Scrieri (1914-1926)

De Antonio Gramsci

Antonio Gramsci revine în spațiul românesc cu scrieri publicate în presa socialistă italiană. Cititorul român are prilejul să întâlnească un mare spirit al gândirii marxiste italiene și mondiale, a cărui influență a trecut dincolo de cercurile comuniste, devenind un reper pentru stânga și dreapta contemporane.

• Limbă: Română
• Editor: Adenium
• Data lansării: 1 feb. 2016
• ISBN: 9786067421477

Previzualizare carte

Antonio Gramsci este, după Niccolò Machiavelli, al doilea mare gânditor politic italian publicat şi tradus în Italia şi în străinătate. Gramscianismul reprezintă un fenomen cultural recunoscut la nivel mondial, ce se regăseşte în ţări ca Marea Britanie, SUA, India sau America Latină.

Colecţia „Biblioteca Gramsciana îşi propune să îl reintroducă pe Antonio Gramsci în cultura politică românească după aproape trei decenii de „uitare. Lucrările ce vor fi publicate au ca demers „cunoaşterea" lui Gramsci prin intermediul traducerilor şi analizelor conceptelor/categoriilor gramsciene.

© 2015 by Editura ADENIUM

Această carte este protejată de legile copyrightului. Reproducerea, multiplicarea, punerea la dispoziţia publică, precum şi alte fapte similare efectuate fără permisiunea deţinătorului copyrightului constituie încălcări legislative cu privire la protecţia proprietăţii intelectuale şi se pedepsesc în conformitate cu legile în vigoare.

Redactor: Petre-Emil Juverdeanu

Copertă: George Cotoban

Tehnoredactor: Cornelia Păduraru

ISBN ePUB: 978-606-742-147-7

ISBN PDF: 978-606-742-155-2

Bun de tipar: noiembrie 2015. Apărut: 2015

Editura Adenium, Aleea Copou nr. 3, 700460, Iaşi,

tel. [phone], fax [phone],

e-mail [e-mail]

www.adenium.ro

ANTONIO GRAMSCI

Scrieri

(1914-1926)

Ediţie îngrijită de Guido Liguori şi Sabin Drăgulin

Traducere de Ioana Cristea Drăgulin

Cuvânt-înainte de Guido Liguori

Postfaţă de Sabin Drăgulin şi Ioana Cristea Drăgulin

De la rebel la revoluţionar. Gândirea lui Gramsci înainte de închisoare

Guido Liguori

1. Din Sardinia la Torino

Antonio Gramsci s-a născut la Ales în Sardinia pe 22 ianuarie 1891, fiind al patrulea dintre cei şapte copii ai unei familii mic-burgheze de sorginte birocratică. Familia din partea mamei, Giuseppina Marcias, era sardă, din Ghilarza; cea a tatălui, Francesco Gramsci, funcţionar public, născut la Gaeta, provenea din Calabria, având origini albaneze (Plataci). Atins încă din tinereţe de Morb Pott (o formă de tuberculoză osoasă), a avut o constituţie firavă, fiind afectat şi de o deformaţie a spatelui. Antonio îşi vede înrăutăţite propriile condiţii de viaţă odată cu arestarea şi condamnarea tatălui pentru nereguli administrative în 1894-1895. Mama şi cei şapte copii s-au transferat la Ghilarza, unde, cu mari sacrificii, au reuşit să facă faţă situaţiei economice dificile, care l-a constrâns astfel pe micul Antonio – după absolvirea şcolii elementare – să lucreze pentru o perioadă de doi ani la un birou local de cadastru.

Demonstrând inteligenţă şi voinţă ieşite din comun, Antonio şi-a continuat studiile în particular, pentru a frecventa ulterior gimnaziul din localitatea apropiată, Santu Lussurgiu.

Pentru studiile liceale s-a transferat în anul 1908 la Cagliari, unde locuia fratele său mai mare, Gennaro, un socialist ce îndeplinea funcţia de contabil în cadrul Camerei de muncă din localitate. El a fost cel care l-a îndrumat pe Antonio să citească cotidianul socialist Avanti! încă din anii de gimnaziu şi tot datorită acestuia a reuşit să îşi cultive vocaţia de mare cititor al presei socialiste, al cărţilor marxiste, dar şi al romanelor şi revistelor de cultură.

Aceşti primi ani de viaţă l-au influenţat profund pe tânărul Gramsci. Sacrificiile, lipsurile, nedreptăţile suferite s-au suprapus cu spiritul de revoltă şi cu tendinţele sarde ale timpului către autonomie şi independenţă. În anul 1924 acesta îi scria lui Giulia:

Ce m-a salvat pentru a nu deveni în mod definitiv o cârpă? Instinctul rebel pe care l-am avut încă de copil împotriva bogaţilor, deoarece nu puteam să mă duc la şcoală să studiez, eu, care luasem 10 la toate materiile în şcoala elementară, în timp ce fiul măcelarului, al farmacistului şi negustorului puteau. Acesta s-a lărgit ulterior împotriva tuturor celor bogaţi care îi oprimau pe ţăranii din Sardinia, iar în acele momente eu credeam că, pentru a rezolva problema, este nevoie să luptăm pentru câştigarea independenţei naţionale a regiunii: „În mare cu continentalii", de câte ori am repetat aceste cuvinte¹↓…

Încă din perioada în care locuia în Sardinia, Antonio a început să citească reviste de cultură de opoziţie (cu precădere îndreptate împotriva lui Giolitti şi al giolittismului), iar pe acest teren a început să se articuleze gândirea sa: presa socialistă, meridionalismul promovat de Salvemini, „revistele" florentine ca Il Leonardo şi La Voce ale lui Papini şi Prezzolini, ce agitau teme filosofice diverse – de la neoidealism la pragmatism –, dar care erau convergente în efortul de a reevalua „subiectul împotriva predominanţei exercitate de „obiectivism (epistemologic, istoric, politic), de matricea pozitivistă care influenţa chiar şi principalele curente socialiste ale timpului. În aceşti ani, o importanţă deosebită în universul cultural al tânărului Gramsci l-a avut analiza conceptului de comerţ liber ce se afla în vecinătatea gândirii liberale. Protecţionismul a însemnat pentru Gramsci instrumentul prin care blocul social giolittian aflat la putere a unit interesele industriaşilor din Italia de Nord, ale marilor proprietari de pământuri din Sud şi din spaţiul meridional; această viziune a provenit din filonul gândirii meridionalistului Gaetano Salvemini. Prin această politică se asigura industriaşilor o serie de profituri, care aduceau avantaje şi muncitorilor din Nord – ceea ce a determinat şi atitudinea filoguvernamentală a sindicatelor şi a Partidului Socialist Italian.

În anul 1911, Gramsci s-a transferat la Torino pentru a frecventa cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie, la specializarea filologie modernă, datorită unei burse de studiu. Aceasta nu a fost suficientă însă pentru a evita alţi ani de suferinţe²↓, datorate frigului şi foamei; vorbim de o situaţie dramatică care nu a fost înţeleasă întotdeauna de familie, cu precădere de tatăl cu care experimentase în perioada închisorii o ruptură niciodată depăşită. La Universitatea din Torino, Gramsci s-a întâlnit cu profesori de valoare, care au lăsat urme adânci în formaţia sa culturală. În afară de intelectuali iluştri ca Einaudi sau Ruffini, ce au susţinut cursuri pe care tânărul Gramsci nu s-a ruşinat să le frecventeze, mai erau germanistul şi italienistul Arturo Farinelli, pe care Piero Gobetti îl considera „ultimul reprezentant al generaţiei romantice, sau profesorii care l-au marcat pe Gramsci direct şi pentru multă vreme: Umberto Cosmo, cel care a suscitat interesul tânărului student pentru Dante, marele critic literar şi gânditor democratic al secolului al XIX-lea, Francesco de Santis³↓, care i-a fost prezentat de către cel care va deveni unul dintre cei mai importanţi economişti, dar şi viitorul prieten care îl va însoţi toată viaţa, Piero Sraffa, filosofii Zino Zini şi Annibale Pastore şi, mai ales, Matteo Bartoli, profesorul de lingvistică care a ştiut să dezvolte vocaţia lingvistică a tânărului sard şi care îl vedea având o carieră profesorală de succes. Interesul pentru lingvistică şi influenţa profesorului au avut un rol fundamental în formarea teoretică gramsciană şi au impus în gândirea tânărului Gramsci conceptul de „prestigiu cultural (considerat fundamental în diseminarea unei limbi), văzut de anumiţi autori precursorul conceptului de hegemonie. În scrierile jurnalistice sau chiar în Caiete, în perioada în care Gramsci se afla la maturitatea gândirii, există urme adânci ale acestui „Gramsci lingvist", care explica de ce esperanto era o abstracţie destinată să nu aibă succes, fiind o limbă construită intelectual, în laborator, şi nu rezultatul vieţii reale sau al istoriei, aşa cum apare în Caietul 29, chiar la încheierea Caietelor din închisoare, în tematica ce a privit studierea anumitor elemente de gramatică.

Acestea sunt elemente importante ce nu trebuie să fie absolutizate, deoarece, împreună cu studiile de lingvistică, se regăsesc şi alte influenţe importante provenite din cultura antipozitivistă a timpului. Relevantă este întâlnirea cu Papini şi Prezzolini, dar şi cu pragmatismul italian al lui Vailati şi cu cel al nord-americanului James, profunda cunoaştere a culturii franceze a timpului, de la Rolland la Péguy, de la Barbusse la Renan, lecţiile lui Sorel care, chiar şi când a „tradus în spaţiul sociopolitic anumite teme filosofice ale lui Bergson, criticase mişcarea socialistă oficială de pe poziţii subiectiviste şi activiste revoluţionar. Importantă a fost cu precădere întâlnirea cu neoidealismul lui Croce şi Gentile, care, în primul deceniu şi jumătate al secolului XX, au determinat în Italia o nouă hegemonie culturală, ce a introdus în multe domenii ale vieţii intelectuale pozitivismul specific celei de-a doua jumătăţi de secol al XIX-lea. Această renaştere idealistă începuse tocmai ca urmare a unei critici a marxismului în cadrul celei de-a Doua Internaţionale. Gramsci a preluat ideea accentului pus pe voinţa care transformă realul şi ideea refuzului materialismului vulgar şi fatalist pe care „ortodoxia marxistă (ce deja nu mai era revoluţionară decât în discursuri) îl adoptase, contaminată fiind de pozitivism.

Iată deci ce a avut o importanţă profundă în formarea ca marxist a tânărului Gramsci: o împletire a voluntarismului şi subiectivismului cu ceea ce el considera a fi în consonanţă cu spiritul rebel ce se dezvoltase încă din perioada petrecută în Sardinia. Acest tip de educaţie l-a condus la exprimarea unei opoziţii faţă de cultura „oficială" a timpului, giolittiană şi pozitivistă, reflectată în cadrul socialismului reformist, economic şi determinist.

Într-o scrisoare trimisă din închisoare pentru cumnata Tatiana, care pe parcursul detenţiei i-a fost interlocutorul cel mai apropiat şi de nădejde, Gramsci amintea un aspect important al aderării sale la neoidealismul crocean, văzut ca un factor de laicizare a lumii moderne, punct de plecare a oricărei concepţii istoriste şi marxiste a vieţii:

Când eram studentul lui Cosmo, nu eram de acord cu multe lucruri pe care le afirma (…). Totuşi mi se părea că atât eu, cât şi Cosmo, ca de altfel mulţi intelectuali ai perioadei (se poate spune că mă refer la primul deceniu şi jumătate al secolului), ne-am regăsit pe un teren comun care era următorul: participam în întregime sau în parte la mişcarea de reformă morală şi intelectuală promovată în Italia de Benedetto Croce, care avea ca prim punct ideea că omul modern poate şi trebuie să trăiască fără religie, înţeleasă ca religie revelată, sau pozitivistă, sau mitologică, sau oricum vrea să i se spună. Acest punct mi se pare şi astăzi cea mai importantă contribuţie la cultura mondială pe care au dat-o intelectualii moderni italieni"⁴↓.

În februarie 1917, Croce era considerat de Gramsci, în cadrul unui „număr unic" al unui ziar pentru tinerii socialişti pe care l-a scris şi editat singur şi care s-a intitulat La città futura, „…cel mai mare gânditor politic al Europei din acel moment. În Gentile, mai târziu, Gramsci a găsit o altă temă ce va deveni centrală în gândirea sa marxistă matură, şi anume „filosofia praxisului ca interpretare a lui Marx, fondată pe o schimbare a accentului – plecând de la marxistele Teze despre Feuerbach – de la determinismul economic către elementul voinţei, de la subiectivism la praxis. Aici nu trebuie să fie uitată nici lupta împotriva pozitivismului întreprinsă de doi pionieri ai neoidealismului, care, chiar dacă erau atât de diferiţi între ei, au creat un precedent important, mai ales prin scrierile lor de început, în cadrul a ceea ce a fost primul marxism italian adevărat: Antonio Labriola şi mai ales Benedetto Croce.

Acest climat cultural antipozitivist, antideterminist şi subiectivist în care s-a format Gramsci avea influenţe directe în plan politic. Mişcarea socialistă din primul deceniu şi jumătate al secolului XX era dominată – cum s-a mai spus – de cultura pozitivistă ce se afirmase în a doua jumătate a secolului trecut. Aceasta a dat viaţă unui marxism înclinat către negarea sau redimensionarea funcţiei subiectului (individual sau colectiv), pentru a le exalta în schimb pe cele obiective (sau considerate a fi aşa) ale societăţii în dinamica istorică, mitul progresului şi cel al triumfului inexorabil al socialismului. Ca „rebel şi, ulterior, ca socialist de stânga, Gramsci a fost în mod natural atras de acea cultură „subiectivistă care era pe cale să înlocuiască pozitivismul pentru a deveni o nouă cultură hegemonă. Şi asta deoarece el se temea că, în cadrul reformismului socialist, se vor regăsi nu doar elementele privilegiate corporatiste ale proletariatului din Nord, dar şi deriva „fatalistă": dacă evoluţionismul şi determinismul economic impuneau certitudinea inevitabilităţii îndeplinirii mai devreme sau mai târziu, într-o formă sau alta, odată ajunşi la socialism, a idealurilor, exista riscul dezvoltării unei atitudini pasive, a reformismului ce vine de la sine, fructul unor ineficiente declaraţii revoluţionare, în aşteptarea că noua societate va declanşa contradicţiile capitalismului, fără obositoarea şi riscanta intervenţie a subiectivităţii revoluţionare.

Ca urmare, la Torino a avut loc procesul de dezvoltare culturală şi politică a tânărului Gramsci, care, împins de o mare curiozitate intelectuală, participa la toate cursurile profesorilor ce aveau programe interesante. La Torino, Gramsci a devenit în mod definitiv socialist, prin intrarea în contact cu clasa muncitoare – una dintre cele mai numeroase şi mai puternice din acea perioadă în interiorul unui mare oraş industrial –, de la care socialismul îşi prelua puterea. Referindu-se la această perioadă, Togliatti a scris:

În 1912 şi 1913, când la orele dimineţii ieşeam din curte îndreptându-ne către Pad, întâlneam mulţimi de oameni diferite de noi, care mergeau pe aceeaşi stradă. Întreaga mulţime se îndrepta către parcurile şi malurile fluviului Pad, unde, în acea perioadă, erau organizate întâlniri ale muncitorilor ce se aflau fie în grevă, fie se relaxau. Iar în acele locuri mergeam şi noi, însoţindu-i: ascultam discursurile acestora, vorbeam cu ei, eram interesaţi de lupta lor. La prima vedere, păreau diferiţi de noi, studenţii; păreau o altă umanitate. Însă nu erau diferiţi. Era, dimpotrivă, o umanitate adevărată, alcătuită din fiinţe umane care trăiau din munca proprie, ce se influenţau reciproc şi creau noile condiţii pentru existenţa lor şi a întregii societăţi (…). În această clasă proletară (Gramsci) a recunoscut forţa care poate să transforme lumea şi care luptă în mod concret pentru a o transforma⁵↓.

Gramsci s-a înscris în Partidul Socialist Italian între 1913 şi 1914, îndemnat de un alt tânăr prieten pe care îl cunoscuse la universitate, Angelo Tasca, după o „experienţă decisivă pentru «procesul său vital»". Debutul său politic a avut loc în cadrul paginilor săptămânalului socialist torinez Il Grido del Popolo, pe 31 octombrie 1914, iar articolul a avut un caracter polemic şi se încadra în marea dezbatere care produsese şocuri în cadrul Partidului Socialist odată cu intrarea Italiei în Primul Război Mondial. Mussolini, care încă se regăsea în rândurile socialiştilor, dar care era pe punctul de a trece de cealaltă parte, a intervenţioniştilor (socialiştii italieni erau, în marea lor majoritate, „neutri şi cereau ca Italia să nu participe la război), publicase un articol intitulat „De la neutralitate absolută la neutralitate activă şi operaţională. Gramsci, prin articolul său, i-a răspuns acestuia, parafrazând titlul articolului mussolinian şi scriind „neutralitate activă şi operaţională pentru a clarifica, din punctul său de vedere, faptul că această neutralitate nu trebuia să reprezinte o stare de inerţie, ci era o opţiune pentru a construi o alternativă revoluţionară. Articolul era rodul climatului cultural în care Gramsci se formase, voluntarist şi bergsonian. Acesta afirma, de exemplu, că „revoluţionarii (…) concep istoria ca o creaţie a propriului spirit, alcătuită dintr-o serie neîntreruptă de rupturi realizate împotriva altor forţe active şi pasive ale societăţii⁶↓. Aici se regăseşte şi o concepţie interesantă asupra structurii naţionale pe care mişcarea socialistă trebuia să o aibă:

Deoarece Partidul Socialist în care noi activăm este şi italian, adică reprezintă acea secţiune a Internaţionalei Socialiste care şi-a luat sarcina de a cuceri naţiunea italiană, această sarcină a sa imediată şi actuală îi conferă un caracter special naţional, care îl constrânge să îşi asume în viaţa italiană o funcţie specifică, o responsabilitate proprie (…). Iar în îndeplinirea acestei funcţii este autonom fără să depindă de Internaţionala Socialistă, având un scop suprem de atins şi anume caracterul acestei lupte trebuie să fie întotdeauna de clasă⁷↓.

Iar aici este exprimată o idee care se va regăsi şi la Gramsci în scrierile de la maturitate: caracterul naţional al luptei pentru socialism, faptul că socialiştii (comunişti din 1921) trebuiau să aibă ca obiectiv final internaţionalismul, prin depăşirea divizărilor şi egoismelor naţionale, însă acesta era doar punctul terminus al unui drum care nu putea să pornească decât de la nivelul orizontului naţional în care fiecare partid acţiona, prin eliminarea abstractismului politic şi a propagandei pure. Aşa cum considera Gramsci în Caiete, ultimul care a dat o direcţie în acest sens a fost Lenin, însă adevărata „recunoaştere a terenului naţional era în sarcina fiecărui partid politic comunist. Ca urmare, acesta nu putea să fie „condus direct de la Moscova, deoarece doar cine acţiona în realitatea naţională cunoştea cu adevărat problemele şi specificul naţional. Una dintre carenţele majore ale Internaţionalei a III-a a fost incapacitatea pe termen lung de a articula o strategie de luptă.

Articolul de debut în presa socialistă a lui Gramsci a fost interpretat ca fiind un sprijin acordat lui Mussolini, ceea ce a condus la o îndepărtare temporară a tânărului sard de filiala Partidului Socialist din localitate. Din păcate, situaţia financiară precară l-a obligat pe Gramsci să îşi abandoneze studiile universitare. Supravieţuirea de zi cu zi a fost posibilă prin acordarea unor meditaţii, continuând activitatea de studiu în singurătate. Cu toate acestea, nu a încetat să fie socialist. Efectul războiului, care a condus la dispariţia unui număr important de lideri şi militanţi socialişti prin trimiterea acestora pe front, a permis reabilitarea lui Antonio, care a refuzat funcţia de director al unei şcoli din provincie pentru a accepta să lucreze pe un salariu mult mai mic în cadrul săptămânalului Il Grido del Popolo, iar mai târziu, la versiunea torineză a cotidianului socialist Avanti!.

Gramsci, în calitate de jurnalist militant, s-a impus prin vastitatea domeniilor de intervenţie, a grijii prin care analiza realitatea şi prin ţinuta profesională de care a dat dovadă. În articolele publicate între 1915 şi 1917, acest tânăr de doar douăzeci şi cinci de ani a demonstrat capacitatea de a avea opinii puternice, originale, care lăsau să se întrevadă nu doar o cultură solidă, ci şi o gândire originală.

Astfel, De Sanctis şi Renato Serra au fost consideraţi maeştri nonintelectualişti şi pentru înclinaţia lor către „simplu", o atitudine ce nu implica o conotaţie de separare şi de luare a distanţelor, ci care era capabilă de înţelegere şi atenţie pentru procesele de dezvoltare intelectuală a celor care nu făceau parte din categoria privilegiaţilor⁸↓. În anul 1917, Gramsci a propus înfiinţarea unei asociaţii culturale, deoarece în cadrul luptei socialiste se simţea nevoia unei „viziuni integrale a vieţii, a unei filosofii, a unei morale⁹↓. În articolul emblematic intitulat „Socialismul şi cultura, Gramsci propunea o definiţie a culturii văzute ca o cucerire şi valorizare a propriului eu, ca rezultat al subiectivităţii:

Trebuie să ne dezobişnuim şi să încetăm a mai concepe cultura ca o cunoaştere enciclopedică (…). Cultura e total altceva, este organizare, disciplina propriului eu interior, este luarea în posesie a propriei personalităţi, a cuceririi conştiinţei superioare pentru care se reuşeşte înţelegerea propriei valori istorice, a propriei funcţii în viaţă, a propriilor drepturi şi îndatoriri (…). Omul este în primul rând spirit, adică o creaţie istorică, şi nu a naturii"¹⁰↓.

Istorismul deformat idealistic şi luarea distanţei faţă de pozitivism, în sensul culturii antideterministe a timpului, erau puse la dispoziţia unei interpretări a istoriei şi a societăţii în care apărea din ce în ce mai clar ideea că este nevoie de dobândirea unei conştiinţe a ideilor şi a suprastructurilor:

(…) Fiecare revoluţie a fost precedată de o muncă intensă a criticilor, de penetrare culturală şi schimb al ideilor (…). Ultimul exemplu cel mai apropiat, şi de aceea mai puţin diferit de al nostru, este acela al Revoluţiei Franceze. Perioada culturală precedentă, cunoscută sub numele de Iluminism (…), nu a fost deloc sau cel puţin nu a fost în totalitatea sa acea pâlpâire de inteligenţe superficiale enciclopedice ce se certau despre tot şi toate imperturbabil (…). A fost o revoluţie magnifică, aşa cum foarte bine a notat De Sanctis în Istoria literaturii italiene, ce a apărut în toată Europa sub forma unei conştiinţe unitare a burgheziei internaţionale¹¹↓.

Acest subiectivism antideterministic a fuzionat cu un alt element: importanţa fundamentală a voinţei, care era aceea a dorinţei de a participa, de a fugi de pasivitate. Referindu-se la acest aspect, Gramsci a scris:

Îi urăsc pe indiferenţi (…). Indiferenţa este masa moartă a istoriei. Este bila de plumb pentru inovatori, este materia moartă în care se sufocă adeseori entuziasmele cele mai spendide (…). Indiferenţa acţionează cu forţă pe parcursul istoriei. Acţionează în mod pasiv, dar acţionează. Este fatalitatea (…), este materia brută care se revoltă în faţa inteligenţei şi o sugrumă¹²↓.

Tot ceea ce nu era voinţă, activitate a subiectului, în fine, orice alt tip de iniţiativă nu erau relevante pentru tânărul Gramsci. Această configurare va găsi o confirmare de un enorm prestigiu odată cu declanşarea Revoluţiei Ruse. În semifeudala Rusie ţaristă, o mică minoritate activă şi determinată a declanşat o revoluţie, chiar şi împotriva celor care o considerau imposibilă, deoarece era mult prea înapoiată. Era evident că Gramsci se entuziasmase în urma acestui eveniment (aşa cum au fost şi mulţi alţii în lume). Odată cu Revoluţia Rusă, nivelul de elaborare politică şi filosofică a lui Gramsci s-a transferat într-un nou plan şi, în mod gradual, istoric, mult mai determinat.

Viziunea pe care Gramsci a avut-o asupra revoluţiei bolşevice a fost prezentată în cadrul unui articol publicat în Avanti! care a devenit celebru, considerat a fi o respingere a Capitalului scris de Marx; în realitate – dincolo de senzaţiile iniţiale –, acesta poate fi considerat un refuz al interpretărilor deterministe şi economiste ale marxismului, care considerau că în Rusia ar fi trebuit să se dezvolte mai întâi o organizare economico-socială capitalistă înainte ca să se declanşeze o revoluţie proletară¹³↓. Împotriva interpretării materialist-istorice ce a prevalat în cadrul culturii celei de-a Doua Internaţionale, deterministă şi stadială, Gramsci a propus în acest articol o lectură a marxismului ce prelua rădăcinile mult mai profunde ale acestuia provenite din propria formulă idealistă, ce era în acelaşi timp vitală şi revoluţionară.

Voinţa grupurilor – scria Gramsci – poate să modifice legile economice, le poate înţelege şi îmblânzi: politica nu are faţă de economie un raport de pură derivaţie, cât mai ales de reciprocitate dialectică.

Deja în acest text deosebit de important scris în anul 1917, dacă este citit cu atenţie, Gramsci a înţeles că impactul şi efectele războiului (adică un fapt obiectiv, determinat, de un nivel cu totul inedit) au determinat o situaţie excepţională, care a permis izbucnirea revoluţiei bolşevice.

Ajuns la maturitate intelectuală, Gramsci va şti să reformuleze această viziune asupra procesului revoluţionar mult mai bine, ajungând la un raport de echilibru şi de influenţă reciprocă între „raporturile de forţă" şi iniţiativa revoluţionară. Realitatea istorico-socială va apare autorului Caietelor ca un spaţiu al posibilităţilor pe care condiţiile obiective l-au oferit subiectului, în interiorul căruia se va determina mai degrabă un anumit rezultat decât altul, în funcţie de acţiunea şi de voinţa subiectului însuşi. Însă voinţa va avea posibilităţi reale de succes doar în cazul în care nu este „arbitrară, adică corespunde „necesităţilor istorice obiective¹⁴↓.

Hipersubiectivismul din tinereţe începe să fie depăşit tocmai plecând de la noua situaţie pe care Revoluţia din Octombrie a creat-o, introducând chiar şi Weltanschauung-ul (viziune asupra lumii, n.tr.) gramscian pe un teren mai concret.

Marxismul său începea să se elibereze de straturile idealiste şi spiritualiste. În articolul „Marx al nostru, ce a fost publicat în 5 mai 1918, cu ocazia centenarului naşterii revoluţionarului din Trier, se afirma că înainte de Marx „istoria era doar o dominaţie a ideilor, în timp ce „cu Marx istoria continuă să fie dominaţia ideilor, a spiritului, dar şi a activităţii conştiente a indivizilor sau a grupurilor". Însă, continuă Gramsci, mulţumită lui Marx…

…ideile, spiritul au primit substanţă, şi-au pierdut arbitrariul, nu mai sunt doar abstracţii imaginare religioase sau sociologice. Substanţa acestora rezidă în economie, în activitatea practică a sistemelor de producţie şi de schimb (…). O idee se realizează (…) dacă găseşte în realitatea economică o proprie justificare, un instrument pentru a se afirma¹⁵↓.

Şi continua spunând că, „(…) pentru a cunoaşte cu exactitate care sunt scopurile istorice ale unei ţări, societăţi sau grupuri…, era nevoie ca „(…) înainte de orice să se cunoască care sunt sistemele şi raporturile de producţie din acea societate.

Pe parcursul ideilor prezentate anterior observăm că încep să fie prezente la Gramsci argumente mai coerente cu tradiţia marxistă. Plecat de la o formaţie de tip idealist, tânărul sard începe o maturizare de tip teoretic, datorată în mare măsură impulsului primit de la Revoluţia Rusă, care îl mâna să citească sau să recitească clasicii marxismului sau chiar să citească şi să traducă (din limba franceză) primele scrieri ale lui Lenin. Pentru Gramsci, Revoluţia Rusă a fost