Insirand Margele

De Ilana Gavozdea Holloway

Da, pentru americani sunt pui de Dracula - Dracula Baby - pentru ca sunt din Transilvania, nascuta si crescuta in Romania comunista. Numele meu este Ileana.
Era anul 1958, in orasul Cluj.
Aceasta s-ar putea sa fie prima amintire din viata mea:
Zapada alba, imaculata acopera totul si inca tot mai ninge. Abia pot sa aud sunetul camionului - cu care ne mutam - avansand incetisor pe strada. Mirosul de benzina din cabina camionului si miscarea continua imi facea rau si greata.
Abia implinisem trei ani, cu cateva zile inainte, iar familia mea se muta intr-o casa mai mare, deoarece mamica mea, Paula, astepta sa ne aduca Barza un fratior, pentru mine. Cumva, Barza s-a incurcat din cauza mutarii si ne-a adus o fetita in locul unui baietel. Pentru mine a fost evident - Barza ne-a adus copilul altcuiva, dar pe mama si tata nu parea ca ii deranja. Mi-am luat papusa marinar din cutia mea de jucarii si cu ea in brate, am asteptat cu rabdare luni de zile pentru ca Barza sa-si repare greseala, dar nu a reparat-o.
Fetita, pe care parintii mei au numit-o Ioana, era draguta, fina si grasuta, iar mama petrecea mult timp cu ea. Era prea adorabila sa nu o iubesti.
Vremea s-a incalzit si iarba proaspata, verde era ca o patura moale peste cea mai mare parte a curtii din fata si in jurul gropii de nisip. In umbra intunecata a brazilor erau multe Lacramioare, iar in partea insorita tufe de maces. Tare mi-e dor de marmelada de Macese a mamei mele... textura catifelata si gustul dulce-acrisor.
Gradina mare din spate avea pomi fructiferi, tufe de strugurei si agrise. In fiecare dimineata, ma asezam in iarba doar ca sa vad mugurii si florile schimbandu-se in noi picaturi rosu-rubinii de fructe acrisoare si delicioase. N-am vazut niciodata schimbarea magica, dar a doua zi dimineata erau mai multe si mai mari. Uimitor!
Aceasta era ,,lumea noastra". Ne jucam toata ziua, mai ales in fata, pentru ca mama sa ne poata vedea de la fereastra bucatariei. Cand spun: ,,lumea noastra" ma refer si la ceilalti patru copii care locuiau in aceeasi casa, cu mine si cu sora mea Ioana. Curtea era ,,realitatea noastra" si nu avea nicio legatura cu lumea exterioara.
Deasupra noastra locuia Coca, o veche prietena al mamei mele si fiului ei Toni, poreclit Zgaila, care era doar cu cateva luni mai mare ca mine. Era ca un inger infometat: parul ondulat, blond cenusiu, numai piele si os si plin de zgarieturi - unele vindecate, altele noi - de la toate aventurile din tanara sa viata. Mama mea de foarte multe ori il invita pe Toni la noi la cina cand mama lui intarzia sa vina acasa. Toni alerga mai repede decat mine, se catara mai sus decat mine in toti copacii si el era amicul meu.
Un preot ortodox si sotia sa locuiau alaturi. Micuta lor nepoata Ioana Varna, fiica unui renumit chirurg ortoped pediatru din orasul nostru, locuia cu ei, cea mai mare parte a anului. Am numit-o pur si simplu Ioana, pentru ca sora mea mica a sfarsit prin a fi Ioana-mica. Era aproape albinoasa, cu ochii albastri usor bulbucati si cu cea mai alba piele pe care am vazut-o vreodata. Sandvisurile ei erau paine alba cu de unt si gem de caise, in timp ce ale mele era paine neagra de casa cu marmelada de prune. Parul ei era blond deschis, al meu era blond murdar. Ghetutele ei erau maro-deschis, ale mele erau maro-inchis. Am visat ani de zile sa am o pereche de ghetute deschise la culoare. Familia Koslov traia deasupra familiei Varna impreuna cu fiicele lor, Liana si Michaela. Liana era o fetita dulce, dolofana, care era ceva mai in varsta decat noi si foarte rar iesea la joaca. Sora ei mai mare, Michaela, era considerabil mai mare decat noi si n-a avut niciodata nimic de-a face cu noi. (...)

• Limbă: Română
• Editor: Ilana Gavozdea Holloway
• Data lansării: 24 feb. 2021
• ISBN: 9786060712992

Previzualizare carte

ÎNȘIRÂND MĂRGELE

Povestiri ale unui puiuț de Dracula emigrant

Copyright

Înșirând mărgele

COPYRIGHT 2021 ILANA GĂVOZDEA HOLLOWAY

COPYRIGHT 2021 Editura LETRAS

Toate drepturile rezervate.

ISBN ePub 978-606-071-299-2

Redactor de carte și corectura: Lucian Eustațiu Mihăescu

Coperta: arch. Ilana G Holloway & arch. Lucian Eustațiu Mihăescu

Publicat de Letras

https://letras.ro/

Distribuit de https://piatadecarte.net/

Contact editura: [e-mail]

[e-mail]

Această carte este protejată de legea dreptului de autor.

Din respect pentru autorul cărţii, folosiţi-o pentru uzul personal.

Puteţi reproduce extrase din această carte în limita a 300 de cuvinte, pe site-ul, blogul dvs., în reţelele sociale, folosind întotdeauna semnele citării, urmate de titlul cărţii ÎNȘIRÂND MĂRGELE, un link către această carte şi către Editura Letras.

Toate drepturile rezervate. Nicio parte a acestei publicații nu poate fi reprodusă, stocată sau transmisă sub nicio formă sau prin orice mijloace, electronică, mecanică, fotocopiere, înregistrare, scanare sau altfel fără permisiunea scrisă a editorului. Este ilegal să copiați această carte, să o postați pe un site web sau să o distribuiți prin orice alte mijloace fără permisiune scrisă.

Drepturile morale. ILANA G HOLLOWAY afirmă dreptul moral de a fi identificat ca autor al acestei lucrări.

Conținut extern. ILANA G HOLLOWAY nu are nicio responsabilitate pentru persistența sau acuratețea URL-urilor pentru site-urile de internet externe sau terțe la care se face referire în această publicației nu garantează că niciun conținut de pe astfel de site-uri este sau va rămâne, exact sau adecvat.

Desemnări. Denumirile utilizate de companii pentru a distinge produsele lor sunt adesea revendicate ca mărci comerciale. Toate numele de marcă și numele de produse utilizate în această carte și pe coperta acesteia sunt nume comerciale, mărci de servicii, mărci comerciale și mărci înregistrate ale proprietarilor respectivi. Editorii și cartea nu sunt asociate cu niciun produs sau furnizor menționat în această carte. Niciuna dintre companiile la care se face referire în carte nu a avizat cartea.

Dedic această carte soțului meu Jim, care mi-a oferit sprijin și încurajare pentru a scrie această carte, fiind sigur că povestea vieții mele poate servi ca inspirație și motivație pentru oamenii care își urmăresc visele.

Cu dragoste în fiecare zi și de două ori duminica

Ilana

***

Vreau să-mi exprim recunoștința tuturor prietenilor mei pentru sprijinul și ajutorul oferit în efortul de editare și traducere. Recunoștința mea specială se adresează prietenilor mei:

Becky McGuigan și

Lucian Eustațiu Mihăescu.

și nu în ultimul rând doamnei Gina Enescu

și domnului Theodor Petre Dumitrescu

de la Biblioteca Centrală Universitară „Carol I"

Cuprins

Înșirând mărgele

Copyright

Partea 1. România

Capitolul 1. Anii Copilăriei

Capitolul 2. Lumea Magică

Capitolul 3. Devreme în Anii '60

Capitolul 4. Anii Adolescenței

Capitolul 5. Anii de Facultate

Capitolul 6. Înapoi în Ardeal

Partea 2. New York

Capitolul 7. Vremuri Grele

Capitolul 8. Totul e Nou pentru Mine

Capitolul 9. Arhitect Proiectant în New York City

Partea 3. Spre Sud

Capitolul 10. Coasta Atlanticului

Capitolul 11. Texas

Partea 4. Mexic

Capitolul 12. Începuturi în Mexic

Capitolul 13. Gringos

Capitolul 14. Anul 2020

Note

PARTEA 1. ROMÂNIA

1958-1983

Capitolul 1. Anii copilăriei

GAȘCA

Da, pentru americani sunt pui de Dracula - Dracula Baby - pentru că sunt din Transilvania, născută și crescută în România comunistă. Numele meu este Ileana.

Era anul 1958, în orașul Cluj.

Aceasta s-ar putea să fie prima amintire din viața mea:

Zăpada albă, imaculată acoperă totul și încă tot mai ninge. Abia pot să aud sunetul camionului - cu care ne mutam - avansând încetișor pe stradă. Mirosul de benzină din cabina camionului și mișcarea continuă îmi făcea rău și greață.

Abia împlinisem trei ani, cu câteva zile înainte, iar familia mea se muta într-o casă mai mare, deoarece mămica mea, Paula, aștepta să ne aducă Barza un frățior, pentru mine. Cumva, Barza s-a încurcat din cauza mutării și ne-a adus o fetiță în locul unui băiețel. Pentru mine a fost evident - Barza ne-a adus copilul altcuiva, dar pe mama și tata nu părea că îi deranja. Mi-am luat păpușa marinar din cutia mea de jucării și cu ea în brațe, am așteptat cu răbdare luni de zile pentru ca Barza să-și repare greșeala, dar nu a reparat-o.

Fetița, pe care părinții mei au numit-o Ioana, era drăguță, fină și grasuță, iar mama petrecea mult timp cu ea. Era prea adorabilă să nu o iubești.

Vremea s-a încălzit și iarba proaspătă, verde era ca o pătură moale peste cea mai mare parte a curții din față și în jurul gropii de nisip. În umbra întunecată a brazilor erau multe Lăcrămioare, iar în partea însorită tufe de măceș. Tare mi-e dor de marmelada de Măceșe a mamei mele... textura catifelată și gustul dulce-acrișor.

Grădina mare din spate avea pomi fructiferi, tufe de strugurei și agrișe. În fiecare dimineață, mă așezam în iarbă doar ca să văd mugurii și florile schimbându-se în noi picături roșu-rubinii de fructe acrișoare și delicioase. N-am văzut niciodată schimbarea magică, dar a doua zi dimineață erau mai multe și mai mari. Uimitor!

Aceasta era „lumea noastră". Ne jucam toată ziua, mai ales în față, pentru ca mama să ne poată vedea de la fereastra bucătăriei. Când spun: „lumea noastră" mă refer și la ceilalți patru copii care locuiau în aceeași casă, cu mine și cu sora mea Ioana. Curtea era „realitatea noastră" și nu avea nicio legătură cu lumea exterioară.

Deasupra noastră locuia Coca, o veche prietenă al mamei mele și fiului ei Toni, poreclit Zgâilă, care era doar cu câteva luni mai mare ca mine. Era ca un înger înfometat: părul ondulat, blond cenușiu, numai piele și os și plin de zgârieturi - unele vindecate, altele noi - de la toate aventurile din tânăra sa viață. Mama mea de foarte multe ori îl invita pe Toni la noi la cină când mama lui întârzia să vină acasă. Toni alerga mai repede decât mine, se cățăra mai sus decât mine în toți copacii și el era amicul meu.

Un preot ortodox și soția sa locuiau alături. Micuța lor nepoată Ioana Varna, fiica unui renumit chirurg ortoped pediatru din orașul nostru, locuia cu ei, cea mai mare parte a anului. Am numit-o pur și simplu Ioana, pentru că sora mea mică a sfârșit prin a fi Ioana-mică. Era aproape albinoasă, cu ochii albaștri ușor bulbucați și cu cea mai albă piele pe care am văzut-o vreodată. Sandvișurile ei erau pâine albă cu de unt și gem de caise, în timp ce ale mele era pâine neagră de casă cu marmeladă de prune. Părul ei era blond deschis, al meu era blond murdar. Ghetuțele ei erau maro-deschis, ale mele erau maro-închis. Am visat ani de zile să am o pereche de ghetuțe deschise la culoare. Familia Koslov trăia deasupra familiei Varna împreună cu fiicele lor, Liana și Michaela. Liana era o fetiță dulce, dolofană, care era ceva mai în vârstă decât noi și foarte rar ieșea la joacă. Sora ei mai mare, Michaela, era considerabil mai mare decât noi și n-a avut niciodată nimic de-a face cu noi.

COPILUL ELEFANTULUI

A pune întrebări a fost și este încă modul meu preferat de a vorbi ... soțul meu a găsit răspunsul perfect tuturor întrebărilor mele: „Întrebă-l pe domnul Google".

La vârsta mea de trei ani și jumătate mama era deja sătulă de întrebările mele neîncetate. Eram precum Copilul elefantului.¹ A decis să mă trimită la Grădiniță numai pentru a mă scoate din casă cinci ore pe zi. Pentru a se asigura că nu mă voi întoarce acasă, cu o șosetă în gură ca să nu mai pot pune întrebări, m-a trimis la o grădiniță maghiară. În prima zi de grandiniță am stat lângă ușă, unde m-a lăsat servitoarea noastră, Ana. La întoarcerea acasă, i-am spus mamei mele că nu am înțeles nimic, de parcă ar vorbi ungurește. Mama a râs atât de tare, încât lăcrimat mi-a confirmat că într-adevăr vorbesc ungurește. Nu după mult timp vorbeam jumătate ungurește, jumătate românește, ceea ce i-a dat mamei o altă idee.

Trăia la colțul străzii noastre o domnă bătrână iudeo-germană, pe nume Tante Lili. Era infirmă, cu un picior mai scurt și o cocoașă. În fiecare zi după terminarea activității mele de la grădiniță trebuia să merg la Tante Lili să învăț și limba germană.

Locuia într-o clădire ciudată, de dinainte de război, care avea un magazin alimentar la parter. Trebuia să urc foarte multe trepte exterioare pentru a ajunge în apartamentul ei. Îmi imaginez că ea le-a urcat o singură dată, când s-a mutat și nu a mai ieșit niciodată. Avea întotdeauna un corn uscat, tare ca piatra. Îl tăia felii subțiri și morfolea fiecare felie până devenea suficient de moale pentru a o mesteca cu proteza dentară. Avea un bufet vechi și foarte frumos, iar sertarul de sus îmi era permis să-l explorez.

Era plin de obiecte fascinante și ciudate, cum ar fi medalii vechi militare, insigne și broșe. Era și o kipă veche, cu susu’ în jos, plină de nasturi deosebiți care mi se păreau captivanți. Era unul deosebit de interesant, un nasture bleumarin închis cu o ancoră aurie foarte elegantă încrustată pe el.

Asta e Ileana, la vârsta de doi ani care mergând spre paisprezece ani, într-un costum popular maghiar cu o păpușă în același ținută. Cât de atentă a fost mama mea ca părul meu să arate bine...

De vreme ce, evident, mi-a plăcut, Tante Lili mi l-a făcut cadou. Mi-am luat noua comoară acasă și l-am arătat mamei. M-a făcut să îl duc înapoi. Nu m-a crezut că Tante Lili mi l-a dat, ci a crezut că l-am furat. Nu prea înțelegeam eu ce am făcut greșit, dar mama m-a făcut să mă simt foarte rușinată.

Cu obrajii roși și lacrimi în ochi, am dat înapoi nasturele frumos și i-am cerut scuze lui Tante Lili.

„Pentru ce îti ceri scuze?" m-a întrebat ea.

„Nu știu, dar cred că nu ar trebui să-mi doresc lucrurile altora, mama mi-a cerut să vi-l înapoiez".

Aceasta a fost situația cea mai apropiată de furt pe care am avut-o vreodată, iar mama nu a ratat ocazia să-mi dea o lecție.

În tot restul vieții, am făcut tot ce am putut pentru a evita rușinea și jena pe care am simțit-o în acea zi. De asemenea, până astăzi, colecționez nasturi. Am toți nasturii de schimb care au venit cu fiecare îmbrăcăminte pe care am cumpărat-o vreodată.

HUSHKIA

Odată cu trecerea timpului, Ioana-mică a devenit o fetiță care umbla, vorbea și care nu dorea altceva decât să se joace cu noi „copii mari". Drăguța de ea era gata să facă orice pentru a ne mulțumi, și ne ruga să ne jucăm cu ea așa că noi am inventat un joc stupid, pe nume Hushkia. De ce Hushkia? Habar n-am.

Jocul consta în a fugi de Hushkia, în jurul casei, ore întregi. Între doi și cinci ani, săraca Ioana-mică a fost Hushkia de fiecare dată când am jucat jocul și-l jucam aproape în fiecare zi. Este greu de crezut că am convins-o să fie Hushkia „de fiecare dată", dar cred că atât era de important pentru ea să se joace cu copiii mari încât nu conta.

Stătea în fața casei și aștepta să alergăm în jurul casei - era prea mică, nu știa să numere până la zece și apoi pornea după noi. Nu ne putea prinde, dar rostul jocului erau țipetele noastre de emoție și chițcăitul când ne uitam dintr-un colț al casei și o vedeam. Nu a plâns și nu s-a plâns niciodată. Era foarte determinată, mica mea surioară, Ioana!

La o vârstă foarte fragedă, trebuie să fi avut în jur de patru ani, foarte des făcea o purpură pe partea din față a gâtului. Părinții mei au dus-o la doctor și s-a dovedit că suferea de trombocitopenie. Am donat cu toții sânge pentru transfuzii, i-au făcut tratamente cu hidrocortizon și a băut mult ceai de crețișoară. Din păcate, medicii i-au recomandat să fie protejată de orice efort fizic sau de pedeapsă... ceea ce a determinat-o să-și dea seama că, indiferent de ce va face, NU va fi pedepsită. Ei bine, pe termen lung, asta a făcut foarte mult rău personalității sale.

FUMATUL

Ca în orice altă zi, după micul dejun, mama ne-a trimis în curte să ne jucăm, pentru ca ea și Ana să poată vedea de treabă în jurul casei. Amindouă curățau, găteau, spălau și călcau în fiecare zi de dimineață până seara. Într-o zi frumoasă de primăvară târzie, suficient de caldă pentru a purta pantaloni scurți, eram cu toții în curte, plănuind ziua. Aveam șase ani. Unul dintre noi, probabil eu, a decis că ar trebui să fumăm „țigări"! Sigur că da! Deși nu avem țigări, găsim noi o soluție.

Ne-am plimbat pe stradă adunând chiștoacele de pe trotuar după care ne-am coborât în pivniță cu recolta în buzunare. Casa avea un subsol în care fiecare familie avea o boxă. Sub trepte ce ducea la subsol era o bicicletă stricată, sub care era un ziar vechi, pătat de ulei, uitată acolo de tatăl Michaelei, care renunțase să o mai repare. Toate ferestrele erau deschise împreună cu ușa de intrare în apartamentul nostru. O puteam auzi clar pe mama tocând spanac în bucătărie, o situatie excelentă de a ține evidență unde se află. Am desfăcut fiecare chiștoc și am recuperat tutunul rău mirositor la capătul nears (știi, capătul cu adevărat scârbos plin de gudron și salivă uscată a fumătorului). Odată ce am obținut o grămăjoară mică, ne-am întrebat:

„Ce folosim pentru hârtie?"

Aha, aveam ziarul vechi și murdar de sub bicicletă! Ce noroc! Am rupt bucăți de pe marginile ziarului și am făcut țigări pentru noi toți patru. Fiind copii foarte „responsabili", și la chibzuita mea sugestie, surorii mele Ioana-mică i-am dat mai puțin tutun, căci era încă un copil cu scutece. În mare parte, țigara ei era doar hârtie unsă, rulată cu foarte puțin tutun. Le-am aprins în această ordine: Toni, eu, Ioana și Ioana-mică.

A fost foarte interesant, atât de interesant încât nu ne-am dat seama că cloncănitul tocătorului de lemn al mamei se oprise. La rândul ei, mama și-a dat seama că eram mult prea liniștiți. A ieșit în tiptil din bucătărie să investigheze și ne-a auzit murmurând sub scara pivniței. A coborât încetișor și s-a îngrozit de ce a văzut! Țigara lui Ioana-mică tocmai se aprinsese și ardea între degetuțele ei mici și grăsuțe ca o lumânare. Ioana tocmai își pusese țigara în gură când a făcut un mic puf exploziv care i-a acoperit partea de jos a feței cu funingine. Eu, am lasat-o pe a mea sa cadă și am călcat pe ea când am văzut-o pe mama, iar Toni și-a băgat țigara aprinsă în buzunar, iar pantalonii lui scurți au luat foc pe loc.

Bineînțeles, la prima vedere, se părea că eu am fost cea isteață, dar s-a întors total împotriva mea. În timp ce toți ceilalți copii s-au repezit în sus pe scări, eu nu puteam să mă mișc că aș fi descoperit țigara pe care o călcasem, corpus delicti². Așa că, în timp ce toți ceilalți alergau la siguranță, am fost prinsă de mama și bătută măr pentru toată gașca. Până la urmă, se pare că nu am fost chiar atât de isteață.

FAMILIA

Mama, Paulina (dar toată lumea îi spuneau Paula), a trăit în vremuri foarte grele.

Cea mai mare dintre cele două fete, mama s-a născut în 1922, ceea ce a însemnat că în timpul celui de-al Doilea Război Mondial era o fată frumoasă de douazeci de ani. Nemții și ungurii și mai tirziu ruși, au facut ravagii trecând prin zona Clujului, astfel încât bunicul meu, morarul din Suceag, a căsătorit-o cu un domn mai în vârstă, dar bine poziționat, care locuia la Cluj, tocmai pentru a o scoate din calea răului. Paulina era o femeie bine educată. A mers la o școală prestigioasăde fete din Cluj și a lucrat o perioadă ca directoare de școală.

Moșu Ilarie, mama și Buna Ileana

În 1943 avea un fiu, pe nume Virgil (Gilu-Lulu). Lulu era un băiat frumos, cu ochi albaștri și păr ondulat blond închis. Era foarte studios, așa că mama l-a trimis la școală înainte de a împlini șapte ani. Pe atunci, în România școala avea doar unsprezece ani, așa că a terminat liceul la șaptesprezece ani și a mers imediat la Facultatea de Medicină din Cluj. A devenit doctor medic în 1966, specializat în patologia cancerului.

După ce Paulina a divorțat de tatăl lui Lulu, Lulu a locuit cu tatăl său. Câțiva ani mai târziu, Paulina s-a recăsătorit cu un bărbat cu șase ani mai tânăr ca ea, care era tatăl meu.

Tata avea doar 15 ani mai mult decât Lulu și îl trata ca pe un prieten. Tata îl ajuta în orice mod putea. De exemplu, 7 ianuarie, ziua Sfântului Ioan, era ziua numelui său. În fiecare an în această zi, casa noastră era plină de aranjamente florale trimise de prietenii și colegii lui de muncă. A doua zi, tata trimitea o mașină să-l ia pe Lulu - cu toate coșurle și aranjamentele - la piața pentru a le vinde pentru a-și face ceva bănuți de buzunar.

Lulu era un tip grozav, juca rugby și venea deseori să ne vadă, pe noi fetele. Cu o săptămână înainte de fiecare Crăciun, cât îmi amintesc, tata trimitea acasă cu șoferul său un pom de Crăciun proaspăt, de obicei un brad Douglas, și îl punea temporar afară pe balconul din spate.

Într-unul din ani, când eu aveam în jur de șapte ani, mama a ieșit pe balcon, în ziua Ajunului de Crăciun, să aducă înăuntru pomul. Pomul dispăruse. O, Doamne! A făcut o așa o de tragedie, de ai fi crezut că a pierdut o avere! Tata a trimis șoferul după un alt pom și în seara Crăciunului, am avut și un Pom și un Moș Crăciun adevărat care a venit la noi în casă! De aceea fusese mama atât de supărată, pentru că aranjase cu Lulu să vină îmbrăcat ca Moșul și să ne dea nouă fetițelor un Crăciun de neuitat. Și de neuitat a fost, căci doar scriu despre el acum, nu-i așa?

Tatăl meu avea douăzeci și șapte de ani când m-am născut. În acea perioadă locuiam în Turda, într-o baracă pentru construcții pe un șantier unde lucra ca inginer șef. Aveam doar jumătate din baracă, cealaltă jumătate fiind pentru muncitori.

Datorită originii sale „problematice, ca fiul unui Chiabur³, tatăl meu nu a fost membru al Partidului Comunist decât mult mai târziu. În acel moment, Partidul avea nevoie de el într-o poziție de înaltă autoritate și a trebuit să-l facă membru de partid. Tata nu a avut niciodată o poziție politică, postul lui era întotdeauna „vicepreședinte. Aceasta însemna că tata fost întotdeauna executivul care a lucrat de fapt, lua toate deciziile profesionale, în timp ce președintele era postul politic era omul de paie. Timp de câțiva ani, tata a reprezentat România la Națiunile Unite, în secția de arhitectură, construcții a ONU și la Comecon (CAER⁴).

Pentru tata, am fost fiul pe care nu l-a avut niciodată. El a fost cel mai mare suporter al meu și președinte al clubului meu de fani. Nu a trebuit să-i cer nimic.

Știa ce vreau și facea orice pentru mine. După ce am crescut și eram adolescentă, el avea atâta încredere în judecata mea, încât, atunci când avea o dilemă etică sau o problemă logică la serviciu venea acasă să vorbească cu mine.

Tatăl meu și Mama mea

Avea un simț al umorului grozav și era un mare sportiv. Avea 1.72 m înălțime, cu părul închis la culoare, ochii albaștri și mustață și purta mai tot timpul papion. Tata era un om cu o inteligență excepțională și cu o astfel de umanitate, compasiune, sensibilitate și realizări, încât era foarte bine cunoscut și respectat, în special la Cluj și în Transilvania în general.

Când eram copil, mergând cu el pe stradă, am văzut oameni maturi - bărbați în toată firea - plecându-se la el și sărutându-i mâna.

În anii următori, când l-am pierdut în 1984, echipa de fotbal a orașului, Universitatea Cluj, l-a onorat, ducându-i sicriul pe umeri prin oraș până la cimitir, acoperit cu steagul Clubului.

Capitolul 2. Lumea Magică

MOARA

Nu prea departe de „lumea noastră era lumea magică a părinților mamei mele. Când mergeam acolo, ziceam că mergem La Moară". Moșu Ilarie era un moșier/chiabur și bunica mea Ileana era stăpâna gospodăriei și a întregii proprietăți. Erau încă relativ tineri, la sfârșitul anilor ’50, dar, desigur, noi îi vedeam bătrâni atunci. Păreau străvechi! Comuniștii i-au clasificat drept chiaburi, dar geografia neregulată a terenului Transilvaniei nu a fost favorabilă colectivizării⁵ comuniste.

De aceea, terenul, pădurile, carierele și moara au rămas - pe timpul copilăriei noastre - proprietatea lor, dar a trebuiau să plătească taxe și impozite ca tribut noului regim comunist.

Moara era la doar 12 kilometri de Cluj, în afara intrării întru-un sat mic și aproape în totalitate unguresc, numit Suceag. Dar într-un timp și un loc unde nimeni nu avea mașini, a merge la Moară era o adevărată călătorie. Moara nu a fost numai o oază geografică, dar a fost izolată și din punct de vedere politic și cultural, deoarece familia mea era de români, iar satul era maghiar.

Înconjurată de mai mulți acri de teren agricol, cu munți împăduriți pe o parte și calea ferată și șoseaua pe cealaltă, Moara era o proprietate de sine stătătoare. Pentru a ajunge în sat, trebuia să traversăm râul Nadăș - care alimenta moara - și livada de pruni. Apoi, traversam drumul și calea ferată și era de mers câteva sute de metri pentru a ajunge în satul Suceag.

Moara era nu numai o oază geografică, ci o moșie izolată din punct de vedere politic și cultural, deoarece familia mea era românească, iar satul era un sat dominant unguresc.

Un mic pârâiaș care scalda latura de sud-vest a proprietății se unea cu apa cascadei - care dădea putere morii - și formau o peninsulă de piatră, argilă și un pâlc de iarbă - orientată spre apus. Aici ne jucam noi de cele mai multe ori, urmăream peștii în apă, ne scăldam și făceam olărit/vase de lut. Buna Ileana bătea cânepa în fire pentru războiul ei de țesut din subsolul morii. În timpul iernii, când nu era așa de mult de lucru afară, bunica și ajutoarele ei țeseau, făcând saci pentru făină și prosoape de bucătărie din cânepă. Eu încă mai am unul dintre prosoape, are dungi albastre la capete. De câte ori îl văd, mă cuprinde nostalgia.

De-a lungul micului pârâiaș la sud-vest se aflau bucătăria de vară, puișorii, cotețe pentru găini, rațe și gâște. La colțul proprietății și lângă cocina porcilor era latrina.

Curtea era separată de câmpul deschis la răsărit - în partea opusă morii - de cocina porcilor, hambar și grajd. Venea apoi cușca câinelui urmată de grădina de zarzavat a bunicii.

Accesul cu trăsura la moară era între grădina bunicii și râul puternic care alimenta moara, cu vegetația lui abundentă.

Caii, măgarii și bivolii trăgeau căruțele încărcate cu saci de grâne, traversau Nadășul, și ajungeau zilnic la moară pe acest drum îngust. La intrarea în curtea morii se afla un dud enorm, care umbrea o bancă veche de lemn. În apropiere de bancă se afla o punte scurtă de lemn peste Nadăș, având doar două scânduri lățime și fără nicio balustradă. Curtea morii era întotdeauna plină de căruțe, oameni, animale, pui, cocoși și alte păsări de curte. În centrul curții era o fântână cu găleată cu lanț și un jgheab de adăpat animale cu o lungime de vreo trei metri. Ca orice loc de adăpat, era centrul de forfotă.

În fiecare săptămână, Buna Ileana cocea douăzeci sau mai multe pâini proaspete pentru a ne hrăni pe noi toți și pe toți clienții care aduceau de departe grâne la Moară. Unii erau nevoiți să aștepte 2-3 zile la rând la măcinat.