Capital și ideologie

De Thomas Piketty

Toate societăţile umane trebuie să-și justifice inegalităţile: trebuie să le găsească motivaţiile, fără de care ansamblul edificiului politic și social ameninţă să se prăbușească. În acest sens, ideologiile trecutului, dacă le studiem îndeaproape, nu sunt mai nebunești decât cele din prezent. Doar prin demonstrarea multitudinii de traiectorii și de bifurcaţii posibile putem să ne punem întrebări despre fundamentele propriilor noastre instituţii și să luăm în considerare transformarea lor. Plecând de la date comparative de o amploare și de o profunzime inedite, această carte retrasează într-o perspectivă deopotrivă economică, socială, intelectuală și politică istoria și devenirea regimurilor inegalitare, de la vechile societăţi trifuncţionale și sclavagiste până la societăţile postcoloniale și hipercapitaliste moderne, trecând prin societăţile proprietariste, coloniale, comuniste și social-democrate. În ciuda abordării hiperinegalitare care s-a impus începând din anii 1980–1990, Capital și ideologie caută să demonstreze că lupta pentru egalitate și pentru educaţie, nu sacralizarea proprietăţii, este cea care a permis dezvoltarea economică și progresul uman. Trăgând învăţăminte din lecţiile istoriei globale, ne putem detașa de fatalismul care a hrănit derivele identitare actuale și ne putem imagina un socialism participativ în acest secol XXI: un nou orizont egalitar de cuprindere universală, o nouă ideologie a egalităţii, a propietăţii sociale, a educaţiei și a împărtășirii cunoașterii și a puterilor.

Thomas Piketty, născut în suburbia pariziană Clichy pe 7 mai 1971, este unul dintre cei mai importanţi și apreciaţi economiști francezi contemporani. Este director de studii la École des hautes etudes en science sociale (Școala de Înalte Studii în Știinţe Sociale – EHESS) și profesor la École d'économie (Școala de Economie ) din Paris. Lucrările lui se focalizează pe economia publică, mai ales pe inegalitatea de venituri și de bunăstare. Este autorul bestsellerului Capitalul în secolul XXI (2013), carte tradusă în 40 de limbi, printre care și în română (Editura Litera 2015), și vândută în peste două milioane și jumătate de exemplare. Cartea de faţă, apărută la sfârșitul anului 2019 și care este într-o oarecare măsură continuarea celei dintâi, are în vedere în primul rând inegalităţile de venituri în diferite societăţi de-a lungul istoriei.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 15 ian. 2021
• ISBN: 9786063370380

Previzualizare carte

1.png

Capital et idéologie

Thomas Piketty

Copyright © 2019 Éditions du Seuil

Editura Litera

O.P. 53; C.P. 212, sector 4, București, România

tel.: [phone]

e-mail: [e-mail]

Ne puteţi vizita pe

www.litera.ro

Capital și ideologie

Thomas Piketty

Copyright © 2020 Grup Media Litera

Toate drepturile rezervate

Editor: Vidrașcu și fiii

Redactor: Ilieș Câmpeanu

Corector: Georgiana Enache

Copertă: Vlad Panfilov

Tehnoredactare: Marin Popa

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

PIKETTY, THOMAS

Capital şi ideologie / Thomas Piketty;

trad.: Silvia Palade. – București: Litera, 2020

ISBN 978-606-33-6277-4

ISBN EPUB 978-606-33-7038-0

I. Palade, Silvia (trad.)

330

Notă explicativă către cititori și mulțumiri

Această carte este, într-o mare măsură, continuarea volumului Capitalul în secolul XXI (2013), însă poate fi citită și independent. Ea este, la fel ca lucrarea mea precedentă, rezultatul unui efort colectiv, în sensul că nu s-ar fi putut realiza fără participarea și sprijinul unui foarte mare număr de prieteni și de colegi. Firește că mie îmi aparțin în exclusivitate interpretările și analizele prezentate în paginile următoare, însă nu aș fi reușit niciodată să adun singur sursele istorice care se află la temelia acestei cercetări.

Am folosit cu precădere informațiile adunate în baza de date World Inequality Database (http://WID.world), un proiect colectiv la care contribuie peste 100 de cercetători din peste 80 de țări de pe toate continentele. Este vorba despre cea mai vastă bază de date disponibilă în prezent cu privire la evoluția istorică a inegalităților de venituri și patrimonii, atât între țări, cât și în interiorul țărilor. Însă am folosit și numeroase alte surse și materiale referitoare la anumite perioade, țări sau aspecte ale inegalităților insuficient prezentate în baza de date WID.world, de pildă în legătură cu societățile preindustriale sau cele coloniale, precum și în privința inegalităților de educație, gen, rasă, religie, statut, credințe sau atitudini politice și electorale.

Cititorii care doresc să obțină informații detaliate cu privire la sursele istorice, referințele bibliografice și metodele utilizate în această carte sunt invitați să consulte anexa tehnică disponibilă online (în textul cărții sau în notele de subsol au putut fi citate doar sursele și referințele principale): http://piketty.pse.ens.fr/files/AnnexeKIdeologie.pdf.

Toate seriile statistice, graficele și tabelele prezentate în carte sunt disponibile și online: http://piketty.pse.ens.fr/ideologie.

Cititorii interesați vor găsi și în anexa online un mare număr de grafice și de serii statistice suplimentare care nu au putut fi integrate în carte din lipsă de spațiu, dar la care mă refer uneori în notele de subsol.

Îmi exprim deosebita recunoștință față de Facundo Alvaredo, Lucas Chancel, Emmanuel Saez și Gabriel Zucman, împreună cu care realizăm proiectul WID.world și Laboratorul cu privire la inegalitățile mondiale din cadrul Școlii de Economie din Paris și al Universității Berkeley (California). Acest proiect a condus recent la publicarea Raportului din 2018 asupra inegalităților mondiale (http://wir2018.wid.world), pe care l-am utilizat cu prisosință în această carte. De asemenea, aș dori să mulțumesc instituțiilor care au făcut posibil acest proiect: Școala de Înalte Studii și Științe Sociale, unde predau din anul 2000, una dintre rarele instituții din lume unde există o strânsă interacțiune între toate științele sociale, precum și Școala Normală Superioară și toate celelalte instituții care și-au unit forțele în 2007 pentru a crea și a organiza Școala de Economie din Paris, o școală care va contribui, sper, la dezvoltarea, la acest început de secol XXI, unei economii politice și istorice multipolare și pluridisciplinare.

Aș dori, de asemenea, să le mulțumesc următorilor pentru ajutorul lor prețios: Lydia Assouad, Abhijit Banerjee, Adam Barbe, Charlotte Bartels, Nitin Bharti, Asma Benhenda, Erik Bengtsson, Yonatan Berman, Thomas Blanchet, Cécile Bonneau, Manon Bouju, Jérôme Bourdieu, Antoine Bozio, Cameron Campbell, Guillaume Carré, Guilhem Cassan, Amélie Chelly, Bijia Chen, Denis Cogneau, Léo Czajka, Richard Dewever, Mark Dincecco, Anne-Laure Delatte, Mauricio de Rosa, Esther Duflo, Luis Estevez Bauluz, Ignacio Flores, Juliette Fournier, Bertrand Garbinti, Amory Gethin, Yajna Govind, Jonathan Goupille-Lebret, Julien Grenet, Jean-Yves Grenier, Malka Guillot, Pierre-Cyrille Hautcoeur, Stéphanie Hennette, Simon Henochsberg, Cheuk Ting Hung, Thanasak Jenmana, Francesca Jensenius, Fabian Kosse, Atilla Lindner, Noam Maggor, Clara Martinez-Toledano, Ewan McGaughey, Cyril Milhaud, Marc Morgan, Éric Monnet, Mathilde Munoz, Alix Myczkowski, Delphine Nougayrède, Filip Novokmet, Katharina Pistor, Gilles Postel-Vinay, Jean-Laurent Rosenthal, Nina Roussille, Guillaume Sacriste, Aurélie Sotura, Alessandro Stanziani, Blaise Truong-Loï, Antoine Vauchez, Sebastian Veg, Marlous van Waijenburg, Richard von Glahn, Daniel Waldenström, Li Yang, Tom Zawisza, Roxane Zighed; precum și tuturor prietenilor și colegilor din cadrul Centrului François-Simiand de Istorie Economică și Socială și din cadrul Centrului de Cercetări Istorice al Școlii de Înalte Studii și Științe Sociale și al Școlii de Economie din Paris.

Această carte a beneficiat de pe urma numeroaselor dezbateri și discuții la care am avut șansa să particip după publicarea în 2013 a volumului Capitalul în secolul XXI. Între anii 2014–2016 am călătorit în jurul lumii, m-am întâlnit cu cititori, cu cercetători, cu critici, cu cetățeni animați de setea de dezbatere. Am participat la sute de discuții pe marginea cărții mele și a întrebărilor pe care le pune. Toate aceste întâlniri m-au ajutat foarte mult să aprofundez cercetarea asupra dinamicii istorice a inegalităților.

Dintre numeroasele limitări ale precedentei mele lucrări, sunt două care merită o atenție specială. Pe de o parte, lucrarea mea din 2013 pune un prea mare accent pe lumea occidentală, în sensul că acordă prea mult spațiu experienței istorice a țărilor bogate (Europa de Vest, America de Nord, Japonia). Acest lucru se datorează, într-o anumită măsură, accesului mai dificil la sursele istorice adecvate pentru celelalte țări și regiuni ale lumii, însă implică și o îngustare considerabilă a perspectivei și a reflecției. Pe de altă parte, Capitalul în secolul XXI are tendința să trateze evoluțiile politico-ideologice referitoare la inegalități și redistribuție ca pe un fel de cutie neagră. Firește că sunt formulate acolo anumite ipoteze, cum ar fi, de pildă, în legătură cu transformările reprezentărilor și atitudinilor politice față de inegalități și proprietatea privată, determinate în secolul XX de războaiele mondiale, crizele economice și provocarea comunistă, însă fără să fie abordată frontal problema evoluției ideologiilor inegalitare. Este ceea ce încerc să fac într-o manieră mult mai explicită în noua mea lucrare, punând această chestiune într-o perspectivă temporală, spațială și comparativă mult mai amplă.

Mulțumită succesului volumului publicat în 2013 și sprijinului pe care mi l-au acordat numeroși cetățeni, cercetători și jurnaliști, am reușit să obțin accesul, care până atunci îmi fusese refuzat, la surse fiscale și istorice în țări precum Brazilia, India, Africa de Sud, Tunisia, Liban, Coasta de Fildeș, Coreea, Taiwan, Polonia, Ungaria și, într-o măsură mai limitată, din păcate, în China și în Rusia, ceea ce m-a ajutat să ies din cadrul strict occidental și să realizez o analiză mai amplă a diversității regimurilor inegalitare, a traiectoriilor și a posibilelor bifurcații. Toți acești ani, în care am avut parte de numeroase întâlniri, schimburi de opinii și lecturi, mi-au oferit șansa de a afla lucruri noi și de a reflecta mai mult asupra dinamicii politico-ideologice a inegalităților, de a valorifica noi surse privind discursurile și atitudinile politice față de inegalități și de a scrie o carte care este, cred eu, mai complexă decât precedenta, mergând totuși în continuarea ei. Acesta este rezultatul pe care îl vor judeca cititorii.

În fine, nimic nu ar fi posibil fără sprijinul celor dragi. S-au scurs șase ani de fericire de la scrierea și publicarea volumului Capitalul în secolul XXI. Iubitele mele fiice au devenit între timp adolescente (aproape toate trei: peste doi ani vei intra și tu, Hélène, în clubul adolescentelor, alături de surorile tale, Déborah și Juliette). Fără dragostea și energia lor, viața nu ar fi aceeași. Împreună cu Julia, am călătorit neîncetat, am participat la nenumărate discuții și întâlniri, am recitit și am rescris necontenit, am refăcut lumea. Julia știe prea bine tot ce îi datorează această carte, precum și tot ce îi datorez eu. Suntem nerăbdători să începem următorul nostru proiect.

Introducere

Fiecare societate umană trebuie să-și justifice inegalitățile, trebuie să le găsească o motivație, fără de care întregul edificiu politic și social riscă să se prăbușească. Astfel, fiecare epocă produce un ansamblu de discursuri și ideologii contradictorii vizând să legitimeze inegalitatea care există sau ar trebui să existe și să descrie regulile economice, sociale și politice care să permită structurarea întregului edificiu. Din această confruntare, deopotrivă intelectuală, instituțională și politică, se nasc, de regulă, unul sau mai multe discursuri dominante pe care se bazează regimurile inegalitare existente.

În societățile contemporane, este vorba mai ales de discursul proprietarist, antreprenorial și meritocratic: inegalitatea modernă este justă, fiindcă decurge dintr-un proces ales în mod liber, unde fiecare individ beneficiază spontan de acumulările celor mai bogați membri ai societății, care sunt și cei mai întreprinzători, cei mai merituoși și cei mai utili. Acest aspect ne-ar situa la antipozii inegalității societăților trecute, care avea la bază deosebiri statutare rigide, arbitrare și adesea despotice.

Problema este că acest măreț discurs proprietarist și meritocratic, care a cunoscut primul său moment de glorie în secolul al XIX-lea, după prăbușirea Vechiului Regim (Ancien Régime), bazat pe sistemul ierarhic al stărilor sociale, și după o reformulare radicală, care s-a dorit a fi și mondială, spre sfârșitul secolului XX, pare acum din ce în ce mai fragil, după căderea comunismului sovietic și triumful hipercapitalismului. Acest discurs conduce la contradicții care capătă forme extrem de diferite în Europa și în Statele Unite, în India și în Brazilia, în China și în Africa de Sud, în Venezuela și în Orientul Mijlociu. Totuși, aceste traiectorii diferite, ivite din situații istorice specifice și parțial conectate, sunt, la acest început de secol XXI, din ce în ce mai strâns legate unele de altele. Numai o perspectivă transnațională poate permite o mai bună înțelegere a acestor vulnerabilități și o posibilă reconstrucție a unui discurs alternativ.

De fapt, creșterea inegalităților socio-economice se observă în aproape toate regiunile lumii încă din anii 1980–1990. În anumite cazuri, această creștere a căpătat proporții atât de mari încât devine din ce în ce mai dificil ca inegalitățile să fie justificate în numele interesului general. Totodată, există cam peste tot în lume o uriașă prăpastie între declarațiile meritocratice oficiale și realitățile cu care se confruntă clasele defavorizate în ce privește accesul la educație și la bogăție. Discursul meritocratic și antreprenorial pare deseori o manieră comodă pentru ca aceia care au de câștigat de pe urma sistemului economic actual să justifice orice fel de inegalitate, fără ca măcar să o analizeze, și să-i stigmatizeze pe perdanți pentru lipsa lor de merit, de virtute și de zel. Această culpabilizare a celor mai săraci nu exista, sau cel puțin nu cu aceeași amploare, în regimurile inegalitare precedente, care insistau mai mult pe complementaritatea funcțională dintre diferitele grupuri sociale.

Inegalitatea modernă se caracterizează și printr-un ansamblu de practici discriminatorii și de inegalități statutare și etno-religioase, despre a căror violență nu se pomenește nimic în basmul meritocratic, și care ne apropie de formele cele mai brutale ale inegalităților din trecut, de care pretindem că ne-am despărțit. Am putea menționa discriminările cu care se confruntă cei și cele care nu au domiciliu și care provin din anumite cartiere și au anumite origini. Ne gândim de asemenea la migranții care se îneacă. Având în vedere aceste contradicții, precum și lipsa unui nou orizont universalist și egalitar credibil care să poată face față provocărilor inegalitare, migratorii și climatice viitoare, ne temem că replierea identitară și naționalistă este percepută tot mai des ca un măreț discurs de substituție, cum s-a putut vedea în Europa în prima jumătate a secolului XX și cum se manifestă din nou, la acest început de secol XXI, în diferite părți ale lumii.

În anii Primului Război Mondial a fost lansată mișcarea de distrugere, iar apoi de redefinire, a foarte inegalitarei globalizări comerciale și financiare care avusese loc în așa-numita „Belle Époque (1880–1914), o perioadă care a părut „frumoasă doar în comparație cu dezlănțuirea de violență care a urmat și care a fost într-adevăr frumoasă în special pentru proprietari, și mai precis pentru bărbatul alb proprietar. Dacă sistemul economic actual nu se transformă profund pentru a deveni mai puțin inegalitar, mai echitabil și mai durabil, atât în relațiile dintre țări, cât și în interiorul acestora, atunci „populismul" xenofob și posibilele sale succese electorale viitoare ar putea declanșa foarte rapid mișcarea de distrugere a globalizării hipercapitaliste și digitale din anii 1990–2020.

Pentru a evita acest risc, marile noastre atuuri rămân cunoașterea și istoria. Orice societate umană are nevoie să-și justifice inegalitățile, iar aceste justificări conțin întotdeauna partea lor de adevăr și de exagerare, de imaginație și de josnicie, de idealism și de egoism. Un regim inegalitar, așa cum va fi el definit în această lucrare, se caracterizează printr-un ansamblu de discursuri și de mecanisme instituționale care au ca scop justificarea și structurarea inegalităților economice, sociale și politice ale unei societăți. Fiecare regim își are slăbiciunile sale și nu poate supraviețui decât redefinindu-se în permanență, adesea într-o manieră conflictuală și violentă, dar totodată bazându-se pe experiențe și cunoștințe împărtășite. Această carte are ca subiect istoria și evoluția regimurilor inegalitare. Prin faptul că am adunat materiale istorice referitoare la societăți foarte îndepărtate unele de altele, și care cel mai adesea se ignoră sau refuză să se compare unele cu altele, sper să contribui la o mai bună înțelegere a transformărilor actuale, într-o perspectivă globală și transnațională.

Din această analiză istorică se poate trage o concluzie importantă: lupta pentru egalitate și educație este cea care a permis dezvoltarea economică și progresul uman, și nu sacralizarea proprietății, stabilității și inegalității. Noul discurs hiperinegalitar care s-a impus începând cu anii 1980–1990 este în parte produsul dezastrului comunist. Dar el este totodată rezultatul ignoranței și al fragmentării cunoașterii, contribuind în mare măsură la întreținerea fatalismului și a derivelor identitare actuale. Mergând pe firul istoriei, într-o perspectivă pluridisciplinară, este posibil să ajungem la un discurs mai echilibrat și să conturăm un nou socialism participativ pentru secolul XXI; cu alte cuvinte, un nou orizont egalitar care își propune să devină universal, o nouă ideologie a egalității, a proprietății sociale, a educației și a împărtășirii cunoașterii și puterii, un discurs mai încrezător în natura umană și, de asemenea, mai precis și mai convingător decât discursurile precedente, fiind mai bine ancorat în lecțiile istoriei globale. Firește că rămâne la latitudinea fiecăruia să analizeze și să asimileze aceste câteva lecții fragile și provizorii pentru a le transforma și a le duce mai departe.

Înainte de a descrie organizarea acestei cărți și diferitele etape ale expozeului meu istoric, pornind de la societățile ternare și sclavagiste din vechime și ajungând la societățile postcoloniale și hipercapitaliste moderne, voi prezenta principalele surse care stau la baza acestei cărți, precum și relația dintre lucrarea de față și precedenta mea lucrare, Capitalul în secolul XXI. Însă trebuie să spun mai întâi câteva cuvinte despre noțiunea de ideologie utilizată în acest studiu.

Ce este o ideologie?

În această carte voi încerca să folosesc noțiunea de ideologie într-o manieră pozitivă și constructivă, respectiv ca un ansamblu de idei și discursuri plauzibile aprioric, care descriu cum ar trebui să se structureze societatea. Ideologia va fi analizată în dimensiunile sale sociale, economice și politice. O ideologie este o încercare mai mult sau mai puțin coerentă de a găsi răspunsuri la o seamă de întrebări extrem de vaste privind organizarea deziderabilă sau ideală a societății. Ținând cont de complexitatea întrebărilor formulate, este de la sine înțeles că nici o ideologie nu va putea să se bucure vreodată de adeziunea totală a tuturor: conflictul și dezacordul ideologic sunt inerente oricărei ideologii. Totuși, orice societate nu are altă soluție decât să încerce să răspundă la aceste întrebări, adesea pe baza propriei experiențe istorice, iar uneori bazându-se și pe experiențele altora. Într-o mare măsură, fiecare individ se simte obligat să aibă o opinie, oricât de imprecisă și de nesatisfăcătoare ar fi ea, în legătură cu aceste întrebări fundamentale și existențiale.

Este vorba, în primul rând, despre problema regimului politic, adică despre ansamblul de reguli care descriu contururile comunității și ale teritoriului său, mecanismele care permit luarea unor decizii colective și drepturile politice ale membrilor săi. Acest lucru implică diferitele forme de participare politică, rolul cetățenilor și al străinilor, al președinților și al parlamentelor, al miniștrilor și al regilor, al partidelor și al alegerilor, al imperiilor și al coloniilor.

Mai este vorba și despre problema regimului proprietății, adică despre ansamblul de reguli care descriu diferitele forme de posesiune posibile, precum și procedurile legislative și practice care definesc și stabilesc relațiile de proprietate dintre grupurile sociale. Acest lucru include rolul proprietății private și publice, imobiliare și financiare, intelectuale și imateriale, asupra pământului și asupra resurselor minerale, asupra sclavilor și asupra șerbilor, precum și reglementarea relațiilor dintre proprietari și locatari, nobili și țărani, stăpâni și sclavi, acționari și salariați.

Orice societate, orice regim inegalitar se caracterizează printr-un ansamblu de răspunsuri mai mult sau mai puțin coerente și durabile la problema regimului politic și la cea a regimului proprietății. Aceste două serii de răspunsuri și de discursuri sunt adesea strâns legate una de cealaltă, fiindcă ele decurg, în mare măsură, dintr-o teorie a inegalității sociale și din disparitățile dintre diferitele grupuri sociale antagonice (reale sau presupuse, legitime sau condamnabile). Ele implică, în general, diverse alte mecanisme intelectuale și instituționale, mai precis un regim educațional (adică regulile și instituțiile care organizează transmiterea unor noțiuni de natură spirituală și cognitivă: familii și Biserici, părinți, școli și universități) și un regim fiscal (adică măsurile care permit aducerea unor resurse adecvate statelor și regiunilor, localităților și imperiilor, precum și diferitelor organizații sociale și religioase). Pe de altă parte, răspunsurile pot varia considerabil. Putem fi de acord în ce privește regimul politic, dar nu și în ce privește regimul proprietății, sau putem fi de acord în privința unui anumit aspect al problemelor fiscale sau educaționale, dar nu și în privința altor aspecte. Conflictul ideologic este aproape întotdeauna multidimensional, chiar dacă se întâmplă câteodată ca o axă să capete o importanță primordială, cel puțin pentru o vreme, ceea ce poate crea iluzia unui consens majoritar și poate uneori să permită vaste mobilizări colective și transformări istorice de mare amploare.

Frontiera și proprietatea

Pe scurt, se poate spune că orice regim inegalitar, orice ideologie inegalitară se bazează pe o teorie a frontierei și pe o teorie a proprietății.

Pe de o parte, ideologia inegalitară trebuie să dea un răspuns la problema frontierei. Trebuie să explice cine face parte din comunitatea umană și politică la care se raportează și cine nu face parte, pe ce teritoriu guvernează acea comunitate și potrivit căror reguli instituționale, și cum trebuie organizate relațiile acelei comunități cu celelalte comunități în cadrul vastei comunități umane universale (care, potrivit ideologiilor, poate fi mai mult sau mai puțin recunoscută ca atare). Este vorba, în principal, de problema regimului politic, dar ea implică și alte aspecte legate de inegalitatea socială, mai ales în privința disocierii dintre cetățeni și străini.

Pe de altă parte, ideologia inegalitară trebuie să dea un răspuns la problema proprietății: putem avea în posesie alți indivizi, pământuri agricole, imobile, întreprinderi, resurse naturale, cunoștințe, active financiare, datoria publică? Și potrivit căror modalități practice și cărui sistem legislativ și juridic trebuie să fie organizate raporturile dintre proprietari și neproprietari și perpetuarea acestor relații? Această problemă a regimului proprietății, împreună cu problema regimului educațional și a regimului fiscal, are un impact structurant asupra inegalităților sociale și asupra evoluției acestora.

În majoritatea societăților antice, problema regimului politic și cea a regimului proprietății, altfel spus problema puterii asupra individului și asupra lucrurilor (adică asupra obiectelor deținute, care sunt uneori persoane, în cazul sclaviei, și care au un impact determinant asupra relațiilor de putere între persoane), sunt legate direct și imediat. Este cazul societăților sclavagiste, unde cele două probleme se confundă în mare măsură: anumiți indivizi au în posesie alți indivizi, fiind atât guvernanții, cât și proprietarii acestora.

Acest lucru este valabil, deși într-un mod mai subtil, și în cazul societăților ternare sau „trifuncționale" (societățile alcătuite din trei clase sociale funcționale: o clasă clericală și religioasă, o clasă nobilă și războinică, o clasă roturieră și muncitoare). În această formă istorică, observată în majoritatea civilizațiilor premoderne, cele două clase dominante sunt atât clase conducătoare, care dețin prerogative regaliene (securitate, justiție), cât și clase posedante. Așadar, de-a lungul secolelor, latifundiarul era atât seniorul care guverna asupra persoanelor care trăiau și munceau pe acele pământuri, cât și seniorul care deținea acele pământuri.

Societățile de proprietari, care iau avânt mai ales în Europa veacului al XIX-lea, încearcă să separe clar dreptul de proprietate (considerat universal și accesibil tuturor) de puterea regaliană (aflată sub monopolul statului centralizat). Regimul politic și regimul de proprietate nu sunt mai puțin strâns legate, pe de o parte fiindcă drepturile politice au fost multă vreme rezervate proprietarilor, în regimurile politice cenzitare, și, pe de altă parte, fiindcă, în general, numeroase reguli constituționale au continuat (și mai continuă) să limiteze drastic orice posibilitate pentru ca o majoritate politică să redefinească regimul de proprietate într-un cadru legal și echilibrat.

Vom vedea că, în realitate, problema regimului politic și cea a regimului de proprietate nu au încetat niciodată să fie foarte strâns legate, începând cu societățile ternare și sclavagiste din trecut, până la societățile postcoloniale și hipercapitaliste moderne, trecând bineînțeles prin societățile de proprietari și societățile comuniste și social-democrate, care s-au dezvoltat ca o reacție la crizele inegalitare și identitare provocate de societățile proprietariste.

De aceea, eu propun ca pentru analizarea acestor transformări istorice să fie folosită noțiunea de „regim inegalitar", care înglobează noțiunile de regim politic și de regim de proprietate (la care se adaugă regimul educațional și regimul fiscal) și permite o mai bună percepție a coerenței acestora. Pentru a ilustra legăturile structurale și durabile dintre regimul politic și regimul de proprietate, care sunt încă prezente în lumea actuală, putem menționa și absența oricărui mecanism democratic care să permită unei majorități de cetățeni ai Uniunii Europene (și a fortiori unei majorități de cetățeni ai lumii) să adopte și cel mai mic impozit sau cel mai mic proiect de redistribuție și de dezvoltare în comun, ținând cont de dreptul de veto fiscal al fiecărei țări, indiferent de cât de mică ar fi populația ei și indiferent de beneficiile pe care le-ar avea ca urmare a integrării sale comerciale și financiare în ansamblu.

Ca o observație generală, ceea ce iese în evidență este faptul că inegalitatea contemporană este foarte puternic structurată prin sistemul de frontiere, de naționalități și de drepturi sociale și politice care îi este asociat. Acest lucru contribuie de altfel la nașterea, la acest început de secol XXI, a unor conflicte ideologice multidimensionale generate de chestiuni legate de inegalitate, migrație și identitate, ceea ce complică și mai mult constituirea unor coaliții majoritare care să poată face față unei creșteri a inegalităților. Concret, clivajele etno-religioase și naționale împiedică adesea clasele populare cu diferite origini și provenind din diferite țări să formeze o coaliție politică, fapt ce poate face jocul celor mai bogați, precum și derivei inegalitare, în lipsa unei ideologii și a unei platforme programatice suficient de elocvente pentru a convinge grupurile sociale defavorizate că ceea ce le unește este mai important decât ceea ce le desparte. Aceste probleme vor fi analizate la momentul oportun. Acum vreau doar să subliniez că legătura strânsă dintre regimul politic și regimul de proprietate corespunde unei realități străvechi, structurale și durabile, care nu poate fi analizată corect decât printr-o schimbare de perspectivă istorică și transnațională.

A lua ideologia în serios

Inegalitatea nu este economică sau tehnologică. Ea este ideologică și politică. Aceasta este, fără îndoială, concluzia cea mai evidentă a analizei istorice prezentate în această carte. Cu alte cuvinte, piața și concurența, profitul și salariul, capitalul și datoria, muncitorii calificați și necalificați, cetățenii unui stat și străinii, paradisurile fiscale și competitivitatea nu există ca atare. Toate acestea sunt construcții sociale și istorice care depind în întregime de sistemul legislativ, fiscal, educațional și politic pe care îl alegem și de categoriile pe care i le acordăm. Aceste alegeri reflectă în primul rând reprezentările pe care orice societate și le face în legătură cu justiția socială, cu economia justă și cu raporturile de forță politico-ideologice dintre diferitele grupuri și discursuri antagonice. Important este că aceste raporturi de forță nu sunt doar materiale, ci sunt mai ales intelectuale și ideologice. Altfel spus, ideile și ideologiile contează în istorie. Ele permit în permanență imaginarea și structurarea unor lumi noi și a unor societăți diferite. Traiectoriile multiple sunt întotdeauna posibile.

Această abordare se deosebește de numeroasele discursuri conservatoare care încearcă să explice faptul că există fundamente „naturale ale inegalităților. Nu este câtuși de puțin surprinzător că elitele diferitelor societăți, din toate epocile și din toate colțurile lumii, au deseori tendința de a „naturaliza inegalitățile, adică de a încerca să le confere fundamente naturale și obiective, explicând că diferențele sociale sunt (așa cum trebuie să fie) în interesul celor mai săraci și al societății în ansamblul ei și că, în orice caz, structura lor prezentă este singura de luat în considerare, ea neputând fi substanțial modificată fără a provoca nenorociri imense. Experiența istorică demonstrează contrariul: inegalitățile variază foarte mult în timp și în spațiu, în amploare și în structură, precum și în anumite condiții și cu o rapiditate pe care contemporanii ar fi reușit cu greu să le anticipeze cu câteva decenii mai devreme. De aceea, uneori au rezultat nenorociri. Însă, în ansamblul lor, diversele rupturi și procese revoluționare și politice care au permis reducerea și transformarea inegalităților din trecut au avut un imens succes și se află la originea celor mai prețioase instituții, cele care au permis ca ideea de progres uman să devină realitate (sufragiul universal, învățământul gratuit și obligatoriu, asigurarea de sănătate universală, impozitul progresiv). Este foarte probabil ca acest lucru să se întâmple și în viitor. Inegalitățile actuale și instituțiile prezente nu sunt singurele posibile, indiferent de ce cred conservatorii, iar ele vor fi nevoite să se transforme și să se reinventeze în permanență.

Însă această abordare centrată pe ideologii, instituții și diversitatea traiectoriilor posibile se deosebește și de anumite doctrine etichetate uneori drept „marxiste, potrivit cărora situația forțelor economice și a raporturilor de producție ar determina aproape mecanic „suprastructura ideologică a unei societăți. Dimpotrivă, eu insist asupra faptului că există o veritabilă autonomie a sferei ideilor, adică a sferei ideologico-politice. Pentru același nivel de dezvoltare a economiei și a forțelor de producție (în măsura în care aceste cuvinte au un sens, ceea ce nu este sigur), există întotdeauna o diversitate de regimuri ideologice, politice și inegalitare posibile. De pildă, teoria trecerii automate de la „feudalism la „capitalism, ca urmare a Revoluției Industriale, nu ia în considerare complexitatea și diversitatea traiectoriilor istorice și politico-ideologice observate în diferitele țări și regiuni ale lumii, în special deosebirile dintre regiunile colonizatoare și cele colonizate, precum și cele din cadrul fiecărui ansamblu, și mai ales nu permite tragerea unor învățăminte utile pentru etapele următoare. Mergând pe firul acestei istorii, constatăm că au existat dintotdeauna și vor exista întotdeauna soluții alternative. La toate nivelurile de dezvoltare există multiple moduri de structurare a unui sistem economic, social și politic, de definire a relațiilor de proprietate, de organizare a unui regim fiscal sau educațional, de tratare a unei probleme de datorie publică sau privată, de reglementare a relațiilor dintre diferitele comunități umane, și așa mai departe. Există întotdeauna mai multe căi posibile care permit organizarea unei societăți și a raporturilor de putere și de proprietate din cadrul ei, iar aceste diferențe nu se referă doar la detalii, ci dimpotrivă. Mai precis, există mai multe moduri de organizare a raporturilor de proprietate în secolul XXI, iar unele dintre acestea pot constitui o depășire a capitalismului mult mai reală decât calea care promite distrugerea lui fără să-i mai pese de ce va urma.

Studierea diferitelor traiectorii istorice și a multiplelor bifurcații neîmplinite din trecut este cel mai bun antidot atât împotriva atitudinii conservatoare elitiste, cât și împotriva atitudinii expectative revoluționare. O asemenea atitudine de expectativă îi împiedică adesea pe revoluționari să reflecteze la regimul instituțional și politic cu adevărat emancipator care să fie aplicat după ziua cea mare a victoriei și conduce, în general, la instaurarea unei puteri etatiste hipertrofiate și nedefinite, ceea ce se poate dovedi la fel de periculos precum sacralizarea proprietaristă căreia pretind că i se opun. Această atitudine a provocat în secolul XX pierderi umane și prejudicii politice considerabile, al căror preț continuăm să-l plătim și astăzi. Faptul că postcomunismul (în varianta sa rusească, în versiunea chineză, precum și, într-o anumită măsură, în varianta est-europeană, în ciuda tuturor deosebirilor dintre aceste trei traiectorii) a devenit, la acest început de secol XXI, cel mai bun aliat al hipercapitalismului reprezintă consecința directă a dezastrelor comuniste stalinist și maoist, precum și a abandonului oricărei ambiții egalitariste și internaționaliste care a decurs de aici. Dezastrul comunist a reușit chiar să facă să treacă pe planul al doilea distrugerile provocate de ideologiile sclavagiste, colonialiste și rasiale, precum și legăturile lor profunde cu ideologia proprietaristă și hipercapitalistă, ceea ce nu este puțin lucru.

În măsura posibilului, voi încerca în această carte să iau ideologiile în serios. Aș vrea să dau o șansă fiecărei ideologii din trecut, în special ideologiilor proprietariste, social-democrate și comuniste, dar și ideologiilor trifuncționale, sclavagiste sau colonialiste, redându-le propria coerență. Pornesc de la principiul potrivit căruia fiecare ideologie, oricât de extremistă și de excesivă ar putea părea în modul cum apără un anumit tip de inegalitate sau de egalitate, exprimă o anumită viziune asupra societății juste și a justiției sociale. Această viziune are întotdeauna un fond de plauzibilitate, de sinceritate și de coerență, din care este posibil să extragem învățăminte utile pentru viitor, cu condiția să studiem aceste evoluții politico-ideologice, dar nu într-un mod abstract, anistoric și a-instituțional, ci dimpotrivă, așa cum s-au manifestat ele în anumite societăți, în anumite perioade istorice și în anumite instituții, caracterizate tocmai prin forme specifice de proprietate și de regim fiscal și educațional. Aceste forme trebuie analizate riguros, fără teama de a studia cu precizie regulile lor și condițiile lor de funcționare (sisteme legislative, bareme fiscale, resurse educaționale etc.), fără de care instituțiile, la fel ca ideologiile, nu sunt altceva decât niște cochilii goale, incapabile să transforme cu adevărat societatea și să suscite o adeziune durabilă.

Totuși, nu trec cu vederea faptul că noțiunea de ideologie este folosită și în sens peiorativ, iar acest sens peiorativ este uneori justificat. Este adesea etichetată drept ideologie o viziune caracterizată prin dogmatism și ignorarea faptelor. Problema este că aceia care se revendică de la pragmatismul absolut sunt adeseori cei mai „ideologici dintre toți (în sens peiorativ): abordarea lor pretins postideologică nu reușește să disimuleze lipsa lor de interes pentru fapte, amploarea ignoranței lor în domeniul istoriei, prevalența presupozițiilor și a egoismului de clasă. În acest caz, cartea de față va fi foarte „factuală. Voi prezenta numeroase evoluții istorice cu privire la structura inegalităților și transformarea lor în diferite societăți, pe de o parte fiindcă este vorba de specialitatea mea inițială în calitate de cercetător, iar pe de altă parte fiindcă sunt convins că studiul senin al surselor disponibile ne permite să facem un progres în gândirea noastră colectivă. Mai precis, ne permite să comparăm societăți foarte diferite și care adesea refuză să se compare unele cu altele, întrucât ele cred cu tărie (de regulă eronat) în „excepționalismul" lor și în caracterul unic și incomparabil al traiectoriei lor.

În același timp, știu foarte bine că sursele disponibile nu vor fi niciodată suficiente pentru a rezolva toate diferendele. Analiza „faptelor nu va permite niciodată rezolvarea definitivă a problemei regimului politic ideal sau a regimului de proprietate ideal sau a regimului educațional sau fiscal ideal. Mai întâi fiindcă faptele sunt, în mare măsură, tributare mecanismelor instituționale (recensăminte, statistici, impozite etc.) și categoriilor sociale, fiscale sau juridice create de diferitele societăți pentru a se descrie, a se măsura și a se transforma pe ele însele. Cu alte cuvinte, „faptele sunt ele însele niște construcții care nu pot fi corect înțelese decât în contextul acestor interacțiuni complexe și interesate între aparatul de observare și societatea studiată. Firește că acest lucru nu înseamnă că nu putem să aflăm nimic util din aceste construcții cognitive, ci mai degrabă înseamnă că orice încercare de cunoaștere trebuie să ia în considerare această complexitate și această reflexivitate.

Problemele studiate – natura organizării sociale, economice și politice ideale – sunt mult prea complexe ca să putem trage o singură concluzie dintr-o simplă cercetare „obiectivă a „faptelor, care nu vor fi decât ilustrarea unor experiențe limitate ale trecutului și a unor deliberări incomplete la care vom fi putut participa. Totodată este foarte posibil ca regimul „ideal" (oricare ar fi sensul pe care îl dăm acestui termen) să nu fie unic și să depindă de anumite caracteristici ale societății studiate.

Învățare colectivă și științe sociale

Cu toate acestea, nu am de gând să practic un relativism ideologic generalizat. Este prea simplu pentru un cercetător în domeniul științelor sociale să păstreze aceeași distanță față de diferitele credințe și să nu se pronunțe. Această carte va adopta o anumită poziție, mai ales în ultima parte, însă voi încerca să fac acest lucru explicând, pe cât posibil, raționamentul urmat și motivele care mă conduc spre această poziție.

Cel mai adesea, ideologia societăților evoluează mai ales în funcție de propria lor experiență istorică. De pildă, Revoluția Franceză se naște, în parte, din sentimentul de nedreptate și din frustrările provocate de Vechiul Regim. Prin rupturile pe care le generează și transformările pe care le înfăptuiește, revoluția contribuie, la rândul său, la transformarea durabilă a percepțiilor despre regimul inegalitar ideal, în funcție de succesele și de eșecurile pe care diferitele grupuri sociale le au în privința experimentelor revoluționare, atât în ce privește organizarea politică, cât și regimul de proprietate sau sistemul social, fiscal sau educațional. Aceste experimente condiționează rupturile politice viitoare și așa mai departe. Fiecare traiectorie politico-ideologică națională poate fi considerată un imens proces de învățare colectivă și de experimentare istorică. Acest proces este inevitabil conflictual, căci diferitele grupuri sociale și politice, pe lângă faptul că nu au întotdeauna aceleași interese și aspirații, nu au nici aceeași memorie și nici aceeași interpretare a evenimentelor și a sensului pe care să-l dea acestor evenimente în continuare. Însă procesul de învățare implică adesea și unele elemente de consens național, cel puțin pentru o vreme.

Aceste procese de învățare colectivă își au partea lor de raționalitate, însă au și limite clare. Ele au tendința să aibă memorie scurtă (se uită adesea experiențele propriei țări, la capătul câtorva decenii, sau nu se rețin decât câteva frânturi, rareori alese la întâmplare) și, de cele mai multe ori, sunt de-a dreptul naționaliste. Dar să nu vedem doar partea întunecată a lucrurilor: uneori, societățile trag învățăminte din experiențele altor țări prin ceea ce cunosc în legătură cu ele și, bineînțeles, în urma întâlnirilor mai mult sau mai puțin violente dintre diferitele societăți (războaie, colonizări, ocupații, tratate mai mult sau mai puțin inegale, ceea ce nu este întotdeauna modul de învățare cel mai senin și nici cel mai promițător). Însă lucrul cel mai important este că diferitele viziuni asupra regimului politic ideal, asupra regimului de proprietate sau asupra unui sistem legislativ, fiscal și educațional just se coagulează pornind de la experiențele naționale în materie și ignoră aproape în întregime experiențele celorlaltor țări, mai ales dacă acestea sunt percepute ca îndepărtate și având valori civilizaționale, religioase sau morale diferite, sau dacă întâlnirile au avut loc într-un context violent (ceea ce poate întări sentimentul de înstrăinare radicală). Mai general, aceste procese de învățare colectivă se întemeiază adesea pe reprezentări relativ rudimentare și imprecise ale mecanismelor instituționale experimentate cu adevărat în cadrul diferitelor societăți (inclusiv la nivel național sau între țări care trăiesc în bună vecinătate), atât în domeniul politic, cât și în cel legislativ, fiscal și educațional, ceea ce limitează considerabil utilitatea învățămintelor care ar putea fi trase pentru viitor.

Firește că aceste limitări nu sunt veșnice. Ele evoluează în funcție de anumite procese de răspândire și de mobilizare a cunoștințelor și experiențelor: școli și cărți, migrații și căsătorii mixte, partide și sindicate, mobilitate și mass-media etc. Tocmai în acest context, cercetarea în domeniul științelor sociale poate juca un rol important. Confruntând cu minuțiozitate experiențele istorice ale diferitelor țări și spații culturale și civilizaționale, exploatând cât se poate de sistematic sursele disponibile, studiind evoluția structurii inegalităților și a regimurilor politico-ideologice din cadrul diferitelor societăți, eu sunt convins că se poate contribui la o mai bună înțelegere a transformărilor actuale. O astfel de abordare comparativă, istorică și transnațională ne-ar putea ajuta să ne conturăm mai limpede imaginea unei mai bune organizări politice, economice și sociale pentru diferitele societăți din secolul XXI și mai ales pentru societatea mondială, care este comunitatea politică umană căreia îi aparținem cu toții. Totuși, firește că eu nu pretind că respectivele concluzii pe care le voi prezenta pe parcursul cărții sunt singurele posibile, ci doar că, în opinia mea, acele concluzii decurg cel mai logic din experiențele istorice disponibile și din materialele pe care le voi prezenta. Voi încerca să explic, cât de clar posibil, episoadele și comparațiile pe care eu le consider cele mai importante pentru a justifica o concluzie sau alta (fără să încerc să ascund amploarea incertitudinilor rămase). Însă este de la sine înțeles că aceste concluzii sunt tributare unor cunoștințe și raționamente extrem de limitate. Această carte reprezintă doar o etapă minusculă dintr-un vast proces de învățare colectivă, iar eu sunt foarte curios și nerăbdător să cunosc etapele următoare ale acestei aventuri umane.

Aș mai dori să adaug, pentru cei care se lamentează în legătură cu creșterea inegalităților și a derivelor identitare, precum și pentru cei care se tem că și eu mă lamentez la rândul meu, faptul că această carte nu conține lamentații. Eu am o fire mai degrabă optimistă, iar obiectivul meu principal este să contribui la găsirea unor soluții pentru problemele existente. În loc să văd întotdeauna jumătatea goală a paharului, prefer să mă minunez în fața uimitoarei capacități a societăților umane de a crea instituții și modalități noi de cooperare, pentru a ține laolaltă milioane (uneori sute de milioane și chiar miliarde) de oameni care nu s-au întâlnit niciodată și nu se vor întâlni niciodată, și care s-ar putea ignora sau distruge, în loc să se supună unor reguli pașnice, cu toate că știm atât de puține lucruri despre natura regimului ideal și, prin urmare, a regulilor cărora ar trebui să ne supunem în mod justificat. Totuși, această creativitate instituțională își are limitele ei și trebuie să facă obiectul unei analize raționale. Dacă spunem că inegalitatea este ideologică și politică, și nu economică sau tehnologică, nu înseamnă că putem face să dispară inegalitatea ca prin minune. Acest lucru înseamnă că trebuie să luăm în serios diversitatea ideologico-instituțională a societăților umane și să nu avem încredere în discursurile care încearcă să justifice inegalitățile și să nege existența altor soluții. Acest lucru mai înseamnă și că trebuie să studiem în profunzime mecanismele instituționale și detaliile regulilor legislative, fiscale sau educaționale instituite în diferitele țări, deoarece tocmai aceste detalii hotărâtoare sunt cele care fac să funcționeze cooperarea și să progreseze (sau nu) egalitatea, dincolo de bunăvoința unora și altora. Această bunăvoință trebuie să fie întotdeauna implicită, dar nu este niciodată suficientă, cât timp ea nu se întrupează în niște mecanisme cognitive și instituționale solide. Dacă voi reuși să transmit cititorului puțin din această uimire rațională și să-l conving că informațiile de natură istorică și economică sunt prea importante pentru a fi neglijate, atunci îmi voi fi atins pe deplin obiectivul.

Sursele utilizate în această carte: inegalități și ideologii

Această carte se bazează pe două mari tipuri de surse istorice: pe de o parte, surse care permit măsurarea evoluției inegalității, într-o perspectivă istorică, comparativă și multidimensională (inegalități cu privire la venituri, salarii, patrimoniu, educație, gen, vârstă, profesie, origine, religie, rasă, statut etc.); iar pe de altă parte, surse care permit studierea transformărilor cu privire la ideologii, convingeri politice și reprezentări ale inegalităților și instituțiilor economice, sociale și politice care le structurează.

În ceea ce privește inegalitățile, voi utiliza informațiile adunate în baza de date World Inequality Database (WID.world). Acest proiect este rezultatul eforturilor conjugate a peste 100 de cercetători din peste 80 de țări de pe toate continentele. Este vorba despre cea mai mare bază de date disponibilă în momentul de față cu privire la evoluția istorică a inegalităților de venituri și patrimonii, atât între diferite țări, cât și interiorul țărilor. Proiectul WID.world s-a născut în urma cercetărilor istorice lansate de Anthony Atkinson și Emmanuel Saez la începutul anilor 2000, care încercau să generalizeze și să extindă cercetările începute în anii 1950 și 1970 de Simon Kuznets, Atkinson și Allan Harrison.¹ Aceste cercetări se bazează pe o confruntare sistematică a diferitelor surse disponibile, în special conturi naționale, date statistice și date fiscale și succesorale, de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, când au fost create în numeroase țări sisteme de impozitare progresivă pe venituri și succesiuni, ceea ce a permis observarea mai multor aspecte în privința averilor (impozitul este mereu un mijloc de a produce categorii și cunoștințe, nu doar rețete fiscale și nemulțumiri). În cazul anumitor țări, cercetările pot porni de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, mai ales în cazul Franței, unde revoluția a determinat adoptarea precoce a unui sistem unificat de înregistrare a proprietăților și a transmiterii acestora. Aceste cercetări au permis punerea într-o perspectivă istorică mult mai largă a fenomenului de revenire a inegalităților observat încă din anii 1980–1990 și care a devenit subiect de dezbatere internațională, așa cum o dovedește interesul stârnit de volumul Capitalul în secolul XXI, publicat în 2013, precum și de Raportul asupra inegalităților mondiale publicat în 2018.² Acest interes demonstrează totodată nevoia profundă de democratizare a cunoștințelor economice și de participare politică. În societățile din ce în ce mai educate și mai bine informate, devine tot mai puțin acceptabilă ideea de a lăsa chestiunile economice și financiare exclusiv în seama unui mic grup de experți cu competențe îndoielnice. Prin urmare, este firesc ca tot mai mulți cetățeni să dorească să-și formeze o părere proprie și să se implice în dezbatere. Economia se află în centrul politicii; ea nu poate fi delegată, la fel cum nu poate fi delegată nici democrația.

Datele disponibile în ce privește inegalitățile rămân, din păcate, incomplete, tocmai din cauza lipsei de transparență economică și financiară și a dificultăților de acces la surse fiscale, administrative și bancare în cazul foarte multor țări. Grație sprijinului acordat de sute de cetățeni, cercetători și jurnaliști, am reușit, în ultimii ani, să obținem acces la noi surse pe care guvernele actuale refuzau să le deschidă publicului larg, cum ar fi, de pildă, în Brazilia și în India, în Africa de Sud și în Tunisia, în Liban și în Coasta de Fildeș, în Coreea și în Taiwan, în Polonia și în Ungaria și, din păcate, într-o măsură mai mică, în China și în Rusia. Printre numeroasele limitări ale cărții mele din 2013, una dintre cele mai evidente este accentul pus pe lumea occidentală, în sensul că acord un spațiu prea mare experienței istorice a țărilor bogate (Europa de Vest, America de Nord, Japonia). Acest lucru se datora parțial dificultăților de acces la sursele istorice adecvate în cazul celorlaltor țări. Datele inedite care sunt acum disponibile în baza de date WID.world îmi permit, în această nouă lucrare, să ies din cadrul occidental și să realizez o analiză mai amplă în ce privește diversitatea regimurilor inegalitare și a posibilelor traiectorii și bifurcații. În ciuda acestor progrese, trebuie să subliniez totuși că datele disponibile rămân insuficiente, atât pentru țările bogate, cât și pentru țările sărace.

În această carte am folosit multe alte surse și materiale cu privire la perioade, țări sau aspecte ale inegalităților insuficient prezentate în WID.world, de pildă în legătură cu societățile preindustriale sau cu societățile coloniale, precum și cu inegalitățile de statut, profesie, educație, gen, rasă sau religie.

În ce privește ideologiile, sursele utilizate au fost, bineînțeles, extrem de diverse. Mai întâi este vorba de sursele clasice: dezbateri parlamentare, discursuri politice, programe și platforme electorale ale partidelor. Am folosit textele unor teoreticieni, precum și ale unor actori politici, fiindcă și unii, și alții joacă un rol important în istorie. Aceste texte ne oferă lămuriri suplimentare în legătură cu schemele de justificare a inegalității din diferite epoci istorice, cum ar fi, de pildă, textele episcopilor de la începutul secolului al XI-lea, care justifică organizarea trifuncțională a societății în trei clase – clericii, nobilii și oamenii de rând –, precum și influentul tratat neoproprietarist și semidictatorial publicat la începutul anilor 1980 de Friedrich Hayek (Law, Legislation and Liberty), trecând prin scrierile lui John Calhoun, senator democrat de Carolina de Sud și vicepreședinte al Statelor Unite, care justifica sclavia, considerând-o un lucru pozitiv (slavery as a positive good) în anii 1830. Este și cazul altor texte, cum ar fi cel al lui Xi Jinping și al celor din Global Times despre visul neocomunist chinez, care sunt la fel de revelatoare precum tweet-urile lui Donald Trump sau articolele din Wall Street Journal sau din Financial Times despre viziunea hipercapitalistă americană și anglo-saxonă. Toate aceste ideologii trebuie luate în serios, nu doar fiindcă au un impact considerabil asupra mersului lumii, ci și pentru că reflectă, fiecare în felul său, anumite încercări (mai mult sau mai puțin convingătoare) de a da un sens unor realități sociale complexe. Este în firea lucrurilor ca ființele umane să încerce să dea un sens societăților în care trăiesc, oricât de inegale și de injuste ar fi ele. Eu pornesc de la principiul potrivit căruia avem întotdeauna unele lucruri de învățat din aceste scheme ideologice. Doar studiind totalitatea discursurilor și traiectoriilor istorice vom reuși să tragem învățăminte utile pentru viitor.

Am recurs, de asemenea, la literatură, care constituie adesea una dintre cele mai bune surse capabile să ilustreze transformările reprezentărilor inegalității. În Capitalul în secolul XXI am folosit romanul clasic european din secolul al XIX-lea, în special textele lui Balzac și Jane Austen, care ne oferă un punct de vedere de neînlocuit asupra societăților de proprietari care înfloreau în Franța și în Marea Britanie între anii 1790–1830. Cei doi romancieri cunoșteau în profunzime ierarhia proprietății din epoca lor. Ei cunoșteau mai bine decât oricine resorturile ascunse și frontierele secrete, consecințele implacabile asupra vieții acelor femei și bărbați, strategiile lor de întâlnire și de alianță, speranțele și nefericirile lor. Ei analizează structura profundă a inegalităților, justificările acestora, precum și implicațiile lor în viața fiecăruia, cu o precizie și cu o forță evocatoare pe care nu le-ar putea egala nici un discurs politic și nici un text din domeniul științelor sociale.

Vom vedea că această capacitate unică a literaturii de a evoca raporturile de putere și de dominație între grupurile sociale, de a examina percepțiile asupra inegalităților, așa cum sunt ele resimțite de unii și de alții, se regăsește în toate societățile și ne poate oferi mărturii prețioase în legătură cu regimuri inegalitare extrem de diverse. În romanul Voința și norocul, magnifică frescă publicată în 2008, cu câțiva ani înainte de a muri, Carlos Fuentes creionează un tablou edificator al capitalismului mexican și al violențelor sociale care traversează țara. În Acest pământ al omenirii, publicat în 1980, Pramoedya Ananta Toer ne dezvăluie felul cum funcționează regimul colonial și inegalitar olandez din Indonezia de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, cu o brutalitate și o veridicitate pe care nici o altă sursă nu le poate atinge. În romanul Americana din 2013, Chimamanda Ngozie Adichie ne oferă o privire mândră și ironică asupra drumului parcurs de personajele principale, Ifemelu și Obinze, din Nigeria în Statele Unite și în Europa, și, implicit, un punct de vedere unic asupra uneia dintre dimensiunile cele mai puternice ale regimului inegalitar actual.

Pentru a studia ideologiile și transformările lor, această carte va folosi sistematic și original sondajele postelectorale realizate în majoritatea țărilor unde au avut loc alegeri după al Doilea Război Mondial. În ciuda tuturor limitărilor, aceste sondaje de opinie furnizează o perspectivă incomparabilă asupra structurii și dimensiunilor conflictului politic, ideologic și electoral, începând cu anii 1940–1950 până la sfârșitul anilor 2010, nu doar în marea majoritate a țărilor occidentale (cu precădere în Franța, în Statele Unite și în Marea Britanie, asupra cărora voi insista), ci și în multe alte țări pe care le voi studia, mai ales India, Brazilia sau Africa de Sud. Una dintre limitările cele mai importante ale cărții mele din 2013, pe lângă faptul că punea accentul doar pe lumea occidentală, era tendința de a trata evoluțiile politico-ideologice privind inegalitățile și redistribuția ca un fel de cutie neagră. Firește că am formulat acolo câteva ipoteze pe această temă, cum ar fi, de pildă, în privința transformărilor reprezentărilor și atitudinilor politice față de inegalități și proprietatea privată generate în secolul XX de războaiele mondiale, crizele economice și provocarea comunistă, însă nu am abordat frontal problema evoluției ideologiilor inegalitare. Este ceea ce încerc să fac, într-un mod mult mai explicit, în această nouă lucrare, abordând această problemă dintr-o perspectivă temporală și spațială mai vastă și utilizând aceste sondaje postelectorale, precum și alte surse care permit analizarea evoluției ideologiilor.

Progresul uman, revenirea inegalităților, diversitatea lumii

Să intrăm acum în miezul problemei. Progresul uman există, însă este fragil și poate, în orice clipă, să fie pus în pericol din cauza derivelor inegalitare și identitare ale lumii. Progresul uman există: pentru a ne convinge, este suficient să observăm evoluția la nivel mondial în ce privește sănătatea și educația de-a lungul ultimelor două secole (vezi graficul 0.1). Speranța de viață la naștere a crescut de la aproximativ 26 de ani în 1820 la 72 de ani în 2020. La începutul secolului al XIX-lea, mortalitatea infantilă ajungea la 20% din nou-născuții planetei în timpul primului lor an de viață, față de mai puțin de 1% în prezent. În cazul persoanelor care ajung la vârsta de 1 an, speranța de viață la naștere a crescut de la aproximativ 32 de ani în 1820 la 73 de ani în 2020. Am putea multiplica indicatorii: probabilitatea ca un nou-născut să atingă vârsta de 10 ani, ca un adult să atingă vârsta de 60 de ani, ca o persoană vârstnică să trăiască, având o stare bună a sănătății, între cinci și zece ani peste vârsta pensionării. Îmbunătățirea pe termen lung este impresionantă în cazul tuturor acestor indicatori. Firește că putem găsi țări și epoci în care speranța de viață intră în regres, chiar și pe timp de pace, cum a fost cazul Uniunii Sovietice în anii 1970 sau al Statelor Unite în anii 2010, ceea ce nu este, în general, un semn bun pentru regimurile respective. Însă, pe termen lung, tendința spre îmbunătățire este incontestabilă, în toate colțurile lumii, indiferent de limitele surselor demografice disponibile.³

Graficul 0.1

Sănătate și educație la nivel mondial, 1820–2020

Citire a graficului: la nivel mondial, speranța de viață la naștere (toate persoanele care se nasc) a crescut, în medie, de la aproximativ 26 de ani în 1820 la 72 de ani în 2020. Speranța de viață la naștere în rândul persoanelor care ating vârsta de 1 an a crescut de la 32 de ani la 73 de ani (mortalitatea infantilă înainte de împlinirea vârstei de 1 an a scăzut de la aproximativ 20% în 1820 la mai puțin de 1% în 2020). Rata alfabetizării populației cu vârsta de peste 15 ani a crescut de la 12% la 85%.

Surse și serii statistice: vezi piketty.pse.ens.fr/ideologie.

Starea de sănătate a omenirii nu a fost nicicând mai bună decât în prezent; de asemenea, accesul pe care îl are omenirea la educație și cultură este superior tuturor epocilor anterioare. UNESCO nu exista la începutul secolului al XIX-lea pentru a defini alfabetizarea, așa cum o face din 1958, respectiv capacitatea unei persoane „de a citi, a scrie și a înțelege un enunț simplu și scurt legat de viața sa cotidiană". Informațiile culese în urma numeroaselor sondaje și recensăminte permit totuși estimarea faptului că doar 10% din populația mondială cu vârsta de peste 15 ani era alfabetizată la începutul secolului al XIX-lea, față de peste 85% în prezent. Anumiți indicatori mai subtili, cum ar fi numărul mediu de ani de școlarizare, care a crescut de la 1 an, în urmă cu două secole, la peste 8 ani în lumea de azi, și la peste 12 ani în țările cele mai dezvoltate, confirmă acest diagnostic. În epoca lui Austen și Balzac, mai puțin de 10% din populația mondială avea acces la școala primară; în epoca lui Adichie și Fuentes, mai mult de jumătate din tinerele generații din țările bogate ajung să studieze la universitate: ceea ce era dintotdeauna un privilegiu de clasă devine accesibil majorității.

Pentru a ne da seama de amploarea transformărilor petrecute, se cuvine să amintim că populația umană, cât și venitul mediu au crescut de peste 10 ori din secolul al XVIII-lea. Populația a crescut de la aproximativ 600 de milioane în 1700 la peste 7 miliarde în 2020, în timp ce venitul mediu, atât cât poate fi el măsurat, a crescut de la o putere de cumpărare medie (exprimată la valoarea euro din 2020) de 80 de euro pe lună, pe cap de locuitor al planetei, în jurul anului 1700 la circa 1 000 de euro pe lună în 2020 (vezi graficul 0.2). Totuși, nu este sigur dacă aceste progrese cantitative considerabile, care corespund unui ritm de creștere anuală medie de numai 0,8%, calculat, este adevărat, pentru o perioadă de peste trei secole (dovadă, dacă mai era necesar, că probabil nu este indispensabil să se aibă în vedere o creștere de 5% pe an pentru a atinge fericirea terestră), reprezintă niște „progrese" într-un sens la fel de incontestabil precum cele realizate în domeniul sănătății și al educației.

Graficul 0.2

Populație și venit mediu la nivel mondial, 1700–2020

Citire a graficului: populația mondială, cât și venitul național mediu au crescut de peste 10 ori între 1700 și 2020; populația a crescut de la aproximativ 600 de milioane de locuitori în anul 1700, la peste 7 miliarde în 2020; venitul mediu, exprimat în euro la valoarea din 2020 și calculat la paritatea puterii de cumpărare, a crescut de la 80 de euro pe lună, pe cap de locuitor al planetei, în anul 1700, la circa 1 000 de euro pe lună, pe cap de locuitor, în 2020.

Surse și serii statistice: vezi piketty.pse.ens.fr/ideologie.

În ambele cazuri, interpretarea acestor evoluții este ambiguă și deschide calea unor dezbateri viitoare complexe. Creșterea demografică reflectă, în parte, scăderea mortalității infantile și faptul că tot mai mulți părinți și-au putut vedea copiii crescând și ajungând la vârsta maturității, ceea ce nu este puțin lucru. Problema este că o asemenea creștere a populației, dacă se va produce în același ritm, ne-ar putea conduce, peste trei secole, la peste 70 de miliarde de oameni, ceea ce nu este nici de dorit, nici sustenabil pentru planetă. Creșterea venitului mediu reflectă, în parte, o îmbunătățire reală a condițiilor de viață (trei sferturi din locuitorii planetei locuiau aproape de pragul subzistenței în secolul al XVIII-lea, comparativ cu mai puțin de o cincime în prezent), precum și noi posibilități de călătorie, de petrecere a timpului liber, de comunicare și de emancipare. Cu toate acestea, există numeroase probleme în privința conturilor naționale, utilizate aici pentru a descrie evoluția pe termen lung a venitului mediu, și care, de la crearea lor la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea, în Marea Britanie și în Franța, încearcă să măsoare venitul național, produsul intern brut și câteodată capitalul național al țărilor. Pe lângă faptul că pun accentul pe valorile medii și pe agregatele monetare, fără să ia absolut deloc în considerare inegalitățile, ele încep să integreze mult prea lent problema sustenabilității și a capitalului uman și natural. De altfel, nu trebuie supraestimată capacitatea lor de a rezuma, într-un indicator unic, transformările multidimensionale ale condițiilor de viață și ale puterii de cumpărare pentru perioade mai îndelungate.⁴

În termeni generali, progresele reale realizate în domeniul sănătății, al educației și al puterii de cumpărare maschează imense inegalități și fragilități. În 2018, rata mortalității infantile înainte de împlinirea vârstei de 1 an era sub 0,1% în țările europene, nord-americane și asiatice cele mai bogate, însă ajungea la 10% în țările africane cele mai sărace. Este adevărat că venitul mediu la nivel mondial ajungea la 1 000 de euro pe lună, pe cap de locuitor, însă el era de 100–200 euro pe lună în țările cele mai sărace și depășea 3 000–4 000 de euro pe lună în țările cele mai bogate, cu precădere în câteva microparadisuri fiscale, bănuite (nu fără temei) că jefuiesc restul planetei, precum și în țările a căror prosperitate se bazează pe emisiile de carbon, contribuind astfel la încălzirea globală. S-au realizat într-adevăr anumite progrese, ceea ce nu înseamnă că nu este loc și de mai bine sau că nu trebuie să ne punem întrebări serioase în legătură cu acest subiect, mai curând decât să ne complacem într-o stare de beatitudine în fața succeselor lumii.

În primul rând, acest progres uman mediu incontestabil, când comparăm condițiile de viață din secolul al XVIII-lea cu cele de la începutul secolului XXI, nu trebuie să ne facă să uităm că această evoluție pe termen foarte îndelungat a fost însoțită de faze îngrozitoare de regres inegalitar și civilizațional. „Luminile" euro-americane și Revoluția Industrială s-au bazat pe sisteme extrem de violente de dominații proprietariste, sclavagiste și coloniale, care au luat o amploare istorică fără precedent în secolele XVIII, XIX și XX, înainte ca puterile europene să intre ele însele într-o fază de autodistrugere bazată pe genocid, între anii 1914 și 1945. Aceleași puteri europene au trecut apoi prin fazele de decolonizare între anii 1950 și 1960, în momentul când autoritățile americane extindeau drepturile civice asupra descendenților sclavilor. Temerile privind apocalipsa atomică în contextul conflictului comunism–capitalism nici nu fuseseră uitate, după prăbușirea regimului sovietic între anii 1989 și 1991, iar politica de apartheid din Africa de Sud abia fusese abolită între anii 1991 și 1994, când lumea intra, din anii 2000–2010, într-o nouă fază, cea a încălzirii climatice și a unei tendințe generale de repliere identitară și xenofobă, într-un context de revenire inedită a inegalităților socio-economice în interiorul țărilor, începând cu anii 1980–1990, alimentată de o ideologie neoproprietaristă extrem de radicală. Nu ar avea absolut nici un sens să pretindem că toate aceste episoade, observate încă din secolul al XVIII-lea și până în secolul XXI, erau necesare și indispensabile pentru progresul uman. Erau posibile alte traiectorii și alte regimuri inegalitare, iar alte traiectorii și alte regimuri mai egalitare și mai juste sunt oricând posibile.

Dacă există o lecție pe care am putea să o reținem din istoria mondială a ultimelor trei secole, este faptul că progresul uman nu este liniar și că am greși dacă am porni de la ipoteza potrivit căreia tot ce se întâmplă este întotdeauna spre bine, iar că libera competiție a statelor și a actorilor economici ar fi de ajuns pentru a ne conduce, ca prin minune, către armonia socială și universală. Progresul uman există, însă el este o luptă, și trebuie, înainte de toate, să se bazeze pe o analiză rațională a evoluțiilor istorice trecute, cu implicațiile lor pozitive și negative.

Revenirea inegalităților: primele repere

Revenirea inegalităților socio-economice, observată în interiorul majorității țărilor și regiunilor planetei încă din anii 1980–1990, figurează printre evoluțiile structurale cele mai îngrijorătoare cu care se confruntă omenirea la acest început de secol XXI. Vom vedea că este foarte dificil să găsim soluții pentru celelalte mari provocări ale vremii noastre, începând cu provocările climatice și migratorii, dacă nu reușim ca, în același timp, să reducem inegalitățile și să construim o normă de dreptate acceptabilă pentru marea majoritate a oamenilor.

Să începem prin examinarea evoluției unui indicator simplu, mai precis cota decilei superioare (adică acel procent de 10% din populație care beneficiază de cele mai mari venituri) din venitul total, în diferite regiuni ale lumii, începând cu anul 1980. În caz de egalitate socială absolută, această cotă ar trebui să fie de 10%; în caz de inegalitate absolută, ea ar trebui să fie de 100%.