Singur Impotriva Tuturor, Am Ramas Mereu Acelasi

De Andrei Diaconu

Andrei Diaconu debuteaza cu titlul Singur impotriva tuturor, am ramas mereu acelasi.

Are 35 de ani, casatorit cu 2 copii, de 11 respectiv 14 ani. A trecut prin multe situatii in viata, a cunoscut saracia, foametea, divortul parintilor, tragedia mortii premature a surorii sale, a cunoscut si inchisoarea, intr-un anume context (fortat de o condamnare cu “dedicatie” politica).

A luat viata in piept de la 15 ani, plecand la munca in Italia, s-a reintors si a incheiat studiile Liceale. Imediat dupa bacalaureat dorea sa mearga la Academia de Teatru-Film in Bucuresti, dar a cunoscut-o pe Carmen, si a renuntat la dorinta sa de a deveni actor. Nu regreta nicio secunda alegerea facuta, din contra, crede ca a fost o binecuvantare de la Dumnezeu deoarece si-a gasit “rolul”, acela de a fi un sot bun si un tata si mai bun.

Credem ca cei ce vor citi aceasta carte ce povesteste detaliat situatii si provocari reale cu care s-a confruntat autoril, pot gasi un model de optimism si curaj cu care sa poata trece peste problemele si greutatile vietii. Multi dintre dvs. se pot regasi in aceasta carte, si daca aveti ideea ca le-ati vazut sau trait pe toate... cititi aceasta carte, apoi concluziile va apartin!

Credem ca lumea are nevoie sa se inspire din povestiri reale din viata si sa nu mai repete alegeri gresite ale lui Andrei, ci din contra sa faca doar alegerile bune si sa sara peste greseli, pentru ca greselile costa scump in viata. Asa ca, mai bine o carte buna la timpul potrivit care te face sa economisesti probleme si sa fii mai atent si mai bun in a depasi sau evita obstacolele vietii!

Acesta este scopul final al scrierii acestei carti, ca cititorii sa invete sa se fereasca de probleme, invatand din cele traite de autor!

• Limbă: Română
• Editor: Andrei Diaconu
• Data lansării: 18 mai 2022
• ISBN: 9786060717270

Previzualizare carte

Singur împotriva tuturor, am rămas mereu același

logotip1

Copyright

Singur împotriva tuturor, am rămas mereu același

COPYRIGHT 2022 ANDREI DIACONU

COPYRIGHT 2022 Editura LETRAS

Toate drepturile rezervate.

ISBN ePub 978-606-071-727-0

Publicat de Letras

https://letras.ro/

Distribuit de https://piatadecarte.net/

Contact editura: [e-mail]

[e-mail]

Această carte este protejată de legea dreptului de autor.

Din respect pentru autorul cărţii, folosiţi-o pentru uzul personal.

Puteţi reproduce extrase din această carte în limita a 300 de cuvinte, pe site-ul, blogul dvs., în reţelele sociale, folosind întotdeauna semnele citării, urmate de titlul cărţii SINGUR ÎMPOTRIVA TUTUROR, AM RĂMAS MEREU ACELAȘI, un link către această carte şi către Editura Letras.

Cuprins

Singur împotriva tuturor, am rămas mereu același

Copyright

Prefață

Jurnalul unui condamnat nevinovat

Singur împotriva tuturor, am rămas mereu același

ÎN MEMORIA SURORII MELE

01

DIACONU CARMEN MIHAELA (1988 - 2004)

02

Prefață

Cartea / romanul realistic „Singur împotriva tuturor, am rămas mereu același", scris de autorul Andrei Diaconu, reprezintă debutul său ca scriitor și reprezintă o sumă a etapelor vieții sale, începând din copilărie, trecând prin școală, adolescență, tinerețe, și până în prezent la vârsta de 33 de ani. Toate întâmplările și pățaniile, aventurile sale descrise sunt adevărate, și putem spune că aduce puțin a Ion Creangă, dar un Creangă modern, nu din secolul XIX, ci din secolul XXI. Sunt descrise evenimente comice, dar și tragice din viața autorului, este viața prezentată la modul cel mai pur al existenței sale, fără trucaje, este înțesată atât cu suferință, cât și cu lipsuri, cu dorințe și aspirații ale lui Andrei din copilărie, cu vise, unele împlinite, altele în curs de realizare, este o poveste cu deplin suspans, condimentată și cu elemente din partea adolescentină a vieții sale, sex, politică, nervi, prezentate foarte real, scenele exact așa cum s-au petrecut, din acest motiv Andrei a preferat să folosească în unele descrieri și anumite cuvinte mai dure, pe care le-a folosit în realitate în acele momente ale desfășurării practice a evenimentelor, tocmai pentru a reda fidel și corect acele situații.

De precizat că această carte a fost începută în 2015, în perioada Sărbătorilor Crăciunului, pe care Andrei le-a petrecut în penitenciar și ale căror situații și întâmplări sunt descrise în partea a doua a cărții, care, deși a fost prima parte scrisă ironic, a devenit a doua, datorită faptului că în 2020, la momentul începerii demersului publicării, Andrei și-a dat seama că trebuie să mai scrie o parte, pentru a explica dumneavoastră, cititorilor, despre cum a ajuns de fapt în închisoare, așa că, în luna martie 2020, a scris și prima parte, cu care veți începe lectura în paginile următoare. Această carte l-a solicitat foarte mult pe Andrei, din cauza faptului că a trebuit să retrăiască multe dintre momentele grele din viața lui și să le resimtă, de aceea este de luat în considerare că este o carte trăita și retrăita, scrisă cu lacrimi, sudoare și sânge, ceea ce dă un plus-valoare cărții!

Credem că era necesar să apară o astfel de carte pe piață, în condițiile în care societatea în care trăim a cam lăsat deoparte cititul și se axează mai mult pe televizor și mediul online, unde se regăsesc multe informații false și emisiuni regizate, care induc publicul în eroare de judecată și care implementează societății idei false, prezintă publicului minciuni ca și cum ar fi adevăruri, considerăm că este binevenită cartea lui Andrei Diaconu, poate fi un model de urmat, titlul „Singur împotriva tuturor, am rămas mereu același" este sugestiv pentru această carte, așa l-a ales autorul, tocmai pentru a exprima faptul că el nu și-a schimbat caracterul, în ciuda tuturor valurilor vieții. Coperta este aleasă tot de Andrei și exprimă chiar valurile vieții, soare-bucurie, nori-tristețe, pentru că asta este realitatea vieții și poza este reală și actuală, el, împreună cu soția și cei 2 copii. În carte veți regăși și niște poze reale și personale pe care Andrei a dorit special să le insereze în carte, pentru a confirma multe dintre povestirile sale și pentru a dovedi ca totul este 100% real, trăit de el.

Andrei Diaconu vă dorește lectură plăcută și vă promite să revină și cu alte volume!

Să vă spun cu începutul dar să încep de la jumate practic și să mă întorc la început și să închei cu prezentul J

Adevărul este că am deja scrisă o carte, de prin 2015, din perioada de 4 luni pe care am petrecut-o în închisoare, în Italia, țara mea adoptivă, știu acum vi s-a aprins un beculeț, și vă puneți întrebări – „ahaaa, a făcut închisoare… J înseamnă că nu e poamă bună.... J Măi, n-oi fi eu „poama cea mai bună, dar nici cu voi nu mi-e rușine. J Să arunce primul cu piatra cel fără de păcat! J Hai… să vă văd! Nici bine nu m-ați cunoscut și gata vreți să mă judecați…, răbdare dragii mei, ca să mă cunoașteți mai bine, trebuie să vă spun câte ceva despre mine și așa cum v-am spus mai sus deși pare o glumă, asta este realitatea, am cartea scrisă din 2015-2016 și acum pregătind-o de publicare mi-am dat seama că trebuie întâi să scriu alta care să explice începuturile mele, pățaniile și aventurile mele, realitățile prin care am trecut și cu bune și cu rele, nimeni nu este perfect, cu toții avem câte ceva de învățat unii de la alții și câte odată parcă este mai bine să înveți din greșelile altora, ascultând pățaniile lor, suferințele prin care au trecut la un mic moment de rătăcire, sau greșeala, ori vreun nerv necontrolat. De asta spuneam că trebuie practic să mă întorc în trecutul meu acum, să pornesc cu începuturile mele, după care să mă întorc la jumătate (fiind perioada cu cele 4 luni petrecute în închisoare) și să închei cu prezentul, care este situația mea actuală. Chiar a fost o surpriză și pentru mine, în seara asta când mi-am dat seama că nu pot publica cartea scrisă în 2015 fără ca mai întâi să mă apuc să scriu alta înainte prin care să mă descriu pe mine, pe cei din jurul meu, anturaje, colegi, profesori, colaboratori etc., pentru că prezentând cartea scrisă în închisoare v-aș prezenta doar jumătatea vieții mele tumultoase și aventuroase, cu zile bune și cu zile mai puțin bune, cu eșecuri dar și cu realizări, cu câștiguri dar și pierderi, cu urcușuri dar și căderi abrupte, cred că datorită acestor valuri sunt încă astăzi în picioare, pentru că ele mi-au format caracterul, mi-au dat tăria și puterea de a lupta cu problemele zilnice, mi-au dat curajul de a lua viața în piept de mic copil și toate unele peste altele deși la momentul lor păreau că vor să mă distrugă, aceste valuri ale vieții de fapt mi-au dat esența, m-au călit și mi-au tăbăcit curul cum se spune mai pe românește. Având în vedere că tot ceea ce vă voi prezenta aici este o povestire a unor părți și perioade din viața mea, totul va fi real, exact ca și cum s-a întâmplat ieri, toate sunt vii în mintea mea, pentru că le-am trăit la intensitate maximă și pentru că încă acest nou Coronavirus nu m-a atins, J mai am vreo 2 neuroni întregi să facă vreo 3 sinapse J. Mă gândesc că dacă aș fi avut niște părinți model, să se ocupe de educația mea și să nu simt lipsuri de toate felurile, de la mâncare la haine și de la afecțiune sufletească la căldura din soba casei… și mai apoi să nu fi avut lipsuri financiare, nu cred ca aș fi fost cel de astăzi, lipsurile te fac să iți dorești să ai și tu într-o zi, te fac să te descurci, te fac să te gândești, să analizezi, să cauți idei, soluții, să te agăți de ceva, să faci și tu ceva cu viața ta, să nu lași să treacă timpul, pentru că timpul zboară și nu iartă pe nimeni, așa ca să închei ideea dacă nu aș fi avut grija zilei de mâine și aș fi fost un cocalar de Dorobanți, să-mi fi aruncat părinții țoale scumpe și cheile la vreun Mercedes la 18 ani, cine știe pe ce cărări greșite o luam… și de exemple nu ducem lipsă în Românica noastră dragă. Așadar în dorința de a vă proiecta o imagine completă despre viețișoara mea, apoi la final o să trageți voi concluziile pe capul vostru cât la sută sunt un personaj pozitiv sau negativ, J dați-mi voie să încep cu trecutul, să mă întorc la jumătate și să închei cu prezentul…

Sentința

Se întâmpla prin 1985, în plin regim comunist, probabil tata (unul din cei 2… J, unul e pe certificatul de naștere, îi port numele, și celălalt sunt cu el în proces de stabilire a paternității... poate aflăm și noi adevărul, că eu pe adevăr pun preț mereu, îmi place sinceritatea, dacă ai riscat și m-ai mințit, crezând ca m-ai futut, s-ar putea să te regăsești cu surprize, o să povestesc mai încolo și despre unii care au riscat… crezând că… J și au ieșit nasol cu mine), neavând ce face, se gândi ori unul... ori altul… să schimbe cearșafurile cu mama, care-o fi încă, nu știm sigur, mama e una, o știm sigur și tatăl e tot unul, dar nasol că nu-l știi sigur care-i. Important este că cel cu care sunt în proces de stabilire a paternității există, îl cunoaștem, nu e mort, nici dispărut, nici necunoscut, deci avem datele problemei. Așa că, urmare a unui schimb de cearșafuri în 1985, pe 23 decembrie 1986, cu zăpadă de un metru jumătate și o iarnă grea, au reușit să ajungă la spital și atunci a văzut subsemnatul, Andrei-Nicolae, lumina zilei. Nu mai știu cum a fost când am deschis prima data ochii, pentru că v-aș fi povestit și asta, dar e mult de atunci... mai uit și eu ca să fac loc la cunoștințe noi J, știți că uitarea este un proces benefic creierului uman. Fără uitare nu am putea asimila lucruri noi, prin urmare, după ce veți citi această carte, va fi inevitabil să o uitați, rețineți în două-trei fraze esențialul și restul băgați la Recycle Bin, coșul de gunoi.

Răuță, Andrei și Nicușor, toți cu gropițe de formă identică, alungită, pe același obraz drept

03

Răuță, nervos la întâlnirea cu Dragnea

06

Andrei, nervos J

07

Răuță, vesel

08

Andrei, vesel ☺

09

Răuță, serios

10

Andrei, serios ☺

11

Răuță, bucuros

12

Andrei, bucuros ☺

13

Stabilim paternitatea

14

Instanța decide

15

Tătuca Răuță vrea să se îngrijească de nepoți

Primele amintiri cred că le am de pe la 3 anișori, aveam un băț în mână și în grădină la bunica, printre rândurile de vie, păzeam un cârd de bobocei de gâscă, am prea puține amintiri cu familia întreagă, însemnând și sora mea Carmen Mihaela, Dumnezeu să o ierte, nu mai este printre noi din 2004, un incident cu o sobă pe gaz metan..., poate mai încolo o să descriu mai pe larg tragedia..., acum să revin la ce spuneam, noi nu am fost o familie normală... nu știu dacă acesta este cuvântul potrivit pentru a descrie situația, oamenii ăștia doi, când s-au luat... căsătorit… nu știu care iubea… pe care… sau dacă era ceva reciproc sau erau doar interese, diferența între ei nu era mare tare… nu… nu ca acum la Monica și Irinel Columbeanu, nici la Dragnea și Irinuca, nu, erau vreo 9 ani... el 33, ea 24…, eu am 33 acum, și fiu-meu cel mic are 9, și fiică-mea 12 jumate, eu am fost mai precoce și am știut ceea ce vreau de la viață, în fine, să continui, deci pot număra pe degete zilele noastre petrecute împreună ca familie, ceea ce nu e normal, este atipic, asta nu e familie, tata lucra la Petrol, salariile erau mari, se fura la greu gaz și țiței, mai umpleai o butelie, avea Dacia 1310 luată nou-nouță și bani de încă vreo 3 depuși la CEC, asta îi plăcea lui sa aibă: bani la CEC, deci financiar stătea bine, dar în schimb calic, chitră zgârcită cu copiii. De educația sau viitorul nostru… nici vorbă… el era mai mereu plecat, având în vedere că s-a însurat la 33, nu se putea dezobișnui de viața de burlac, nu a înțeles, poate nici nu era pregătit pentru viața de familie, nu a înțeles de fapt niciodată responsabilitățile unui părinte, probabil a crezut ca e suficient să dai din cur, că restul nu mai contează, îi crește Dumnezeu… îi crește destinul… până la urmă cam așa a și fost... Dumnezeu a lucrat. Mama e din orașul Moinești, tata din Sascut, adică ambii tătici sunt din Sascut. La Sascut aveam din partea tatălui doar pe bunica, bătrânul murise când aveam eu 6 luni, în 1987 și la Moinești erau ambii bunici din partea mamei, bunicul purta barbă mare și citea din cărți sfinte și avea niscaiva capre într-o saivană făcută în curte, pe malul râului Tazlău, verile ni le petreceam acolo, eu și sora mea, Mihaela, de pe la 4 anișori. Ciudat este faptul că sora mea a început grădinița la Moinești, deși eu eram mai mare cu 1 an și 3 luni și începusem la Sascut. Noi trăiam practic separați în cursul anului școlar, ne vedeam doar în vacanțele de vară, când ori o aducea mama la Sascut, ori mă ducea pe mine la Moinești. La Sascut stăteam mai mult singur pe acasă, la scoală, pe râpi, cu colegii, pe maidan la bătut mingea, era un teren de fotbal plin de dâmburi de la smocurile de iarbă și denivelări și gropi și era și în deal al naibii, când scăpam mingea în afara terenului, și se întâmpla foarte des, trebuia să coborâm în vale să o luăm, făceam cu rândul, urcatul la deal era mai greu J. Ai mei au început cu certurile și bătăile cam de când aveam eu vreo 4 anișori, mergeam la grădiniță și știu că seara, când ajungea târziu acasă tata... începeau scandalurile și mama era bună la fugă, era subțirică și sprintenă, nu prea o prindea tata în toiul nopții când fugea cu cuțitul după ea, deși era întuneric afară, când o zbughea pe ușă, cred ca fugea cu ochii închiși, după simț cunoștea drumul până în fundul grădinii, pe unde sărea gardul și se salva. Eu atunci doar vedeam și sufeream, dar nu înțelegeam exact esența lucrurilor, nu știam de ce se întâmplă, dacă e normal ce se întâmplă, dacă e greșit, sau pur și simplu dacă așa va trebui să fac și eu când m-oi însura. În timp aveam să aflu lucruri și să deslușesc „misterul și acum pot să afirm liniștit că vinovați erau amândoi, dar de suferit sufeream noi, copiii. Greșeala a fost din start pentru că au despărțit copiii, lăsând unul la Sascut și altul la Moinești, în grija bunicilor, eu mare parte din perioada grădiniței prea puțin am stat la casa noastră, mai mult am locuit la bunica, la circa 2 kilometri distanță, acolo aveam colegii și vecinii și prietenii mei, cu care băteam mingea pe maidanul nostru, cu care jucam „Flori, fete sau băieți, jucam cărți, șeptică, poker, mergeam în seara de Ajun de Crăciun cu Colindul, iar în noaptea de Revelion cu Uratul. Țin minte prin clasa a 2-a parcă, tot la bunica stăteam, am fost cu Colindul și cu Uratul împreună cu Claudiu și am umblat tot satul, până la 2 noaptea, de ne dureau picioarele, eu aveam niște cizme de gumă de cauciuc albe și fără blană sau ceva, erau exact cizme de gradină... de noroi… de baltă… aveam niște cârpe înfășurate în jurul picioarelor pe post de oghele (șosete), mai aveam puțin și îmi degerau picioarele, am avut niște dureri îngrozitoare când, la focul sobei, ținând piciorușele au început să se dezmorțească și să se dezghețe, durea al naibii, dacă nici acum nu am uitat, după 25-26 de ani… vă dați seama. Și bănuții îi dădeam bătrânei și mi-i punea într-un borcan, ei, în noaptea aia i-am zis să aducă borcanul ca sa-i pun pe toți grămadă și pe ăștia de la Revelion să văd câți am, calicul... J. Nu de alta, dar era visul meu să îmi ia tata de la Bacău o pereche de cizmulițe de alea cu blană în interior. Vine baba cu borcanul… erau de ăia de 100 de lei, monede cu Mihai Viteazul, erau de ăia de 50 de lei, cu Alexandru Ioan Cuza, de 20 de lei, cu Ștefan cel Mare și de 200 de lei bancnote cu un Mustăcios, dar nu mai rețin cine și alea de 500 de lei verzi cu Constantin Brâncuși și mai aveam una și de 10.000 de lei aia roșie cu Nicolae Iorga, știu și cine ne-o dăduse: era nenea Olaru, tatăl colegului meu de clasa, Cristi Olaru, știu că l-am prins în baie, se bărbierea omul, își făcea mustața, el purta mustața mai roșiatică așa, și ne-a dat-o pe aia de 10.000, și eu i-am dat diferența jumate lui Claudiu și am păstrat-o eu pe cea mare. În total partea mea de Colind și Revelion am avut 62.000 de lei, deci dacă ar fi să fac o socoteală, cam 62 de lei de astăzi, pentru un copil sărac și rupt în cur și în picioare, erau buni... J. Știu că peste câteva zile s-a dus tata la Bacău... dimineața mi-a luat măsura la picior cu un vârf de băț, mi-a măsurat talpa, a luat bățul cu el în buzunar și când a venit mi-a adus cu banii mei cizmulițe blănite și 2 portocale într-o pungă de aia de 1 leu, așa o poftă aveam de portocale, că vedeam pe la televizor, când mergea, bineînțeles, că nu mergea tot timpul, era un Diamant 156 alb-negru, nu era Smart... și n-aveam decât Tvr 1. Când să deschid o portocală, poc baba: „Ai răbdare să o dau pe răzătoare... că îmi trebuie coaja... că fac turte rupte... J, dădea coaja pe răzătoare și punea în borcan un rând de coajă rasă și câteva linguri deasupra, alt rând de coajă... alte linguri de zahăr peste... și o punea printre turtele rupte, alteori mai lua baba câte o linguriță și apoi trăgea un șnaps de rachiu dimineața J. Deci tata stătea cu banii la CEC, copiii împărțiți, cu mama când se certa cu lunile nu o mai vedeam… când se împăcau, era ca la turnul Babel, și uite așa am fost nevoit să improvizez, să mă descurc cumva. Baba era și ea în vârstă de peste 70 de ani… era și ea zgârcită, văleu, ascundea mâncare, ouăle la găini le punea prin gălețile în care ținea grăunțe de porumb ori prin recipiente în care ținea boabe de fasole, le băga acolo… adânc, dar eu o pândeam și îi știam locurile și având grădina mare, ea trebăluia prin ea, planta de toate, închipuiți-vă jumătate de hectar de grădină, cu vie, cu pomi, cireși, nuci, vișini și brazde cu ceapă, ridichi de lună, arpagic, marole, lobodă, ardei gras, vinete. Găseai de toate acolo, mai creștea și vreo 2 porci, avea și vacă cu lapte. În zilele de mai-iunie, vara, îmi amintesc că trebuia să plec la școală, eram într-a 1-a, spre sfârșit, nemaigăsind ouă, ea nu era acasă, m-am dus cu o cratiță roșie cu toartă, ceva de jumate de litru probabil, nu era mare și m-am băgat sub vacă și am tras de țâțe până am făcut jumătate de cănită… și am dat singur drumul la aragaz pentru prima dată, cu chibritul, văzusem cum mai face ea în trecut și am găsit niște coji de mămăligă și tot n-am murit de foame J. Da’ odată cu purcelu’… este o vorbă „daca te bagi în teică, te mănâncă porcu’..., să știți că e adevărată… deși ea se folosește la figurat nu la propriu, eu am trăit-o la propriu. Baba creștea 2 porci, în coteț erau 2 camere separate, în partea dreaptă deschideai zăvorul la ușă și găseai 2 porci, unul al ei și unul al lui tata și în partea stângă deschideai ușa și găseai un porc… sau poate era scroafă, nu știu, care era al unchiului Gelu, care locuia cu mătușa Daniela și cei 2 copii la apartament, în Sascut. Noi stăteam la casa, în sat, deci creșteam și porcul lui, era coteț zdravăn, ridicat pe dale de beton, mare, acoperit cu tablă și, între boiandrugul ușii cu zăvor și streașina tablei ce acoperea cotețul, era un spațiu gol de circa 50-70 de centimetri, pentru aerisire probabil, cotețul având scândură de jur împrejur fără spații între ele și eu eram „delegat la cei 7 anișori ai mei de către unchiul Gelu, inginerul de la Sonde, Șeful lui tata, să-i fac curățenie la porcul lui. Unchiul avea bani, are și acum, de aia îi făceam doar la porcul lui curat și nu lui bunica și lui tata J, mafiot J. Unchiul, când venea, îmi dădea una de aia mare de 10.000 cu Iorga, mie cum îmi plăcea istoria și politica de mic... J, înțelegeți voi… Măi, și nu era prima dată când îi fac curat porcului, intru acolo cu o săpăligă, trag ușa după mine, încep să trag rahatul din spatele camerei cotețului, ca acolo îl răhățea naiba pe Ghiță, dăi-dăi, și nu știu ce greșeală am comis, ori l-oi fi atins cu coada săpăligii, ori era în călduri, dacă o fi fost scroafă, că deodată a început să tragă de mine, să mă muște de cur, de picioare, era un porc la vreo 70-80 de kg., era mare, ce să facă un tzânc de nici 30 de kile? Am început să fug prin coteț, să sar, să țip după ajutor. Cred că bunica o fi închis ușa după mine la coteț ca să nu scape porcu’, să nu sară afara, să-și rupă vreun picior, că, repet, era sus cotețul pe dale de ciment, era mai bine de jumătate de metru până jos și aveam o bluză verde pe mine, care o purtam mai mereu, că nu aveam așa multe haine și a tras porcu’ de mine și-am început să plâng și să țip după ajutor în timp ce mă fugărea porcu’ prin coteț, fir-ar al dracu’ de porc, dar în același timp căutam și soluții, nu mă așteptam că vine baba sau careva să mă salveze, intuiția acolo s-a format, știam că trebuie să mă salvez singur, am reușit de m-am agățat cu mâinile de boiandrugul de deasupra ușii, m-am ridicat cu un picior pe teică, cu unul pe ușă, porcu’ mă rupea de cur, aveam pantalonii ciuruiți, dar am reușit să ajung sus, pe boiandrug, exact în acel spațiu de vreo 50-70 de centimetri și de acolo am pus piciorul pe zăvorul exterior și am coborât, plâns tot, cu inima bătând ca la maraton. M-am dus în casă, mă vede baba: „Ce-i cu tine mă? Ce-ai pățit?. Eu printre lacrimi de ciudă, îi spun: „Ei, m-a mâncat porcuuuuu’"J.

16

Cotețul bunicii, unde era să mă mănânce porcul (foto actual 2020)

Acum, în zilele noastre, în epoca asta a modernismului și a vitezei, ceea ce vă povestesc eu acum cred ca pare desprins din Creangă, dar este real și din păcate sau din fericire… am mai văzut cazuri recente la TV, unde copii de vârste așa cum eram eu atunci, sunt puși la munci periculoase și grele și inadecvate pentru anișorii lor. Spun din păcate pentru că depinde din ce unghi privim, sunt părinți care de fapt nu sunt părinți decât în acte, în rest își muncesc copiii ca pe niște sclavi, ei nemeritând un astfel de tratament, dar poate de acolo la unii le iese caracterul, din greutăți și din îndurat suferințe și neajunsuri, se călesc și ajung oameni buni și valoroși, care își vor educa copiii, și le vor oferi cele necesare întreținerii, studiilor și dezvoltării lor ca indivizi în societate, și spun din fericire că sunt și cazuri în care părinții sunt responsabili și nu-și trec copiii prin astfel de chinuri, dar nici nu-i lasă să cadă în panta cealaltă… a devenirii de „Crai și pițipoance de Dorobanți, pentru că și aici ies probleme, din prea multa abundență, dă tata, dă mama, lux, limuzină, poșetă de 5000 Luis Vuitton… papuceii Jimmy Chu 3000… etc., apoi o iau cu drogurile... cu anturaje aiurea și nici nu concep ceva ei pe capul lor, pentru viitorul lor, și al viitorilor lor copii, le trece timpul așa fără rost, ei cică se distrează… și până la urmă cu ce se aleg? Dacă îl arestează pe tăticu’… sau mămica… și le pune sechestru pe averea nejustificată... ca mă-ta e ministru și tac-tu are combinații... de ilegale… De aceea eu, fiind trecut prin lipsuri și neajunsuri și neprimind educație acasă, am căscat ochii mari la alții, și am „furat de la ei ceea ce am crezut că e bun, și am avut norocul să stau printre oameni de la care am avut ce „fura. Și să merg mai departe, am fost muncit de mic, atât la treburi casnice, la săpat în grădină, la tăiat lemne la beschie, nu erau drujbe atunci, prin 1993-1994 erau două drujbe tot satul... de alea cu coarne, și cereau o grămadă de bani pe tăiat o căruță de lemne și dăi la beschie, iarna pe zăpadă, cu tata, tăiam fag și stejar, apoi dăi cu toporul la crăpat, apoi cară-le și le stivuiește…, bagă pârtie prin curte, curtea mare 40 de metri de la poartă până în casă, zăpezi erau de 1 metru și ceva..., erau ierni grele, nu ca acum, 2 fulgi de zăpadă, ningea din noiembrie până la sfârșitul lui aprilie, în vacanța de vară la cules porumb, la cules fasole, la câmp, cu căruța, culegeam știuleții, în coșărci... coșuri de alea moldovenești, cu mânere, le căram în doi câteva sute de metri până în capătul celălalt unde era căruța, răsturnam în căruță… apoi cu secera în mână tăiam ciocanii, îi stivuiam, cu sârma îi legam la mijloc... cară-i, încarcă-i, descarcă-i acasă, fă glugi cu ciocani în grădină… era și greu era și frumos…, am plantat și vie, prășeam la vie, mergeam cu pompa în spinare prin clasa a 4-a și stropeam via nobilă, apoi la cules la fragă… în genunchi că se scuturau boabele, adunam boabă cu boabă și puneam într-o tingire, apoi când se umplea tingirea o răsturnam în găleată, apoi răstoarnă găleata în saci, se umplea sacul de nailon, du-l în spate la capătul rândului la căruță. Țin minte ca, într-un an, se făcuse recoltă multă la struguri, și cum erau vreo câteva hectare de vița de vie, în afară de cea de acasă, era în câmp la circa 1 kilometru de casa via mare, a împăcat tata o familie întreagă de țigani de ăștia căldărari de mergeau cu căruțele cu coviltirul acoperite prin sate și mai poposeau zlătarii prin poienile satelor, făceau cort, mâncare la ceaun, mai mergeau cu ziua prin sat, mai făcea o lipitură la cazane, mai meștereau câte ceva... erau nomazi de ăștia, ca apoi, când se termina vara și se termina culesul, încărcau cortul și ziceau mustăcioșii: „phhhirandouuu ja la căruță J și plecau în satele lor țigănești, unde probabil aveau vreun bordei de casă. Și împăca tata vreo 14-15 țigani, vreo câțiva erau de 12-13 ani… copii, alții mai mari, care însurați cu pirande, în fine, vreo 15 de toți, copiii și părinții, erau și de 20 și ceva de ani… piranda cu garoiul erau peste 50 de ani, și ăștia cum se iau de la 12 ani, deci aveau între copii și de peste 30 chiar. În fine, și i-am lăsat dimineața în vie, le-a arătat tata tot ce era de prășit, și am mers acasă, pe la 12 jumate, pregătise șuncă, ceapă, ouă fierte, castraveți și roșii din grădină, pâine, și m-a luat cu el că era mâncarea multă și el ducea o parte într-un paner (coș de paie) și eu în alt paner altă parte din merinde. Am luat-o pe jos, pac-pac ajungem acolo, nu vedem pe nimeni în vie, lăsăm panerele jos, tata se uită mirat și îmi zice: „mă, da undiii pizda mamii lor de țigani s-or fi dus?… și începe să se uite printre rânduri, în stânga, în dreapta, și deodată vedem țiganii adunați pe sub butucii de viță la umbră, dormeau pirandele și cu garoiu’ și cu restul, cred că îi topise căldura mijlocului zilei, ardea soarele ce-i drept. Tata îmi face semn să tac, se apropie uitându-se în părți printre butuci, nu am înțeles ce căuta, dar deodată îl văd cu o coadă de sapă în mână și mi-l ia pe unu la bastonate pe schinare, ăla speriat, luat din somn buimac, a început să strige: „valeaaaaa nu mai daaaa, haoleuuuuu nu mai daaaa J. Ceilalți s-au trezit ca din oală și când au văzut ce lua ăla pe schinare... au fugit în toate părțile, își țineau pirandele fustoaicele și fugeau ca să nu se împiedice,