mecanică a aplicării acestui principiu. Acesta din urmă va fi adoptat din rațiuni de oportunitate politică sau din comoditate socială, dar niciodată pentru o pretinsă, dar nedovedită justiție socială.

Concluzia raționamentului croceean este că viața etico-politică, aceea care în termeni marxiști este definită ca suprastructură, prezintă un anumit grad de autonomie față de baza economică. Economia, și în acest mod și dreptul sunt instrumente de „tehnologie socială" pe care exigențele istorice, rațiunile etice, raporturile dintre grupurile sociale (într-un cuvânt, ceea ce Croce definește ca forță, înțeleasă totuși nu doar ca o capacitate, din partea unui individ sau grup, de a exercita o dominație asupra altor indivizi, ci ca o forță morală, intelectuală și, dacă este necesară, fizică; conceperea în acest mod a forței se confundă în ultima analiză cu voința umană) decid să le instaureze pe baza conveniențelor sociale. Un sistem economic, fiind un instrument, poate să fie folosit de orice program politic fie că este socialist, fie liberal. Până la urmă, marxismul și liberalismul, ca programe practico-coerente, nu pot să fie deduse din propoziții științifice, ci sunt rezultatul unor opțiuni deliberate ale grupurilor care acționează în plan istoric.

Tot în cadrul confruntării cu gândirea lui Marx, Croce va defini o altă piatră de temelie a gândirii sale care se va menține pe întreaga evoluție intelectuală. Ne referim la distincția dintre sfera cognitivă și sfera practică. Cunoașterea și acțiunea se conformează unor domenii ale spiritului profund diverse, în care unul îl exclude pe celălalt: gândirea nu este voință, iar voința nu are nimic teoretic. Între cele două sectoare nu există nicio trecere.

În sfera practică, Croce operează o distincție ulterioară între acțiunea care răspunde regulilor obiective ce definesc economicul, mai exact normele etice, și cea care configurează moralul și voința de a acționa în funcție de regulile subiective, sau idealurile pur individuale. Se conturează, prin urmare, un nou sector al spiritului, cel economic, care se alătură celui cognitiv și celui etic, fiecare fiind autonom de celălalt.

Acesta îi permite lui Croce să definească în termeni mai preciși raportul dintre științele naturale și filosofia, temă pe care începuse deja să o dezvolte într-un discurs ținut în anul 1893, intitulat La storia ridotta sotto il concetto generale dell’arte ⁷. Legile științifice, pe care pozitivismul le considera ca fiind punctul cel mai înalt al conștiinței umane, sunt socotite de Croce a fi lipsite de o adevărată valoare cognitivă atâta timp cât fiecare lege este o abstracție, iar aceasta este o chestie diferită de realitate. De aceea legea științifică trebuie să fie considerată ca o pură și simplă schemă care îndeplinește o sarcină pur practică de clasificare, deoarece nu furnizează motivul pentru lucruri.

Plecând de la aceste orientări metodologice lipsite de substanță (ce vor fi dezvoltate cu o mai mare precizie și profunzime în lucrările sistematice ale așa-numitei Filosofia come scienza dello spirito), Croce neagă că marxismul ar fi o filosofie (ceea ce este contrar a ceea ce susținea prietenul și colegul său Giovanni Gentile) și îl reduce la un canon de interpretare istorică, emfatizând gândirii marxiste valoarea sa istorică, capacitatea de a ilumina condițiile reale ale societății moderne. Dar, mai mult decât atât, așa cum am mai arătat, el separă materialismul istoric, înțeles în mod reductiv ca un canon istoric, de socialism, înțeles ca o adresă practică, care, tocmai pentru că este practic, nu este deductibil din nicio construcție teoretică și cu atât mai mult dintr-o inexistentă filosofie marxistă.

Filosofia Spiritului: Estetica și logica

Din studiile despre marxism pe care Croce le va publica în anul 1900 într-un volum, cercetări ce vor fi abandonate în anii următori, el extrage în mod esențial unele idei care vor forma baza propriei filosofii a spiritului și va reuși astfel să se întâlnească cu gândirea hegeliană prin intermediul lui Marx. Regăsim aceste idei dezvoltate în Estetica, care este primul dintre cele patru volume publicate în Filosofia come scienza dello spirito; celelalte trei volume sunt Logica come scienza del concetto puro, Filosofia della pratica, publicate în anul 1909, și Teoria e storia della storiografia în 1917 (operă care a fost publicată inițial în germană în 1915), în care se afirma echivalența dintre realitate și spirit și îl considera pe acesta din urmă ca activitate creativă. Însă a concepe spiritul drept creativitate implică reducerea lumii la istoria faptelor acesteia, așa cum cea mai bună tradiție umanistă italiană și filosofia lui Vico (Croce fiind unul dintre cei mai mari cercetători ai acesteia) au arătat-o întregii culturi europene. Istoria este în continuă mișcare, este o prezentare neîncetată a noului, dar figurile în care acesta se desfășoară sunt constante: logica, estetica, etica și economia sunt cele patru forme în care lumea este insistent constrânsă să se reformuleze. Logica și estetica reprezintă semisfera teoretică, în timp ce etica și economia, semisfera practică. În interiorul celor două semisfere, logica și estetica constituie respectivele momente universale; în schimb, estetica și economia cele particulare. Noutatea, respectivă la epistemologia de secol XIX – care se caracterizează prin tradiționala împărțire în logică, etică și estetică, în care principiile fiecăreia sunt adevăratul, frumosul, binele – este introducerea unei a patra categorii, economia, în care criteriul distinctiv este utilul; acest fapt îl determină pe Croce să raționalizeze și să interiorizeze în spirit elementul forței, al subiectivului pe care filosofiile precedente îl exorcizau, identificând patru aspecte cu substratul natural al omului și astfel, calificându-l, l-au pus, în ultimă analiză, în afara spiritului. Dar în afara acestuia nu este nimic, același concept de natură indică doar modul mai degrabă practic, de elaborare a realității, dar nu filosofic. Legătura pe care Croce o instituie între formele spiritului nu este statică, ci circulară, o dialectică ce exclude opoziția în comparație cu cea hegeliană⁸.

La Hegel, momentele procesului dialectic sunt, în sine, considerate abstracte și doar în sinteză acestea dobândesc o formă concretă. Mai mult, teza și antiteza sunt între ele într-o relație de negare și, la rândul lor, într-un alt raport de refuz în ceea ce privește teza. Această negare pe care Hegel o numește chiar depășire și conservare este, în viziunea lui Croce, doar în sens metaforic pentru că acestea nu se regăsesc niciodată în cadrul sintezei ca elemente distincte. Dimpotrivă, pentru Croce, momentele procesului dialectic sunt deja, în sine, concrete, iar raportul acestora nu este de negare, ci mai degrabă de diferențiere. Distincția implică o concepție de grad dublu, adică merită să spunem că fiecare concept este, în același timp, unit și distinct în comparație cu conceptul care le este mai mare în grad. Pentru a exemplifica, în sfera practică, aspectul economic – momentul individual – este subordonat celui etic – momentului universal –, acesta din urmă nereușind totuși să supraviețuiască fără primul, deoarece din acesta își extrage propria concretețe. Conceptul de grad superior îl anulează pe cel inferior ca un concept independent și îl menține ca un concept dependent; totuși, acesta, fără conceptul inferior, ar fi abstract și arbitrar, deoarece este lipsit de caracteristica fundamentală a oricărui concept adevărat – mai exact, concretețea.

În dialectica distinctelor, cum fiecare moment este universal concret, el nu este altceva decât „conceptul spiritului în determinările sale și nu conceptul universal în sine, considerat în dialectica sa, sintezele contrariilor"⁹. Deci, dacă între formele spiritului raportul este de distincție, în interiorul acestuia rămâne o situație de opoziție și de contradicție. De exemplu, în sfera estetică negarea este între frumos și urât, în cea etică între bine și rău și așa mai departe. Totuși, chiar și în acest caz, conflictualitatea nu trebuie să fie înțeleasă în sens absolut, în stil hegelian, ca să fim clari, ci întotdeauna la modul relativ, deoarece atât frumosul, cât și urâtul sunt fiecare funcționali, amândoi pozitivi, pentru că absolutul nu este punctul culminant al procesului, ci întregul proces în fiecare moment: până la urmă spiritul este viața.

Prin urmare, în Estetica, Croce individualizează primul moment al însușirii realității externe insistând asupra autonomiei intuiției și înțelegând-o pe aceasta din urmă ca punct de plecare al procesului creativ. Intuiția totuși nu are capacitatea să discrimineze între posibil și factual.

Această problemă este abordată de Croce în Logica come scienza del concetto puro¹⁰. Criteriul ce trebuie să fie utilizat pentru a diferenția realul de ireal, din păcate, nu poate fi dedus din științele empirice, deoarece acestea nu elaborează concepte, ci pseudoconcepte sau reprezentări clasificatoare care au doar o valoare practică și nu de cunoaștere, sunt doar scheme generale și nu universal concrete. Logica (pe care Croce o înțelege, în această perioadă, în mod formalist, coincide cu filosofia), în schimb, trebuie să se ocupe de adevăratul concept care este universal, concret și foarte reprezentativ. Conceptul totuși nu poate să existe decât dacă este gândit și închis în cuvinte, adică își conservă propriul fundament intuitiv-reprezentativ. Dar, așa cum am arătat anterior, intuiția este asimilarea lumii în individualitatea sa și numai individualitatea actelor este de conceput, pentru că și spiritul se manifestă doar în spațiul istoric. Croce, prin urmare, afirmă condiționalitatea individuală și istorică a fiecărui concept (concept care este identificat cu definiția), într-adevăr, dacă există conceptul doar în cuvintele ce îl exprimă, iar acestea, dacă se nasc din situații și exigențe diferite, chiar și acestea la rândul lor sunt diferite.

Dar această diferență a conceptului este deosebirea de ceea ce este identic; multele declinări ale aceleiași definiții sunt viața conceptului, de fiecare dată când acesta este gândit, acest gând este o parte a inepuizabilei și a infinitei vieți a conceptului însuși.

În definitiv, fiecare concept, în funcție de schimbarea condițiilor istorice, este reelaborat din nou deoarece acesta este întotdeauna răspunsul la o întrebare determinată de momentul în care a fost formulată. Să ne punem acum următoarea problemă: în actul de conceptualizare, conceptul are efect retroactiv asupra condițiilor care l-au generat? Răspunsul croceean este afirmativ¹¹. Conceptul califică ceea ce îl condiționează punându-l ca subiect și atribuindu-i un predicat, în alte cuvinte îl judecă și deoarece condițiile sunt întotdeauna particulare și individuale, judecata pe care o derivă este, întotdeauna, o judecată individuală.

De aici derivă identitatea între judecata definitorie (conceptul) și judecata individuală și, în consecință, nu mai există pentru Croce distincțiile dintre adevărul rațiunii și adevărul de fapt, între judecata sintetică și judecata analitică ce sunt considerate a fi simple abstracții, în timp ce actul logic, adică gândirea actului pur, este unic.

Acest lucru demonstrează, cu atât mai mult, imanentismul filosofiei croceene. Conceptul este inerent în realitate în sensul în care, odată ce a fost gândit, el „reordonează" faptele, însă nu în sensul unei „cronici (o simplă succesiune de evenimente, n. tr.), cum de altfel se întâmplă destul de des, sau al unei narațiuni corecte sau tendențioase, ci tocmai ca o tentativă de a prezenta evenimentele în conexiunea lor obiectivă și aducerea acestora către sursele lor interioare"¹².

Însă ne putem întreba ce este mai exact judecata individuală? Prin judecata definitorie, sau mai simplă, se verifică dacă este conceptul universal sau este ceva echivalent, un predicat pe care și-l atribuie, sau este un subiect despre sine. Deci în interiorul conceptului nu există o distincție între subiect și predicat, ci este o identitate între acestea. Judecata individuală are ca fundament propriu pe cel definitoriu, dar nu este în totalitate redus la acesta, deoarece prezintă, în plus, un element reprezentativ, și anume o intuiție individuală, care rămâne așa chiar și atunci când trece în concept sau în act logic. În virtutea menținerii elementului individual se verifică o reală distincție între predicat și subiect, între concept și reprezentare, între universal și particular. Numai reprezentarea poate deveni subiectul unui concept care servește de predicat. Ca urmare, judecata individuală sau percepția, cum o mai numește Croce, este altceva decât simpla intuiție, care intuiește, dar nu discriminează și altceva decât conceptul, care este doar universal. Percepția cunoaște un obiect cu caracteristicile sale și cunoscându-l îl analizează și îl judecă. Pentru aceste caracteristici ale sale judecata definitorie este actul de cunoaștere prin excelență, singura formă prin care noi putem „stăpâni" lumea¹³.

Problema existenței se pune doar pe terenul judecății individuale. În concept, existența coincide cu definiția sau, mai exact, un concept este gândit și deci există, în timp ce în judecata perceptivă, care prezintă în interiorul propriu un factor reprezentativ, adică individual, esența și existența nu pot coincidere. Existența, atât cât poate să fie acceptată sau refuzată, se prezintă doar ca un predicat al reprezentării, adică al principiului individual, predicat care, poate să preia o reprezentare unică doar în timpul actului judecății însăși.

Iată deci punctul în care Croce s-a oprit în analiza sa în Estetica, adică la imposibilitatea de a discrimina factualul de posibil, găsește în Logica o amplă tratare și explicare.

Dorind să utilizăm cuvintele lui Croce, în calea pe care am urmat-o până acum, trecem: „de la intuiții la concept, și după aceea la exprimarea conceptului sau al judecății definitorii, și de la acesta la judecata individuală"¹⁴. Pentru Croce aceste legături dețin o necesitate internă, pentru care el ajunge să susțină că este același lucru între judecata definitorie și judecata individuală sau perceptivă. Sau, cu o mai mare exactitate, cele două judecăți sunt „distincte (și cunoaștem ceea ce reprezintă pentru Croce termenul „distinct), dar, pentru că cel definitoriu constituie baza și condiția fără de care nu poate să existe cel individual, tocmai de la acest nod se deduce identitatea dintre acestea.

Dar în realitate la ce se referă Croce atunci când vorbește de judecata individuală? De mai multe ori, în Logica, o compară cu adevărurile leibnițiane de facto, dar mai târziu, clarifică mai bine gândirea sa atunci când spune: „ca toate caracterele care se atribuie Filosofiei, în realitate este doar unul, cu toate că îl exprimăm în mai multe forme, iar acesta este conceptul pur, astfel în același mod toate caracterele Istoriei sau ale Istoriografiei se reduc la definirea și identificarea Istoriei ca judecată individuală. Istoria pentru că este judecată individuală este sinteza dintre subiect și predicat, între reprezentare și concept: element intuitiv și elementul logic sunt în istorie inseparabili"¹⁵.

Deci istoria este judecata perceptivă, ceea ce înseamnă că aceasta nu este o pură și simplă raționalitate, nu deține forța necesității logice, dar este intuiție, în alte cuvinte este posibilitatea de a transforma intuiția în subiect și de a-i atribui un predicat: aceasta este baza narațiunii istorice.

Recapitulând, așa cum filosofia este subordonată de condițiile istorice, în același mod istoria nu este posibil să existe fără elementul logic (sau, dacă ne place să o denumim în alt mod, filosofic). Această implicare reciprocă între istorie și filosofie ajunge la Croce până la identificare; actul de a gândi este întotdeauna o evaluare și atribuire a unei calități, ceea ce înseamnă să faci istorie și de aceea nu putem nici măcar să vorbim că una dintre acestea o precedă pe cealaltă, ci se verifică în același timp, una fără alta nu pot exista¹⁶.

Filosofia Spiritului: Etica

În Estetica și Logica, Croce abordează cu precădere teme ce privesc sfera teoretică. Rămâne în continuare prea puțin definit atât raportul dintre cunoaștere și acțiune, cât și o cuprinzătoare delimitare a conceptului de voință. De aceea, Croce și-a propus ca în volumul Filosofia della practica argumentele respective să fie dezvoltate.

Această lucrare este una dintre operele cele mai pline de contraste, deoarece acționează pe o linie îngustă în afara căreia filosofia croceeană a spiritului riscă să se dizolve. Inițial, raportul dintre forma practică și teoretică este stabilit, afirmându-se precedența celei de a doua față de prima: „activitatea practică presupune existența celei teoretice. Fără cunoaștere nu este posibilă voința; așa este cunoașterea, așa este practica"¹⁷.

Evident, anterioritatea cunoașterii trebuie înțeleasă întotdeauna în interiorul logicii distinctelor, adică în interiorul circularității spiritului formelor singulare, acestea sunt conectate și autonome. Nu poate să existe un om care este doar gândire, primatul acesteia implică că alte forme sunt, în sine, prezente în mod implicit și nu că sunt absente în totalitate.

Croce atrage atenția că, pusă la baza actului practic, cunoașterea nu este nici reprezentare sau intuiție (care este primul act al cunoașterii analizat în Estetica), nici conceptul, ci sinteza celor două forme, care, știm acum,