Viata Mea Nu-i Plagiat

De Sorin Boaca

Lucrarea brasoveanului Sorin Boaca intitulata "Viata mea nu-i plagiat", apartinand genului memorialistic umple un gol istoric, de aici necesitatea publicarii ei. Pe un ton doar aparent subiectiv, revolutionarul brasovean (aflat la debutul editorial) ne pune in fata o mostra de istorie traita, de la copilaria anilor '70 pana in contemporaneitatea imediata.

Nefardata si fara pretentii stilistice, intr-un stil tranzitiv (de grad zero al scriiturii), marturia de fata nu ocoleste episoadele dezavantajoase ale tineretii (ca de pilda inchisoarea ceausista), nu lauda si nu critica excesiv pe nimeni.

Aceasta cautare obsesiva a adevarului si dreptatii devine cu atat mai credibila cu cat se sprijina, in anexa, pe un bogat corpus fotografic si de documente, care vorbesc de la sine (o fotografie face cat o mie de cuvinte). Iar utilitatea ei este indiscutabila, societatea avand obiceiul sa uite prea repede si prea usor racilele care i-au marcat trecutul recent. E o lectura sugerata cu precadere tinerilor carora nu le-au fost accesibili ultimii ani ai dictaturii comuniste.

M-am nascut in negura comunismului,

nu am stiut ce-i libertatea,

a trebuit sa aflu singur calea.

Sorin Boaca

Cartea mea este autentica suta la suta. Ea cuprinde doua etape, cu imprejurarile care m-au marcat inainte de 1989 si dupa 1989. Altfel spus, aveti pe tava existenta mea si revolutia traita si vazuta de mine, cu probe si documente. Ramane ca aceia care citesc aceasta carte sa faca diferenta intre unii si altii.

Dupa socoteala obisnuita, am ajuns la jumatatea vietii, poate putin dincolo de jumatate. Stau uneori si ma intreb cata putere de a indura are un om.

Sa fim bine intelesi inca de la inceput: nu sunt un tip razbunator. Mi s-a facut inca din copilarie mult rau, in diverse moduri si de catre diversi oameni, de la militieni si pedagogi la informatorii si ofiterii Securitatii. Dar de razbunat nu m-am razbunat niciodata. Presiunea enorma a sistemului totalitar in care am fost obligat sa traiesc a intrat in conflict cu setea mea innascuta de libertate si acest conflict m-a facut sa fiu mereu razvratit, indaratnic, nesupus. Va pun pe tava sufletul si biografia mea cu bune si cu rele, fara adaugiri si inflorituri, fara a incerca sa par altcineva decat sunt.

Adevarul gol-golut. Pentru ca, in fond, singurul scop al prezentei carti este aflarea, restabilirea adevarului privind Revolutia Romana din Decembrie 1989, dar nu numai. Doar cunoscand si asumandu-ne adevarul, vom putea face dreptate. Pentru ca, vrem nu vrem, societatea romaneasca s-a imbolnavit si din cauza nedreptatii, a minciunii, a imposturii si a sperjurului.

N-am fost la Paris. S-au ,,invrednicit" altii, astazi cu functii mari in stat (dar cu zilele numarate), precum Victor Ponta, desi la baza ascensiunii lor a stat de la bun inceput falsul. Fara dubiu, teza de doctorat a (inca - n.r., la data scrierii manuscrisului) prim-ministrului Victor Viorel Ponta e plagiata. De altfel, chiar lejeritatea cu care renunta (printr-o ordonanta de urgenta a guvernului) la titlul de doctor denota asta. Cand ai trudit ani la rand pentru a obtine un lucru, nu renunti la el cu atata usurinta. Asadar, ipocrizia, minciuna, atribuirea meritelor altora reprezinta conditia parvenirii. Dar eu nu am facut asta. Viata mea nu-i plagiat. Si nici cartea de fata.

• Limbă: Română
• Editor: Sorin Boaca
• Data lansării: 29 sept. 2020
• ISBN: 9786060711223

Previzualizare carte

Viaţa mea nu-i plagiat

Sorin Boacă

Copyright

Viaţa mea nu-i plagiat

COPYRIGHT 2020 SORIN BOACĂ

COPYRIGHT 2020 Editura LETRAS

Toate drepturile rezervate.

ISBN ePub 978-606-071-122-3

Publicat de Letras

https://letras.ro/

Distribuit de https://piatadecarte.net/

Contact editura: [e-mail]

[e-mail]

Această carte este protejată de legea dreptului de autor.

Din respect pentru autorul cărţii, folosiţi-o pentru uzul personal.

Puteţi reproduce extrase din această carte în limita a 300 de cuvinte, pe site-ul, blogul dvs., în reţelele sociale, folosind întotdeauna semnele citării, urmate de titlul cărţii VIAŢA MEA NU-I PLAGIAT, un link către această carte şi către Editura Letras.

Cuprins

VIAŢA MEA NU-I PLAGIAT

COPYRIGHT

DE CE ACEASTĂ CARTE?

COPILĂRIA ŞI ADOLESCENŢA

ÎN ARESTUL MILIŢIEI

LA PUŞCĂRIE

DESPRE MUNCA ÎN COMUNISM

ÎN ARMATĂ

ANCHETELE LA SECURITATE

TEATRUL MUZICAL

DESPRE HIGH-LIFE-UL COMUNIST

REVOLUŢIA

DUPĂ 1989, ÎN ATENŢIA SISTEMULUI

IMEDIAT DUPĂ REVOLUŢIE

PORTRETE

MIŞCAREA REVOLUŢIONARĂ DUPĂ DECEMBRIE 1989

PORTALUL REVOLUŢIEI – BRAŢUL ÎNARMAT AL PCR-FSN-PSD

CÂTE CEVA DESPRE VICTIMELE COLATERALE ALE REVOLUŢIEI

OCTAV BJOZA, PREŞEDINTELE PE ŢARĂ AL DEŢINUŢILOR POLITIC

ULTIMA ÎNTÂLNIRE A LUI ION ILIESCU CU REVOLUŢIONARII DE LA BRAŞOV ŞI DIN ŢARĂ

CA O CONCLUZIE

ANEXE

M-am născut în negura comunismului,

nu am ştiut ce-i libertatea,

a trebuit să aflu singur calea.

Sorin Boacă

Cartea mea este autentică sută la sută. Ea cuprinde două etape, cu împrejurările care m-au marcat înainte de 1989 şi după 1989. Altfel spus, aveţi pe tavă existenţa mea şi revoluţia trăită şi văzută de mine, cu probe şi documente. Rămâne ca aceia care citesc această carte să facă diferenţa între unii şi alţii.

După socoteala obişnuită, am ajuns la jumătatea vieţii, poate puţin dincolo de jumătate. Stau uneori şi mă întreb câtă putere de a îndura are un om.

Să fim bine înţeleşi încă de la început: nu sunt un tip răzbunător. Mi s-a făcut încă din copilărie mult rău, în diverse moduri şi de către diverşi oameni, de la miliţieni şi pedagogi la informatorii şi ofiţerii Securităţii. Dar de răzbunat nu m-am răzbunat niciodată. Presiunea enormă a sistemului totalitar în care am fost obligat să trăiesc a intrat în conflict cu setea mea înnăscută de libertate şi acest conflict m-a făcut să fiu mereu răzvrătit, îndărătnic, nesupus. Vă pun pe tavă sufletul şi biografia mea cu bune şi cu rele, fără adăugiri şi înflorituri, fără a încerca să par altcineva decât sunt.

Adevărul gol-goluţ. Pentru că, în fond, singurul scop al prezentei cărţi este aflarea, restabilirea adevărului privind Revoluţia Română din Decembrie 1989, dar nu numai. Doar cunoscând şi asumându-ne adevărul, vom putea face dreptate. Pentru că, vrem nu vrem, societatea românească s-a îmbolnăvit şi din cauza nedreptăţii, a minciunii, a imposturii şi a sperjurului.

N-am fost la Paris. S-au „învrednicit" alţii, astăzi cu funcţii mari în stat (dar cu zilele numărate), precum Victor Ponta, deşi la baza ascensiunii lor a stat de la bun început falsul. Fără dubiu, teza de doctorat a (încă – n.r., la data scrierii manuscrisului) prim-ministrului Victor Viorel Ponta e plagiată. De altfel, chiar lejeritatea cu care renunţă (printr-o ordonanţă de urgenţă a guvernului) la titlul de doctor denotă asta. Când ai trudit ani la rând pentru a obţine un lucru, nu renunţi la el cu atâta uşurinţă. Aşadar, ipocrizia, minciuna, atribuirea meritelor altora reprezintă condiţia parvenirii. Dar eu nu am făcut asta. Viaţa mea nu-i plagiat. Şi nici cartea de faţă.

DE CE ACEASTĂ CARTE?

Am scris această carte pentru ca unii oameni să înţeleagă că mai bine e să fii tu însuţi, iar dacă marea majoritate am fi aşa, să spunem ce gândim, ce simţim, să luptăm pentru ideile noastre, să nu ne lăsăm călcaţi în picioare, atunci am fi mult mai puternici. În concluzie, să nu o luăm pe ocolite ca să ajungem undeva, ci să mergem pe drumul drept.

În ceea ce mă priveşte, puteam să mă ridic pe piedestal, aveam toate atuurile, puteam să pozez în mare creştin, mai ales că şi cazierul meu este curat ca lacrima, dar am hotărât să împărtăşesc cu voi o parte din viaţa mea. Dacă nu aş fi făcut asta, sufletul meu ar fi rămas gol, de aceea vreau ca oamenii să facă diferenţa dintre un om cu bune şi cu rele, un om care a fost nesupus într-un regim criminal, greşind de multe ori, dar acel om a fost liber, pe când alţii aveau botniţă şi ascultau de liderii lachei ai regimului comunisto-securist. Adică de oameni care au făcut fărădelegi, de la hoţie până la crimă, şi nu au răspuns pentru faptele lor. Iar astăzi pe unii îi vedeţi în cele mai înalte funcţii ale statului român. Mai sunt şi dintre cei care iau calea penitenciarului, dar, mai nou, acesta este un „pension, puşcăria nu mai e ce a fost şi într-un fel e bine. Pentru cei care nu ştiu, „gulerele albe, hoţii care fură din pix zeci de milioane, duc o viaţă frumoasă la penitenciar, unde baia e în cameră, frigiderul e în cameră, pachetele vin unul după altul, dacă are cine să le aducă (şi lor are cine, slavă Domnului!). Ar mai fi multe de spus, dar mă opresc aici.

***

M-am gândit adesea dacă să scriu despre mine, să aştern pe hârtie povestea vieţii mele. Nu ştiu pe cine interesează, dar ţinând cont că sunt lucruri autentice şi care mă privesc direct, iată autobiografia mea, nefardată, aşa cum, din păcate, nu se obişnuieşte.

Titlul acestor memorii trimite la zilele care m-au marcat, respectiv 21 şi 22 decembrie 1989. Ţin atât de mult la aceste zile şi la ceea ce reprezintă ele pe plan simbolic, încât mi-am făcut un tatuaj cu ele, împreună cu semnul victoriei în culorile naţionale.

În data de 21 decembrie 1989, am ieşit în stradă nu numai împotriva lui Nicolae Ceauşescu, dictatorul odios al românilor, dar şi împotriva comunismului sub care românii au fost nevoiţi să trăiască mai bine de 40 de ani. În data de 22 decembrie 1989, după fuga dictatorului, soarta comunismului în România era, în sfârşit, pecetluită.

COPILĂRIA ŞI ADOLESCENŢA

Mă numesc Boacă Sorin, m-am născut în Braşov pe data de 20 mai 1966, primul domiciliu pe care l-am avut până la vârsta de un an a fost pe strada Horia, în zona Drumul Poienii.

La vârsta de un an, am fost dus de părinţii mei la bunici, pentru că aşa se obişnuia în acea perioadă. Bunicii mei erau de lângă Râmnicu Sărat, comuna Homeşti. Acolo mi-am petrecut copilăria până la vârsta de 7 ani, aceştia fiind cei mai frumoşi ani ai vieţii mele, lângă mamaie şi tataie. Îmi aduc aminte cu drag de bătătura plină de păsări, de căpriţele pe care le-am îndrăgit foarte mult. Drag mi-a fost acel sat întru totul.

Viaţa la ţară a fost şi va rămâne în sufletul meu diferită de viaţa şi întâmplările care aveau să urmeze odată cu plecarea mea la oraş. Dar să revin. Îmi aduc aminte cu drag de oamenii locurilor unde am crescut, de obiceiuri, de tradiţii, de munca lor asiduă de dimineaţa până seara.

Toată lumea ştia ce are de făcut, sapele se ascuţeau pe la 5 dimineaţa, după care se pleca la CAP, la fermele de stat, oamenii nu aveau prea multe activităţi în gospodărie, pentru că pământurile fuseseră confiscate de comunişti. De dimineaţa până seara, eram pe bătătură, pe drum, la gârlă, unde când ploua făceam „baraje", mă căţăram pe tot felul de maluri, iar când nu ploua îmi aduc aminte că se făcea o păpuşă din lut care se numea Caloian, iar noi şi oamenii mari cântam în jurul puţului să vină ploaia.

Eram plecat zi de zi cu caprele prin păduri, iar laptele era de cea mai bună calitate; existau unele locuri unde era plin de cătină. Aş aminti şi de grădiniţa din sat, mersul la biserică duminica, Paştele, Crăciunul, lucruri interzise în perioada comunistă, tradiţii pe care oamenii de la ţară au ştiut să le păstreze.

Îmi amintesc cu drag, în legătură cu copilăria mea, plecatul la târg la cumpărături. Din sat erau 8 km până la Râmnicu Sărat, micuţul oraş numit de ţărani „târg. Se mergea o dată pe lună sau la două luni, după cum dorea fiecare. Aveam o mare bucurie când aflam că voi merge şi eu, nu mai dormeam în noaptea dinainte. Ne trezeam la 5 dimineaţa, pentru că era destul de mers până la staţia de autobuz, o rablă numită popular „rată. În staţia aceea erau doi copaci mari, fiind punctul unde se adunau oamenii din satul nostru şi din satul vecin. Ei se amuzau mereu întrebându-mă „Ce faci, Sorine, mergi la târg?", iar eu mă bucuram şi le răspundeam că da.

Odată ajunşi acolo, fiecare îşi începea târguiala, cumpărând cele de care avea nevoie pentru casă. Eram extaziat când bunica băga în traistă bomboane, eugenii şi câte ceva de îmbrăcat, un pantalon sau o cămăşuţă. Ajuns înapoi în sat, mă îmbrăca şi mă trimitea cu ele pe drum să mă plimb ca să mă vadă toată lumea. Îmi amintesc şi de străbunica mea, care s-a stins în mâinile mele la vârsta de 90 de ani, eu având vreo 4-5 ani. Mă aflam în curte când bunica a strigat plângând să vin în casă că a murit mama-mare. Ţin minte că a aprins o lumânare şi mi-a pus mâna cu lumânarea aprinsă pe mâinile de pe pieptul străbunicii. M-a lăsat acolo şi a fugit în deal ca s-o anunţe pe sora ei. Moartea bunicii mele s-a petrecut la mulţi ani după aceea, tot la vârsta de 90 de ani, dar nu a murit în patul ei, întrucât rămăsese singură. Copiii ei erau la oraş, dar o vizitau periodic la casa părintească şi o ajutau, asta până când bunica nu s-a mai putut descurca şi am adus-o la Braşov. Până la 82-83 de ani, încă dădea cu sapa în grădină şi îşi făcea micile treburi pe lângă casă. Ultimele luni şi le-a petrecut în casa părinţilor mei, unde o vizitam zilnic, îi aduceam toate bunătăţile, amintindu-mi cum şi ea făcea la fel în copilăria mea. Se bucura şi spunea:

—Mamă, nu ai crescut degeaba!

În ziua în care a plecat acolo sus nu mai vorbea, dar mă privea, iar eu o mângâiam. Nu trecuseră 10 minute de când ajunsesem acasă şi am fost sunat că a murit bunica. Aş fi putut fi acolo în acel moment.

În cei câţiva ani cât am stat acolo, părinţii mei veneau periodic să mă vadă, dar nu simţeam nicio tragere de inimă spre ei, tot timpul aşteptam să plece, să rămân cu mamaie şi tataie.

***

Să vă povestesc o şicană pe care mi-o făcea tatăl meu când era prost dispus. Acum sună amuzant, dar atunci mă indispunea teribil.

Veneau băieţii de la bloc să mă cheme afară să jucăm fotbal. De ce veneau? Pentru că altfel era mult mai greu de ieşit.

—Sărut mâna, îl lăsaţi pe Sorin afară?

„Răspuns": Ce să facă afară?

—Să jucăm fotbal.

Răspuns: Măi, eu îl las, dar nu ştiu dacă el vrea, tocmai s-a apucat de nişte probleme din Gheba!

Vă daţi seama că eu eram pe la uşi...

Sau altă variantă era:

—Măi, eu îl las cu mare plăcere, dar s-a hotărât să spele maşina!

Astea ar fi cele nostime, dar o să vă spun una de care mi-aduc aminte cu multă supărare. Povestea e legată tot de culegerea de probleme de matematică a lui Gheba. 

O aveam în vizită pe verişoara de la Ploieşti, Roxana, care venise cu un Pegas superb, de mi-era gândul numai la el să pedalez. În ziua următoare, tatăl meu, care făcuse o obsesie pentru acea culegere, îmi dă două probleme să le rezolv. Între timp, verişoara mea ieşise la plimbare cu Pegasul. Numai la probleme nu-mi stătea mie capul, când o ştiam pe ea că e afară cu „ţoacla". M-am grăbit să termin problemele, pe care le-am rezolvat greşit, nici