PARADOXUL BUNATATII

De Richard Wrangham

„O nouă analiză fascinantă a violenței umane, plină de idei noi și de dovezi palpitante de la verii noștri primate, strămoșii istorici și vecinii contemporani.“
Steven Pinker, autor al The Better Angels of Our Nature

Noi, Homo sapiens, putem fi cea mai bună, dar și cea mai rea dintre specii. Ce s-a întâmplat în timpul evoluției umane pentru a se ajunge la acest paradox? Care sunt cele două tipuri de agresiune la care sunt susceptibile primatele și de ce a evoluat separat fiecare dintre ele? Cum se compară intensitatea violenței dintre oameni cu comportamentul agresic al altor primate? Cum s-au domesticit singuri oamenii? Și cum au fost achiziția limbajului și practica pedepsei capitale factori determinanți în evoluția culturii și a civilizației?
Plină de autoritate, provocatoare și antrenantă, Paradoxul bunătății oferă o teorie originală surprinzătoare despre cum, în ultimii 250 de milioane de ani, omenirea a devenit o specie din ce în ce mai pacifistă în interacțiunile ei zilnice chiar dacă capacitatea ei de violență planificată la rece și devastatoare rămâne nediminuată. Urmărind istoriile evoluționiste ale agresiunii reactive și proactive, antropologul biolog Richard Wrangham argumentează convingător în favoarea necesității toleranței sociale și a controlului diviziunilor sălbatice care continuă să ne bântuie și astăzi.

„Foarte originală... complexă și ambițioasă... O poveste despre originile moralității care începe cu sute de mii de ani înainte ca vreo creatură să posede simțul binelui și al răului sau chiar al sinelui... Alegerea, evaluarea și potrivirea împreună a dovezilor culese de pe șase continente, din 12 discipline, de la câteva zeci de specii, și din două milioane de ani, pentru a da naștere unei structuri complexe și de mari dimensiuni are ceva impresionant, chiar emoționant. Este vorba și de o lecție: evoluția este mult mai puțin relevantă pentru creșterea noastră decât imaginația morală.“
The New Yorker

„Wrangham sondează istoria evoluționistă profundă a agresiunii umane... această carte este o lectură esențială în momentul în care genetica începe să deschidă pachetul de gene care au răspuns la domesticire, fapt care ne poate oferi unele idei despre propria istorie evoluționistă.“
The Wall Street Journal

„Fascinant... Paradoxul bunătății pune la un loc descoperiri din antropologie, istorie și biologie pentru a reconstrui o istorie vie și cuprinzătoare a modului în care oamenii au evoluat în creaturi domesticite... prezintă o perspectivă complexă și convingătoare despre modul în care binele și răul ajung să coexiste în specia noastră unică.“
The Washington Post

Richard Wrangham este profesor de antropologie biologică la Universitatea Harvard. Este autorul cărților Catching Fire: How Cooking Made Us Human și Demonic Males: Apes and the Origins of Human Violence (scrisă împreună cu Dale Peterson). Wrangham a studiat cimpanzeii sălbatici în Uganda începând din 1987. A primit calitatea de membru al Fundației MacArthur și este membru al Academiei Americane de Arte și Științe și al Academiei Britanice.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 23 sept. 2021
• ISBN: 9786063380945

Previzualizare carte

1.png

The Goodness Paradox.

The Strange Relationship Between Virtue and Violence in Human Evolution

Richard Wrangham

Copyright © 2019 Richard Wrangham

Toate drepturile rezervate

Editura Litera

tel.: [phone]

e-mail: [e-mail]

www.litera.ro

Paradoxul bunătății.

Despre relația ciudată dintre virtute și violență în evoluția umană Richard Wrangham

Copyright © 2021 Grup Media Litera

Toate drepturile rezervate

Editor: Vidrașcu și fiii

Redactori: Ramona Ciortescu, Aloma Ciomâzgă­-Mărgărit

Corectori: Raluca Chiriac, Rodica Crețu

Copertă: Flori Zahiu

Tehnoredactare și prepress: Mihai Suciu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

WRANGHAM, RICHARD

Paradoxul bunătății.

Despre relația ciudată dintre virtute și violență în evoluția umană / Richard Wrangham,

trad. din lb. engleză: Alexandru Bumbaș: – București: Litera, 2021

ISBN 978-606-33-8002-0

ISBN EPUB 978-606-33-8094-5

I. Bumbaș, Alexandru (trad.)

57

165

Pentru Elizabeth

Prefață

La începuturile carierei mele, aș fi fost surprins să aflu că 50 de ani mai târziu voi publica o carte despre oameni. În anii 1970, mă bucuram de privilegiul de a fi un absolvent de facultate care lucra în cadrul proiectului de cercetare al lui Jane Goodall, ce se desfășura în Tanzania și avea drept subiect cimpanzeii. A fost o bucurie pentru mine să petrec zile întregi urmărind comportamentul maimuțelor într-un habitat natural. Tot ceea ce îmi doream era să studiez comportamentul animalelor, iar în 1987 am demarat propriul studiu asupra cimpanzeilor sălbatici din Parcul Național Kibale, Uganda.

Totuși, cercetările mele în natură aveau să fie perturbate de o serie de descoperiri pe care nu aveam cum să le ignor. Cimpanzeii prezentau episoade ocazionale de violență extremă. Pentru a aduce puțină lumină în acest comportament, am comparat cimpanzeii cu o specie înrudită, maimuțele bonobo. În anii 1990, studiile efectuate pe aceste maimuțe erau abia la început. Cimpanzeii și maimuțele bonobo se dovediseră a fi un duo extraordinar, acestea din urmă fiind mult mai pașnice decât cimpanzeii agresivi. În urma unor studii în colaborare, pe care le amintesc și în acest volum, în special cele cu Brian Hare și Victoria Wobber, am ajuns la concluzia că maimuțe­le bonobo se trag dintr-o specie asemănătoare cimpanzeilor. Pro­ce­sul respectiv este foarte asemănător cu domesticirea, mo­tiv pentru care l-am denumit „autodomesticire". Întrucât compor­tamentul uman este considerat deseori similar cu cel al animalelor domestice, descoperirile cu privire la maimuțele bobono au reprezentat adevărate lecții despre evoluția umană. Factorul-cheie cu privire la oameni este acela că, în interiorul comunităților, aceștia nu au o predispoziție spre luptă: în comparație cu alte specii de mamifere sălbatice, oamenii sunt foarte toleranți.

Totuși, eram pe deplin conștient că, deși oamenii sunt non-reactivi dintr-un anumit punct de vedere, aceștia pot fi foarte bine și o specie extrem de agresivă. În 1996, într-un studiu numit Demonic Males: Apes and the Origins of Human Violence, realizat alături de Dale Peterson, am prezentat ex­pli­cațiile evoluționiste cu privire la similitudinile dintre cimpanzei și oameni. Nu ne putem sustrage de la violența din so­cietatea noastră, căci aceasta este omniprezentă, iar teoriile evo­luționiste explică foarte bine acest lucru. Așadar, cum se îm­pacă domesticirea și capacitatea de a produce acte cumpli­te de violență? Mi-am tot pus aceeași întrebare vreme de vreo 20 de ani.

Răspunsul la care am ajuns este prezentat în paginile acestei cărți: toleranța socială și agresivitatea nu sunt opuse, așa cum par la prima vedere, pentru că cele două comportamente implică diferite tipuri de agresiune. Toleranța noastră socială vine din faptul că suntem caracterizați de o tendință scăzută de agresiune reactivă, în vreme ce violența care îi face pe oameni să ucidă este o agresiune de tip proactiv. Povestea acestei combinații de tendințe diferite – agresiune reactivă scăzută și agresiune proactivă crescută – nu a mai fost spusă până acum. Povestea atinge diverse domenii, cum ar fi antropologie, biologie și psihologie, și va continua fără îndoială să se modifice în timp. Însă cred că această teorie ne oferă deja o perspectivă nouă și bogată cu privire la evoluția tendințelor comportamentale și morale și, totodată, ne oferă și un răspuns la fascinantul mister al existenței speciei noastre – Homo sapiens.

Majoritatea informațiilor cuprinse în această carte sunt atât de noi, încât au fost publicate doar în reviste științifice. Scopul meu este să fac literatura de specialitate și implicațiile sale de anvergură mai accesibile. Abordez problema prin ochii unui observator de cimpanzei care s-a plimbat, a studiat și a as­cultat această specie în multe regiuni din Africa de Est și Centrală. Cei care au avut privilegiul de a petrece câteva zile singuri cu maimuțele au fost atinși de briza Pleistocenului. Trecutul și povestea strămoșilor noștri sunt o încântare, iar misterele speciei umane și ale originilor minții moderne vor continua să fascineze generațiile următoare. Înțelegerea preistoriei și a ceea ce suntem nu vor fi singurele recompense. Visurile inspirate de aerul african pot genera încă o viziune și mai puternică asupra speciei noastre, cu condiția să ne deschidem mintea către lumi dincolo de cele pe care le știm atât de bine.

Introducere

Virtute și violență în evoluția umană

Adolf Hitler, care a ordonat execuția a peste opt milioane de oameni și care a fost responsabil de moartea altor câtorva milioane, a fost un om plăcut, prietenos și cu o atitudine paternă, dacă e să ne luăm după spusele secretarei sale, Traudl Junge. Hitler detesta cruzimea față de animale, era vegetarian, își iubea câinele, Blondi, și a suferit foarte mult când acesta a murit.

Liderul Cambodgiei, Pol Pot, ale cărui politici au dus la uciderea a mai bine de un sfert din populația țării sale, era cunoscut drept un om cu o voce blândă și, totodată, un excelent profesor de istorie franceză.

În timpul celor 18 luni petrecute în închisoare, Iosif Stalin a fost tot timpul calm, nu a înjurat și nu a țipat la nimeni. De fapt, acesta era un deținut model, nicidecum genul de persoană care ar anihila milioane de oameni în scopuri politice.

Întrucât oamenii cu adevărat malefici pot avea și o latură bună, ezităm să empatizăm cu bunătatea lor, de teamă să nu căutăm justificări sau să le scuzăm crimele. Totuși, astfel de oameni ne amintesc un lucru important despre specia noastră. Nu suntem nici pe departe cele mai inteligente animale. Totodată, dispunem și de o combinație rară și stranie de tendințe morale. Putem fi cea mai cumplită specie, dar și cea mai drăguță.

În 1958, dramaturgul și compozitorul Noel Coward a surprins stranietatea acestei dualități. Acesta a trăit cel de-al Doilea Război Mondial, iar latura negativă a ființei umane nu îi era deloc străină. „Este greu să ne imaginăm, spunea el, „ținând cont de prostia inerentă, de cruzimea și de superstiția ce caracterizează specia umană, cum de oamenii au reușit să supraviețuiască atâta vreme. Vânătoarea de vrăjitoare, tortura, prostia, masacrele, intoleranța, futilitatea sălbatică a comportamentului de care oamenii au dat dovadă de-a lungul secolelor – toate acestea sunt greu de crezut.¹

Și, cu toate acestea, de cele mai multe ori, oamenii sunt capabili de lucruri complet diferite de „prostie, cruzime și superstiție", bazându-se pe rațiune, bunătate și cooperare. Minunile tehnologice și culturale care conferă unicitate speciei noastre nu sunt posibile decât mulțumită acestor calități, în combinație cu inteligența. Totuși, exemplele lui Coward continuă să fie de actualitate.

Inimile pot fi smulse din pieptul oamenilor, inimi moarte, apoi, după o serie de tratamente, acestea pot fi reintroduse ca și cum ar fi noi. Spațiul cosmic poate fi cucerit. Sateliții Sputnik pot zbura în jurul globului pământesc fiind controlate de la distanță..., iar My Fair Lady a avut premiera aseară, în Londra.

Operațiile pe cord, călătoriile în spațiu și operetele depind de o evoluție umană care i-ar fi uimit pe strămoșii noștri. Dar mai important, din punctul de vedere al teoriei evoluționiste, este faptul că toate aceste realizări depind de capacitatea de a conlucra, de a fi toleranți, înțelegători și de încredere. Acestea sunt unele dintre calitățile care fac specia noastră în mod ex­cepțional „bună".

Pe scurt, ceea ce este cu adevărat bizar este scara mora­li­tății umane, care se întinde de la o cruzime de nedescris la ge­nerozitate copleșitoare. Dintr-o perspectivă biologică, o asemenea diversitate prezintă o problemă nerezolvată. Dacă evoluăm spre bine, de ce suntem, totodată, atât de răi? Sau dacă am evoluat spre rău, cum de putem să fim atât de buni?

Combinația de bine și rău nu este produsul modernității. Dacă judecăm din perspectiva vânătorilor-culegători și a in­for­mațiilor științifice provenite de la săpăturile arheologice, vreme de sute de mii de ani, oamenii au împărțit mâncarea și munca și i-au ajutat pe cei nevoiași. Strămoșii din Pleistocen erau mult mai toleranți și mai pașnici. Totuși, aceleași surse indică faptul că strămoșii noștri practicau raiduri, exercitau dominație sexuală, torturau și își executau semenii cu o cruzime ce amintește de practicile naziste. Fără îndoială, în zilele noastre, capacitatea de a fi crud și violent nu este specifică doar unui anumit grup. Din numeroase motive, o anumită societate se poate să se fi bucurat de pace vreme de zeci de ani, în vreme ce alta poate să fi fost zdruncinată de acte de violență. Totuși, acest lucru nu indică diferențe la nivel psihologic, în cazul oamenilor din diverse epoci și din diferite colțuri ale lumii. Orice om pare să aibă aceeași tendință spre virtute și violență.

Bebelușii prezintă o contradicție similară în comportamentul lor. Înainte să înceapă să meargă, bebelușii zâmbesc și chicotesc, ba uneori chiar îi ajută pe adulți, demonstrând astfel o extraordinară predispoziție spre încredere. Alteori, aceste mici ființe cu inimă mare urlă și manifestă furie pentru a obține ce vor, sugerând astfel o formă perfectă de egoism.

Există două explicații clasice pentru această combinație paradoxală de egoism și altruism. Ambele explicații se bazează pe ideea potrivit căreia comportamentul social este determinat de funcții biologice. Tot aceste explicații susțin și faptul că doar una din cele două tendințe este produsul evoluției genetice. Totuși, diferența rezidă în propensiunea spre o anumită tendință, cea pe care personalitatea noastră o consideră ca fiind fundamentală: docilitatea sau agresivitatea.

Prima teorie susține că toleranța și docilitatea sunt înnăscute. Potrivit acestei viziuni, deși suntem în mod esențial buni, coruptibilitatea stă în calea unei vieți trăite în pace. Unii gânditori religioși susțin că răutatea este produsul unor forțe supranaturale, cum ar fi diavolul sau „păcatul originar". Prin contrast, filosofii laici aleg să explice răul ca fiind produsul unor forțe societale, cum ar fi patriarhatul, imperialismul și inegalitatea. Oricum ar fi, această teorie se bazează pe principiul că omul se naște bun, dar este susceptibil să fie corupt.

Cealaltă teorie susține că răul este înnăscut. Ne naștem egoiști și competitivi și am continua să ne comportăm în același fel dacă nu ar exista forțe civilizatoare, cum sunt influența părinților noștri, a filosofilor, a preoților, a profesorilor și chiar a lecțiilor de istorie.

Vreme de secole, oamenii au simplificat viziunea asupra lumii, adoptând una din cele două teorii contrastante. Jean-Jacques Rousseau și Thomas Hobbes sunt filosofii clasici care ilustrează în felul lor una din cele două alternative. Rousseau susține că omul se naște fundamental bun, în vreme ce Hobbes consideră că umanitatea este în mod natural viciată.²

Ambele viziuni reprezintă o parte a adevărului. Există numeroase dovezi care arată că oamenii au o tendință înnăscută spre bunătate, la fel cum există numeroase exemple care indică faptul că avem spontan sentimente egoiste ce duc la agresiune. Nimeni nu a reușit să explice dacă una din cele două tendințe are implicații biologice și evoluționiste mai mari decât cealaltă.

Politica face acest argument și mai complex, întrucât, atunci când aceste teorii abstracte capătă sensuri societale, am­bele părți tind să-și susțină și mai tare punctul de vedere. Dacă ești adeptul teoriei lui Rousseau, credința ta în bunătatea umană te face să preferi pacea și să cauți tot timpul dreptatea socială, având o credință de nezdruncinat în umanitate. Dacă ești adeptul teoriei lui Hobbes, viziunea cinică asupra umanității te va face să identifici o nevoie de control social, de apreciere a ierarhiei și de a acceptare a inevitabilității războiului. Dezbaterea devine mai puțin bazată pe psihologie și biologie și mai mult concentrată pe cauze sociale, structuri politice și fundamente morale. Așadar, soluțiile simple par să fie aproape inexistente.

Cred că există o cale de ieșire din această încurcătură cu privire la natura fundamentală a oamenilor. Nu cred că trebu­ie să dovedim care din cele două teorii este cea reală, trebuie să ne întrebăm dacă un asemenea argument își are sensul. Bebelușii ne arată direcția corectă: ambele perspective (Rousseau și Hobbes) sunt valide. Suntem buni în mod natural, așa cum susține Rousseau, și egoiști în mod inerent, așa cum a concluzionat Hobbes. Potențialul binelui și răului este inerent fiecărui om. Biologia determină aspectele contradictorii ale personalității noastre, iar societatea ne modifică tendințele. Bunătatea este fie coruptibilă, fie intensificată, la fel cum egoismul poate fi redus sau exagerat.

Odată ce acceptăm că suntem în mod natural atât buni, cât și răi, demodatul argument al contradicției lasă loc unor noi probleme. Dacă adepții lui Rousseau și cei ai lui Hobbes au dreptate în felul lor, atunci care este sursa acestei combinații de tendințe comportamentale? Știm din studiul celorlalte specii, în special din studiul păsărilor și al mamiferelor, că selecția naturală favorizează o paletă de înclinații și de tendințe. Unele specii sunt relativ necompetitive, altele relativ agresive, iar altele nu se încadrează în nici una dintre aceste clasificări. Combinația care face ca oamenii să fie cu adevărat ciudați este aceea că suntem în egală măsură extrem de calmi în inter­acțiunile sociale normale și, în anumite circumstanțe, extrem de agresivi, încât suntem gata să ucidem. Cum de este cu putință așa ceva?

Biologia evoluționistă are la bază un principiu afirmat clar de geneticianul Theodosius Dobzhansky, în 1973, într-un discurs la Asociația Națională a Profesorilor de Biologie: „Nimic din biologie nu are nici un sens în lumina teoriei evoluționiste". Totuși, modul în care este folosită teoria evoluționistă rămâne un subiect de dezbatere. Întrebarea fun­da­men­tală pe care o ridică această carte este următoarea: care este semnificația comportamentului primatelor?

Viziunea tradițională susține că mentalitatea oamenilor diferă atât de mult de cea a animalelor, încât primatele sunt absolut irelevante în știința naturii umane.³ Thomas Henry Huxley a fost primul biolog evoluționist care a repus în discuție o asemenea poziție. În 1863, acesta a susținut că mai­mu­țele ne conferă indicii importante cu privire la originea cog­niției și a comportamentului uman: „M-am străduit să arăt că nu poate fi trasă nici o linie clară de demarcație între lumea animală și noi înșine. Huxley anticipa și obiecțiile opo­nenților săi: „Știu că toți vor striga că puterea cunoașterii, conști­ința binelui și răului, precum și afecțiunea umană ne separă de animalele sălbatice.⁴ Această formă de scepticism este de înțeles și nu a dispărut pe deplin nici în ziua de astăzi. În ٢٠٠٣, biologul evoluționist David Barash a susținut că „teoria potrivit căreia ființele umane poartă moștenirea primatelor în ceea ce privește apariția comportamentului este discutabilă".⁵

Există și numeroase variații ale ideii potrivit căreia comportamentul ar fi în mod strâns legat de cultură. O societate este pacifistă, alta violentă. Un trib recunoaște supremația femeii, altul supremația bărbatului. Unele societăți au reguli stricte cu privire la sexualitate, altele sunt mult mai laxe. Diversitatea poate fi atât de copleșitoare, încât uniformitatea pare a fi irelevantă în comparație cu celelalte specii. În urma unui studiu detaliat cu privire la comportamentul vânătorilor-culegători, antropologul Robert Kelly a renunțat la ideea potrivit căreia comportamentul uman ar putea fi caracterizat ca fiind de un anumit fel. „Nu există nici o societate umană originară, nici o adaptare bazală a ființei umane; comportamentele universale nu au existat niciodată", scria el în 1995.⁶

Pe scurt, ideea potrivit căreia comportamentul uman este atât de variabil, încât specia noastră nu are nici o trăsătură în comun cu primatele, este una de înțeles. Totuși, există două argumente puternice care contrazic această teorie.

Pe de-o parte, variația umană este limitată. Există totuși forme specifice de societate. Nicăieri oamenii nu trăiesc în grupuri, precum babuinii, sau în haremuri izolate, asemenea gorilelor, sau în comunități promiscue, cum este cazul cimpanzeilor și al babuinilor. Societățile umane sunt alcătuite din familii, în interiorul unor grupuri care sunt parte din comunități mai mari: o caracteristică specifică omului și complet diferită de celelalte specii.

Pe de altă parte, oamenii și primatele au comportamente asemănătoare. Evoluționistul Charles Darwin a observat încă de la început similitudini la nivelul exprimării emoțiilor umane și a altor animale, cum ar fi „zburlirea părului în situații de frică extremă sau „arătarea dinților în situații de furie excesivă. Această „asemănare a anumitor expresii, scria el, este „mult mai inteligibilă atunci când o analizăm prin prisma descen­denței dintr-un strămoș comun.⁷

Ideea este că oamenii zâmbesc și se încruntă la fel ca primatele, ceea ce este cu adevărat interesant, dar chiar și această observație pare nesemnificativă în comparație cu descoperirile despre comportamentul cimpanzeilor și al maimuțelor bonobo, care au început în anii 1960 și continuă să se acumuleze. Cimpanzeii și maimuțele bonobo sunt speciile de maimuță cele mai apropiate de oameni. Acestea reprezintă o pereche uluitoare; sunt atât de asemănătoare, încât nu au fost recunoscute ca specii distincte decât la ani buni după ce au fost descoperite. Fiecare dintre aceste două specii prezintă asemănări comportamentale cu oamenii. Totuși, din multe puncte de vedere, comportamentul lor social este complet diferit.

În rândul cimpanzeilor, masculii domină femelele și sunt relativ violenți. În rândul maimuțelor bonobo, femelele domină masculii, violența nu există, iar erotismul este un substitut al agresivității. Diferențele sociale dintre cele două specii au ecouri în lumea modernă umană; de exemplu, în ceea ce privește egalitatea dintre sexe sau diferențele dintre ierarhii, mai exact competiția, pe de-o parte, și egalitatea, toleranța și negocierea, de cealaltă. Cele două sunt atât de diferite de maimuța comună, încât opoziția dintre acestea a devenit un subiect de dispută în primatologie. Fiecare școală insistă asupra bagajului genetic al unei specii sau al alteia, ca fiind indicatorul legăturii dintre om și maimuță. Așa cum vom vedea, ideea potrivit căreia cimpanzeii sau maimuțele bonobo (dar nu ambele specii) explică originile comportamentului uman nu este una utilă. Un obiectiv și mai interesant este să înțelegem motivul pentru care cele două specii sunt similare cu oamenii, fiecare în felul ei. Contrastele comportamentale sunt la baza întrebării care a generat această carte: de ce oamenii sunt atât toleranți (ca maimuțele bonobo), dar și extrem de violenți (ca cimpanzeii)?

În Capitolul ١, începem cu acest studiu pornind de la documentarea anumitor diferențe comportamentale între oameni, cimpanzei și maimuțele bonobo. Zeci de ani de cercetări au pus în evidență modul în care evoluează diferențele legate de agresivitate în rândul speciilor. Agresivitatea a fost cândva gândită ca o tendință ce variază de la cel mai mic la cel mai înalt nivel, pe o singură scară. Totuși, în zilele noastre, agresivitatea este recunoscută ca având două forme principale, fiecare dintre acestea cu propriile cauze biologice și povești evolutive. Așa cum voi arăta în Capitolul 2, oamenii au o atitudine dualistă cu privire la agresivitate. Agresivitatea este la un nivel scăzut pe scara unui anumit tip (agresivitate reactivă) și la un nivel ridicat pe cealaltă scară (agresivitate proactivă). Agresivitatea reactivă este tipologia omului „pasional („înfierbântat), care își pierde cumpătul și devine expansiv. Agresiunea proactivă este specifică omului „rece („reținut), cu un comportament planificat în mod deliberat. Așadar, întrebarea fundamentală se împarte în două: de ce ducem lipsă de agresivitate reactivă, dar suntem atât de eficienți în ceea ce privește agresivitatea proactivă? Răspunsul la prima întrebare explică virtuțile, iar răspunsul la cea de-a doua explică originile violenței.

Tendința scăzută de agresivitate reactivă este responsabilă de relativa docilitate și toleranță. Toleranța este un fenomen rar în rândul animalelor sălbatice, cel puțin în forma extremă în care aceasta se prezintă în rândul oamenilor. Totuși, toleranța se găsește și la speciile îmblânzite. În Capitolul 3, voi lua în considerare asemănările dintre oameni și animalele domestice și voi arăta de ce un număr tot mai mare de oameni de știință consideră că ființele umane trebuie privite ca versiuni domesticite ale strămoșilor acestora.

Unul dintre cele mai interesante aspecte ale biologiei animalelor domestice este acela că cercetătorii încep să înțeleagă asemănările uluitoare dintre specii care, aparent, nu au nici o legătură. De ce, de exemplu, pisicile, câinii și caii au deseori pete albe pe blană, spre deosebire de strămoșii lor sălbatici? În Capitolul 4 voi explica noile teorii care fac legătura dintre evoluția trăsăturilor fizice și aceste schimbări de comportament. Oamenii prezintă numeroase astfel de trăsături pentru a putea fi considerați specii îmblânzite. Această concluzie, formulată în urmă cu 200 de ani, ridică o problemă. Dacă oamenii sunt asemenea unor specii domesticite, cum s-a realizat această domesticire? Cine ne-a domesticit?

Maimuțele bonobo par a fi un răspuns. În Capitolul 5, voi arăta că această maimuță, asemenea omului, prezintă multe trăsături ale speciilor domesticite. Evident, maimuțele bonobo nu au fost domesticite de oameni. Procesul a avut loc în mod natural, fără intervenția ființelor umane. Maimuțele bonobo s-au autodomesticit. Această transformare evoluționistă pare să fie larg răspândită în rândul speciilor sălbatice. Dacă într-adevăr este așa, atunci autodomesticirea strămoșilor u­mani nu are nimic excepțional. În Capitolul 6, voi arăta că Homo sapiens a suferit de un sindrom al domesticirii încă de la origini, în urmă cu 300 000 de ani. În mod surprinzător, nu au existat multe încercări de a înțelege cum a evoluat Homo sapiens și, așa cum voi arăta, cele mai recente scenarii paleoantropologice nu iau în calcul cauzele care au făcut ca selecția naturală să favori­ze­ze specii relativ tolerante și docile, cu o tendință scă­zută spre agresivitate.

Cum anume s-a produs autodomesticirea rămâne, în general, o întrebare deschisă, cu răspunsuri diferite așteptate pentru diverse specii. Indiciile provin din faptul că indivizii agresivi nu sunt lăsați să-i domine pe ceilalți. Printre mai­mu­țele bonobo, masculii agresivi sunt înlăturați de femelele care cooperează între ele. Cel mai probabil, autodomesticirea maimuțelor bonobo a fost inițiată de capacitatea femelelor de a-i pedepsi pe masculii agresivi. În societățile umane de mici dimensiuni, femeile nu controlează bărbații în același fel în care o fac maimuțele bonobo. În schimb, în rândul oamenilor, soluția ideală pentru a opri agresiunile bărbaților este execuția masculilor adulți. În capitolele 7 și 8 voi descrie pedeapsa cu moartea care se aplică în societățile umane și care îi forțează pe oameni să se conformeze normelor egalitariste. Totodată, voi explica și de ce consider că autodomesticirea prin forța selectivă a execuției a fost responsabilă de reducerea agresivității umane, încă de la originile speciei Homo sapiens.

Dacă selecția genetică împotriva agresivității reactive a avut loc prin autodomesticire, ar trebui să ne așteptăm ca toate comportamentele umane să împărtășească aspecte din com­por­ta­mentul animalelor domesticite, dincolo de reducerea a­gre­sivității. În Capitolul 9, voi analiza această ipoteză. Insist asupra faptului că o comparație pertinentă nu trebuie să se realizeze între oameni și maimuțe, pentru că au avut loc multe schimbări evoluționiste în ultimele șapte milioane de ani, de când avem un strămoș comun. În schimb, o comparație și mai pertinentă este cea între Homo sapiens și omul de Neanderthal – reprezentant al strămoșilor noștri pre-sapiens. Capitolul 9 arată că Homo sapiens s-a dezvoltat într-o cultură mult mai complexă decât omul de Neanderthal. Din punctul meu de vedere, diferența constă în faptul că Homo sapiens și-a pierdut mai mult din agresivitate în raport cu strămoșul comun decât s-a întâmplat în cazul omului de Neanderthal.

O tendință scăzută spre agresivitate reactivă întărește ca­pa­citatea cooperării, dar nu este singurul factor ce contri­bu­ie la virtuțile sociale ale omului. Moralitatea este și ea fun­damentală. În Capitolul 10, analizez motivele pentru care sen­sibilitățile morale îi fac pe oameni să se teamă de critici. Am ajuns la concluzia că sensibilitatea la critici a dus la succesul evoluției mulțumită emergenței aceleiași trăsături sociale care a fost responsabilă de autodomesticire. Busola morală a stră­moșilor noștri i-a protejat de riscul de a fi uciși din cauza non­conformismului.

Abilitatea adulților (și în special a bărbaților) de a conspira la actul pedepsei capitale este parte dintr-un sistem de control social mult mai complex, care folosește agresivitatea proactivă ce caracterizează toate societățile umane. Capitolul 11 pune în evidență modul în care comportamentul uman este similar cu cel al cimpanzeilor, deși acesta s-a dezvoltat mult peste normele primatelor. Întrucât agresi­vitatea proactivă este complementară celei reactive (nicidecum opusul acesteia), agresivitatea persistentă poate fi în mod pozitiv selectată, chiar și atunci când agresivitatea emoțională și reactivă a fost înlăturată în procesul evoluției. Oamenii se pot folosi de puterea copleșitoare de a ucide un inamic selectat în prealabil. Această abilitate unică este transformativă. Prin urmare, societățile noastre au introdus ierarhia unor relații sociale mult mai despotice decât cele regăsite la alte specii.

Recurența agresivității proactive este specifică războ­iului, așadar, în Capitolul 12, voi explica modul în care psi­ho­lo­gia agresivității influențează conflictele armate. Deși războaiele moderne sunt mult mai instituționalizate decât violența ce caracteriza grupurile sociale preistorice, ten­dințele noastre spre agresivitate proactivă și reactivă joacă un rol foarte important, uneori promovând și interferând chiar cu obiectivele militare.

Capitolul 13 analizează paradoxul care face virtuțile și violența parte integrantă din viața umană. Soluția nu este atât de simplă și nici măcar dezirabilă din punct de vedere moral: oamenii nu sunt nici fundamental buni, nici fundamental răi. Ființa umană a evoluat simultan în ambele direcții. Atât toleranța, cât și violența sunt tendințe de adaptare care au jucat un rol important în evoluția prezentă a omului. Ideea potrivit căreia natura umană este atât virtuoasă, cât și viciată constituie o provocare, întru­cât tuturor ne plac lucrurile simple. F. Scott Fitzgerald spunea: „Dovada unei inteligențe de primă clasă este abi­li­tatea de a avea în minte două idei complet opuse, fără a-ți pierde capacitatea de a funcționa în mod corespun­zător. Trebuie să menținem tot timpul un echilibru între contradicția dintre eșecurile trecutului și intențiile promițătoare ale vii­torului." Îmi place foarte mult viziunea lui Fitzgerald. Contradicțiile morale care i-au caracterizat pe strămoșii noștri nu trebuie să ne împiedice să înțelegem în mod real cine suntem. Când procedăm astfel, marile speranțe devin încă posibile.⁸

Jurnal, 1 mai 1958, în Payn și Morley, 1982

Deși Rousseau a rămas în istorie ca fiind susținător al teoriei potrivit căreia omul este în mod inerent bun, în realitate, acesta nu susținea aceeași idee. Vezi Capitolul 1, nota 18.

Dobzhansky, 1973, p. 125

Huxley, 1863, p. 151

Barash, 2003, p. 513

Kelly, 1995, p. 337

Darwin, 1872, p. 1266

Fitzgerald 1936, pp. 69–70

1. Paradoxul

Am început să mă gândesc la rădăcinile biologice ale păcii cu zeci de ani în urmă, când mă aflam într-o regiune îndepărtată din Republica Democrată Congo. Câțiva ani mai târziu, Congo avea să fie o țară foarte încercată de istorie. Totuși, în 1980, pe când eram în luna de miere cu soția mea Elizabeth Ross, în pădurea Ituri, în Congo era liniște.

Împreună cu Elizabeth făceam parte dintr-o echipă alcă­tu­ită din două cupluri. Sarcina noastră era aceea de a documenta viața în rândul a două comunități locale: agricultorii Lese și cule­gătorii Efe. În câmpia Ituri se aflau satele agricultorilor Lese, unele situate la două zile distanță de mers de vecinii lor. Pigmeii Efe ocupau aceeași regiune. Când aceștia găseau rădăcini și fructe, se instalau în mijlocul pădurii. În vremuri grele, se așezau la marginea unui sat pe care îl cunoșteau. Femeile Efe munceau în grădinile comunității Lese și primeau în schimbul serviciilor manioc, banane și orez.

Noi trăiam în colibe cu acoperiș din frunze și ziduri din chirpici, în apropierea unui sat Lese. Nu cunoșteam limba acestei comunități, KiLese, însă cunoșteam KiNgwana – o ver­siune a limbii swahili – motiv pentru care puteam purta con­ver­sații simple cu locuitorii. Oamenii din pădurea Ituri nu știau prea multe despre lumea exterioară, iar „economia" lor se baza în special pe troc. Bombele nucleare, dozele de suc și electri­citatea nu făceau parte din experiențele lor de zi cu zi.

Spațiile de locuit în care își duceau viața culegătorii Efe și agricultorii Lese aveau dimensiuni reduse și nu erau aproape deloc folosite pe timp de zi. Prin urmare, viața lor de la răsărit până la apus era publică, ceea ce însemna că, pe toată durata unei zile, puteam înregistra în voie comportamentul acestor oameni. Îi observam, îi ascultam și îi urmăream oriunde mergeau. Mâncam cu ei și participam la activități. Ca biolog în științe comportamentale, care studiase cimpanzeii și observase agresivitatea acestora, eram tot timpul atent la posibilitatea apariției unor gesturi, cum ar fi încleștarea pumnilor sau chiar pregătirea arcurilor. Cum crescusem la țară, în Anglia, unde chiar și tonul ridicat era o raritate – ce să mai vorbim de o bătaie în public – mă întrebam dacă formele de agresiune erau mai vizibile în această comunitate congoleză izolată.

A fost minunat să urmăresc interacțiunea socială a locuitorilor, dar rata de agresivitate era extrem de scăzută. Chiar și atunci când zeci de oameni se luptau pentru o bucată de carne în jurul leșului unui elefant, neînțelegerile se rezumau la admonestări verbale. Odată, am întâlnit trei bărbați înarmați, cu cârpe înfășurate în jurul șoldurilor, care se îndreptau spre con­ducătorul tribului. Aceștia auziseră că surorile lor fuseseră duse la o petrecere de o rudă a conducătorului, iar cei trei bărbați încercau să împiedice eventualele agresiuni sexuale asu­pra tinerelor. Ei au reușit să salveze fetele fără să re­curgă la violență. Am auzit și povestea unui bărbat Efe care își lovise soția cu un buștean aprins. Fără îndoială, mai existau și alte incidente ascunse în spatele zidurilor de chirpici, dar singurele nenorociri pe care le-am văzut erau rezultat al accidentelor sau al diferitelor boli.

Prietenii noștri din pădurea Ituri duceau o viață foarte grea. Trăiau strict din ceea ce cultivau sau din ceea ce găseau de vânat într-o pădure aridă. Se confruntau cu foamete, sărăcie, condiții de viață insalubre și sufereau de boli grave, în fața cărora medicina modernă se dovedea ineficientă. Practicile culturale nu făceau decât să le îngreuneze viața. Își înfrumusețau femeile cioplindu-le cu cruzime dinții. Își aminteau că bunicii lor fuseseră canibali. Fotografiile de pe conservele de carne ilustrau oameni zâmbitori, astfel că pigmeii glumeau cu noi spunându-ne că europenii care mâncau conserve erau și ei canibali. Procesiunile funerare puneau în lumină valoarea celui decedat: femeile erau judecate în funcție de numărul de copii născuți, ceea ce le făcea demne sau nu de ofranda de șapte pui. Chiar și cele mai simple motive de suferință erau atribuite vrăjitoriei – sursa zilnică de teamă irațională a acestor triburi. Din multe puncte de vedere, pădurea Ituri era un loc unde orice era posibil.⁹

Dincolo de superstițiile ciudate și de greutățile din viața de zi cu zi, psihologia membrilor celor două comunități îmi era foarte familiară. Credințele iraționale, sărăcia și practicile medicale ciudate luau forme diferite în Anglia și Congo, dar erau prezente în ambele țări. În esență, triburile din pădurea Ituri semănau izbitor cu țăranii din Anglia mea natală: își iubeau copiii, își certau soțiile, își făceau griji din cauza bârfelor, căutau aliați, se luptau pentru putere, făceau schimb de informații, se temeau de străini, organizau petreceri și ritualuri, comentau destinul nedrept și, foarte rar, se mai și certau.

În mod evident, oamenii pot fi mai mult sau mai puțin violenți, în funcție de contextul social în care trăiesc. Statul Congo avea un guvern central, dar, deși triburile din pădurea Ituri trăiau independent de puterea politică, acestea nu erau pe deplin izolate. Pacea din comunitățile Lese și Efe era rezultatul influențelor civilizatoare din Kinshasa, capitala îndepărtată. Statul dispunea de forțe de ordine, de exemplu. Polițiștii erau majoritar bărbați, rude ale șefului local (chef de la localité). Aceștia făceau uz de putere mai mult pentru a-i exploata pe săteni decât pentru a aplica legea. În rarele ocazii în care părăseau posturile, polițiștii ajungeau în satele respective după o plimbare de câteva ore. Nu aveau niciodată hrană cu ei. Așa că găseau un motiv neînsemnat pentru a da o amendă, confiscau câte o găină pe care o mâncau, apoi rămâneau în sat oricât era nevoie pentru a continua să sustragă hrană. Corupția polițiștilor era, desigur, respinsă, astfel că aceștia nu se bucurau de respectul oamenilor. Chiar și așa, în teorie, prezența ocazională a polițiștilor în sate – polițiști care aveau anumite legături cu guvernul – pare să fi contribuit la temperarea acceselor spontane de furie. În termeni moderni, am putea spune că influențele societale au redus nivelul de agresivitate a oamenilor din pădurea Ituri.

Pentru a vedea dacă același fenomen se produce și în cazul unui grup care trăiește independent de orice putere politică, trebuie să luăm în calcul o societate ce nu dispune de forțe de ordine, nici de armată sau de orice altă instituție care exercită putere coercitivă.

Noua Guinee este unul dintre puținele locuri în care există mici societăți care trăiesc în anarhie politică totală, fără nici un fel de intervenție din partea statului. Culturile din Noua Guinee ne oferă informații importante, întrucât acestea arată cum se comportă oamenii care trăiesc cu teama de a nu fi atacați de grupuri vecine.

Antropologul Karl Heider a vizitat o astfel de societate. În martie 1961, acesta s-a urcat la bordul unui mic avion de pe coasta nordică a Noii Guinee, a zburat spre inima insulei și a ajuns la o barieră muntoasă de mare altitudine. Totodată, a descoperit o trecătoare și, după ce a traversat-o, a observat marea vale a râului Baliem, acoperită cu vegetație luxuriantă. Soldații americani descoperiseră această lume ascunsă, după ce avionul în care se aflau aterizase forțat, în 1944. Acolo au descoperit o comunitate alcătuită din 50 000 de agricultori din tribul Dani, care trăiau ca în Epoca Pietrei. Soldații au denumit această comunitate Shangri-La – nume inspirat de valea descrisă în romanul lui James Hilton Orizont pierdut (1933), o ficțiune utopică. Viața aparent pașnică de pe pământurile tribului Dani nu era nici pe departe un paradis, ci un câmp de luptă.¹⁰

Tribul Dani a avut cel mai mare număr de victime de război înregistrate vreodată în sânul unei astfel de comunități. Uneori, Heider descoperea grupuri mici de bărbați care orga­nizau raiduri pentru a-și lua prin surprindere victima. Ocazio­nal, aveau loc și bătălii: în ținutul nimănui, situat între două sate, aveau loc lupte de mică amploare, ce puteau culmina cu o adevărată baie de sânge, în urma căreia își puteau pierde viața până la 125 de săteni. Indexul victimelor (al eroilor de război căzuți) era comemorat prin amputarea unui deget la fete chiar și în vârstă de trei ani. În rândul comunității Dani, nu existau femei cu mâinile intacte. Cifrele lui Heider arată că, dacă restul lumii ar fi avut un comportament similar membrilor din tribul Dani, numărul de 100 de milioane de victime înregistrate după războaiele mondiale ar fi crescut până la incredibila cifră de două miliarde.¹¹

Cu toate acestea, la publicarea volumului lui Heider despre tribul Dani, subtitlul cărții a fost Războinicii pașnici. Acest subtitlu atrage atenția asupra unui paradox uman esențial. Dincolo de haosul periodic, viața tribului din marea vale își merită numele de Shangri-La. Locuitorii își creșteau porci și plante cu hotărârea specifică unui agricultor. Heider a descris în detaliu temperamentul oamenilor, blândețea acestora și raritatea actelor de violență. Erau oameni pașnici și altruiști, care trăiau într-un sistem de dependență și sprijin reciproc. Când în căminele lor nu se auzeau discuții liniștite, acestea erau pline de râsete și cântece. Respectul și cumpătarea marcau interacțiunile zilnice dintre oameni. Când nu erau în război, agricultorii Dani erau simpli oameni de la țară, care duceau vieți pașnice, fără violență.¹²

Cei din tribul Dani erau caracterizați de aceleași însușiri precum cei care trăiau în regiunile muntoase din Noua Guinee și care combinau pacea din sânul grupului cu asasinarea violentă a inamicilor veniți din exterior. Un alt grup guineean – Bakatman – ocupa regiunea situată la izvoarele fluviului Fly. Toate comunitățile Bakatman se dovedeau a fi foarte violente atunci când cineva din exterior le călca teritoriul. Conflictele teritoriale erau atât de încrâncenate, încât au dus la moartea unei treimi din numărul total al membrilor comunității. Cu toate acestea, violența în interiorul comunităților era atent controlată, iar „crimele erau interzise".¹³ La fel se întâmpla și în bazinului fluviului Tagari (partea vestică a regiunii Papua Noua Guinee), unde membrii tribului Huli își terorizau inamicii, dar interziceau violența în sânul comunității.¹⁴ Aceste popoare din Papua Noua Guinee aveau să se schimbe rapid odată ce au intrat în contact cu misionarii din regiune și cu statul. Cu toate acestea, înainte de intervenția guvernului, oamenii demonstraseră un lucru foarte important: chiar și în sânul unor triburi măcinate de războaie, exista o imensă distincție între „pacea acasă și „războiul dincolo de frontiere.

Nu sunt foarte multe regiunile în care au existat triburi similare, care să poată fi analizate de antropologi din per­spectiva societăților neafectate de intervenția statului. Antropologul Napoleon Chagnon a studiat tribul Yanomamö, din Venezuela, vre­me de 30 de ani, începând cu anii 1960.¹⁵ Acesta a descoperit o caracteristică asemănătoare triburilor sus-menționate. În ciuda ratei de violență letală în cadrul interacțiunilor dintre sate, în sânul comunităților, chiar și în cazul acestor oameni pe care Chagnon îi caracteriza ca fiind „feroce, familiile trăiau „foarte pașnic, iar așa-zisele conflicte luau forma unor dueluri formale.¹⁶

Antropologii Kim Hill și Magdalena Hurtado au observat o serie de conflicte intergrup între vânătorii-culegători Aché din Paraguay, la puțin timp după ce un grup Aché s-a instalat în sediul unei societăți misionare. Membrii acestui trib trăgeau cu arcul și atacau cu arme de vânătoare pe oricine le călca teritoriul. Așadar, rata deceselor era foarte ridicată. Totuși, în cei 17 ani petrecuți studiind tribul Aché – inclusiv peregrinările acestora prin pădure – Hill și Hurtado nu au remarcat aproape deloc conflicte violente în sânul grupului.¹⁷

Cu secole în urmă, în timpul Marilor descoperiri geografice, navigatorii europeni au intrat în contact cu societăți independente, în diferite regiuni ale lumii, inclusiv în America. Marc Lescarbot, avocat, scriitor și poet, este un prim exemplu. El a petrecut un an în mijlocul amerindienilor Mi’kmaq din estul Canadei, în perioada 1606–1607. Lescarbot a identificat în rândul acestora acte de canibalism, lăcomie și cruzime, dar și o serie de virtuți. Membrii tribului Mi’kmaq intrau rareori în conflict. „În ceea ce privește dreptatea, aceștia nu aveau nici o lege..., însă Natura i-a învățat un lucru important – acela că nu trebuie să-l jignești pe cel de lângă tine. Așadar, certurile erau foarte rare în sânul comunității. Observațiile lui Lescarbot se vor dovedi a fi extrem de influente, în sensul că, în scrierile sale, acesta a formulat conceptul de „nobil sălbatic – un simbol al bunătății înnăscute – care avea să fie foarte popular în Anglia secolului al XIX-lea. Ideea de „nobil sălbatic este asociată cu filosofia lui Rousseau, deși acesta nu a utilizat niciodată un asemenea concept. Rousseau nu credea că oamenii sunt în esență buni, așa cum se consideră despre el, în general. Într-adevăr, dacă e să ne luăm după etnomuzicologul Ter Ellingson și după teoria sa despre „nobilul sălbatic, viziunea cinică despre natura umană a lui Rousseau nu se potrivește deloc cu natura nobilului sălbatic.¹⁸

Lescarbot a fost unul dintre numeroșii specialiști impre­sio­nați de pacea care domnea în sânul micilor societăți. La sfâr­șitul secolului al XVII-lea, potrivit lui Gilbert Chinard, „sute de că­lă­tori au remarcat, în trecere, bunătatea popoarelor primitive. „Bunătatea aceasta nu se aplica decât celor care trăiau în aceeași societate.¹⁹ În 1929, antropologul Maurice Davie a ajuns la o concluzie care rămâne valabilă și astăzi: oamenii erau la fel de buni cu cei din comunitatea lor pe cât erau de necruțători cu ceilalți.

Există două coduri ale moralei, două seturi de atitudini, unul pentru membrii aceluiași grup și altul pentru cei din exterior; ambele coduri au aceleași obiective. Este permis să-i ucizi pe cei din exterior, e permis să te răzbuni pe ei, să le furi femeile și să subjugi sclavii, însă, în interiorul propriului grup, aceste comportamente nu pot fi permise, pentru că ar produce discordie și ar slăbi coeziunea. Fiecare membru din tribul Sioux trebuie să ucidă un om pentru a-și dovedi curajul, iar membrii triburilor Dyak trebuie să procedeze la fel înainte să se poată căsători. Totuși, cum susținea Taylor, „în tribul Sioux, omuciderea este considerată o infracțiune, cu excepția cazului în care aceasta este rezultatul unei răzbunări; iar membrii triburilor Dyak pedepsesc crima... Nu numai că uciderea cu sânge rece în