La revedere Bucuresti, Bonjour la Suisse, Grüezi wieder Bukarest

De Renato-Luigi Rutta

O carte document despre trecerea « cortinei de fier » în timpul regimului comunist din România. O radiografie a societatii comuniste din anii 1980, modul în care erau tratati cei ce alegeau sa paraseasca sistemul si sa aleaga libertatea si democratia. O serie de secvente, câteodata triste, altadata hazlii pe care le întâmpina candidatul la emigrare, în drumul lui spre libertate.

• Limbă: Română
• Editor: Renato-Luigi Rutta
• Data lansării: 12 mar. 2020
• ISBN: 9780463039472

Previzualizare carte

Cuvînt înainte

Mii de oameni au reusit sa paraseasca lagarul comunist si sa « strapunga » cortina de fier în anii grei ai comunismului. Unii mai usor, altii mai greu, unii oficial, altii clandestin, dar au reusit sa treaca « dincolo » în cautarea unei vieti mai bune si mai ales, mai linistite.

Inainte de a începe sa scriu, si pe toata durata procesului, nu mi-am putut lua gândul de la miile de oameni care si-au pierdut viata în încercarea lor de a evada din comunism. In mod cert, sânt alte câteva mii, care chiar daca n-au fost omorâti, au fost interceptati, anchetati si arestati iar restul vietii le-a devenit un calvar.

Tututor acestora le dedic prezenta lucrare.

O dedic de asemenea parintilor mei care aproape de vârsta pensionarii au avut curajul sa lase totul în urma, pentru a-mi oferi o viata libera si mai linistita.

O dedic tuturor prietenilor, colegilor si cunostintelor care m-au sprijinit si ajutat în ciuda constientizarii riscurilor la care se expuneau.

O dedic tuturor celor care au pus o caramida la disparitia unui sistem care a adus numai teama, suspiciune, saracie si învrajbire.

Odata cu trecerea timpului, ororile sistemului vor fi uitate, vor ramâne niste imagini de arhiva, sau niste firme care organizeaza circuite în Trabant sau simulari de interogatoriu la Securitate, dar nimic nu va reflecta cu adevarat mizeria, nesiguranta si amaraciunea acelor vremuri.

Prefata si kick-off

Bucuresti, 8 septembrie 1981. O zi frumoasa de sfârsit de vara, lumea începuse pregatirile pentru noul an scolar, si ca deobicei la orele prânzului, terasele de la sosea forfoteau de clienti însetati si galagiosi.

In familia noastra atmosfera era însa încarcata. Încarcata de emotii, de incertitudini si chiar de frica. De vreo 2-3 saptamâni aveam o teama viscerala de acest 8 septembrie, care speram sa nu mai vina niciodata. Peste câteva ore parintii mei urmau sa se îmbarce într-unul din vagoanele trenului « WienerWalzer » cu destinatia Viena-Zurich-Lausanne. Pâna aici nimic special, facusera acest voiaj de câteva ori, capatasera încrederea autoritatilor, si obtinusera relativ usor autorizatia de calatorie în Occident. Tata era regizor stiintific de filme documentare de arhitectura, obtinuse numeroase premii internationale iar trofeele aferente tronau impunatoare în birourile ministrilor lucrarilor publice care se succedau în echipa unicului Conducator. Singura diferenta era ca acest voiaj din 8 septembrie 1981 va avea numai un DUS, nu si un ÎNTORS.

In micul nostru apartament de 2 camere din superba casa de pe soseaua Kisseleff 35-37, cunoscuta azi sub numele de « Casa Miclescu », tesiunea pe chipul fiecaruia dintre noi era palpabila. Parintii împachetau în tacere, fara nici o vorba, verificau totul de 2 ori, iar eu îmi gaseam fel de fel de activitati fantoma, realizând ca eram total inutil în acea scena. Desi decizia fusese luata, în unanimitate, cu luni înainte,acum parca regretam amar, dându-mi seama ca ei faceau acest sacrificiu numai si numai pentru viitorul meu. Ma întrebam neîncetat daca nu cumva eu eram acela care i-a împins la acest gest, ma întrebam daca e rezonabil sa-i las la plece la peste 55 de ani, într-o tara necunoscuta. Speriat poate de ceea ce avea sa urmeze, neavând nici cea mai mica idee de cum era în occident, am încercat  în ultima clipa, sa-i conving sa renunte. Amîndoi au fost mai rationali decât mine.

Am încarcat deci toate acareturile parintilor în micutul Fiat 850 (care a rezistat eroic timp de 20 de ani) si, pe înserat, am pornit spre gara de Nord. Ultimele minute petrecute în compartimentul vagonului de dormit au fost cele mai grele. Nici nu stiu daca ne-am luat « la revedere » care putea avea un iz de « adio ». Câteva îmbratisari, niste lacrimi ascunse ca sa nu dam de banuit, si iata ma regasesc singur pe peron. Ca un reflex al acelei epoci, învârteam în permanenta capul sa verific daca nu era ceva suspect în jur, daca nu cumva cineva, ne-a ghicit gândurile sau sentimentele. Odata trenul plecat, am ramas circa o ora buimac pe o banca  din Gara de Nord. Am încercat sa-mi fac putina ordine în idei, sa încerc sa anticipez ce mi se va întîmpla în viitorul apropiat, cum sa-i spun bunicii de 81 de ani de plecarea parintilor, si cum ma voi descurca cu 2 apartamente de lichidat, asta în cazul optimist daca nu voi fi lichidat eu. Am concluzionat rapid ca ideile îmi veneau de-a valma în cap si ca e mai bine sa iau o « pauza cerebrala » de 2-3 zile în speranta une viziuni mai clare si mai optimiste. O viata noua începea pentru mine, plina de necunoscute dar si plina de sperante.

Capitolul 1 – Desteptarea

Munca la facultate

Chiar daca terminasem facultatea de Constructii Civile si Industriale nu scapasem de febra lui 15 septembrie, data la care toate institutile de învatamânt din tara reîncepeau cursurile. Era un moment festiv pentru parinti, elevi si studenti, care se pregatea cu minutiozitate. Cu satisfactie am constat, ca si astazi si-a pastrat aceeasi încarcatura emotionala si festiva, iar ori de câte ori am fost prin oras la aceasta data m-am impregnat de însemnatatea si emotia evenimentului, încercând sa împartasesc sentimentele cu cei implicati direct.

Deci dupa absolvirea facultatii, în vara lui 1980, am fost repartizat la Laboratorul Central al ministerului constructiilor industriale, dar la scurt timp am fost detasat la facultate, la catedra de mecanica, statica si dinamica a constructilor. Am plecat deci de la Laborator, la facultate, împreuna cu amicul Dan Ghiocel, fiul rectorului cu acelasi nume. Atât tatal, cât si fiul, niste oameni de o deosebita distinctie, etica si moralitate. În plus erau niste ingineri de mare valoare, colegul meu Dan terminând facultatea cu media totala 10.00. Imi amintesc cu haz ca la unul din examene (la tehnologia fundatiilor daca nu gresesc), prin anul II sau III a obtinut un 9. Dezastru total pentru el, nota râvnita pentru altii. A avut taria si ambitia de a reface examenul si, evident a luat 10, astfel încât media finala nu a fost « alterata » iar « incidentul » a fost sters cu buretele.

Prieteni fiind, nu îmi era usor, sa-i marturisesc adevarul despre parintii mei, dar nu vroiam nici sa-i daunez cariei lui sau a domnului profesor Ghiocel. I-am marturisit deci lui Dan junior adevarul, înainte ca acesta sa devina « oficial ». Opinia mea despre el mi s-a confirmat si în ciuda riscurilor la care se expunea, mi-a fost mereu aproape, m-a ajutat chiar cu tot ce i-a fost cu putinta. Trebuie spus ca la acea vreme cel care avea o ruda apropiata fugita în strainanate, era un pestiferat, un exclus al societatii, era supravegheat permanent iar cei cu care intra în contact se expuneau si ei la anumite riscuri.

Am fost deci expediati amândoi, la pachet, la catedra de mecanica si statica a constructiilor, unde sef de catedra era profesorul Mihai Ifrim, un reputat seismolog. Mie mi s-a atribuit seminarul de stabilitate a constructiilor pe care-l predam în fapt la liceul «Ion Luca Caragiale»  de pe calea Dorobantilor. Asta datorita faptului ca regimul comunist, la începutul anilor ’80, gasise o noua sursa de finantare: atragerea studentilor straini care evident îsi plateau studiile în devize. Asa se face ca la multe facultati, în special medicina, constructii si arhitectura, numarul studentilor a explodat, depasind cu mult infrastructura existenta. La seminarul de stabilitate a constructiilor aveam deci grupe de circa 20-25 de studenti dintre care numai 3-4 erau români, restul fiind straini. O depeizare totala, care ma va pregati pentru restul carierei. Erau multi din Liban, Palestina, Siria, Libia, Grecia, Cipru sau Israel iar nivelul scolar era foarte variat. Faceau un an pregatitor de limba româna (la Timisioara daca nu ma însel), iar apoi erau directionati spre facultatile pe care le alesesera.

Era deci foarte greu sa gasesti un numitor comun acestor studenti cu un nivel diferit de pregatire, dar în general ambianta era buna si cred ca am reusit sa le trezesc interesul, cu atât mai mult cu cât seminarul îl predam cam trei sferturi în engleza si un sfert în româna. Eram poate un fel de precursori al programelor «Erasmus» din Uniunea Europeana de azi. Cum am avut un contact bun cu studentii, destul de multi îmi solicitau meditatii în privat pentru a ajunge la nivelul celorlalti sau pentru ca în clasa nu întelegeau chiar 100%. Acolo unde vedeam ca este vointa, acceptam întotdeauna cu placere iar asta avea sa-mi atraga mari neplaceri pe care le voi expune putin mai târziu.

La fiecare început de an scolar îl citam în fata studentilor pe unul din cei mai buni ingineri structuristi pe care i-a avut vreodata România, profesorul Panaite Mazilu. Acesta, la primul nostru curs de rezistenta a materialor, din septembrie 1975, ne-a spus:

-V-ati ales o meserie de mare responsabilitate. Daca un medic face o greseala, omoara un om. Voi daca comiteti o greseala de calcul puteti curma zeci sau sute de vieti.

A fost o fraza care m-a urmarit pe tot parcursul vietii mele profesionale si pe care am repetat-o adesea studentilor mei. Profesorul Panaite Mazilu era consultat cu regularitate la toate marile lucrari edilitare din România. S-a stins din viata la venerabila vârsta de 100 ani si pâna la ultima suflare a împartasit cu placere si profesionalism bogata sa experienta profesionala.

Roata exilului

A se regasi singur, chiar si la 26 ani, a fost prima încercare. Trebuie sa spun din capul locului ca atâta timp cât parintii mei erau în tara, nu facusem mare lucru în casa, poate putin bricolaj, dar nicidecum administratie.

Aveam remuscari ca nu cumva sa-i fi împins eu sa plece din tara, dar ma resemnam la gândul ca era unica solutie caci situatia din tara se degrada repede din cauza dorintei regimului de a rambursa rapid si în totalitate datoria externa. Solicitasem de 2 ori pasaport pentru a-mi vizita familia din Italia, dar de 2 ori mi s-a refuzat. La ultima chiar sperasem caci am fost convocat de un ofiter al serviciului pasapoarte care mi-a si facut o «instructie» de cum sa ma comport în occident. Mi-a spus :

Credeam ca mi-a pus Dumnezeu mîna în cap, dar dupa numai o saptamâna aveam sa primesc un raspuns negativ.

Tinerii nu erau lasati în excursii în occident, si îmi amintesc de un coleg de facultate care facuse o cerere de vacanta «la schi în Austria». Convocat si el, a fost întrebat de ce nu merge la schi în România, la Sinaia, Predeal sau Poiana Brasov