Infern Corporatist

De Deceneus

Ai fost vreodata umilit, harțuit si disprețuit la locul de munca, de catre unul sau mai mulți manageri romani sau straini?
Ai fost nedreptațit, izolat, batjocorit, chiar daca rezultatele tale profesionale erau bune sau chiar excepționale?
Corporațiile multinaționale reproduc fara sa vrea la scara mare complexitatea unui domeniu feudal tipic, demn de Evul Mediu, cu toata rapacitatea, rautatea și exploatarea umana specifice acestuia.

Acest volum cu puternice valențe autobiografice constituie o fresca economica, sociala și culturala a Romaniei ultimilor 30 de ani, cu elemente pozitive și mai ales negative. In paginile sale veți regasi descrisa cu mult umor și cu o fina autoironie o lume ascunsa in spatele reclamelor luminoase, in spatele brand-urilor internaționale impunatoare, in spatele gulerelor albe școlite. Acest sistem ermetic funcționeaza ireproșabil și astazi bazandu-se pe frica individuala de a lua atitudine, de a riposta.
Autorul pleaca de la premisa celebrei opere a lui Dante Alighieri, a descinderii in Infern, descriind o lume lipsita de speranța, dominata de cele 7 pacate capitale ale iadului corporatist – Furia, Lenea, Zgarcenia, Lacomia, Mandria, Invidia și Dorința.
Nimic nu supraviețuiește acestui sistem opresiv, ce inghite in permanența pe cei mai bine pregatiți tineri ai țarii, atent selecționați, ii foloseste fara scrupule timp de 20-30 de ani, dupa care ii scuipa pe ușa din spate a turnurilor de sticla, fara nicio urma de mila sau remușcare.
Cartea se dorește a fi o oda adusa rezistenței și performanței realizate in medii de lucru ostile, un imn inchinat mandriei individuale și naționale, singurele capabile de a salva un individ, un popor, de la o condiție de sclavagism modern, de a-l ridica din mlaștina promiscuitații morale, pana pe varfurile cunoașterii și civilizației, posibile datorita fondului genetic extraordinar cu care am fost inzestrați.

• Limbă: Română
• Editor: Publishdrive
• Data lansării: 4 oct. 2018
• ISBN: 9786069457221

Previzualizare carte

EPILOG

INTRODUCERE... ÎN INFERN

Peștele cel mare îl înghite pe cel mic, Pieter Bruegel cel Bătrân, 1556

„Pe când e omu-n miezul vieții lui

M-aflam într-o pădure-ntunecată,

Căci dreapta mea cărare mi-o pierdui.

Amar mi-e să vorbesc cât de-nfundată

Pădure-a fost, încât de-a ei cumplire,

Gândind la ea mi-e mintea-ncrâncenată."

Dante Alighieri, Divina Comedie

Se spune că iertarea este cea mai mare virtute omenească. Suntem botezați și crescuți în spiritul acestei credințe de origine semită, fiind învățați să întoarcem imediat obrazul pentru a primi și cealaltă palmă, fie ca aceasta ne este administrată de propria conștiință, fie că însăși soarta socotește că a sosit timpul să se distreze cu noi, lăsându-și amprentele pe pielea noastră vestejita de vreme. Iertarea are rolul său, creând în general o lume mai bună, mai suportabilă, însă este prea adesea intens exploatată de o societate, de un mediu, în care personaje patologice, psihopate care, având în mână toate frâiele puterii, își folosesc această armă pentru a-și dezlănțui asupra inferiorilor ierarhici sau adversarilor ideologici toate pornirile atavice, toate fetișurile reprimate, mizând totul pe personalitățile slabe, iertătoare, ale victimelor. Și pentru că, în general, nouă, celorlalți, spectatorilor, nu ne place să ne asociem cu cei atinși de soartă, îi ignorăm complet, vorbind despre ei pe la colțuri, cu voce scăzută, să nu fim auziți. Când semeni de-ai noștri sunt călcați în picioare moral, fiind supuși la torturi demente, pe parcursul a perioade lungi de timp, asistăm jalnici, lipsiți de reacție, fericiți că obiectul opresiunii nu suntem noi sau familiile noastre.

Noi, românii, precum și alte popoare eliberate din dictaturi de lungă durată, în care spiritul civic, mândria individuală și națională, dragostea față de dreptate, au fost complet eliminate prin secționare cu bisturiul, avem tristul obicei, cunoscut de altfel, de a ne auto-ridiculiza, în mentalitatea noastră colectivă fiind perpetuu inferiori altora. Sentimentul acesta s-a născut imediat după revoluție, când am descoperit cu toții că rămăsesem în urmă cu peste 50 de ani comparativ cu civilizația occidentală, însă s-a agravat enorm în ultimii ani și continuă să se agraveze de când treptat, o parte din populația noastră disperată a preluat muncile cele mai nedorite din Europa, cele mai prost plătite, cele mai josnice, inducând ideea unei națiuni second-hand, de unică folosință. Cu atât mai grav mi se pare faptul că a dispărut orizontul de timp față de care ne raportăm, atunci când ne gândim la o lume mai bună. În anii ’90 a fost inventată sintagma „a vedea luminița de la capătul tunelului", ceea ce însemna că eram pe drumul cel bun. Astăzi trăim cu vagul sentiment că mergem din rău în mai rău, dintr-o criză economică, socială și morală, în alta, cu mici intermezzo, de respiro.

În multe zone din Occident, turistului român i se întoarce spatele sau primește un zâmbet disprețuitor atunci când răspunde la clasica întrebare a vânzătorilor de suveniruri: „Where are you from?!" Obișnuim să ne atacăm între noi în mediile corporatiste și nu numai, fără scrupule, pentru o bucată de pâine în plus. Cum de s-a ajuns la o asemenea situație josnică și mai ales care este soluția ieșirii din această drojdie morală?! Ce anume leagă indivizii aparținând civilizațiilor occidentale, ce îi susține în cele mai dificile momente ale istoriei și îi împinge înainte, spre victorie? Ce anume ne dezbină pe noi, românii?!

Există o singură soluție și aceea implica promovarea constantă și intensivă a valorilor excepționale ale neamului nostru, prin referirea la tot ce am creat mai bun noi ca popor, prin accederea la conducere a celor mai valoroși dintre noi, capabili să ne conducă într-o nouă eră. Poate nimic nu mai poate fi făcut pentru noi, copiii revoluției, sau bătrânii nostalgici după jugul comunist, însă copiii și tinerii de astăzi, crescuți într-o atmosferă democratică și liberă, de mândrie națională, de promovare a valorilor individuale și nu de terfelire a lor, nu vor mai accepta cu ușurință să fie călcați în picioare și exploatați fără scrupule de către diverse personaje bolnave, așa cum de prea multe ori am acceptat noi, pentru a pune o pâine pe masă, pentru a plăti o rată de credit.

De douăzeci și cinci de ani canalele media promovează constant ca valori cele mai patologice forme ale existenței umane, ființe contorsionate moral, ce au un singur element în comun- BANUL- indiferent de mijloacele sau forma în care l-au dobândit. Ratingul a adus înjurătura și lipsa de educație în prim plan, creând o conexiune sinalagmatică între ceata de maimuțe ce se scălâmbăie la TV și ceata de acasă, ce sparge semințe și se deparazitează unul pe celălalt în sânul familiei. „Strada a luat locul educației și cunoașterii, preamărind în media cei câțiva ani de glorie ai oricărui tânăr golan, ce terorizează cu gașca lui întregul cartier. Faptul că la maturitate, acești „rebeli bătăuși ajung pe plantații de căpșuni sau înveliți în praf de ciment până la ochi, faptul că își sfârșesc existențele în birturi sordide, acolo unde-și lasă ca amintire și ultimii dinți alături de legendele tinereții, nu este popularizat, nu face un rating suficient de bun. Rămâne emblematică declarația unui realizator de emisiune nocturnă de divertisment: „Eu aș face o emisiune de înaltă ținută morală, în care aș promova personaje valoroase, ce înseamnă ceva pentru neamul nostru, însă nu aș avea rating". Din păcate nu a continuat fraza cu implicitul „De aceea fac aceste emisiuni mizerabile, deplorabile moral și la limita prostituției, că se vinde", poate așa ar fi trezit vreo urmă de mândrie personală în ascultători, determinându-i să schimbe canalul. Acest cerc vicios evoluează în spirală, ducându-ne ca națiune spre adevăratul Infern al conștiinței, din care nimic nu ne mai poate salva. În aceste condiții promiscue, ne mirăm astăzi de rezultatele acestei campanii mizerabile de peste două decenii? Astăzi când în țara noastră nu se mai poate nimeni îmbogăți foarte ușor prin furt și comerț cu terenuri, așa cum „vedetele" media au demonstrat ani în șir în fața copiilor uimiți, ne mirăm oare de faptul că ne pleacă tinerii din țară?!

***

Pentru că avem tendința să uităm prea repede momentele fericite din viață, pentru mulți dintre noi privitul în urma seamănă al naibii de mult cu o Vale a Plângerii, de aici și ideea înrădăcinată în multe filosofii de „viața ca suferință" sau „viața ca ritual de trecere", un scurt pasaj către o existență eternă. Suntem îndemnați în masă să iertăm cât mai mult, pentru că dacă o facem cu toții, automat vom avea o lume mai bună. O lume în care trufia, lăcomia, răutatea, crimă, înșelăciunea nu apar, cu toții fiind preocupați să ne ajutăm aproapele, oricare ar fi acela.

Știm cu toții că aceasta utopie absurdă ne îndepărtează de viața adevărată, că aceste dogme artificiale sunt în totală contradicție cu natura umană – omul cea mai rea dintre fiare – conștientizam cu toții că religiile inventate de oameni sunt mult prea simpliste și convenabil construite – având în centru chiar inventatorul și unicul beneficiar, OMUL – pentru a rezista la o simplă comparație cu complexitatea Universului, însă înaintam orbește, de cele mai multe ori uitând să trăim. Aruncăm prea ușor la gunoi viața reală, singura ce ne este dată, certă, pentru o eternitate iluzorie, o fată Morgana a deșertului existențialist.

Învățăm cum să gândim, suntem educați în spiritul conformist al unei dogme sau alta (acestea se schimbă funcție de regiune și epocă) aproximativ o treime din viață. Cu toate că petrecem aceleași ore nesfârșite închiși în spatele unei bănci, cu toate că transpirăm nopțile dinaintea examenelor, de frică să nu pierdem trenul social, avem tendința de a asocia această perioadă a copilăriei și tinereții cu cel mai frumos interval al vieții noastre, perioada când ne pregătim pentru acei 15-20 de ani de maturitate. Toate celelalte perioade sunt urâte, alergând permanent după salarii și beneficii, muncind istovitor pentru a ne plăti facturile și atunci când în sfârșit câștigăm ceva, risipim totul într-o clipă de euforie, doar pentru a relua corvoadă de la capăt. De cele mai multe ori, când vreo boală fatală sau bătrânețea ne surprind, luându-ne picioarele în plină alergare, suntem uimiți și șocați, ca și cum niciodată nu am fi știut că totul se poate sfârși într-o clipă.

Perioada de maturitate a individului este atât de absurd de scurtă, între vârsta de 30 și 45 de ani, încât pare de neînțeles de ce 99% dintre oameni și-o petrec într-o rutină absolută, stând închiși în spatele unor mici băncuțe din placaj, de doi metri pe doi, terorizați de câțiva slujbași mai bine plătiți, așteptând ora 17 pentru a fugi cu metroul spre o viață la fel de sordidă în fața televizoarelor.

De prea multe ori am întâlnit indivizi la vârsta a treia vorbind despre copilărie și tinerețe cu nostalgie și candoare, despre epoca în care totul era mai colorat, mai gustos, mai iubitor. Trăncănesc înconjurați de ascultători îngăduitori și înțelegători și egoiști, ce se gândesc de fapt la propria copilărie: „fiecare om își vede trecutul în culori mai vii. Am refuzat să cred în acest argument și am discutat cu acei oameni despre prezentul lor, de ce acesta este atât de sordid și tern?! Majoritatea mi-au răspuns că au o vagă idee despre perioada dintre 30 și 40 de ani; rememorează în flash-uri scurte nașterea primului copil, prima mașină adevărată, prima vacanță în străinătate, prima promovare sau primul bonus de performanță. Însă atunci când se gândesc la perioada de după 40 de ani, anii parcă zboară mai repede, ca și cum timpul s-ar grăbi să termine odată ce a început. Sunt anii eșecurilor, ai victimizării, ani de suferință în care goană de la o lună la alta pentru plata facturilor devorează întreaga conștiință, precum un vierme ce se hrănește din cortex. Câștigi mai mult, nu te opri- vom cumpăra o casă mai mare, vom lua o mașină mai scumpă, vom da în sfârșit copiii la o școală privată, la un liceu mai bun. Le este greu să își amintească ce au făcut într-un anume an, și atunci își explică trecerea timpului în termeni simpliști: „anul când mi-am schimbat mașina, „atunci când am schimbat parchetul, „anul ăla rău, atunci când am divorțat etc. Pentru cei mai norocoși dintre ei această vârstă trece fără nicio urmă, rutina serviciului și cea a vieții personale înghițind totul într-un bulgăre mare de amintiri amestecate și confuze, ce se rostogolește inevitabil spre punctul terminus. Cred că pentru mulți dintre aceștia, aniversarea vârstei de 60 de ani îi lovește cu o măciucă în moalele capului, aducându-i violent la realitate.

Este oare corect pentru ființa umană să învețe continuu timp de 30 de ani, pregătindu-se pentru a se bucura de cincisprezece ani de cunoașterea combinată cu putere fizică? Pare nejustificat de mult și mai ales nedrept. Însă corporațiile capitaliste au avut grijă să rezolve această problemă pentru noi, întrucât au făcut că exact această perioadă să fie și cea mai încărcată de sentimentul fricii de pierdere a locului de muncă. Spre sfârșitul acestei perioade oameni de altfel maturi și în putere ajung să se gândească cu speranța la pensionare, că la o salvare. De ce? Pentru că postul lor este vânat deja de tineri de 25 de ani ce acceptă jumătate din salariu (neavând pe nimeni în întreținere), muncesc zece ore pe zi prestând benevol ore suplimentare (nu îi așteaptă nimeni acasă), de imigranți puternici ce vor să strângă ceva bani trăind în condiții mizere, este vânat de schimbările tehnologice ce fac ca și cei mai conștiincioși dintre angajați să fie înlocuiți în cele din urmă de o mașină. Aceasta este perioada când cei mai mulți dintre oameni își pierd locul de muncă pentru prima dată, de multe ori definitiv.

Într-o corporație aflată în schimbare, salariile mari sunt cele mai vânate și eliminate. Când vântul unei crize economice bate prin birouri, răsturnând ceștile de cafea și desfrunzind plantele decorative, ar trebui să te aștepți la un telefon de la Resurse Umane. Au trecut câteva zile, luni și telefonul nu a sunat încă? Folosește acest timp pentru a-ți căuta de lucru sau a începe o afacere, acel telefon este la fel de inevitabil ca moartea și taxele, așa cum spun americanii. Este șocant, este nedrept, însă oamenii trebuie să se obișnuiască, acest fenomen este abia la început, cu siguranță nu trebuie invidiați muncitorii ce vor trăi în anul 2150. Ce vor face ei atunci, când 75-80% din locurile de muncă vor fi robotizate, în timp ce restul vor fi ocupate de oamenii dotați cu cel mai ridicat IQ, lucrând în cercetare?!

Când eram copil am citit o carte la modă pe atunci, scrisă de Serge Brussolo, în care eroul principal era un bătrân de 80 de ani, ce nu-și amintea nimic din întreaga sa viață. Amintirile lui se opreau undeva pe la 20-30 de ani, când parcă intrase într-un somn adânc și fără vise și se trezise în pragul morții. Eroul respectiv găsește aproape imediat elixirul tinereții, întinerește brusc și brutal, trece prin multiple aventuri în care salvează în treacăt și lumea, doar pentru a descoperi că în tot acest timp fusese unealta unui personaj malefic, din umbră. Atunci când acesta personaj își atinge scopul, eroul nostru afă că totul a fost doar un joc, îmbătrânește imediat din nou și se retrage într-un cotlon așteptându-și sfârșitul. Îmi amintesc că am fost dezgustat de întreaga poveste; preferam că totul să se fi sfârșit rapid, la începutul cărții, așa ar fi fost mai ușor de suportat pentru toată lumea, atât pentru eroul nostru, cât și pentru noi, cititorii acelei cărți. Și cu toate astea am recitit de mai multe ori cartea, parcă sperând că acele aventuri să aibă un alt deznodământ. Așa apar religiile, din dorința noastră, a tuturor, de a evita ceea ce este de neevitat, de a schimba ceea ce este de neschimbat. Acestea pot fi povestiri sau saga mai mult sau mai puțin captivante, mai complexe sau nu, pot avea unul sau mai multe personaje, însă cele mai bune dintre ele sunt cele ce se sfârșesc într-o notă pozitivă, plină de speranță. De fapt, cele mai iubite și îndrăgite epopei religioase sunt acelea ce îți promit totul, fără rezerve, transformând viața reală – prin comparație – într-o anexă lipsită de importanță a vieții închipuite viitoare.

Ai greșit, ai trăit o viață mizerabilă, făcând mult rău celor din jurul tău? Nicio problemă, roagă-te o perioadă bine definită de timp, proporțională cu amploarea răului făcut și vei fi izbăvit. Nu mânca produse animale atunci când ți se cere, respectă cu strictețe zilele precizate, ajuta foarte mult la salvarea spiritului. Ești asuprit la locul de muncă, ești călcat la propriu în picioare, în fața întregii echipe de lucru, ești umilit ani în șir, doar pentru plăcerea personală a unui directoraș plătit să o facă sau a unui patron cu 4 clase? Te îmbolnăvești de boli ale stresului, faci radio și chimo-terapie în timp ce postul tău este preluat instantaneu de altcineva? Din nou nicio problemă, totul este aranjat dincolo pentru tine; continuă să suferi – neuitând să mulțumești din plin pentru că măcar ești încă în viață – și vei fi răsplătit cu o existență veșnică plină de desfătare, implicit aceea de a ști că directorașul respectiv este prăjit la foc mic undeva spre centrul pământului, în locuri special amenajate. O urmă de îngrijorare te frământă câteodată – dacă și directorașul se căiește spre sfârșitul vieții, după o viață întreagă de plăceri și abuzuri, atunci când pensionar fiind începe să îl apuce frică?! Ce te faci atunci? Îl vei întâlni lângă tine la masa veșnică, sorbind ambrozie cu gheață din același pahar de unică folosință, râzând cu gura până la urechi și bătându-te pe umăr în timp ce rememorați împreună cele mai haioase momente corporatiste. Sigur, va regreta vila pe malul lacului și Mercedes-ul din garaj, dar mai ales va regreta senzația de putere meschină pe care a experimentat-o... Dar nu-i nimic, ești învățat să spui, sigur, atunci când o religie este creată pentru mase, ea are și puncte tari și slabe, cine suntem noi pentru a le judeca?!

De fapt, dacă am avea curajul să deschidem o carte de Istorie a Religiilor, am afla că – deși Homo Sapiens este aproape neschimbat de peste 200.000 de ani – doar în ultimii 3.000 de ani s-au perindat asupra civilizației zeci de religii, unele mai interesante decât altele, majoritatea izvorâte din mințile înfierbântate de soare ale Orientului Mijlociu și că noțiunea de „Infern" a apărut relativ recent, fiind adoptată imediat de masele de sclavi ce visau la răzbunarea cerească, întrucât cea terestră, reală, le era imposibilă. De altfel putem remarca în acest moment și principalul defect al tuturor acestor epopei religioase: sunt excesiv de egocentriste. În speranța și egoismul atroce de a se salva pe sine, Omul a avut grijă ca toate celelalte ființe ce conviețuiesc alături de noi, ce din punct de vedere etic au aceleași drepturi, având de cele mai multe ori o viață morală net superioară nouă, să devină simple accesorii, ce trăiesc și mor doar pentru a ne face nouă plăcere, sau pentru a ne hrăni. Totul a fost creat și ne-a fost dat nouă spre exploatare, astfel ca pornind de la acest dat, să putem începe în a ne exploata între noi. Aa, ne place foarte mult un cățel, se bucură tare când ne întoarcem acasă, are o culoare și o formă plăcută ochiului nostru? Nicio problemă, am creat un rai al cățeilor, acolo unde ei merg după moarte! Dar asta e o excepție, deși mai există și un mic rai al pisicilor, precum și o anexă mai puțin clară a peștilor aurii. Totul separat de al nostru, bineînțeles, nu amestecăm totuși lucrurile încât, atunci când cu adevărat ne punem întrebarea ce naiba o să facem noi între noi acolo în Paradis, ne rușinăm subit si schimbăm gândul, întrucât știm că o să fie tare plictisitor.

Timp de mii de ani, toată această literatură populară a contribuit și a servit unui scop unic: aservirea mulțimilor muncitoare. Au fost construite ghiduri practice de comportament social ce au permis controlul marilor mase de către o clasă privilegiată. Aceasta din urmă și-a jucat rolul din plin, simulând compasiunea, dăruirea, smerenia, construind lăcașe de cult în timp ce acumulau averi uriașe prin afaceri de culise. Mai mult, când acești norocoși ai sorții și acoliții lor au socotit că este momentul potrivit de a-și mări domeniul, au invocat încălcări ale normelor sociale și religioase pentru a scălda în sânge întregi teritorii. Spre exemplu, la cucerirea regatului Ierusalimului de către cruciații conduși de Godefroy de Bouillon, în 1099, a avut loc un măcel monstruos, în care aceștia au ucis – cu sângele șiroind în râuri pe străzi până la glezne– copii, femei și bărbați de orice naționalitate și etnie, într-o frenezie demnă de animale de pradă, dacă aceste animale s-ar ucide între ele. Toate aceste lupte au fost purtate tot cu sprijinul maselor îndoctrinate sărace, acestea nutrind speranța fie că își vor salva sufletele (vezi Cruciadele), fie că se vor îmbogăți prin jaful general ce urma de regulă după fiecare măcel.

Însă această carte nu este despre religie, nu este despre umilință, cu toate că ele constituie liantul, suportul, ci despre demnitatea individuală și despre respect în comunitate în lumea modernă. În zilele noastre, în corporații, se vorbește enorm despre noțiunea abstractă de „ECHIPA", se fac cursuri de comunicare, de management, de gestiune a timpului, rareori însă se aplică ceva din aceste teorii. Corporațiile multinaționale reproduc fără să vrea la scară mare complexitatea unui domeniu feudal tipic, cu toată rapacitatea, răutatea și exploatarea umană ce decurge din asta. Poate tocmai din acest motiv în interiorul unor asemenea organizații se simte nevoia de a minți angajații cu tot felul de jocuri și concursuri, pereți colorați și team building-uri pompoase.

De ce să vorbim despre demnitate? De ce despre respect? Deoarece mai mult decât noțiunea de iertare și promisiunea vieții veșnice, noi trebuie să învățăm astăzi mai mult ca oricând să ne prețuim viața ce ne-a fost dată, să ne bucurăm la maxim de această scurtă perioadă și să nu permitem niciodată cuiva să ne afecteze acest drept al nostru, indiferent de canonul economic, social și religios din care facem parte. Dacă toți am conștientiza și aprecia acest lucru, atunci nu ar mai fi nevoie de convenții corporatiste pentru a ține lucrurile sub control, iar noi toți am acționa din pură pasiune și din dorința de a ajuta, mai degrabă decât din frică, din lașitate.

După căderea Cortinei de Fier, în țările din Estul Europei au venit și și-au implantat rădăcinile o serie de companii multinaționale, acaparând practic întregul spectru economic: de la comerț și industrie, până la agricultură și servicii financiar-bancare. Au achiziționat totul ieftin, aproape gratis, însă nu s-au simțit vinovate în vreun fel pentru asta, întrucât ele aduceau know-how, locuri de muncă, sisteme informatice și, considerau ele, civilizație. Nici cei ce au vândut nu s-au simțit vinovați, întrucât dincolo de interesul personal aveau certitudinea că acele companii vor avea un destin mai bun, se vor face investiții, vor fi create locuri de muncă. Doar statul, în calitate de vânzător, oricum nu știa ce să facă cu acele întreprinderi, nu? Ar fi devenit oricum în scurt timp fier vechi. Și poate că acesta a fost adevărul la început.

Însă în numai câțiva ani, foarte mulți străini/expați trimiși din Occident, de la centru sau relocați de prin Africa să conducă afacerile în Estul Europei au înțeles repede un lucru – nu numai achiziția inițială era ieftină, ci TOTUL era ieftin. Aproape toate tinerele drăguțe plătite pe lună cu 100 euro/dolari erau imediat flatate și dispuse să iasă la o cafea cu directorul francez/englez ce împărțea funcțiile în companie. Cu salariul pe care îl câștigau acești manageri aici și care în cele mai multe cazuri reprezenta echivalentul salariilor lunare a 90 de angajați localnici, cu tot cu șefii de serviciu și cu directorii de departament indigeni, puteau cumpăra o jumătate de oraș, asta în condițiile în care casa, masa și educația propriilor odrasle erau asigurate tot de companie.

Au descoperit – relativ repede – că pot ridica din ce în ce mai mult tonul față de subordonații locali, trecând la țipete animalice și ordine care nu ar fi fost acceptate nicio secundă în țările lor de origine, însă aici, doi pași spre est, erau înghițite pe nemestecate de angajați sperioși, panicați că își vor pierde serviciul pentru care înfruntaseră interviuri extrem de dificile, cu zeci de candidați pe post. Pe acest fond, a apărut un alt fenomen, ce a cunoscut propria sa evoluție, alimentat strict de egoismul și dorința de înavuțire a localnicilor. Pe lângă amante și femei ușoare, însă determinate, promovate rapid în poziții suport, au evoluat și tot felul de alți indivizi ce s-au dovedit fără scrupule în implementarea ordinelor expaților. Indiferent cât de exagerate, cât de nedrepte ar fi fost aceste ordine, cât rău ar fi făcut propriilor conaționali, acești indivizi le executau fără comentarii, asigurându-și poate 100 euro la salariu în plus, sau poate șansa efemeră a unei viitoare promovări. Să-i faci pe plac stăpânului și să te ferești din calea protejatei(lor) acestuia a devenit litera nescrisă în orice companie. Și aici iarăși ne apropiem de societatea medievală – ar fi fost posibilă oare conducerea satelor de șerbi și iobagi de o singură familie, fără contribuția fundamentală a câtorva oameni aleși chiar din rândul celor asupriți?! Răspunsul este NU, iar generațiile moderne se uită cu uimire și neîncredere la sutele de ani de asuprire a poporului, neînțelegând cum a fost posibil.

Cu toții cunoaștem istoria pătrunderii armatelor naziste catolice în Europa de Est, precum și genocidul absurd pe care l-au produs. Milioane de oameni au fost uciși într-un timp relativ scurt și în condiții nedemne de rasa umană, religioasă sau nu. Mai puțini știu însă că -in timp ce armata germană lupta pe frontul de est- genocidul a fost înfăptuit de mici trupe formate din polițiști și funcționari publici, ce s-au folosit de populația locală, cerându-le acestora, pe bază de voluntariat, să ucidă în numele lor. Pare de neînțeles astăzi cum 10.000 de oameni erau uciși în fiecare zi de o trupă de câțiva germani ce conduceau un întreg aparat local, bine organizat, în care lucrau poate vecinii celor ce urmau a fi uciși. Însă așa s-au petrecut lucrurile, iar docilitatea celor ce erau zilnic trimiși la moarte ridică semne de întrebare chiar și în zilele noastre. De ce 10.000 de oameni acceptau cu bună știință toate acele indicații date de câțiva oameni, de cele mai multe ori beți, indicații care îi duceau la o moarte inumana, fără să protesteze? Răspunsul acestui comportament în fata nedreptății supreme este- și se poate urmări chiar și în corporațiile de astăzi – că masele de oameni au tendința să respecte ceea ce ele percep ca procese și organizații complexe, superioare. Tribunale ale conștiinței, care le-au decis soarta. La aceasta se adăugă și educația și valorile religioase, ale umilinței și ale iertării, ce împing individul și masele la lipsă de mândrie și supunere docilă.

În primii ani de după ’89 popoarele din estul Europei aveau sentimentul pregnant al inferiorității față de managerii și conducătorii veniți din țările occidentale. Atâția ani îi așteptaseră să vină și să-i elibereze de sub jugul comunist, încât atunci când acest lucru s-a întâmplat, s-au lăsat ușor manevrați de către aceștia, precum populațiile băștinașe din Americi la sosirea primelor corăbii spaniole. Iar acești expați, la început sceptici și reținuți, obișnuiți cu etica occidentală, în scurt timp și-au atribuit puteri supraomenești în fața acestor mase timorate, punându-și în practică în aceste țări toate frustrările sexuale, personale și manageriale pe care le aveau sau poate le-au descoperit aici. Ești un străin scund, urât și cu ochelari, ce nu a avut o prietenă reală până la 25 de ani, umilit de toți colegii din liceu? Ești un bătrân de peste 60 de ani, cu ochelari din funduri de sticlă, alcoolic, chel și cu barba albită de vreme? Nu-i nimic, dacă soarta și relațiile înalte de prietenie la Centru ți-au hărăzit o poziție într-una din filialele din Est, vei avea parte de tot ce ți-ai dorit și visat vreodată, fără ca acest lucru să aibă vreo legătură cu afacerile, bineînțeles. Fete de 25 de ani, proaspăt ieșite de pe băncile școlii îți vor zâmbi pline de iubire, ca în fața unui nou Dionis, îndeplinindu-ți toate dorințele gândite sau negândite, tineri excepțional de inteligenți se vor ploconi și-ți vor asculta platitudinile și ideile stupide de parcă ar fi pildele lui Socrate. Poți lansa atacuri verbale și meschine, umilind departamente întregi, cu capetele plecate, jignindu-i, înjurându-i de mamă, blestemându-le și batjocorindu-le neamul ce i-a adus în această situație convenabilă, fără nicio consecință! Natura dezbinată a românilor, ce pornește de la mentalitatea sănătoasă de „fiecare pentru el", îți va facilita aceste lucruri. Oficial, totul se face pentru business, pentru atingerea țintelor comerciale. Acționarul străin dorește să-și recupereze puținii bani plătiți pentru achiziționarea companiei încă din primul an, poate în maximum 2-3 ani, cum nu s-ar întâmpla nicăieri în lumea civilizată, indiferent de natura investiției. În particular însă, vătaful numit este liber să procedeze cum dorește, nimeni, nici chiar cei asupriți, nu vor protesta vreodată. În rarele cazuri în care cineva îndrăznește să ridice capul, este invitat imediat la Resurse Umane, unde este concediat și împins afară pe ușa din spate a instituției, departe de ochii curioși ai colegilor.

Atunci când m-am alăturat unui grup financiar internațional, una dintre primele povesti ce mi-au fost împărtășite de colegii mai vechi a fost aceea a înființării Departamentului Corporate, imediat după preluare, undeva la începutul anilor 2000. Un străin în vârstă, în pragul pensionării, a sosit în țara noastră pentru a înființa un departament de vânzări dedicat servisării nevoilor de finanțare ale marilor corporații. A început, așa cum era normal, să recruteze personal. Coincidență sau nu, individul a recrutat exclusiv fete foarte tinere, 24-28 de ani, blonde înalte și pline de voința de a reuși. Lucrurile astea se simt în timpul unui interviu, doar de-aia se organizează, nu? Mi s-a povestit cum decurgeau ședințele de vânzări: individul venea cu laptop-ul și întreba ce fel de muzică doresc fetele să asculte, după care se așeza pe un scaun și fiecare fată venea și i se așeza în poală... adevărată sau nu, povestea exprimă spiritul unei întregi decade, ce din păcate într-o formă ușor voalată continuă și în zilele noastre.

Pornind de la propriile experiențe mai mult sau mai puțin fericite sau nefericite, pornind de la experiențele împărtășite de prieteni și cunoscuți, voi încerca în paginile ce urmează să descriu o lume ascunsă în spatele reclamelor luminoase, în spatele brand-urilor impunătoare, în spatele gulerelor albe școlite sau mai degrabă nu. Acest sistem ermetic funcționează ireproșabil și astăzi bazându-se pe frica individuală de a lua atitudine, de a povesti despre propria experiență.

Să reacționezi sau să protestezi față de o corporație ce s-a comportat excesiv și nejustificat de nedrept față de tine, abuziv chiar? Interzis! Nu numai că vei fi expulzat de oameni de Resurse Umane, indivizi ce și-au pierdut demult vocația, adevărați călăi antrenați să facă acest lucru într-o manieră eficienta, ci vei avea de suferit în viața profesională, întrucât orice interviu viitor îți va solicita referințe de la vechiul loc de muncă. Nu le primești? Nu te vei putea angaja într-o poziție pentru care ești pregătit și pe care o meriți.

Să dai în judecată o instituție sau o persoană pentru tratament abuziv? Interzis și lipsit de minte, îți vor spune zâmbind toți prietenii, colegii și chiar și prezumtivul inculpat. Nu se pune problema că ai dreptate, sigur că ai și vei câștiga. Însă acel proces este public, va apărea la o simplă căutare pe Internet, iar acest lucru va face să nu mai găsești niciodată un loc de muncă potrivit experienței tale. O viață distrusă.

Cu cât funcția pe care o deții este mai sus în organigrama corporației, cu atât ești mai captiv sistemului, fiind nevoit să suporți orice abuz fără crâcnire. Multiplele asociații și comisii de breaslă oficiale sau subterane, ce există în orice domeniu, fac ca directorii de top, expații, să se întâlnească destul de frecvent la mese protocolare. Acolo ei își pot împărtăși convivial impresii despre manageri locali impertinenți, subalterni revoltați, avertizându-i pe toți ceilalți să nu cumva să facă greșeala de a le oferi un loc de muncă. Atunci ai să constați că imediat după ce treci de primele două-trei interviuri profesionale, subit nu mai ești sunat pentru interviul final, deși nu ai greșit cu nimic. Cineva a avut grijă să te suprime, ca răzbunare pentru vina fatală de a fi ridicat privirea.

Atât de sigur pe el s-a simțit un fost manager străin, un tip de o etică cel puțin spus discutabilă, încât enervat, m-a amenințat că „nu voi mai lucra niciodată în țara mea, va avea el grijă de asta!" În ce univers un expat, venit de doar 2 ani în țara noastră, poate face o astfel de afirmație fără nicio consecință? Să vii să mă ameninți în propria mea tară că va trebui să plec pentru a mai putea lucra vreodată? Bineînțeles, nu detaliez aici faptul că nu avea deloc dreptate, o voi face la capitolul potrivit, însă acest lucru arată siguranța de sine a câtorva indivizi privilegiați într-o țară ce li se ploconește la picioare, făcând temenele pentru un ban în plus. Oare un român excepțional, ajuns manager într-o țară civilizată din Occident, poate emite asemenea declarații față de un subaltern? (‘Îți promit eu, Gigel, că nu vei mai lucra niciodată si nicăieri în Marea Britanie, ascultă la mine!’). Absurd, nu?!

Sistemul funcționează netulburat dincolo de protestul individual, dacă acesta este singular. Însă dacă o națiune întreagă conștientizează că a sosit timpul să își cunoască valorile, să își recapete mândria și să pună punct odată pentru totdeauna acestor nedreptăți, atunci lucrurile se pot schimba.

Pentru aceasta am decis să scriu această carte, pentru a face să renască demnitatea și mândria națională și individuală, pentru a învăța să spui NU atunci când ți se solicită o absurditate, pentru a riposta atunci când ești jignit, umilit, marginalizat, plătit disproporționat, muncit peste zece ore pe zi până la epuizare! Știu că nu voi convinge prea mulți să-și schimbe atitudinea, întrucât spiritul de turmă și aservirea sunt mult prea adânc înrădăcinate în noi, însă dacă și un singur om se va schimba citind acest volum, pentru mine este suficient.

Povestea relatată în cartea de față se întâmplă undeva în Estul Europei, locație unde specificul local și parcursul istoric permit toate aceste abuzuri, față de o populație parcă veșnic învățată cu umilință.

Lectura frumoasă!

AUTORUL

CAPITOLUL I

INCEPUTURI

Ralph Hedley, The Tournament, 1898

Nimic nu doare-atât de rău

decât de-un timp ferice-a-ți fi aminte

în timp de-amar.

Dante Alighieri, Divina Comedie

Am crescut într-un orășel liniștit, situat pe malul unui mic râuleț cu apă sărată. Însă nu am ajuns acolo încă de la început. Până la vârsta de nouă ani am locuit într-un sat din apropiere, acolo unde statul comunist le repartizase părinților mei o locuință de serviciu.

Tatăl meu era de meserie agronom, ocupând o funcție de Șef de fermă la Întreprinderea Agricolă de Stat din zonă. Un om ce reușise să răzbată în viața prin propriile puteri, împotriva voinței părinților săi, tatăl meu se mândrea și o face și în zilele noastre cu șirul nesfârșit de note de zece, cu bursa de merit ce îl întreținuse în facultate și cu capacitatea nelimitată de muncă. De dimineață devreme, până târziu în noapte, alerga de la un ogor la altul, luptând să se remarce prin producții record în ochii directorului general, al cărui loc l-a și luat la un moment dat. Mama era medic pediatru la cabinetul local și norocul meu era că muncea doar o jumătate de zi, astfel că putea sta cu mine o mare parte din timp.

De mine avea grijă o familie de muncitori, o femeie în vârstă, ce mi-a fost și bonă și bunica, precum și nepoatele acesteia atunci când era prea bolnavă să poată veni. De la ele am luat la vârsta de 6 ani virusul hepatitei A, ce m-a ținut încă un an acasă, la joacă, însă urmând un regim alimentar strict. M-au dus cu toții să mi se recolteze analizele de sânge la spitalul din oraș, una dintre multele măcelarii autorizate încă de pe atunci, dotate minimal, acolo unde experiența medicilor o rivaliza cu succes pe cea a asistentelor medicale. Bineînțeles că n-am avut norocul să mi se găsească vreo venă, deși m-au înțepat de câteva ori în ciuda plânsetelor mele disperate. Mă țineau nemișcat vreo doi-trei adulți, în timp ce ochii vigilenți ai asistentei îmi scrutau brațele, înțepând acolo unde se întrezărea o vagă culoare albăstrie. După o vreme au renunțat și au recurs la soluția finala- recoltarea sângelui direct din gât. Da, da, din gât, dintr-o venă sau artera oarecare, aici cel puțin nu puteau da greș. Au reușit să-și atingă scopul până la urmă, după ce m-au umplut de sânge, eu încetând între timp să mai plâng, fiind mult prea convins că urmează să mă omoare. Nu citisem încă romanele de groază pe care aveam să le ador mai târziu, însă întreaga scenă putea fi zugrăvită lejer de un regizor precum Sam Raimi, sau de un scriitor precum Stephen King. Mulțumiți că au obținut în sfârșit mult dorita eprubetă plină, medicii au anunțat sentențios că voi fi internat pe termen lung, urmând a fi supravegheat în spital. Îmi amintesc că am plâns atât de mult încât bietei mele mame i s-a făcut milă de unicul său fiu și a decis că voi sta acasă, într-o cameră separată, urmând un regim sever de crudități. Așa mi-am petrecut eu perioada dintre 6 și 7 ani, repetând acasă cu mama câteva semne și litere și mai ales învățând să scriu cu mâna dreaptă.

De mic am făcut totul cu stânga; șutam cu piciorul stâng la fotbal, aruncam pietre cu mâna stângă, începusem să desenez ținând creionul în mâna stângă. Inacceptabil pentru societate, de rău augur pentru viitorul meu luminos, a decretat mama, și mi-a legat mâna de corp, forțându-mă să scriu cu dreapta. Îmi amintesc doar cât de absurd mi se părea la început, aproape scăpam creionul din mână, întrebându-mă ce oameni întregi la minte acceptă să țină instrumentul de scris într-o manieră atât de incomodă. Însă în cele din urmă am reușit, devenind ambidextru, iar astăzi scriu și desenez cu plăcere cu ambele mâini. Uitându-mă la colegii mei stângaci din facultate, mai târziu, la modul ciudat în care își țineau foile de scris, scriind aproape vertical, m-am felicitat mereu că eu am reușit, am felicitat-o pe mama că mi-a impus, pentru că astfel eu nu eram un ciudat ca acei oameni și poate urma să fiu acceptat mai ușor de societate. Știu că acest lucru sună a blasfemie în zilele noastre, când orice formă de constrângere este interzisă, iar educația supremă constă în lipsa completă a acesteia. Părerea mea- învechită poate- este că odraslele trebuie familiarizate cu disciplina și greutățile încă de mici, pentru a educa un spirit puternic. Nu cred în aceia ce își feresc copiii de lumea reală, selectându-le cu grijă prietenii, școala, programul TV, cărțile citite și muzica ascultată. Când vor scăpa în adolescență din acest mediu artificial, acești copii vor exagera în toate privințele, vor recupera, întrucât poate ați observat faptul că viața are tendința să le egalizeze și să le compenseze pe toate.

Când în sfârșit am început școala, la 7 ani împliniți la 1 August 1984, eram deja cu cel puțin un cap mai înalt decât toți colegii din întreaga instituție și cu cel puțin zece kilograme mai greu. Pozele din acea perioadă sunt de-a dreptul hilare, eu apărând de regulă la capătul unui lung șir de elevi aliniați pentru fotografie, de parcă aș fi un invitat din gimnaziu, în trecere pe acolo. Doar mutra mea speriată mai repara puțin situația, fiind ca toți ceilalți copii dornici să reușim, dacă tot am intrat în horă. Nu se știe cum și de ce, întrucât nu există cazuri similare în familia mea, am crescut întotdeauna foarte repede, astfel ca la finele școlii generale aveam deja peste 1,80m, într-o generație în care înălțimea nu era un lucru comun, datorită alimentației sărace în vitamine și nutrienți, impusă de regimul comunist.

Astăzi pare absurd, însă în acele vremuri puteai fi în situația să nu ai pe ce cheltui banii câștigați din salariu. Astăzi trăim de

Recenzii pentru Infern Corporatist

[Buzea Adrian · Evaluare: 5 din 5 stele]

Foarte bine scrisa, imaginatie combinata cu realitatea cruda a zilelor noastre. Mi-am revazut parte din viata. Bravo !