Crearea statului italian în viziunea lui Antonio Gramsci

De Ioana Cristea Drăgulin

Volumul abordează teoretic și istoriografic cele mai importante categorii ale gânditorului politic Antonio Gramsci. Analiza Ioanei Cristea Drăgulin permite restituirea unității și continuității pe care tinde să le ascundă natura fragmentară a unei mari părți din opera gramsciană, reconectând într‑un cadru unitar apa­ratul conceptual complex pe care autorul îl diseminează pe parcursul Caietelor sale, într-un context cultural atât de îndepărtat de cel originar, când au fost scrise.

• Limbă: Română
• Editor: Adenium
• Data lansării: 25 iul. 2016
• ISBN: 9786067422009

Previzualizare carte

Risorgimento

Forja gramsciană

Angelo Chielli

Caietele din închisoare scrise de Antonio Gramsci au fost publicate pentru prima dată în anul 1948¹, într-o serie de șase volume, la Editura Einaudi din Torino. Această ediție a cunoscut lumina tiparului la inițiativa lui Palmiro Togliatti², care avea pe atunci funcția de secretar al Partidului Comunist din Italia, fiind ajutat în activitățile sale de Felice Platone. Fiecare volum a grupat, în funcție de temă, notele scrise de gânditorul sard în perioada petrecută în închisoare. Inițiativa publicării acestor volume de către Togliatti a fost considerată ca având un caracter cultural extraordinar. În această cheie de lectură se înțelege faptul că secretarul Partidului Comunist din Italia a preferat să publice textele în volume editate de o prestigioasă editură, cu impact național, și nu în cadrul editurii partidului.

A trebuit să se aștepte până în anul 1975 pentru ca ediția critică a Caietelor să vadă lumina tiparului, sub îngrijirea lui Valentino Gerratana. Acesta a abandonat criteriul tematic adoptat de Togliatti, preferându-l pe cel care este mai corect din punct de vedere filologic, și anume cel cronologic, chiar dacă această normă a implicat majore dificultăți, deoarece de multe ori a fost dificilă identificarea corectă a datelor din paragrafele ce compun lucrarea.

Caietul dedicat Risorgimento-ului este cel cu numărul 9 (Note asupra Risorgimento-ului italian)³, însă, în afară de acesta, trebuie să observăm că există și altele ce au în vedere acest argument, în cadrul altor caiete (în jur de 60).

Analiza Risorgimento-ului italian este un exemplu extraordinar pentru stilul de gândire gramscian, care este deschis, antidogmatic, conștient de propriul caracter, fiind în același timp obiectiv-subiectiv în raport cu procesul istoric.

Paginile despre Risorgimento trebuie să fie lecturate de cititor în afara dezbaterii ce privește „actualitatea". Totuși, nu trebuie să se uite că, înainte de orice, Gramsci este liderul partidului și de aceea reflecțiile sale teoretice au o greutate politică imediată. Luând în considerare cele două aspecte, trebuie să ne ferim să cădem în schema simplistă, caracterizată prin poziționarea pro și contra (politică împotriva culturii) caracteristică primei jumătăți a secolului XX și care a găsit în Benedetto Croce unul dintre cei mai lucizi apărători.

La Gramsci nu regăsim doar o critică asupra prezentului, ci și a trecutului. În gândirea acestuia, raportul dintre politică și cultură trebuie să fie plasat și înțeles în interiorul filosofiei praxisului⁴. Raportul strâns dintre analiza istorică și proiectul politic îl regăsim și în alte texte gramsciene ce au precedat Caietele. Dintre acestea, recomandăm în mod deosebit Tezele din Lyon⁵ și Anumite teme ale chestiunii meridionale⁶.

Tezele din Lyon constituie un document redactat de Gramsci și Togliatti care a fost aprobat în cadrul celui de-al treilea Congres al Partidului Comunist din Italia, care a avut loc în mod clandestin în orașul francez, în anul 1926, fiind intitulat „Situația italiană și sarcinile Partidului Comunist din Italia. Documentul final a fost alcătuit din 44 de paragrafe și reprezintă o analiză asupra fascismului și a activităților pe care partidul trebuia să le dezvolte. Una dintre cele mai importante părți ale documentului este aceea intitulată „Analiza asupra structurii sociale italiene. Autorii au dorit să scoată în evidență faptul că „slăbiciunea inerentă a capitalismului nu permitea organizarea autonomă a economiei naționale și o acțiune totală a societății și a statului. Această stare de slăbiciune deriva din izvoarele procesului care a condus la declanșarea unificării teritoriale. În opinia autorilor, sursele procesului risorgimental au provenit mai degrabă din afară, odată cu apariția unor condiții externe favorabile, și mai puțin din interior, din cadrul unor forțe politice și economice autohtone. Acest caracter al fenomenului risorgimental italian a avut drept consecință apariția și, ulterior, construirea unui stat în baza unui compromis realizat între grupul de capitaliști și acele categorii care exercitau o formă limitată de hegemonie, alcătuite din proprietarii de pământ și mica burghezie. Eterogenitatea care a derivat din această origine a produs o fragilitate a structurii politice pe care a creat-o. Noul stat italian a experimentat în primii 20 de ani aceste fragilități deoarece două dintre componentele noii clase conducătoare alcătuite din intelectualii burghezi și industriașii au fost într-un dezacord total cu privire la natura statului. În aceste condiții, obiectivele pe care statul a putut să și le impună au fost limitate (mai ales în domeniul echilibrului bugetar). Astfel, dezvoltarea ulterioară a clasei conducătoare nu a permis o mai mare deschidere către alte categorii și grupuri, întrucât aceasta s-a realizat doar prin intermediul așa-zisului „transformism.

Autorii Tezelor au mai subliniat și alt aspect, pe care Gramsci îl va aborda insistent în articolele și notele sale, și anume chestiunea vaticană. Pentru autorul sard, existența și „prezența" statului papal a reprezentat pentru statul italian postrisorgimental principalul element de instabilitate. Într-adevăr, din punct de vedere istoric, papalitatea a fost dintotdeauna o majoră forță antiunitară, iar în anii de după unificare aceasta a devenit principalul catalizator al blocului reacționar și antistatal, compus în principal de reprezentanții marilor proprietari de pământ și ai țăranilor hegemonizați de ierarhiile ecleziastice. Scopul acestei alianțe conservatoare a fost dublă; ea a contrapus masele rurale proletariatului industrial, împiedicând astfel o unificare a obiectivelor de emancipare socială, de creștere economică și culturală și de luptă împotriva statului liberal.

O suprapunere evidentă și subliniată în mod explicit a analizei istorice și a strategiei politice o regăsim într-o altă faimoasă scriere gramsciană, intitulată Anumite teme ale chestiunii meridionale. Descoperim aici o analiză lucidă a problemelor cu care s-a confruntat Italia meridională, atât din punctul de vedere al rolului exercitat de Vatican, cât și cu privire la rolul intelectualilor în dezvoltarea procesului de formare a unei clase conducătoare, care să aibă o bază socială proprie, fondată pe alianța dintre proletariatul industrial din nord și țăranii meridionali. Aceștia din urmă au demonstrat neașteptate inițiative politice înainte de izbucnirea Primului Război Mondial, însă deblocarea acestui activism politic al maselor muncitorești din nord și al celor rurale din sud nu a condus la o izbucnire revoluționară, ci a permis apariția fascismului. Acest fenomen s-a realizat prin subordonarea țăranilor meridionali în context social, înainte ca aceasta să se realizeze pe teren economic și politic. Iar asta în condițiile în care, tocmai în sfera societății civile, proletariatul industrial ar fi trebuit să fie în măsură să exercite o hegemonie în raport cu alte clase potențial aliate. Prin urmare, hegemonia proletariatului trebuia să se exercite în primul rând în plan politic și ulterior în cel economic.

Ei bine, tocmai în acest domeniu teoretizarea categoriei de intelectuali va dobândi o importanță majoră, în condițiile în care aceasta nu se mai realizase până atunci. Importanța eseului asupra chestiunii meridionale este fundamental, deoarece asumă două noi fronturi de analiză și acțiune politică: intelectualii și funcția hegemonică în societate.

Contextul social, subiectivismul forțelor politice și sociale, absența soluțiilor predefinite, excluderea claselor subalterne – iată sunt condițiile în care Risorgimento-ul s-a declanșat și, ulterior, și-a definit formele care au influențat caracterul națiunii italiene.

Analiza teoretică gramsciană ne-a oferit din acest punct de vedere instrumentele conceptuale (hegemonia, revoluția pasivă, blocul istoric, războiul de poziție) care includ în interiorul lor un timp atât de dilatat, încât pare și astăzi esențial, dacă dorim să înțelegem pe deplin fazele istorice de până acum.

În notele ce privesc Risorgimento-ul, Gramsci inovează profund schemele clasice de analiză utilizate de istorici. Necesitatea de a înțelege noutatea reprezentată în plan politic, economic și social de fascism îl determină pe gânditorul sard să studieze rolul de mediatori al intelectualilor între grupurile de lideri și masele rurale și proletare⁷. Acest nou punct de vedere metodologic de la care pornește observarea și reconstruirea istoriei italiene (obținând astfel, din analiza unui caz istoric concret, o generalizare teoretică) reprezintă o achiziție teoretică fundamentală, care îl va conduce pe Gramsci la o profundă revizuire a marxismului, ce era dominat în acei ani de un rigid determinism economic.

Gramsci va „dezgropa" legătura dintre intelectuali și hegemonie, identificând în cazul acesteia două momente: dominarea și direcția intelectuală și morală. Funcția de direcție se realizează prin intermediul categoriei intelectualilor pe care fiecare grup social îl dezvoltă în interior. Însă, pentru a dezvolta în mod efectiv această funcție, un grup conducător trebuie să fie în măsură să absoarbă elitele celorlalte grupuri sociale, eliminându-le capacitatea de gândire și inhibând-o astfel pe aceea de a guverna.

În Risorgimento-ul italian, grupurile moderate au reușit să devină hegemonice în dauna democraticilor, dând naștere unei „revoluții fără revoluții sau, așa cum mai este cunoscută, unei „revoluții pasive. Ia naștere astfel, pe parcursul analizei fenomenului risorgimental, o altă categorie fundamentală, și anume aceea a revoluției pasive⁸. Aceasta devine matricea explicativă pentru înțelegerea perioadei Restaurației în Europa (în interiorul căreia se dezvoltă și Risorgimento-ul italian). Într-un sens mai general, revoluția pasivă a indicat un moment de reînnoire a societății, în care protagoniste și dominante erau forțele conservatoare, și nu cele progresiste, care doreau să instaureze o nouă ordine, mai modernă. În această perioadă lipsită de o direcție politică și culturală conștientă, forțele dominante vor introduce reforme, dar fără să modifice echilibrele existente.

În situația specifică realității italiene, revoluția pasivă s-a conturat ca un proces de transformare care, datorită slăbiciunii forțelor democratice și radicale, a fost condus de intelectuali, și nu de forțele economice. Astfel, Risorgimento-ului italian poate să îi fie aplicat criteriul interpretativ al modificărilor moleculare⁹ (altă categorie gramsciană fundamentală, elaborată cu scopul de a ajunge la un materialism determinist sau metafizic), înțeles ca un proces de modificare la nivel microscopic, aceasta implicând atât personalitatea individuală, cât și cea colectivă. Tocmai asupra acestui nivel au acționat forțele care au condus în mod victorios la revoluția pasivă din Italia și în cazul acestora apare necesitatea de a se acționa pentru a se elabora și exercita o nouă hegemonie, care să fie la înălțimea celei exercitate de capitalismul modern.

În acest context teoretic este deosebit de importantă lucrarea doamnei Ioana Cristea Drăgulin, intitulată Crearea statului italian în viziunea lui Antonio Gramsci. Contribuția sa reprezintă într-adevăr o noutate absolută în universul cultural românesc, în condițiile în care până astăzi nu a mai fost publicat în limba română un volum care să trateze într-o manieră organică și exhaustivă, așa cum reușește autoarea, tema Risorgimento-ului la Gramsci. În mod fericit, pentru a ușura înțelegerea, autoarea s-a oprit pe larg asupra reconstrucției punctuale a contextului istoric în cadrul căruia s-au desfășurat evenimentele care au condus la izbucnirea Risorgimento-ului și a dezbaterii culturale complexe care s-a dezvoltat începând cu anii imediat următori unificării. Mai mult, terenul istoriografic este și el deosebit de util pentru a înțelege în mod corect gândirea gramsciană.

Folosind categoriile istorice elaborate de Max Weber și Fernand Braudel, autoarea s-a angajat într-o amplă și documentată identificare a principalelor grupuri care au dezvoltat un rol de direcție politică și culturală, cu precădere în cadrul blocului socioeconomic, care s-a dovedit a fi învingător, în contextul limitelor pe care experiența risorgimentală le-a experimentat.

Un spațiu amplu a mai fost dedicat analizei migăloase și complete asupra interpretărilor așa-numitei chestiuni meridionale și a conexiunilor pe care Gramsci le-a realizat între aceasta din urmă și Risorgimento.

În interiorul unei ample și documentate recapitulări a interpretărilor aduse Risorgimento-ului realizate de intelectualii italieni, autoarea identifică principalele curente de gândire ce trasează matricele hermeneutice specifice. Metoda folosită, de tip istoric-comparativă, este amplă și se sprijină pe o bază documentară de la care izvorăște studiul istoric și cel teoretic.

Partea principală a studiului a fost dedicată în mod specific unei analize directe a gândirii gramsciene. În această parte, abordarea autoarei este teoretică și istoriografică, în condițiile în care tinde să realizeze o reconstruire istorică și conceptuală a anumitor categorii fundamentale ale gânditorului sard. Analiza, consolidată prin folosirea unor instrumente filologice și a unui aparat bibliografic vast, actualizat și calificat, permite restituirea unității și continuității pe care tinde să le ascundă natura fragmentară a unei mari părți din opera gramsciană. Tocmai acest lucru reprezintă unul dintre cele mai mari merite ale volumului: reconectarea într-un cadru unitar a aparatului conceptual complex pe care autorul îl diseminează pe parcursul Caietelor sale. Iar această activitate pregătitoare pentru citirea operelor gramsciene este de o importanță fundamentală în difuzarea gândirii lui Gramsci în contexte culturale atât de îndepărtate de cel originar.

Traducere de Ioana Cristea Drăgulin

---

¹ Ediția publicată de Einaudi în anul 1948 era alcătuită din șase volume: Materialismul istoric și filosofia lui Benedetto Croce, Intelectualii și organizarea culturii, Risorgimento, Note despre Machiavelli asupra politicii statului modern, Literatura și viața națională, Trecut și prezent.

² Vezi Daniele, 2005.

³ Asupra temei risorgimentale la Gramsci, recomand: E. Ragionieri, „Il Risorgimento di Antonio Gramsci", Il Nuovo Corriere, 24 aprilie 1949 (republicat în E. Ragionieri, Storiografia in cammino, Editori Riuniti, Roma, 1987, pp. 21-26); G. Manacorda, „Gramsci: Il Risorgimento", Società, nr. 2, 1949, pp. 308-315 (republicat în G. Manacorda, Storiografia e socialismo. Saggi e note critiche, Liviana, Padova, 1967, pp. 311-321); A. Macchioro, „Risorgimento, capitalismo e metodo storico", Rivista storica del socialismo, iulie-decembrie 1959 (republicat în A. Macchioro, Studi di storia del pensiero economico, Feltrinelli, Milano, 1970, pp. 699-741); C. Buci-Glucksmann, Gramsci e lo Stato, Editori Riuniti, Roma, 1976.

⁴ Despre conceptul filosofie a praxisului la A. Gramsci, vezi M. Tronti, „Tra materialismo dialettico e filosofia della prassi. Gramsci e Labriola", în A. Caracciolo, G. Scalia (coord.), La città futura. Saggi sulla figura e il pensiero di Antonio Gramsci, Feltrinelli, Milano, 1959, pp. 139-186 ; F. Fergnani, La filosofia della prassi nei Quaderni di Gramsci, CUEM, Milano 1976; F. Frosini, „Filosofia della praxis", în F. Frosini, G. Liguori (coord.), Le parole di Gramsci. Per un lessico dei Quaderni del carcere, Carocci, Roma, 2004, pp. 93-111.

⁵ Documentul Tezele din Lyon poate fi citit în A. Gramsci, La costruzione del Partito Comunista. 1923-1926, Einaudi, Torino, 1971, pp. 488-513.

⁶ Manuscrisul intitulat Note sul problema meridionale e sull’atteggiamento nei suoi confronti dei comunisti, dei socialisti e dei democratici a fost scris de Gramsci în octombrie 1926. Documentul a fost regăsit după arestarea acestuia și a fost publicat pentru prima dată la Paris, în anul 1930, în revista Lo Stato Operaio. Vezi A. Gramsci, Alcuni temi della quistione meridionale, în volumul La questione meridionale, Editori Riuniti, Roma, 1974, pp. 131-60. Vezi și F. De Felice, V. Parlato, „L’Introduzione", ibidem, pp. 7-52.

⁷ Cu privire la rolul intelectualilor în concepția lui Gramsci, vezi: E. Garin, „Gramsci e il problema degli intellettuali", în P. Rossi (coord.), Gramsci e la cultura contemporanea, Editori Riuniti, Roma, 1969, vol. I, pp. 37-74; V. Gerratana, „Stato, partiti, strumenti e istituti dell’egemonia nei Quaderni del carcere", în B. De Giovanni, V. Gerratana, L. Paggi, Egemonia, Stato, partito in Gramsci, Editori Riuniti, Roma, 1977, pp. 37-53; G. Vacca, Il marxismo e gli intellettuali. Dalla crisi di fine secolo ai Quaderni del carcere, Editori Riuniti, Roma, 1985; P. Voza, Gramsci e la „continua crisi", Carocci, Roma, 2008.

⁸ Cu privire la conceptul revoluție pasivă, recomand: L. Mangoni, „La genesi delle categorie storico-politiche nei Quaderni del carcere", Studi Storici, nr. 3, 1987, pp. 565-579; P. Voza, „Rivoluzione passiva", în F. Frosini, G. Liguori, Le parole di Gramsci. Per un lessico dei Quaderni del carcere, Carocci, Roma, 2004, pp. 189-207.

⁹ Asupra acestei categorii gramsciene care este în continuare prea puțin studiată, recomand: N. Badaloni, „Gramsci: la filosofia della prassi come previsione", în Storia del marxismo, Einaudi, Torino, 1981, vol. 3/II, pp. 325-335; V. Gerratana, Gramsci. Questioni di metodo, Editori Riuniti, Roma, 1997; L. Cavallari, „La «trasformazione molecolare». Sul concetto di persona in Gramsci", Critica marxista, I, 2001, pp. 51-60.

Premisă

Istoria modernă a statului italian este relativ recentă. Această afirmație este dovedită de evenimentele istorice care au avut loc începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Istoriografia italiană a studiat acest proces care a avut implicații majore la nivel social, politic, economic și cultural, cunoscut sub numele de Risorgimento¹⁰.

Studiul nostru își propune să prezinte cheia gramsciană de lectură a fenomenului risorgimental, care s-a individualizat în a doua jumătate a secolului XX, în raport cu alte tipuri de abordări, devenind dominant după al Doilea Război Mondial.

Întreaga concepție gramsciană se fundamentează pe ideea că Risorgimento a fost un proiect care a eșuat. Există două motivații principale pe care Gramsci le oferă pentru a argumenta această concluzie:

1. Încheierea proiectului risorgimental, odată cu alipirea nordului Italiei după Primul Război Mondial, a condus la apariția unui stat italian care îngloba toate teritoriile din peninsulă, însă, în realitate, în interiorul aceluiași stat, a existat o ruptură majoră între regiunile din nord și cele din sud, care nu a fost rezolvată de guvernările liberalilor moderați pe parcursul unui secol de modernizare.

2. Eșecul proiectului de modernizare impus de liberalii democratici a condus la apariția fascismului italian.

Pornind de la aceste motivații, Gramsci introduce în spațiul teoretic mai multe concepte, cum ar fi: blocco storico („blocul istoric"), mancata rivoluzione agraria („lipsa revoluției agrare"), questione meridionale („chestiunea meridională"), hegemonia („hegemonia"), trasformismo („transformism"), rivoluzione passiva („revoluția pasivă") sau rivoluzione senza rivoluzione („revoluție fără revoluție").

Gramsci folosește aceste concepte pentru a identifica și analiza elementele constitutive ale proiectului politic impus de liberalii democratici întregii societăți italiene, actorii politici, metodele folosite etc. El demonstrează, cu precădere în Caietele din închisoare, că proiectul creării statului și a națiunii italiene a fost impus de structurile statului piemontez și ulterior italian fără să fie acceptată o alternativă. Prin critica adusă metodelor și opțiunilor politice ale acestora, teoreticianul sard și-a imaginat un model risorgimental alternativ, prin care metodele evoluționiste propuse și impuse de moderații italieni să fie înlocuite cu o abordare opusă, revoluționară, după model francez, menită să transforme societatea în mod radical, să creeze o solidaritate internă prin care să dea un caracter organic națiunii italiene. Gramsci consideră că, prin punerea în practică a acestei viziuni diferite, s-ar fi putut evita apariția dualismului nord-sud și, ulterior, a regimului fascist.

---

¹⁰ Risorgimento (Renaștere) este denumirea acelei epoci din istoria Italiei cuprinsă aproximativ între 1820 (începuturile organizării carbonarilor) și 1870 (încheierea procesului de unificare a Italiei, odată cu alipirea teritoriului statului roman și a orașului Roma la Regatul italian), caracterizată prin lupta pentru cucerirea independenței și pentru crearea statului italian unitar. Denumirea este extinsă și asupra mișcării literare și ideologice a epocii (cf. http://dexonline.ro/definitie/risorgimento, accesat la data 8.08.2014).

Capitolul 1

1.1. Analiza istorică a fenomenului risorgimental

În istoria Italiei, perioada cunoscută sub titulatura Risorgimento a reprezentat momentul de cotitură în procesul creării statului național. Din acest motiv, evenimentele ce s-au desfășurat pe parcursul acestei perioade au fost tema unor importante dispute istoriografice, în care au fost folosite argumente de tip sociologic, economic, politic etc. Din dorința de a-și explica și, în același timp, de a explica publicului larg cauzele și condițiile care au stat la baza declanșării fenomenului, motivațiile care au condus la desfășurarea anumitor evenimente, consecințele acestora și rezultatul care a consacrat crearea națiunii și a statului național italian, a apărut o importantă literatură de specialitate. În funcție de evoluția intelectuală a autorilor, de motivațiile ideologice ale acestora sau de perioada istorică în care au scris, în istoriografie și gândirea politică italiană și universală, această perioadă a fost analizată prin intermediul mai multor chei de lectură.

O temă deosebit de importantă ce s-a regăsit în discursul public din peninsulă pe parcursul ultimelor două secole a fost aceea a „întârzierii istorice cu care s-a confruntat națiunea italiană în raport cu alte națiuni europene. Existența acestei „deconectări, în raport cu evoluția de tip civilizațional a țărilor din Europa Occidentală, s-a datorat lungii crize cu care s-au confruntat regimurile politice din peninsulă în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Aceste secole au menținut statele italiene în cadrele regimurilor feudale, în timp ce alte spații civilizaționale (britanic, francez, german) s-au îndreptat către societatea modernă. Faptul că această lungă „adormire" a întârziat apariția națiunii italiene a provocat o întârziere civilizațională exprimată în cheia industrializare-modernizare (Bollati, 1983, p. XVI).

În perioada dintre cele două războaie mondiale, dezbaterea ce a privit această temă a fost animată de lucrările lui Adolfo Omodeo (L’età del Risorgimento, 1925), Gioacchino Volpe (Italia Moderna 1815-1898, 1934) și, desigur, Benedetto Croce (La Storia d’Italia, 1928). După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, lucrările lui Antonio Gramsci au adus în discuție actorii și modalitățile prin care aceștia și-au imaginat crearea statului național.

Din punctul de vedere al „drumului" pe care regimurile politice premoderne sau moderne trebuiau să-l urmeze, nu au fost dubii. Problema fundamentală pe care actorii politici ai vremurilor au adus-o a fost modul în care să se realizeze procesul de modernizare.

Putem considera că „înapoierea evidentă în care anumite teritorii ale statului italian se regăseau în raport cu modelul ideal al statului modern a fost o realitate istorică specifică întregului spațiu mediteraneean. După ce, timp de milenii, acesta a fost spațiul cultural și civilizațional al Europei și a reprezentat modelul de referință al marilor state teritoriale europene, descoperirea noilor teritorii de dincolo de mările și oceanele cunoscute a creat un dezechilibru major. Mai mult, acest dezechilibru s-a accentuat odată cu „închiderea rutelor comerciale istorice maritime dinspre Occident către Orient, odată cu expansiunea turcilor în Europa și cucerirea Constantinopolului (1453). Putem afirma fără să greșim că evoluțiile geopolitice au avut un rol deosebit de important în transferul centrului de greutate dinspre Mediterana către Europa de Vest.

Această schimbare s-a observat foarte bine în cazul Italiei, unde diferitele entități teritoriale au început să decadă din punct de vedere economic și politic începând cu secolul al XVI-lea, ceea ce a creat o stare de autarhie internă, ce a fost dublată de o presiune externă tot mai mare, venită din partea marilor puteri europene ale timpului. Acestea au reprezentat două dintre cauzele importante ce au îngreunat identificarea unei identități naționale începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.

La nivel european, începând cu secolul al XVII-lea și continuând cu secolul al XVIII-lea, s-a observat că existau țări ce se aflau într-un stadiu accelerat de modernizare, în timp ce alte state, printre care se regăsea și spațiul italian, păreau blocate într-un model civilizațional de tip patriarhal-agricol. Pe fondul acestor experiențe civilizaționale diferite, au apărut abordări de tip mental care au influențat spațiul de gândire european. Alături de aceste realități ce țin de evoluția societății europene, în general, s-au adăugat cele de tip geopolitic. Mental, deoarece, odată cu marile descoperiri geografice, a avut loc mutarea centrului economic dinspre spațiul italian și mediteraneean către Mediterana și Pacific. Noile realități au condus la apariția unor mutații la nivelul concepțiilor despre lume și viață ce au permis dezvoltarea burgheziei și a elementelor de piață de tip burghez¹¹.

Aceste transformări au avut loc în condițiile în care spațiul mediteraneean intrase de mai multe secole într-un proces accelerat de decădere. Cu toate acestea, nu a existat o reacție la acest fenomen. Respectiva stare de pasivitate poate fi explicată prin existența unei culturi milenare clasice, care a respins de facto toate valorile și practicile burgheze.

„Superioritatea modului de viață al unei societăți de tip patriarhal înlătura sentimentele egoiste și spiritul practic, elemente caracteristice unei mentalități burgheze ce punea banul și profitul într-o poziție importantă. În acest plan, pentru menținerea unor valori tradiționale, influența catolicismului a fost importantă. În spațiul european, diferențele au apărut odată cu marea schismă religioasă cunoscută sub numele de „Reformă (ce s-a declanșat odată cu publicarea la Wittenberg a celor 95 de teze, intitulate Disputatio pro declaratione virtutis indulgentiarum, de către Martin Luther, în 1517) și au condus la constituirea unui spațiu dinamic în țările protestante, ce au devenit mult mai deschise liberului schimb și acumulărilor de capital.

Max Weber a identificat foarte bine aceste diferențe la nivelul valorilor de referință, între etica protestantă și cea catolică. În timp, explicația teoriei weberiene a genezei capitalismului ca rezultat al apariției eticii protestante ce a împăcat principiile dogmei creștine cu acumulările de bogăție a fost acceptată de istoriografia mondială. Concluzia autorului a fost că etica protestantă a influențat pozitiv apariția și dezvoltarea capitalismului, iar toate aceste valori au fost cele care au permis mai târziu apariția Iluminismului (Weber, 2007).

Revenind la Braudel, putem considera că Marea Mediterană s-a definit în timp ca obiect plural. Istoria spațiului mediteraneean a fost dată de varietatea de forme umane, societăți și culturi care au produs de-a lungul timpului fizionomii istorice ce reprezintă „caracterul morfologic fondator al spațiului (Migliorini, 2013, p. 11). Pornind de la această realitate, putem identifica dificultatea majoră a interconectării Europei și Mediteranei. Prima dintre acestea s-a construit conform paradigmei temporale, pe când cealaltă a înclinat mai degrabă către suprapuneri temporale. Așa cum a arătat și Weber, nașterea Europei moderne a însemnat o separare de Mediterana, văzută ca o sumă de valori ce își au originea și legitimitatea în perioada Antichității. Iar această separare, arată Migliorini, a fost necesară și obligatorie pentru a putea să se dezvolte o istorie în care reforma religioasă, statul postfeudal, civilizația noilor lumi, deschiderea către sentimentul naționalității au creat premisele nașterii modernității. Fondat pe principii pozitiviste, noul model al națiunilor a creat un sistem al ierarhiilor în care „tot ceea ce vine după (…) este în mod necesar mai bun decât ceea ce a fost anterior. Se dezvoltă astfel, pe baza acestui pricipiu fondator, o antinomie progres/înapoiere ce are ca punct de referință un model conceptual pur (Migliorini, 2013, pp. 5-6). Italia pare cazul clasic în care diferențele dintre modelul pur și realitatea practică s-au datorat invaziilor străine, dinastiilor impuse din exterior de-a lungul timpului ce au fost înlăturate și reinstaurate și luptelor dintre bogați și săraci, dintre burghezie și proletariat (ibidem, p. 6).

Aceasta ar fi, în cheie braudeliană și weberiană, formula explicativă a întârzierii unificării teritoriale în spațiul peninsular, menținerea unei mentalități la nivel social ce a rupt spațiul italian de marile valori burgheze care au creat statul modern. Mai mult, apariția statului național nu a fost opera existenței unei mentalități majoritare, cât mai ales rodul unor idealuri romantice, idealiste, ce s-au suprapus cu interesele unor grupuri burgheze. Astfel, pe întrega perioadă risorgimentală, se observă această ambivalență între nou și vechi, între revoluționar și retrograd, între acțiune și reacțiune. Existența unor diferențe majore de mentalitate la nivelul corpului politic italian a impus menținerea unui statu-quo ce a blocat desfășurarea unor activități revoluționare. Acest blocaj reciproc a creat condițiile și cadrul unui model de guvernare de tip transformist în perioada risorgimentală (Bollati, 1983, p. 77).

Partea pozitivă a acestui proces se manifestă atunci când introducerea unei uniformizări dată de modelul pur, ce conduce la apariția unor ierarhizări, este un eșec istoric pentru multe dintre națiunile europene. Atunci, acesta se transformă, folosind sensul pe care Edgar Quinet l-a dat condiției istorice a raportului dintre Europa și Mediterana, într-un factor de diversitate. În această cheie interpretativă, pluralitatea experiențelor istorice ale națiunilor europene care au condus în mod inexorabil la apariția unor stadii diferite de modernitate trece de la categoria ierarhizărilor la aceea a diversităților. În acest mod, nu se mai poate raționa în termeni de „întârziere, „înapoiere și „defazare", ci de complementaritate de tip cultural, ce îmbogățește universul civilizațional de tip occidental european prin recuperarea moștenirii spațiului mediteraneean.

1.1.1. Problema unificării Italiei

Studierea bibliografiei de specialitate axate pe tema unificării Italiei a relevat că istoria a fost interpretată în mod diferit de către istorici, biografi, filosofi sau gânditori politici. Însă elementul comun al acestor versiuni este dat de o istorie evenimențială care nu a fost contestată.

După izbucnirea și desfășurarea Revoluției Franceze de la 1789, au pătruns în Europa ideile și principiile publicate în Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului (26 august 1789). Acțiunile armatelor napoleoniene și ale guvernelor impuse de acestea în Italia au permis difuzarea ideilor la nivelul elitelor. Înfrângerea lui Napoleon Bonaparte (Waterloo, 20 noiembrie 1815) și căderea Imperiului Francez nu au adus cu sine invalidarea ideilor promovate de Revoluția Franceză. Între 1814, anul revenirii regimurilor conservatoare odată cu reinstaurarea Dinastiei de Bourbon în Franța, crearea „Sfintei Alianțe (26 septembrie 1815), și anul 1848, când se va declanșa o nouă revoluție, de data aceasta a națiunilor, în care s-a trecut la alt stadiu al societății burgheze, de la nivelul revendicărilor de tip individual la acela de tip comunitar, a existat o perioadă de gestație, de pregătire în care spațiul deosebit de fărâmițat al Italiei a început să se familiarizeze cu ideea unei națiuni unice. Să nu uităm că, după căderea Imperiului Roman de Apus (476), pe întreaga perioadă istorică ce a trecut până la apariția statului italian, peninsula a fost divizată din punct de vedere teritorial și politic. Din acest motiv, Revoluția de la 1848 a fost fundamentală pentru istoria națională a Italiei. A fost momentul în care ideologiile naționaliste au început să pătrundă în conștiința elitelor peninsulare de la sud la nord, creând premisele realizării unui obiectiv comun: crearea statului național. Iar acest eveniment nu ar fi putut avea loc fără efortul depus de mai multe generații. Numai în acest mod Italia a reușit să iasă din starea de „inferioritate în care se găsea de secole, transformându-se dintr-o „expresie geografică" (Beales, Biagini, 2002, p. 24) într-o realitate națională. Desigur, acest efort nu a fost ușor de făcut, fiind nevoie să fie depășite multe obstacole interne și externe. Dacă ar fi să ne raportăm la realitatea secolului al XVIII-lea din Italia, efortul principal al tuturor celor care au militat pentru o Italie unică a constat în aducerea într-o matrice comună a celor care pentru multe secole se definiseră drept piemontezi, venețieni, romani, napolitani, sicilieni etc. (Poli, 2010, p. 5).

În istoria și gândirea politică italiană, Risorgimento este considerat un fenomen fundamental pentru apariția statului modern. Așa cum, în cazul Franței, Revoluția de la 1789 a avut un rol deosebit de important în crearea statului francez modern, iar unificarea statelor germane l-a avut în procesul creării statului german, tot așa Risorgimento trebuie considerat momentul de cotitură în crearea statului și a națiunii italiene. Pe parcursul perioadei risorgimentale, termenii Italia și italieni încep să definească un stat și o națiune. Este momentul în care societatea italiană își identifică părinții fondatori (contele Camillo Benso di Cavour, Giuseppe Mazzini, Giuseppe Garibaldi, Victor Emanuel al II-lea) și își definește idealurile politice (liberalismul, naționalismul, monarhismul și republicanismul) (Ioana Cristea Drăgulin, 2012, p. 128). Putem considera că Risorgimento nu a fost doar o perioadă istorică, termenul în sine devenind un concept chemat să indice o serie de transformări, cum ar fi căderea vechiului regim (l’ancien régime) și construirea democrației parlamentare, dizolvarea societății rurale tradiționale și dezvoltarea unui spațiu urban modern, tranziția de la sistemul economic de tip feudal la cel de tip capitalist, înlocuirea identităților locale și regionale