Marea evadare

De Angus Deaton

Lumea este un loc mai bun decât a fost vreodată în istoria ei. Oamenii sunt mai sănătoși, mai bogați și trăiesc mai mult. Cu toate acestea, evadarea din sărăcie a creat o prăpastie de inegalități între oameni și între națiuni. În Marea evadare, Angus Deaton – unul dintre cei mai mari experți în dezvoltare economică și sărăcie – ne spune povestea remarcabilă a modului în care, începând cu 250 de ani în urmă, unele părți ale lumii au cunoscut un progres susținut, inaugurând aceste diferențe și pregătind scena pentru lumea disproporționat de inegală de astăzi. Deaton studiază în profunzime modelele istorice și actuale din spatele sănătății și bogăției națiunilor și abordează măsurile care trebuie luate pentru a-i ajuta pe cei rămași în urmă.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 22 mai 2019
• ISBN: 9786063344640

Previzualizare carte

1.png

PREFAȚĂ

INTRODUCERE

SUBIECTUL ACESTEI CĂRȚI

1. BINELE LUMII

PARTEA I

VIAȚĂ ȘI MOARTE

2. DIN PREISTORIE PÂNĂ ÎN 1945

3. EVITÂND MOARTEA LA TROPICE

4. SĂNĂTATEA ÎN LUMEA MODERNĂ

PARTEA A II-A

BANI

5. BUNĂSTAREA MATERIALĂ ÎN STATELE UNITE

6. GLOBALIZAREA ȘI CEA MAI MARE EVADARE

PARTEA A III-A

ASISTENȚĂ

7. CUM ÎI AJUTĂM PE CEI RĂMAȘI ÎN URMĂ

POST-SCRIPTUM.

CE URMEAZĂ?

NOTE

Angus Deaton, câștigător al Premiului Nobel pentru economie în anul 2015, este profesor de economie și de afaceri internaționale la Woodrow Wilson School of Public and International Affairs și la Departamentul de Economie al Universității Princeton. Printre numeroasele lui cărți se numără The Analysis of Household Surveys and Economics and Consumer Behavior. A fost președinte al Asociației Economice Americane.

The Great Escape

Health, Wealth and the Origins of Inequality

Angus Deaton

Copyright © 2013 Princeton University Press

Toate drepturile rezervate. Nici o parte a acestei cărți nu poate fi reprodusă sau transmisă în orice formă sau prin oricare mijloace, electronice sau mecanice, inclusiv fotocopierea, înregistrarea, sau prin orice sistem de stocare sau recuperare a informației, fără permisiune în scris de la editură.

Editura Litera

O.P. 53; C.P. 212, sector 4, București, România

tel.: [phone]

e-mail: [e-mail]

Ne puteţi vizita pe

www.litera.ro

Marea evadare

Sănătatea, bogăția și originile inegalității

Angus Deaton

Copyright © 2017 Grup Media Litera

pentru versiunea în limba română

Toate drepturile rezervate

Editor: Vidrașcu și fiii

Redactori: Isabella Prodan, Georgiana Harghel

Corector: Cătălina Călinescu

Copertă: Flori Zahiu

Tehnoredactare și prepress: Valentin Simionescu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

DEATON, ANGUS

Marea evadare. Sănătatea, bogăția

și originile inegalității/ Angus Deaton;

trad.: Alexandru Țîrdea – București: Litera, 2017

ISBN 978-606-33-1655-5

ISBN EPUB 978-606-33-4464-0

I. Deaton, Angus

II. Țîrdea, Alexandru (trad.)

159.923.2

În amintirea lui Leslie Harold Deaton

PREFAȚĂ

Marea evadare este un film despre un grup de bărbați care scapă dintr-un lagăr de prizonieri de război în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. „Marea evadare" din această carte este povestea modu­lui în care a scăpat umanitatea de sărăcie și de moarte timpurie, a modu­lui în care au reușit oamenii să își îmbunătățească viețile și i-au îndemnat și pe alții să îi urmeze.

Așa a fost și destinul tatălui meu. Leslie Harold Deaton s-a născut în 1918, într-un sat minier neospitalier numit Thurcroft, situat în bazinul carbonifer din South Yorkshire. Bunicii săi, Alice și Thomas, renunțaseră la muncile agricole, în speranța unui trai mai bun de pe urma noii exploatări miniere. Cel mai mare fiu al lor, bunicul meu, Harold, a luptat în Primul Război Mondial, s-a întors la „puț și, în cele din urmă, a devenit supraveghetor. Tatălui meu i-a fost greu să beneficieze de educație în Thurcroft, între cele două războaie, deoarece numai câtorva copii li se îngăduia să meargă la liceu. Leslie s-a ocupat cu munci de tot felul în mină; asemenea celorlalți băieți, ambiția sa era ca, într-o bună zi, să aibă șansa de a lucra în partea din față a galeriei. Nu a izbutit; a fost recrutat în armată în 1939 și apoi trimis în Franța, făcând parte din blestematul Corp Expediționar Britanic. După acel eșec, a fost trimis în Scoția, pentru a fi antrenat în lupte de comando; acolo a întâlnit-o pe mama și a fost destul de „norocos încât să fie declarat inapt pentru serviciul militar din cauza unei tuberculoze, fiind trimis într-un sanatoriu. A avut noroc, deoarece raidul de comando din Norvegia a fost un dezastru și cu siguranță, ar fi murit. A fost lăsat la vatră în 1942 și s-a căsătorit cu mama mea, Lily Wood, fiica unui tâmplar din orașul Galashiels, situat în sudul Scoției.

În pofida faptului că nu beneficiase de o educație liceală în York­shire, Leslie frecventase cursuri serale, desprinzând cunoștințe despre prospecțiune, care erau utile în industria mineritului, iar, în 1942, în contextul unei crize de forță de muncă, aceste cunoștințe l-au transformat într-un angajat dezirabil, ca funcționar în compania unor ingineri constructori din Edinburgh. S-a hotărât să devină el însuși inginer cons­tructor și, cu toate că nu avea aproape nici o cunoștință legată de acest domeniu, a muncit din greu vreme de un deceniu și, în final, a devenit o persoană calificată pentru această ocupație. Cursurile au fost o mare bătaie de cap, în special cele de matematică și fizică; școala serală pe care a frecventat-o, astăzi Universitatea Heriot-Watt din Edinburgh, mi-a trimis recent fișa sa matricolă, din ea reieșind că el chiar se străduise. Tatăl meu s-a angajat ca inginer responsabil pentru alimentarea cu apă a regiunii Scottish Borders și a cumpărat căsuța în care locuise bunica mamei mele, unde se spune că sir Walter Scott ar fi fost musafir ocazional în vremurile de altădată. Pentru mine, mutarea din Edinburgh – murdar, plin de funingine și cu vreme urâtă – într-un sat – cu păduri, dealuri și râuri pline de păstrăvi, precum și, în vara anului 1955, mereu însorit – a fost în sine o evadare.

Într-o manieră tipică, tatăl meu își propusese să se asigure că eu am să realizez mai multe lucruri decât el. Prin orice mijloace, a reușit să îi convingă pe profesorii de la școala locală să mă pregătească după ore, în vederea examenului pentru o bursă de studiu la o prestigioasă școală privată din Edinburgh, unde am fost unul din cei doi copii care au beneficiat de educație gratuită; taxele anuale erau mai mari decât salariul tatălui meu. În cele din urmă, am mers la Cambridge pentru a studia matematica și, ulterior, am lucrat ca profesor de economie, mai întâi în Marea Britanie, apoi la Princeton. Sora mea a mers la facultate în Scoția și a devenit profesoară la o școală. Dintre numeroșii noștri verișori, noi am fost singurii care au studiat la universitate și, desigur, nimeni altcineva din generațiile precedente nu se bucurase de această șansă. Cei doi nepoți ai lui Leslie locuiesc în Statele Unite. Fiica mea este asociată la o companie de succes din domeniul planificării financiare, în Chicago, iar fiul meu este asociat într-un important fond de investiții din New York. Ambii au beneficiat de o educație aprofundată și complexă la Universitatea Princeton – mult superioară în ceea ce privește profunzimea, gama de oportunități și calitatea actului de predare, în comparație cu experiența mea anostă și limitată, ca student la Cambridge. Ambii au un nivel de trai care depășește tot ceea ce și-ar fi putut imagina Leslie – cu toate că a trăit destul cât să vadă mare parte a acestor lucruri și să se declare mulțumit de ele. Strănepoții săi trăiesc într-o lume plină de bogăție și de oportunități, care ar fi fost de domeniul fanteziilor puțin plauzibile în zona minieră din Yorkshire.

Evadarea tatălui meu din Yorkshire este un exemplu de subiect care va fi abordat în această carte. El nu s-a născut în sărăcie absolută, cu toate că, după standardele de astăzi, așa s-ar zice, însă și-a încheiat viața sub semnul unei relative prosperități. Nu dețin statistici privind satele miniere din Yorkshire, însă, pentru fiecare 1 000 de copii născuți în Anglia anului 1918, mai mult de 100 nu au apucat să tră­iască până la a cincea zi după naștere, iar riscurile erau, probabil, mai mari în Thurcroft. Astăzi, copiii din Africa subsahariană au șanse mai mari să treacă de vârsta de 5 ani, decât copiii englezi născuți în 1918. Leslie și părinții săi au supraviețuit pandemiei de gripă din 1918–1919, însă tatăl lui a murit de tânăr, fiind ucis în galeria minieră de un vagonet scăpat de sub control. Și tatăl mamei mele a murit de tânăr, din cauza unei infecții apărute în urma unei apendicectomii. Însă Leslie, în pofida unei lupte timpurii cu tuberculoza, „regina morții", a trăit până la 90 de ani. Strănepoții săi au mari șanse de a ajunge până la 100 de ani.

Nivelurile de trai sunt mult mai ridicate astăzi decât în urmă cu un secol, iar mulți oameni reușesc să evite moartea la vârsta copilăriei și să trăiască destul de mult, cât să se bucure de prosperitate. La aproape un secol de la nașterea tatălui meu, doar 1 din 1 000 de copii britanici nu izbutește să treacă de primii cinci ani de viață și, cu toate că cifrele sunt puțin mai mari pentru ceea ce a mai rămas din bazinul carbonifer din Yorkshire (mina din Thurcroft a fost închisă în 1991), ele reprezintă doar o parte din nivelul înregistrat în 1918. Posibilitatea de a beneficia de educație, un drum atât de anevoios pentru tatăl meu, este de la sine înțeleasă. Chiar și în generația mea, mai puțin de 1 din 10 copii britanici au mers la facultate, în vreme ce, astăzi, majoritatea oamenilor parcurg o formă de educație superioară.

Evadarea tatălui meu și viitorul pe care l-a construit pentru copiii și nepoții săi nu reprezintă o poveste neobișnuită. Dar ea este departe de a fi universală. Foarte puțini dintre cei din generația lui Leslie, în Thurcroft, au obținut calificări profesionale. Nici surorile mamei mele nu au reușit acest lucru, nici soții acestora. Fratele ei și familia sa au emigrat în Australia, în anii 1960, după ce s-a spulberat orice șansă de a-și mai câștiga existența prin prestarea a tot felul de munci, odată cu închiderea căii ferate care traversa regiunea Scottish Borders. Copiii mei se bucură de prosperitate financiară și de siguranță, însă ei (la fel ca noi) sunt extraordinar de norocoși; copiii multor oameni bine educați și prosperi se zbat pentru a o duce la fel de bine precum părinții lor. Pentru mulți dintre prietenii noștri, viitorul copiilor și educația nepoților reprezintă o sursă constantă de îngrijorare.

Aceasta este cealaltă față a poveștii. Cu toate că tatăl meu și familia sa și-au dus viața și au prosperat mai mult în cadrul unei populații care, în medie, a urmat aceleași tendințe, nu toți au fost la fel de motivați și de dedicați precum tatăl meu, după cum nu toată lumea a avut același noroc. Nimeni nu a muncit mai mult decât tatăl meu și norocul său a fost la fel de important – șansa de a nu se număra printre cei care au murit la vârsta copilăriei, norocul ca războiul să-l fi scăpat de mină, bafta de a nu participa la raidul de comando fatidic, șansa de a nu fi răpus de tuberculoză și norocul de a obține un loc de muncă pe o piață a muncii favorabilă. Evadările îi lasă pe alți oameni în urmă, iar norocul îi lovește pe unii, dar nu și pe alții; el creează oportunități, dar nu toată lumea este înzestrată în mod egal sau la fel de hotărâtă pentru a profita de ele. Așadar, povestea progresului este, totodată, povestea inegalităților. Acest fapt este în special adevărat astăzi, când nivelul prosperității din Statele Unite e oricum mai puțin egal ca răspândire. Câțiva oameni o duc incredibil de bine. Mulți se zbat în agonie. În lumea văzută ca întreg, asistăm la aceleași tendințe de progres – evadare pentru unii, în vreme ce restul rămân în urmă, în sărăcie lucie, cu lipsuri materiale, luptându-se cu boala și moartea.

Această carte este despre valsul fără de sfârșit al progresului și inegalității, despre cum progresul creează inegalitate și despre cum inegalitatea poate fi uneori de ajutor – arătându-le altora calea care trebuie urmată sau furnizând stimulente pentru reducerea decalajelor – iar alteori dăunătoare – atunci când cei care au reușit să evadeze își protejează pozițiile prin distrugerea căilor de scăpare din urma lor. Aceasta este o poveste care a fost spusă de multe ori, însă eu vreau să o relatez în alt mod.

Este ușor să ne gândim la evadarea din sărăcie ca fiind o chestiune care ține de bani – despre a avea mai mult și a nu fi obligat să trăiești cu teama chinuitoare de a nu ști dacă vei avea destul pentru ziua de mâine, înspăimântat de faptul că s-ar putea produce un eveniment neprevăzut, pentru care nu există destui bani și care v-ar putea aduce la sapă de lemn pe tine și familia ta. Banii sunt, într-adevăr, un element central al poveștii. Însă, la fel de importante, poate chiar mai importante, sunt sănătatea și posibilitățile tot mai mari de a trăi destul de mult, încât să beneficiezi de șansa de a prospera. Părinții care trăiesc cu teama cons­tantă și cu realitatea cruntă a decesului copiilor sau mamele care dau naștere la zece copii, pentru ca numai cinci dintre ei să ajungă până la vârsta adultă, reflectă lipsuri îngrozitoare care compun grijile financiare ce îi bântuie pe mulți oameni. De-a lungul istoriei și pretutindeni în lumea contemporană, maladiile și decesele copiilor, morbiditatea recurentă, fără de sfârșit, a adulților și sărăcia apăsătoare sunt elementele care afectează familiile, lovindu-le în repetate rânduri.

Multe cărți spun povestea bogăției și multe o spun și pe cea a ine­galității. În același timp, există multe cărți ce relatează povestea sănătății și a modului în care aceasta și bogăția merg mână în mână. Aici voi spune ambele povești concomitent, asumându-mi riscul de a intra pe domeniul demografilor profesioniști și al istoricilor. Însă povestea bunăstării umanității, a lucrurilor care fac viața să merite trăită, nu este bine servită prin simpla studiere a unora dintre aspectele importante. „Marea evadare" nu ține cont de granițele disciplinelor academice.

De-a lungul carierei mele de economist, am adunat numeroase datorii de ordin intelectual. Richard Stone a avut, probabil, cea mai profundă influență; de la el am învățat despre măsurători – cât de puține lucruri putem spune fără ele și cât de important este să le facem cum trebuie. De la Amartya Sen am învățat să mă gândesc la lucrurile care fac viața să merite trăită și la modul în care trebuie să studiem bunăstarea în întreaga sa dimensiune, nu doar sub câteva aspecte. Măsurarea bunăstării constituie elementul central al acestei cărți.

Prietenii, colegii și studenții mei au fost extraordinar de generoși, revizuind versiuni parțiale sau integrale ale cărții. Ea este infinit mai bună datorită observațiilor lor profunde și pătrunzătoare. Le sunt în mod special recunoscător celor care nu sunt de acord cu mine, dar și-au rupt din timp nu doar pentru a mă critica și a mă convinge de contrariul, ci și pentru a aprecia și a fi de acord cu ce au putut fi de acord. Le sunt recunoscător lui Tony Atkinson, Adam Deaton, Jean Drèze, Bill Easterly, Jeff Hammer, John Hammock, David Johnston, Scott Kostyshack, Ilyana Kuziemko, David Lam, Branko Milanovic, Franco Peracchi, Thomas Pogge, Leandro Prados de las Escosura, Sam Preston, Max Roser, Sam Schulhofer-Wohl, Alessandro Tarozzi, Nicolas van de Walle și Leif Wenar. Editorul meu de la Princeton University Press, Seth Ditchik, m-a ajutat să încep acest demers și mi-a oferit ajutor și sfaturi bune pe toată durata procesului.

Universitatea Princeton mi-a oferit un mediu academic de neegalat, timp de mai bine de trei decenii. National Institute of Aging (Institutul Național pentru Îmbătrânire) și National Bureau of Economic Research (Biroul Național pentru Cercetare Economică) au ajutat la finanțarea studiilor mele legate de sănătate și bunăstare, iar rezultatele acelor cercetări au influențat această carte. Am lucrat deseori cu Banca Mondială; Banca se confruntă în permanență cu probleme urgente concrete și m-a ajutat să învăț ce chestiuni contează și care nu. În ultimii ani, am fost consultant al Organizației Gallup; oamenii de aici au deschis drumul cercetării globale asupra bunăstării, iar unele dintre informațiile colectate de ei se regăsesc în prima parte a cărții. Le sunt recunoscător tuturor.

În cele din urmă, dar în nici un caz cea de pe urmă, Anne Case este cea care a citit fiecare cuvânt după terminarea cărții și, uneori, chiar de mai multe ori. Ea este responsabilă pentru numeroase îmbunătățiri și, fără încurajările ei neîncetate și fără sprijinul acordat, această carte nu ar fi existat.

INTRODUCERE

SUBIECTUL ACESTEI CĂRȚI

Viața este mai bună astăzi, decât în aproape oricare alt moment al istoriei. Există mai mulți oameni bogați și mai puțini care trăiesc în sărăcie lucie. Viața este mai lungă și părinții nu mai ajung să își vadă un sfert dintre copii murind. Și, totuși, milioane de oameni încă trec prin ororile sărăciei și ale morții premature. Lumea este extrem de inegală.

Inegalitatea este, adesea, o consecință a progresului. Nu toți devin bogați în același timp și nu toată lumea obține acces rapid la cele mai noi forme de prezervare a vieții, fie că este vorba despre acces la apă potabilă, vaccinuri sau noi medicamente pentru prevenirea bolilor cardiovasculare. În schimb, inegalitățile afectează progresul. Acesta poate fi un fapt pozitiv; copiii indieni observă efectele educației și merg, și ei, la școală. Poate fi un fapt negativ, atunci când câștigătorii încearcă să îi oprească pe alții din a le urma calea, trăgând scara după ei. Noii îmbogățiți își pot utiliza averile pentru a-i influența pe politicieni să limiteze accesul la educație publică sau la serviciile de sănătate de care ei înșiși nu mai au nevoie.

Această carte prezintă relatări despre modul în care lucrurile au devenit mai bune, despre cum și de ce s-a petrecut progresul, precum și despre interacțiunea dintre progres și inegalitate.

Marea evadare: filmul

Marea evadare, un celebru film despre prizonierii de război din cel de-al Doilea Război Mondial, este bazat pe faptele remarcabile ale lui Roger Bushell (Roger Bartlett în film, interpretat de Richard Attenborough), un sud-african din rândul Forțelor Aeriene Britanice, care a fost împușcat în spatele liniilor inamice și a evadat în repetate rânduri, fiind de tot atâtea ori prins.¹ La cea de-a treia încercare, marea evadare din film, 250 de prizonieri scapă împreună cu el prin tunelurile săpate în Stalag Luft III. Filmul prezintă povestea modului în care a fost plănuită evadarea; ingeniozitatea cu care au fost construite cele trei tuneluri, purtând numele Tom, Dick și Harry; improvizațiile și abilitățile tehnice din spatele realizării hainelor civile și ale falsificării documentelor, toate petrecute sub ochii gardienilor vigilenți. Cu excepția a trei persoane, toți prizonierii de război au fost prinși, iar Bushell însuși a fost executat la ordinul direct al lui Hitler. Și, totuși, filmul nu pune accent pe succesul relativ al acestei evadări, ci pe dorința nestăvilită de libertate a omului, existentă chiar și în circumstanțe inimaginabil de grele.

În paginile acestei cărți, atunci când discut despre libertate, mă refer la libertatea de a duce o viață decentă și de a realiza lucrurile care fac ca viața să merite trăită. Absența libertății înseamnă sărăcie, lipsuri și sănătate precară – multă vreme, acesta a fost destinul celei mai mari părți a umanității și chiar și acum constituie soarta unei revoltător de mari proporții din populația lumii. Voi relata povești despre evadările repetate din astfel de închisori, cum și de ce s-au întâmplat și ce s-a petrecut după aceea. Aceasta este o poveste despre progres material și fiziologic, despre oameni devenind mai bogați și mai sănătoși, despre evadări din sărăcie.

O anumită sintagmă din subtitlu, „originile inegalității, vine de la metafora prizonierilor de război care nu au evadat. Prizonierii ar fi putut să rămână acolo unde se aflau și, totuși, câțiva dintre ei au evadat, unii au murit, alții au fost aduși înapoi în lagăr și doar unii nu au fugit de la locul lor. Aceasta este natura celor mai multe dintre „marile evadări: nu toată lumea poate să scape, un fapt care nu face evadarea mai puțin dorită sau mai puțin admirabilă. Cu toate acestea, atunci când ne gândim la consecințele evadării, trebuie să ne gândim nu doar la cei care au fost eroii filmului, ci și la cei care au rămas în Stalag Luft III și în alte lagăre. De ce ar trebui să ne pese de ei? În mod cert, filmului nu i-a păsat; aceștia nu sunt eroi, ei sunt personaje suplimentare ale poveștii. Nu există nici un film intitulat Marii rămași în urmă.

Însă trebuie să ne gândim la ei. La urma urmelor, numărul prizonierilor de război care nu au evadat a fost mult mai mare decât al celor care au făcut-o. Probabil că aceștia au fost literalmente afectați de evadare, fiind pedepsiți sau fiindu-le retrase privilegiile. A reușit evadarea celorlalți prizonieri să-i inspire și pe cei rămași în lagăre să facă același lucru? Neîndoielnic, ei ar fi putut învăța din tehnicile de evadare elaborate de ceilalți și ar fi putut evita greșelile acestora. Sau au fost descurajați de greutățile întâmpinate ori de succesul restrâns al marii evadări? Sau poate că, fiind geloși pe cei evadați și pesimiști în privința propriilor șanse, au devenit nefericiți și deprimați, înrăutățindu-și condițiile din lagăr.

Ca în cazul tuturor filmelor bune, există și alte interpretări. Succesul și euforia evadării sunt aproape suprimate până la sfârșitul filmului; pentru cei mai mulți dintre evadați, libertatea este doar temporară. Desprinderea umanității de sărăcie și de moarte a început în urmă cu circa 250 de ani și continuă și în zilele noastre. Cu toate acestea, nu există indicii că această tendință va dura la infinit, multe amenințări – schimbarea climatică, eșecurile politicienilor, epidemiile și războaiele – ar putea să îi pună capăt. Într-adevăr, au existat multe evadări premoderne în care nivelurile de trai în creștere au fost sufocate tocmai de astfel de forțe. Putem și trebuie să celebrăm succesele, însă nu există nici un fundament pentru triumfalismul necugetat.

Creșterea economică și originile inegalității

Multe dintre marile episoade ale progresului umanității, inclusiv cele în mod obișnuit descrise ca eminamente pozitive, au lăsat în urmă moștenirea inegalității. Începută în Marea Britanie, în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, Revoluția industrială a dat startul creșterii economice care a fost responsabilă de evadarea din sărăcie a sute de milioane de oameni. Cealaltă față a aceleiași Revoluții industriale este ceea ce istoricii numesc „marea divergență", produsă atunci când Marea Britanie, urmată la scurt timp de Europa de Nord-Vest și de America de Nord, s-au separat de restul lumii, creând o prăpastie enormă între Occident și restul lumii, neînchisă nici până în ziua de astăzi.² Inegalitatea globală contemporană a fost creată, în mare măsură, de succesul creșterii economice moderne.

Nu trebuie să credem că, înainte de Revoluția industrială, restul lumii fusese înapoiat și extrem de sărac. Cu multe decenii înainte de Cristofor Columb, China era destul de avansată și de bogată, încât să trimită o flotă compusă din nave enorme (adevărate portavioane, în comparație cu corăbiile lui Columb), sub comanda amiralului Zheng He, pentru a explora Oceanul Indian.³ Ba mai mult, cu 300 de ani înainte de aceste evenimente, orașul Kaifeng era o metropolă de un milion de oameni, plină de fum, ale cărei mori măcinând încontinuu ar fi fost o priveliște banală în Lancashire-ul de 800 de ani mai târziu. Imprimeriile produceau milioane de cărți, care erau atât de ieftine, încât puteau fi citite chiar și de oameni cu venituri modeste.⁴ Și, totuși, aceste epoci, în China și în alte părți, nu au rezistat și deci nici n-au constituit puncte de plecare pentru creșterea continuă a prosperității. În 1127, Kaifeng s-a prăbușit, în urma unei invazii a triburilor din Manciuria, care fuseseră angajate, în mod nesăbuit, pentru a ajuta la purtarea războaielor; dacă îți cooptezi aliați periculoși, ar fi bine să te asiguri că aceștia sunt bine plătiți.⁵ Creșterea economică din Asia a tot început să se simtă și a tot fost sufocată, ba de conducători lacomi, ba de războaie, ba de ambele.⁶ De-abia în ultimii 250 de ani, creșterea economică durabilă și pe termen lung, în unele părți ale lumii, dar nu și în altele, a condus la apariția unor decalaje persistente între țări. Creșterea economică a fost motorul inegalității economice internaționale.

Revoluția industrială și marea divergență se numără printre cele mai calme evadări din istorie. Există alte situații în care progresul dintr-o țară anume s-a produs în dauna alteia. Epoca imperiilor, în secolele al XVI-lea și al XVII-lea, care a precedat Revoluția industrială și a ajutat la producerea ei, a adus beneficii multor oameni din Anglia și Olanda, cele două țări care au ieșit cel mai bine din încăierare. Până în 1750, veniturile muncitorilor din Londra și din Amsterdam au crescut, în comparație cu cele ale muncitorilor din Delhi, Beijing, Valencia și Florența; lucrătorii englezi își puteau chiar permite unele mărfuri de lux, precum zahărul și ceaiul.⁷ Însă cei care au fost cuceriți și jefuiți în Asia, în America Latină și în Caraibe, nu doar că au avut de suferit la acea vreme, dar în multe cazuri, au fost împovărați de instituțiile economice și politice care i-au condamnat la secole de sărăcie și de inegalități neîntrerupte.⁸ Globalizarea de astăzi, ca și cea precedentă, a produs prosperitate crescândă alături de inegalități tot mai mari. Țări care până nu demult erau sărace, precum China, India, Coreea de Sud și Taiwan, au profitat de globalizare și s-au dezvoltat rapid, într-un ritm mai accelerat decât țările deja bogate din prezent. În același timp, ele s-au desprins de țările mai sărace, multe dintre ele din Africa, generând noi inegalități. Pe măsură ce unii evadează, alții rămân în urmă. Globalizarea și noile moduri de funcționare a lumii au condus la creșteri neîntrerupte ale prosperității în țările bogate, cu toate că ratele de creștere au fost mai reduse – creșteri nu doar mai mari decât în țările sărace cu creștere rapidă, ci și mai mari decât cele care obișnuiau să fie înregistrate în țările bogate înseși. Pe măsură ce creșterea a încetinit, decalajele dintre oameni s-au lărgit în interiorul celor mai multe țări. Câțiva norocoși au făcut averi fabuloase și au un stil de viață care i-ar fi impresionat până și pe cei mai bogați regi și împărați din secolele de odinioară. Însă majoritatea oamenilor au beneficiat de mai puține îmbunătățiri ale prosperității materiale, iar în unele țări (inclusiv în Statele Unite), oamenii aflați pe linia mediană a distribuirii veniturilor nu sunt mai bogați decât au fost părinții lor. Desigur, ei rămân într-o poziție mult mai bună decât cea a generațiilor precedente; nu este ca și cum evadarea nu s-ar fi produs deloc. Însă mulți au motive serioase de îngrijorare, gândindu-se dacă nu cumva copiii și nepoții lor vor privi prezentul ca pe o perioadă de relativă sărăcie, și nu ca pe o epocă de aur.

Dacă inegalitatea este slujnica progresului, atunci facem o mare greșeală îndreptându-ne atenția numai spre progresul mediu sau, chiar mai rău decât atât, spre progresul înregistrat la vârf. Revoluția industrială era odinioară relatată ca o poveste despre ceea ce s-a petrecut în țările de primă importanță, ignorând restul lumii – ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat acolo sau ca și cum nimic nu s-ar fi petrecut vreodată acolo. Acest fapt nu numai că a desconsiderat cea mai mare parte a umanității, dar a și ignorat contribuțiile obținute prin constrângere ale celor afectați sau, în cel mai bun caz, lăsați în urmă. Nu putem descrie „descoperirea" Lumii Noi doar urmărind efectele asupra celei Vechi. În interiorul țărilor, rata medie a progresului, exemplificată de rata de creștere a venitului național, nu ne poate spune dacă dezvoltarea este amplă – așa cum a fost cazul în Statele Unite, vreme de un deceniu după cel de-al Doilea Război Mondial – sau dacă se acumulează la nivelul unui grup restrâns de oameni bogați – așa cum este cazul în ultima vreme.

În cele ce urmează, voi spune povestea progresului material, dar aceasta va fi o poveste atât despre creștere, cât și despre inegalitate.

Nu doar venitul, ci și sănătatea

Progresele din domeniul sănătății au fost la fel de impresionante precum cele în privința bogăției. În ultimul secol, speranța de viață din țările bogate a crescut cu 30 de ani și continuă să crească și astăzi cu 2–3 ani la fiecare 10 ani. Copiii, care altădată ar fi decedat înainte de împlinirea vârstei de 10 ani, trăiesc astăzi până la senectute, iar adulții de vârstă mijlocie, care în trecut ar fi murit din cauza bolilor cardio­vasculare, astăzi trăiesc destul cât să își vadă nepoții crescând și mergând la facultate. Dintre toate lucrurile care fac viața să merite trăită, anii suplimentari de viață sunt, fără îndoială, printre cele mai de preț.

Și în acest caz, progresul a dat naștere la inegalități. Cunoașterea faptului că fumatul ucide a salvat milioane de vieți în ultimii 50 de ani, însă primii care au renunțat la fumat au fost cei mai bogați și educați, realizând un clivaj între bogați și săraci în privința sănătății. Faptul că microbii provoacă boli era o informație nouă în jurul anului 1900, iar salariații supracalificați și oamenii educați au fost primii care au pus în practică această cunoaștere. Știm de aproape un secol cum să folosim vaccinurile și antibioticele pentru a preveni decesele copiilor, dar, cu toate acestea, încă mor în jur de 2 000 000 de copii anual, din cauza unor boli ce pot fi prevenite prin vaccinare. Oamenii bogați sunt tratați în spitale moderne, de clasă mondială, în São Paulo sau Delhi, în vreme ce, la doar câțiva kilometri distanță, copiii săraci mor din cauza malnutriției și a bolilor ușor de prevenit. Explicația pentru inegalitatea progresului diferă de la caz la caz; motivul pentru care oamenii săracii sunt mai predispuși să fumeze nu este același cu motivul pentru care atât de mulți copii săraci nu sunt vaccinați. Aceste considerații vor fi reluate mai târziu, dar, pentru moment, ideea principală este că progresul medical creează decalaje în materie de sănătate, în aceeași manieră în care progresul material generează decalaje între nivelurile de trai.

Aceste „inegalități în materie de sănătate" sunt unele dintre cele mai mari nedreptăți ale lumii contemporane. Atunci când apar noi invenții sau noi cunoștințe, cineva trebuie să fie primul care beneficiază de ele, iar inegalitățile care apar odată cu așteptarea sunt un preț convenabil de plătit. Ar fi absurdă dorința ca rezultatele cercetărilor despre efectele fumatului asupra sănătății să fi fost ascunse, pentru a împiedica noi inegalități de sănătate. Și, totuși, oamenii săraci rămân, în continuare, mai predispuși să fumeze, iar copiii care mor astăzi în Africa nu ar fi avut aceeași soartă în Franța sau în Statele Unite, nici măcar în urmă cu 60 de ani. De ce persistă aceste inegalități și ce se poate face în legătură cu ele?

Această carte abordează, în mare parte, două subiecte: nivelurile materiale de trai și sănătatea. Acestea nu sunt singurele lucruri care contează pentru o viață bună, fiind intrinsec importante. Studierea sănătății și a veniturilor, împreună, ne permite să evităm o greșeală mult prea comună în zilele noastre, când cunoașterea este specializată și fiecare domeniu are propria viziune limitată asupra binelui uman. Economiștii se concentrează pe venituri, specialiștii în sănătate publică se concentrează pe mortalitate și morbiditate, iar demografii, pe nașteri, decese și pe dimensiunea populației. Toți acești factori contribuie la binele nostru, însă nici unul nu este echivalent cu acesta. Afirmația este destul de evidentă, dar problemele care decurg din ea nu sunt atât de evidente.

Economiștii, din tagma cărora fac și eu parte, cred că oamenii sunt mai bogați dacă au mai mulți bani – ceea ce este corect, la drept vorbind. Așadar, în cazul în care câțiva oameni primesc mult mai mulți bani și majoritatea oamenilor primesc puțini sau chiar nimic, dar nici nu pierd, economiștii vor susține, în principiu, că lumea este un loc mai bun. Într-adevăr, există o atracție imensă față de ideea că, atâta timp cât nimeni nu este afectat, îmbunătățirea situației altora este preferabilă; este ceea ce poartă numele de optimalitatea Pareto. Cu toate acestea, această idee este total compromisă, dacă binele lumii este definită într-un sens prea restrâns; oamenii trebuie să crească sau să rămână stabili în privința binelui, nu doar ca nivel material de trai. Dacă aceia care se îmbogățesc ajung să primească un tratament politic preferențial sau slăbesc sistemele publice de sănătate și de educație, în așa fel încât cei mai nevoiași pierd influența politică și accesul la sănătate și la educație, atunci cei care nu o duc la fel de bine s-ar putea să fi făcut mai mulți bani, dar nu se poate spune că se află pe o poziție mai bună. Unii pot evalua societatea sau echitatea folosindu-se numai de nivelul de trai. Cu toate acestea, economiștii aplică, în mod obișnuit și incorect, optimalitatea Pareto asupra veniturilor, ignorând alte aspecte ale binelui uman.

Desigur, o greșeală este și a analiza doar sănătatea sau orice altă componentă a binelui și nimic altceva. Îmbunătățirea serviciilor medicale și asigurarea faptului că aceia care au nevoie de tratament medical sunt îngrijiți sunt lucruri de dorit. Însă nu putem stabili priorități legate de sănătate fără a acorda atenție costurilor acestora. De asemenea, nu ar trebui să folosim longevitatea ca etalon al progresului social; viața într-o țară cu speranță de viață mai mare este mai bună, dar nu și dacă acea țară este o dictatură totalitară.

Starea de bine nu poate fi evaluată în medie, fără a studia inegalitățile, nu poate fi apreciată prin una sau mai multe dintre părțile constitutive, fără a observa întregul. Dacă această carte ar fi fost mult mai lungă, iar eu, autorul ei, aș fi știut mai multe, aș fi scris și despre alte aspecte ale stării de bine, inclusiv despre libertate, educație, autonomie, demnitate și capacitatea de a participa la funcționarea societății. Însă, chiar și analizarea stării de sănătate și a veniturilor în cadrul aceleiași cărți ne va elibera de greșelile care apar atunci când abordăm doar una sau alta dintre cele două chestiuni.

Cum are loc progresul?

Nu încape îndoială că strămoșilor noștri le-ar fi plăcut să aibă ceea ce avem noi astăzi, dacă și-ar fi putut imaginea lumea noastră. Totodată, nu există nici un motiv pentru care să credem că părinții s-ar putea obișnui vreodată cu ideea de a-și vedea copiii murind; dacă aveți îndoieli, citiți descrierea făcută de Janet Browne chinurilor suferite de Charles Darwin la moartea primilor săi doi copii (doar una dintre multe alte relatări pe această temă).⁹ Dorința de evadare este mereu prezentă, însă ea nu este întotdeauna împlinită. Noile informații, noile invenții și noile moduri de a produce lucruri sunt cheia progresului. Uneori, inspirația vine de la inventatori nebuni care visează ceva diferit de tot ceea ce a fost înainte. Cel mai adesea, modurile noi de a face lucrurile sunt produse secundare ale cu totul altor lucruri; de exemplu, cititul s-a răspândit atunci când protestanții au fost obligați să citească singuri Biblia. Însă, cel mai adesea, mediul social și economic creează inovația, ca răspuns la nevoi. Salariile erau mari în Marea Britanie după succesul imperial al acesteia, iar acele salarii, alături de cărbunele din belșug, au constituit stimulii pentru ca inventatorii și producătorii să născocească invențiile care au alimentat Revoluția industrială.¹⁰ Iluminismul britanic, cu a sa neobosită dorință de autoperfecționare, a furnizat solul intelectual fertil unde șansele de apariție a acelor invenții erau mai mari.¹¹ Epidemiile de holeră din secolul al XIX-lea au dat un impuls crucialelor descoperiri despre teoria microbiană a bolilor. De asemenea, bine finanțatele cercetări medicale apărute în urma pandemiei de HIV/SIDA, din zilele noastre, au condus la descoperirea virusului și la dezvoltarea tratamentelor, care, cu toate că nu au vindecat boala, au prelungit cu mult viețile celor infectați. Și, totuși, există cazuri în care inspirația nu a venit niciodată, unde nevoile și stimulentele au eșuat în a produce soluția magică sau măcar soluția banală. Malaria a afectat oamenii timp de zeci de mii de ani, probabil de-a lungul întregii istorii a omenirii, dar, în continuare, nu există o schemă completă de prevenire sau de tratare a bolii. Poate că nevoia este mama