Postcapitalismul. Un ghid pentru viitorul nostru

De Paul Mason

Poppy și Sam au găsit un ponei pe câmpul din apropierea fermei Livada de meri. Oare îl vor
putea ajuta? Află ce se va întâmpla în această nouă aventură la fermă a celor doi copii și rezolvă activităţile de la sfârșitul poveștii.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 7 iul. 2020
• ISBN: 9786063362354

Previzualizare carte

Introducere

Ca să ajungem la Nistru, străbatem cu mașina păduri reci, lăsăm în urmă apartamente jalnice și gări în care culoarea dominantă este ruginiul. Apele înghețate se pierd în zare. Este atâta liniște, încât auzi cum cad fragmente de beton de pe podul rutier aflat deasupra noastră, ce se sfărâmă încet, victimă a indiferenței.

Nistrul este hotarul geografic dintre capitalismul de tip piață liberă și oricum doriți să numiți sistemul condus de Vladimir Putin. Fluviul separă Republica Moldova, o țară din Europa de Est, de un stat-marionetă separatist numit Transnistria, controlat de mafie și de poliția secretă.

Pe malul moldovean, oameni mai în vârstă stau pe vine pe trotuar, vânzând ce cultivă sau gătesc: brânză, plăcinte, niște napi. Tineri sunt puțini; unul din patru adulți lucrează în străinătate. Jumătate din populație câștigă sub cinci dolari pe zi; unul din zece trăiește într-o sărăcie atât de cumplită încât poate fi măsurată pe aceeași scală ca a Africii¹. Țara a luat ființă la începutul epocii neoliberale, după destrămarea Uniunii Sovietice la începutul anilor 1990 și odată cu apariția forțelor pieței libere, dar mulți dintre sătenii cu care am vorbit preferă să locuiască în ­statul polițienesc al lui Putin, decât în sărăcia scan­daloasă din Republica Moldova. Această lume cenușie a ­dru­murilor prăfuite și a fețelor încruntate este rezultatul capitalismului, nu al comunismului. Iar acum, capitalismul nu mai este în etapa cea mai bună a existenței lui.

Desigur, Republica Moldova nu este o țară europeană tipică. Însă tocmai în aceste zone marginale ale lumii putem observa cel mai bine recesiunea valului economic și, în același timp, putem trasa legăturile cauzale dintre stagnare, criză socială, conflict armat și eroziune a democrației. Eșecul economic al Occidentului subminează încrederea în valorile și instituțiile despre care, la un moment dat, credeam că sunt durabile.

În spatele geamurilor securizate din centrele financiare, lucrurile pot părea încă roz. Începând din 2008, mii de miliarde de dolari proaspăt imprimați au inundat băncile, fondurile de investiții, firmele de avocatură și de consultanță pentru a menține în funcțiune sistemul global.

Dar perspectivele pe termen lung ale capitalismului sunt sumbre. Conform OCDE (Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică), creșterea economică în țările dezvoltate va fi „slabă" în următorii 50 de ani. Inegalitatea va crește cu 40%. Chiar și în țările dezvoltate procesul se va încheia până în 2060². Economiștii de la OCDE au fost prea politicoși pentru a spune lucrurile pe șleau, așa că o facem noi: pentru lumea dezvoltată, partea cea mai bună a capitalismului s-a încheiat, iar pentru restul se va încheia în timpul vieții noastre.

Ceea ce a început în 2008 sub forma crizei economice s-a metamorfozat într-o criză socială, care a dus la mișcări de mase; iar acum, în momentul în care revoluțiile se transformă în războaie civile, ducând la tensiuni militare între superputerile nucleare, a devenit o criză a ordinii globale.

La prima vedere sunt doar două variante în care se poate încheia acest proces. În primul scenariu, elita globală se va agăța de sistem, punând costurile crizei în cârca muncitorilor, a pensionarilor și a populației sărace în următorii 10 sau 20 de ani. Ordinea globală – așa cum este ea impusă de FMI, Banca Mondială și Organizația Mondială a Comerțului – va supraviețui, dar într-o formă slăbită. Costurile rezultate din salvarea globalizării vor fi suportate de oamenii simpli din țările dezvoltate. Dar dezvoltarea va stagna.

În al doilea scenariu, consensul dispare. Partidele de extremă dreaptă și stângă vor ajunge la putere, pentru că omul de rând va refuza să plătească prețul austerității. În schimb, statele vor încerca, apoi, să își impună costurile crizei unul altuia. Fără globalizare, instituțiile globale își vor pierde puterea și, pe parcursul acestui proces, conflictele din ultimii 20 de ani – războiul drogurilor, naționalismul postsovietic, jihadismul, migrația necontrolată și rezistența față de aceasta – vor incendia centrul sistemului. În acest scenariu, susținerea teoretică a legislației internaționale se va evapora; tortura, cenzura, detenția arbitrară și supravegherea în masă vor deveni instrumentele obișnuite ale guvernării. Aceasta este, în esență, o variantă a situației din anii 1930 și nu există garanții că lucrurile nu s-ar putea repeta.

În ambele scenarii, impactul grav asupra schimbărilor climatice, îmbătrânirea demografică și creșterea populației își vor arăta efectele în jurul anului 2050. Dacă nu vom putea crea o ordine globală sustenabilă și nu vom fi capabili să revenim la dinamica economică, deceniile ce vor urma lui 2050 vor însemna doar haos.

Astfel că eu doresc să propun o soluție alternativă: mai întâi, să salvăm globalizarea, renunțând la neoliberalism; apoi, să salvăm planeta – și să ne salvăm pe noi de revolte și inegalitate –, pășind dincolo de capitalism.

Renunțarea la neoliberalism este partea cea mai ușoară. Există un consens tot mai larg între mișcările de protest, economiștii radicali și partidele politice radicale din Europa în privința modului în care se poate atinge acest obiectiv: suprimarea marilor afaceri financiare, anularea austerității, investiții în energia verde și încu­rajarea muncii bine plătite.

Și apoi?

Așa cum demonstrează experiența Greciei, orice guvern care sfidează măsurile de austeritate se va lovi instantaneu de instituțiile globale, care protejează acel 1% cei mai bogați oameni. După ce partidul radical de stânga Syriza a câștigat alegerile, în ianuarie 2015, Banca Centrală Europeană, a cărei sarcină era să încurajeze stabilitatea băncilor grecești, și-a retras sprijinul față de acele bănci, determinând retrageri din depozite în valoare de 20 de miliarde de euro. Această situație a forțat guvernul de stânga să aleagă între faliment și supunere. Nu veți găsi nici procese-verbale, nici dovezi ale vreunui vot, nici explicații pentru ce a făcut BCE. Ziarul german de dreapta Stern a dat o explicație: Grecia a fost „zdrobită".³ Gestul a fost simbolic, pentru întărirea mesajului central al neoliberalismului, că nu există soluție alternativă, că toate drumurile de retragere din capitalism duc spre genul de dezastru care a lovit Uniunea Sovietică și că o revoltă împotriva capitalismului este o revoltă împotriva ordinii naturale și veșnice.

Criza actuală nu doar anunță sfârșitul modelului neoliberal, ea este și un simptom al nepotrivirii de lungă durată între sistemele pieței libere și economia bazată pe informație. Scopul acestei cărți este de a explica motivele pentru care înlocuirea capitalismului nu mai este o utopie, modul în care formele primare ale economiei postcapitaliste se pot regăsi în sistemul actual și cum pot fi extinse rapid.

Neoliberalismul este doctrina piețelor necontrolate: calea cea mai bună către prosperitate este concentrarea pe interesul individual, iar piața este singurul mod de exprimare a acelui interes. El afirmă că statul trebuie să fie minimal (cu excepția trupelor antirevoltă și a poliției secrete); că speculațiile financiare sunt bune; că inegalitatea este bună; că starea naturală a omenirii este de a fi o masă de indivizi nemiloși, în competiție unii cu ceilalți.

Prestigiul său rezidă în realizări tangibile: în ultimii 25 de ani, neoliberalismul a dus la cea mai mare dezvoltare pe care a cunoscut-o lumea vreodată și a determinat o dezvoltare exponențială a tehnologiilor fundamentale de informare. Dar, în cursul acestui proces, el a făcut să renască inegalitățile la un nivel apropiat de cel de acum 100 de ani, iar acum a dus la o situație care îi pune supraviețuirea sub semnul întrebării.

Războiul civil din Ucraina, care a adus forțele speciale ruse până la malul Nistrului, triumful ISIS în Siria și Irak, apariția partidelor fasciste în Europa, paralizia NATO cauzată de refuzul popoarelor de a-și da consimțământul pentru intervenții militare – toate aceste probleme sunt strâns legate de criza economică. Sunt semne că ordinea neoliberală a eșuat.

În ultimele două decenii, milioane de oameni au opus rezistență neoliberalismului, dar, în general, rezistența nu a avut succes. Dincolo de orice greșeli tactice și de represiune, motivul este simplu: capitalismul de tip piață liberă este o idee clară și puternică, în timp ce forțele ce i se opun păreau să apere o idee veche, mai proastă și incoerentă.

Pentru acel 1%, neoliberalismul are forța unei religii: cu cât îl practici mai mult, cu atât te simți mai bine – și devii mai bogat. Chiar și între cei săraci, pe când sistemul era în floare, orice acțiune contrară legilor neoliberale părea irațională: împrumuți, te descurci cum poți cu sistemul de taxe și impozite, respecți regulile inutile impuse la locul de muncă.

Și, timp de decenii, oponenții capitalismului s-au delectat cu propria incoerență. De la mișcările antiglobalizare din anii 1990 la Mișcarea Occupy și mai departe, revoluția pentru dreptate socială a respins ideea unui program coerent în favoarea lui „One No, Many Yes-es [Un nu, mulți da]. Incoerența este logică, dacă ne gândim că singura alternativă este ceea ce secolul XX a numit „socialism. De ce să lupți pentru o mare schimbare, dacă ea este doar un regres – spre controlul de stat și naționalismul economic, spre economii care funcționează doar dacă toți se comportă la fel sau se supun unei ierarhii brutale? În schimb, absența unei alternative clare explică de ce majoritatea mișcărilor de protest nu câștigă niciodată, pentru că, în fond, nu doresc să câștige. Există chiar un termen pentru asta în mișcările de protest: „refuzul de a câștiga"⁴.

Pentru înlocuirea neoliberalismului avem nevoie de ceva la fel de puternic și eficient; nu doar o idee strălucită despre cum ar putea funcționa lumea, ci un model nou, holistic, care să se autoregleze și să ofere, tangibil, un rezultat mai bun. Trebuie să se bazeze pe micromecanisme, nu pe decrete sau politici, să funcționeze spontan. În această carte, eu pledez că există o alternativă clară, că ea poate fi globală și că poate oferi un viitor substanțial mai bun decât cel pe care capitalismul îl va oferi către mijlocul secolului XXI.

Se numește postcapitalism.

Capitalismul este mai mult decât o structură eco­nomică sau un set de legi și de instituții. El este întregul ­sistem – social, economic, demografic, cultural, ideologic – necesar pentru a face să funcționeze o societate dezvoltată prin intermediul piețelor și al proprietății private. Acest sistem include companii, piețe și state. Dar el include și organizații criminale, rețele secrete de putere, predicatori ai miracolelor dintr-o mahala din Lagos, analiști escroci de pe Wall Street. Capitalismul înseamnă fabrica Primark care s-a prăbușit în Bangladesh și tinere care țipă la deschiderea magazinului Primark din Londra, pline de entuziasm la gândul că își vor cumpăra haine la preț de chilipir.

Prin studierea capitalismului ca sistem integral putem identifica o parte dintre trăsăturile sale fundamentale. Capitalismul este un organism, cu un ciclu de viață – un început, o parte de mijloc și un sfârșit. Este un sistem complex, care funcționează fără a putea fi controlat de indivizi, de guverne și chiar de superputeri. El determină rezultate care, adeseori, sunt contrare intențiilor oamenilor, chiar și când aceștia acționează rațional. Capita­lismul este și un organism care învață, adaptându-se constant și nu doar în pași mici. În momentele de schimbare majoră, el se metamorfozează și suferă mutații ca răspuns la pericol, creând tipare și structuri greu de recunoscut de generațiile anterioare. Iar instinctul său de supraviețuire esențial constă în provocarea schimbării tehnologice. Dacă luăm în considerare, pe lângă producția de hrană, controlul demografic sau sănătatea la nivel global, ultimii 25 de ani au fost, probabil, martorii celei mai spectaculoase dezvoltări a potențialului uman. Dar tehnologiile pe care le-am creat nu sunt compatibile cu capitalismul – nu în forma lui actuală și, poate, în nici o formă. Odată ce capitalismul nu se mai poate adapta la schimbările tehnologice, postcapitalismul devine necesar. Când apar spontan comportamente și organizații adaptate la exploatarea schimbărilor tehnologice, postcapitalismul devine posibil.

Aceasta este, pe scurt, argumentația din această carte: capitalismul este un sistem adaptabil complex, care și-a atins limitele capacității de adaptare.

Toate acestea sunt, desigur, la mare depărtare de conceptul economic unanim acceptat. În anii de dezvoltare spectaculoasă, economiștii au început să creadă că sistemul a apărut după 1989 este veșnic – expresia perfectă a raționalității umane, pentru care toate problemele pot fi rezolvate cu ajutorul politicienilor și al guvernatorilor de bănci centrale, ce dictează „politicile fiscale și monetare".

Când și-au pus problema incompatibilității dintre noua tehnologie și vechile forme ale societății, economiștii au presupus că societatea se va remodela, pur și simplu, în funcție de tehnologie. Optimismul lor a fost justificat, deoarece astfel de adaptări s-au mai întâmplat în trecut. Dar, astăzi, procesul de adaptare este blocat.

Informația diferă de orice altă formă de tehnologie anterioară. Așa cum voi arăta aici, tendința sa spontană este de a distruge piețele și calitatea de proprietar și de a anula relația dintre muncă și salariu. Iar aceasta este esența crizei prin care trecem.

Toate astea se întâmplă deoarece, aproape pe tot parcursul secolului trecut, forțele de stânga au înțeles greșit cum va arăta sfârșitul capitalismului. Scopul stângii tradiționale era distrugerea forțată a mecanismelor de piață. Forța avea să fie exercitată de clasa muncitoare, fie la vot, fie pe baricade. Pârghia urma să fie statul. Oportunitatea trebuia să apară ca urmare a unor episoade frecvente de colaps economic.

În schimb, în ultimii 25 de ani tocmai proiectul stângii a suferit un colaps. Piața a distrus planul, individualismul a înlocuit colectivismul și solidaritatea, forța de muncă mondială, amplu dezvoltată, seamănă cu un „proletariat", dar nu mai gândește și nu se mai comportă corespunzător acestuia.

Dacă ați trăit toate acestea și ați urât capitalismul, rezultatul a fost traumatizant. Dar, pe parcursul acestui proces, tehnologia a creat un drum nou, pe care rămășițele stângii tradiționale – și alte forțe influențate de aceasta – trebuie fie să îl accepte, fie să moară.

După cum se vede, capitalismul nu va fi abolit prin tehnici de marș forțat. El va fi înlăturat prin crearea unei forme mai dinamice care există, la început, aproape neobservată în interiorul vechiului sistem, dar care va ieși la suprafață, dând o formă nouă economiei pe baza unor valori, comportamente și norme noi. Așa cum s-a întâmplat cu feudalismul acum 500 de ani, dispariția capitalismului va fi grăbită de șocuri din exterior și va fi modelată de apariția unui tip nou de ființe umane. Iar acest proces a început.

Postcapitalismul este posibil ca urmare a trei efecte pe care noua tehnologie le-a produs în ultimii 25 de ani.

În primul rând, tehnologia informației a redus nevoia de a munci, a netezit asperitățile dintre muncă și timpul liber și a relaxat relația dintre muncă și salariu.

În al doilea rând, produsele informatice corodează capacitatea pieței de a stabili prețuri corecte, deoarece piețele se bazează pe lipsuri, în vreme ce informația există din abundență. Mecanismul de apărare al sistemului duce la formarea de monopoluri la o scară nemaivăzută în ultimii 200 de ani – totuși, ele nu pot fi durabile.

În al treilea rând, constatăm apariția spontană a producției de colaborare: sunt bunuri, servicii și organizații care nu mai răspund imperativelor pieței și ierarhiei manageriale. Cel mai mare produs de informație din lume – Wikipedia – este realizat de 27 000 de voluntari neplătiți, distrugând producția de enciclopedii și privând industria de publicitate de un profit de aproximativ trei miliarde de dolari pe an.

Aproape pe neobservate, în nișele și zonele neocupate din sistemul de piață, sectoare întregi ale economiei încep să se miște într-un ritm diferit. Au proliferat monede paralele, bănci ale timpului, cooperative și spații autoges­tionate, abia observate de economiștii de profesie și, adeseori, ca rezultat direct al zdruncinării vechilor structuri după criza din 2008.

Au apărut noi forme de proprietate, noi forme de împrumuturi, noi tipuri de contracte juridice, o întreagă subcultură a afacerilor ce s-a dezvoltat în ultimii 10 ani, numită în presă „economie colaborativă. Se vehiculează cuvinte ajunse brusc la modă, precum „patrimoniu comun și „producție de la egal la egal", dar puțini sunt cei care se întreabă ce înseamnă acestea pentru capitalism.

După părerea mea, ele oferă o cale de scăpare – dar numai dacă aceste proiecte la nivel mic sunt cultivate, promovate și protejate printr-o schimbare drastică a activităților guvernamentale. Iar aceasta trebuie să fie provocată printr-o schimbare de gândire despre tehnologie, calitatea de proprietar și munca propriu-zisă. Când creăm elementele noului sistem, ar trebui să fim capabili să ne spunem nouă înșine și celorlalți că acesta nu mai este mecanismul meu de supraviețuire, portița mea de salvare din lumea neoliberală, ci este un nou mod de trai, în plin proces de formare.

În vechiul proiect socialist, statul prelua piața și o gestiona în favoarea săracilor, în locul celor bogați, apoi muta sferele-cheie de producție din piață, în economia centralizată. Singura dată când a fost testată, în Rusia de după 1917, nu a funcționat. Ne putem întreba dacă ar fi putut funcționa, dar este prea târziu.

Astăzi, terenul de desfășurare a capitalismului a suferit schimbări. Este global, fragmentat, reglat în funcție de alegeri la scară mică, muncă temporară și specializări multiple. Consumul a devenit o formă a exprimării de sine – și milioane de oameni sunt implicați în sistemul financiar cum n-au mai fost până acum.

Pe acest teren nou, calea cea veche s-a pierdut. Dar s-a deschis un drum nou. Producția în colaborare, prin utilizarea tehnologiei de rețea pentru a produce bunuri și servicii, care funcționează numai dacă sunt gratuite sau împărțite, definește drumul dincolo de sistemul de piață. Va fi nevoie de stat pentru a crea un cadru, iar sectorul postcapitalist ar putea coexista cu sectorul de piață timp de decenii. Dar lucrurile s-au pus în mișcare.

Rețelele reinstaurează „structura granulară" în proiectul postcapitalist; adică ele ar putea fi baza pentru un sistem fără piață care se multiplică și nu trebuie recreat în fiecare dimineață pe ecranul computerului unui comisar.

Tranziția va implica statul, piața și producția prin colaborare, dincolo de limitele pieței. Dar, pentru a fi pus în aplicare, întregul proiect al stângii trebuie reconfigurat, de la grupurile de protest la partidele social-democrate și liberale consacrate. De fapt, odată ce oamenii vor înțelege importanța acestui proiect postcapitalist, el nu va mai fi proprietatea stângii, ci va aparține unei mișcări mult mai ample, pentru care va fi nevoie, probabil, de o terminologie nouă.

Cine poate determina aceste schimbări? Pentru stânga tradițională a acționat clasa muncitoare din mediul industrial. Acum mai bine de 200 de ani, jurnalistul radical John Thelwall i-a avertizat pe cei care au construit fabricile englezești că au creat o formă nouă, periculoasă, de democrație: „Fiecare atelier sau manufactură de mari dimensiuni este un fel de societate politică, pe care nu o poate reduce la tăcere nici o lege emisă de parlament și pe care nu o poate desființa nici un magistrat"⁵.

Astăzi, întreaga societate este o fabrică – iar rețelele de comunicare, vitale pentru munca de fiecare zi și pentru profit, mustesc de cunoaștere și nemulțumiri. Astăzi, tocmai rețeaua este cea care – asemenea atelierului de acum 200 de ani – „nu mai poate fi redusă la tăcere sau desființată".

Sigur, pe timp de criză se pot bloca Facebook, Twitter sau chiar întregul internet și rețelele de telefonie mobilă, paralizând economia. Se poate stoca și monitoriza fiecare kilobit de informație pe care îl producem. Dar nu se mai poate impune, din nou, societatea ierarhică, bazată pe propagandă și ignoranță, de acum 50 de ani, altfel decât – așa cum se întâmplă în China, Coreea de Nord și Iran – renunțând la părți importante din viața modernă. Ar fi, așa cum spune sociologul Manuel Castells, ca și cum am încerca „să dezelectrificăm o țară întreagă"⁶.

Prin crearea unor rețele la care participă milioane de oameni exploatați financiar, dar care au la dispoziție, doar la un pas distanță, întreaga inteligență umană, info-capitalismul a creat un nou agent al schimbării în istorie, ființa umană educată și conectată.

Drept urmare, din 2008 suntem martorii începuturilor unui nou tip de revoltă. Mișcările de opoziție au ieșit în stradă, hotărâte să evite structurile de putere și abuzurile aduse de ierarhii și să se imunizeze împotriva greșelilor lăsate în urmă de secolul XX.

Valorile, vocile și morala generației internetului au fost atât de evidente în aceste revolte, încât, de la indignados¹ spanioli la Primăvara Arabă, presa a crezut, la început, că au fost produse de Facebook și Twitter. Apoi, în 2013–2014, au izbucnit revolte în unele dintre cele mai respectate economii în plină dezvoltare, din Turcia, Brazilia, India, Ucraina și Hong Kong. Milioane de oameni au ieșit în stradă, conduși, din nou, de generația internetului, dar, de data aceasta, nemulțumirile lor au evidențiat ce nu mai funcționează în capitalismul modern.

În iunie 2013, în Istanbul, pe baricadele din jurul ­parcului Gezi, am cunoscut medici, dezvoltatori de soft­ware, funcționari navali și contabili – profesioniști pentru care rata de creștere a PIB-ului Turciei, de 8%, nu mai reprezenta o compensație pentru furtul stilului de viață modern de către islamiștii aflați la putere.

În Brazilia, când economiștii sărbătoreau crearea unei noi clase de mijloc, s-a constatat că, de fapt, aceștia erau lucrători foarte prost plătiți. Evadaseră din mahalale ajungând într-o lume a salariilor regulate și a conturilor bancare, doar pentru a se vedea privați de un confort minimal, la cheremul poliției brutale și al unui guvern corupt. Milioane de oameni au ieșit în stradă.

În India, scânteia care a aprins protestele a fost violul în grup și uciderea unei studente în 2012, acesta fiind semnalul că și aici generația educată și informată prin rețele nu va mai tolera mult timp paternalismul și înapoierea.

Majoritatea acestor revolte s-au stins treptat. Primăvara Arabă fie a fost suprimată, ca în Egipt și Bahrain, fie a fost îngropată de islam, ca în Libia și Siria. În Europa, acțiunile polițienești represive și unirea tuturor partidelor într-un front comun în favoarea austerității i-au redus pe indignados la o tăcere sumbră. Dar revoltele au arătat că revoluția, într-o societate centrată pe informație, va arăta foarte diferit de revoluțiile din secolul XX. Fără o clasă muncitoare puternică, organizată, care să împingă repede lucrurile înainte, revoltele se sting adesea. Dar ordinea nu se restabilește niciodată complet.

În locul formei unice de trecere de la gând la acțiune – așa cum au făcut radicalii din secolele al XIX-lea și XX –, forțele de represiune i-au radicalizat pe tinerii care, acum, oscilează între două extreme: poți arunca în închisoare, poți tortura și hărțui oameni, dar nu poți împiedica rezistența lor mentală.

În trecut, radicalismul mental ar fi fost inutil în lipsa deținerii puterii. Câte generații de rebeli și-au irosit viața în mansarde, scriind poezii furioase, înjurând nedreptatea din lume și propria lor neputință? Dar în economia bazată pe informație, relația dintre gândire și acțiune se schimbă.

În domeniul ingineriei avansate, înainte ca o singură piesă de metal să capete formă, obiectele sunt proiectate virtual, testate virtual și chiar „fabricate" virtual – întregul proces fiind modelat de la început până la sfârșit – pe computer. Greșelile se descoperă și se corectează din faza de proiectare, într-un mod care era imposibil înainte de apariția simulărilor tridimensionale.

Prin analogie, același raționament este valabil și pentru proiectarea postcapitalismului. Într-o societate informațională, nici un gând, nici o dezbatere sau vis nu se irosesc – fie că sunt concepute într-un cort, în tabără, într-o celulă de închisoare sau în sesiunea de „inginerie imaginară" a unei companii la început de drum.

În tranziția spre o economie postcapitalistă, munca realizată în faza de proiectare poate reduce numărul greșelilor din faza de punere în practică. Iar proiectarea lumii postcapitaliste, la fel ca programele de computer, se poate realiza modular. Oameni diferiți pot lucra în locuri diferite, cu viteză diferită, relativ autonomi unul față de celălalt. Nu mai avem nevoie de un plan – ci de un proiect modular.

Totuși, nevoia noastră este urgentă.

Scopul meu, aici, nu este de a oferi o strategie economică sau un ghid de organizare, ci de a cartografia noile contradicții ale capitalismului, astfel încât oamenii, mișcările și partidele să poată beneficia de coordonate mai corecte pentru călătoria pe care încearcă s-o facă.

Astăzi, prima contradicție apare între posibilitatea de a avea bunuri și informații gratuite din abundență și încercarea guvernelor de a ține secrete lucrurile, de a le limita ca număr și de a le face comerciale. Totul se reduce la lupta dintre rețea și ierarhie, între vechile forme de societate, modelate de capitalism, și noile forme de societate, care prefigurează ce va urma.

În fața acestei schimbări, elita puterii din capitalismul modern are multe în joc. În timp ce scriam această carte, profesia mea de reporter m-a purtat în mijlocul a trei conflicte majore, care arată cât de nemiloasă este reacția elitelor.

În Gaza, în august 2014, am petrecut zece zile într-o comunitate distrusă constant de atacuri cu drone, bombe și lunetiști. Au fost uciși 1 500 de civili, o treime fiind copii. În februarie 2015 am văzut cum Congresul american l-a ovaționat în picioare, timp de 25 de minute, pe omul care a ordonat atacurile.

În Scoția, în septembrie 2014, m-am trezit în mijlocul unei mișcări radicale de masă, total neașteptată, pentru independență de Marea Britanie. Având posibilitatea de a se desprinde de un stat neoliberal și de a o lua de la început, milioane de tineri au spus „Da". Au fost înfrânți – doar de puțin – după ce directorii executivi ai unor mari companii au amenințat că își vor restrânge activitățile din Scoția, iar Banca Angliei, ca să fie totul clar, a amenințat că va sabota dorința Scoției de a continua să folosească lira sterlină.

Apoi, în Grecia, în 2015, am privit cum euforia s-a transformat în suferință, în timp ce populația care votase cu stânga, pentru prima dată după 70 de ani, și-a văzut dorințele democratice distruse de Banca Centrală Europeană.

În fiecare dintre aceste cazuri, lupta pentru dreptate s-a lovit de puterea reală care conduce lumea.

În 2013, urmărind progresul slab adus de austeritate în sudul Europei, economiștii de la colosul financiar J.P. Morgan au dat cărțile pe față: ca neoliberalismul să supraviețuiască, democrația trebuie să facă un pas înapoi. Grecia, Portugalia și Spania, au avertizat ei, aveau „probleme de moștenire de natură politică: „Constituțiile și aranjamentele politice din periferia sudică, aduse la putere ca urmare a căderii fascismului, au un număr de caracteristici care par să nu fie potrivite pentru continuarea integrării în regiune⁷. Cu alte cuvinte, cei care solicitau insistent un sistem de protecție socială decent în schimbul unei tranziții pașnice de la dictaturile anilor 1970 trebuie acum să renunțe la acestea, astfel încât bănci precum J.P. Morgan să supraviețuiască.

Astăzi nu mai există o Convenție de la Geneva în privința luptei dintre elite și oamenii pe care îi guvernează: robo-cop a ajuns în prima linie de apărare împotriva protestelor pașnice. Armele cu electroșocuri, amplificatoarele de radiații și gazele lacrimogene, combinate cu supravegherea intruzivă, infiltrarea și dezinformarea au devenit standarde pentru impunerea legii. Iar băncile centrale, despre ale căror operațiuni majoritatea oamenilor nu au habar, sunt pregătite să saboteze democrația prin declanșarea unor crize de lichidități, acolo unde mișcările ce se împotrivesc neoliberalismului amenință să câștige – așa cum s-a întâmplat în 2013 în Cipru, apoi în Scoția și Grecia.

Elita și susținătorii ei sunt pregătiți să apere aceleași principii-cheie: marile finanțe, salariile mici, secretizarea, militarismul, proprietatea intelectuală și energia pe bază de carbon. Partea proastă este că ele controlează aproape toate guvernele din lume. Partea bună este că, în majoritatea țărilor, se bucură de foarte puțină susținere sau popularitate între oamenii obișnuiți.

Dar în acest hiatus între popularitate și puterea pe care o dețin se ascunde pericolul. Așa cum am descoperit pe malurile fluviului Nistru, o dictatură care oferă gaz ieftin și un loc de muncă pentru fiul din armată pare mai bună decât o democrație care te lasă să îngheți și să suferi de foame.

Într-o astfel de situație, cunoașterea istoriei este mai puternică decât credeți.

Neoliberalismul, cu credința lui în permanența și finalitatea piețelor libere, a încercat să rescrie întreaga istorie a omenirii, înțeleasă ca „lucrurile care s-au terminat prost înainte de noi". Dar, odată ce începi să te gândești la istoria capitalismului, nu ai cum să nu te întrebi care sunt evenimentele ce, în mijlocul haosului, fac parte dintr-un tipar repetitiv și care dintre acestea reprezintă schimbarea ireversibilă.

Așadar, deși scopul său este de a proiecta un cadru pentru viitor, porțiuni din cartea de față se referă la trecut. Partea I are drept subiect criza și modul în care s-a ajuns la ea. Partea a II-a conturează o teorie nouă, clară, despre postcapitalism. Partea a III-a încearcă să descopere cum ar putea arăta tranziția spre postcapitalism.

Este o întreprindere utopică? Comunitățile socialiste utopice de la mijlocul secolului al XIX-lea au eșuat, deoarece economia, tehnologia și nivelurile de capital uman nu erau suficient dezvoltate. Odată cu tehnologia informației, o mare parte dintre proiectele socialismului utopic devin posibile: de la cooperative la proiecte comune, la răbufniri de comportament eliberat, care redefinesc libertatea umană.

Tocmai elita – în spațiul său rupt de lume – pare la fel de utopică precum sectele din secolul al XIX-lea, ce prevesteau apocalipsa mileniului. Democrația trupelor antirevoltă, a politicienilor corupți, a ziarelor controlate de magnați și a statului care supraveghează totul arată la fel de falsă și fragilă precum Germania de Est acum 30 de ani.

Orice interpretare a istoriei omenirii trebuie să accepte varianta colapsului. Cultura de masă are o obsesie pentru asta: ne bântuie în filmele cu zombi, în cele care prezintă dezastre, în imaginea pustiului postapocaliptic din Drumul sau Elysium. Dar de ce să nu ne formăm noi, ca ființe inteligente, o imagine a vieții ideale, a societății perfecte?

Milioane de oameni încep să înțeleagă că li s-a vândut un vis pe care nu-l vor putea trăi niciodată. În locul lui avem nevoie de un proiect coerent, bazat pe rațiune, dovezi și proiecte verificabile, care să urmeze cursul firesc al istoriei economice și să fie sustenabil pentru planeta noastră.

Și el trebuie să fie o prioritate pentru noi.

Nume dat mișcării antiausteritate din Spania, care a început cu demonstrații de stradă pe 15 mai 2011, cu puțin timp înainte de alegerile locale și regionale. (n.red.)

Partea I

Pentru istorici, fiecare eveniment este unic. Totuși, științele economice susțin că forțele din societate și din natură se comportă repetitiv.

Charles Kindleberger¹

1

Neoliberalismul nu funcționează

Când banca Lehman Brothers a dat faliment, pe 15 septembrie 2008, cameramanul meu m-a pus să trec de câteva ori prin aglomerația de limuzine, care de reportaj, bodigarzi și bancheri puși pe liber în fața sediului din New York, astfel încât el să mă poată filma în tot acel haos.

Privind toată acea alergătură, aproape șapte ani mai târziu – când lumea încă se clătina din cauza acelei zile –, se ridică întrebarea: ce știe azi omul din fața camerei de filmat în plus față de ce știa atunci?

Știam că începuse recesiunea, căci tocmai străbătusem America de la un capăt la celălalt, filmând cum se închiseseră 600 de sedii ale companiei Starbucks. Știam că există tensiune în sistemul financiar global, pentru că relatasem despre îngrijorarea generală legată de căderea unei mari bănci, cu șase săptămâni înainte ca aceasta să se producă.¹ Știam că piața imobiliară americană era distrusă, pentru că văzusem în Detroit case scoase la vânzare pentru 8 000 de dolari bani gheață. Știam, pe lângă toate astea, că nu îmi place capitalismul.

Dar nu aveam habar că, în forma sa actuală, capitalismul era pe cale să se autodistrugă.

Căderea bursei din 2008 a distrus 13% din producția globală și 20% din comerțul global. A făcut creșterea globală să devină negativă – pe o scară unde orice scade sub +3% se consideră recesiune. În Occident, a produs o recesiune mai îndelungată decât cea din 1929–1933 și chiar și acum, după o palidă revenire, îi îngrozește pe majoritatea economiștilor cu perspectiva unei stagnări pe termen lung.

Dar recesiunea ce a urmat căderii băncii Lehman nu constituie adevărata problemă. Adevărata problemă este ce va urma. Și, ca să înțelegem, trebuie să privim dincolo de cauzele imediate ale crahului din 2008, până la cauzele structurale.

Când sistemul financiar global a intrat în colaps, în 2008, nu a durat mult până ce s-a descoperit cauza imediată: datoriile mascate de produse cu preț incorect, cunoscute drept „vehicule de investiții structurate; rețeaua de companii offshore și nereglementate, cunoscute – din momentul în care au făcut implozie – drept „sistemul bancar din umbră². Apoi, pe măsură ce au apărut acuzațiile, am putut vedea dimensiunea infracționalității, devenită ceva normal înaintea declanșării crizei.³

De fapt, bâjbâiam cu toții, pentru că nu există un model al crizei economice neoliberale. Chiar dacă nu iei drept bună întreaga ideologie – sfârșitul istoriei, Pământul este plat, capitalismul pune punct fricțiunilor –, ideea pe care se bazează sistemul este că piețele se autoreglează. Posibilitatea ca neoliberalismul să intre în colaps din cauza propriilor contradicții era, în acel moment, și încă este, inacceptabilă pentru majoritatea oamenilor.

La șapte ani de la acel moment, sistemul s-a stabilizat. Ajungând cu datoriile guvernamentale la aproape 100% din PIB și prin tipărirea de bancnote reprezentând aproape o șesime din produsul total al lumii, America, Marea Britanie, China și Japonia au injectat adrenalină pentru a contracara șocul. Ele au salvat băncile scăpându-le de creanțele neacoperite, unele prescrise, altele puse în seama unor entități considerate sigure prin garantarea credibilității lor de către bănci centrale.

Apoi, prin programe de austeritate, suferința s-a transferat de la cei care investiseră prostește la beneficiarii asigurărilor sociale, pedepsindu-i pe lucrătorii din sectorul public, pe pensionari și, în special, pe cei din generațiile viitoare. În țările cel mai greu afectate, sistemul de pensii a fost distrus, vârsta de pensionare a crescut, astfel încât cei care termină acum facultățile o să se pensioneze la 70 de ani, iar educația se privatizează, astfel încât absolvenții să se confrunte cu o viață plină de datorii foarte mari. Serviciile se desființează, iar proiectele de infrastructură sunt stopate.

Cu toate acestea, mulți încă nu înțeleg adevăratul sens al cuvântului „austeritate. Austeritatea nu înseamnă șapte ani de tăieri din cheltuieli, așa cum s-a întâmplat în Marea Britanie, și nici măcar catastrofa socială care a afectat Grecia. Tidjane Thiam, directorul executiv al companiei de asigurări Prudential, a dezvăluit adevăratul sens al austerității, la forumul de la Davos din 2012. Sindicatele sunt „inamicul tinerilor, a afirmat el, iar salariul minim este „o mașinărie care distruge locurile de muncă". Drepturile lucrătorilor și salariul minim stau în calea renașterii capitalismului și, afirmă fără jenă finanțistul milionar, ele trebuie să dispară.⁴

Acesta este adevăratul proiect de austeritate: reducerea drastică a salariilor și a standardelor de viață din Occident decenii la rând, până ce acestea vor ajunge egale cu cele ale clasei de mijloc din China și India, aflate în creștere.

În tot acest timp, în lipsa unui model alternativ, se întrunesc condițiile pentru producerea unei noi crize. Salariul real a scăzut sau a stagnat în Japonia, sudul zonei euro, SUA și Marea Britanie⁵. Sistemul bancar din umbră a fost refăcut, iar acum este mai mare decât era în 2008.⁶ Datoria globală combinată a băncilor, a gospodăriilor individuale, a companiilor și a statelor s-a ridicat la 57 000 de miliarde de la începerea crizei, ea reprezentând aproape de trei ori PIB-ul global.⁷ Regulamentele noi, care le cereau băncilor să păstreze rezerve mai mari, au fost temperate și amânate. Iar acel 1% s-a îmbogățit și mai mult.

Dacă se va produce o altă isterie financiară, urmată de un alt colaps, nu vor mai exista soluții de ieșire. Acum, când datoriile guvernamentale au atins nivelul maxim de după război, iar sistemul asigurărilor sociale din anumite țări este distrus, nu mai există gloanțe în încărcător – cel puțin, nu dintre acelea trase în 2009–2010. Soluția bancară aplicată în Cipru, în 2013, a fost un test pentru ce se va întâmpla dacă o bancă importantă sau un stat dă din nou faliment. Pentru cei care aveau conturi de economii în bănci, tot ce a depășit 100 000 de euro a dispărut definitiv.