Amintirile unui însingurat

De Sirius Nicolae

S-au reîntâlnit întâmplător după douăzeci de ani și, depănând amintiri țesute pe canavaua singurătății, laitmotivul existenței fiecăruia dintre ei, un secret păstrat de ea cu sfințenie în toată această perioadă va ieși la lumină, pe cât de dramatic, pe atât de real.

Povești multicolore de iubire, evocate cu nostalgie de oameni care i-au cunoscut toate fațetele, când roz, când incolore...

• Limbă: Română
• Editor: Adenium
• Data lansării: 14 iun. 2016
• ISBN: 9789738097261

Previzualizare carte

Australia.

Capitolul I

1

Să fi fost șapte seara când, din întâmplare, am întâlnit-o pe Elena. Am discutat, cred, vreme de un ceas și, fiindcă povestea vieții ei m-a zdruncinat așa de mult, dar și văzând că părea să nu se grăbească, încercând să-mi povestească tot mai multe lucruri ce o frământau, întrebându-mă uneori ce cred sau cerându-mi câte un sfat, am invitat-o la mine să discutăm pe-ndelete. Și-am discutat bând între timp un pahar de vin bun până aproape de ziuă, când, puțin amețită de vin, dar și obosită, a adormit pe sofaua din sufragerie. S-a trezit peste puțin, s-a scuzat că întârziase atât de mult și că adormise la mine, după care s-a ridicat, pregătită să plece.

Atunci m-am gândit că, dacă tot are timp, poate să rămână să se odihnească și i-am sugerat acest lucru spunându-i că se poate odihni în dormitor. Mi-a mulțumit, deși părea îngrijorată, întrebându-mă unde o să dorm eu, fiindcă se vedea clar că eram obosit. I-am spus că mă voi odihni în sufragerie, adăugând că, dacă ar fi fost să mă odihnesc în dormitor și aș fi lăsat-o pe ea în sufragerie, iar telefonul ar fi sunat, ar fi trebuit să vin din dormitor și aș fi deranjat-o.

— Tot la fel ai rămas, bun, așa cum te-am știut, a mai zis, iar eu am luat-o ca pe un simplu semn de mulțumire.

Însă, în timp ce s-a îndreptat spre dormitor, parcă amintindu-și ceva, s-a oprit și, întorcându-se, m-a privit cu un fel de căldură în ochi, spunându-mi pe un ton melancolic:

— Când o să mă trezesc, o să-ți mai povestesc ceva… Ceva în legătură cu tine… legat de trecut… la care cred că nu te-ai mai gândit de mult. Sau poate că ai și uitat.

După care a intrat în dormitor, închizând ușa încet.

Am rămas într-un fel surprins, deși poate n-ar fi trebuit, fiindcă fusesem prieteni buni în timpul studenției și chiar intenționasem să ne căsătorim imediat ce vom termina, dar fiecare din noi a găsit un loc de muncă pe unde a putut și drumurile noastre, în loc să devină mai apropiate, s-au bifurcat. Adevărul e că am regretat mult acea despărțire neașteptată, deși în cele din urmă am crezut, poate și din nevoia de a mă consola, că acela a fost jocul destinului, dacă, firește, admitem că destinul e ceva care este urzit în afara voinței noastre și nu ne rămâne decât să-l acceptăm. Numai că acele câteva cuvinte pe care Elena mi le spusese atunci, într-un mod aproape enigmatic, începuseră să trezească în mine o anumită curiozitate. Ce anume voia să-mi spună despre trecutul meu n-aveam nici măcar cum să bănuiesc, fiindcă, atunci când am fost prieteni și ne-am destăinuit unul altuia, niciunul, credeam eu, nu mai avea de spus ceva care să-l surprindă mai târziu pe celălalt într-un mod plăcut sau nu.

Înseamnă, m-am gândit deodată, că ea a auzit anumite lucruri despre mine de la alții. Adevărate sau nu, acele lucruri au încolțit în mintea ei o lume aparte. S-ar putea să fi fost reale, dar eu să le fi privit ca fiind lipsite de importanță, motiv pentru care nici nu i le destăinuisem. Mă mai gândeam și la faptul că ea ar fi încercat să creeze o poveste pe care ar fi vrut să mi-o detalieze în așa fel încât să mă captiveze, să-mi trezească iar sentimentele și să-i arăt din nou tot ce-aș dori să fac pentru ea. Dar de ce? mă tot frământam.

Aseară ne întâlnisem din întâmplare, după o vreme atât de îndelungată. Când ne-am văzut față în față, am fost atât de surprinși, încât nu ne-am putut motiva acea stare decât printr-o exclamație ciudată, un fel de O prelung. Apoi, nici unul din noi n-a știut pentru câteva momente ce să mai zică.

— Nu-mi vine să cred! dacă-mi amintesc bine, am zis eu primul.

După care Elena a exclamat:

— Dumnezeule… Tu?! Nici prin gând nu mi-ar fi trecut că te voi mai întâlni vreodată!

Și cum întâmplarea făcuse să ne întâlnim chiar la ceas la Universitate, unde la ora aceea strada este foarte aglomerată, și cum eram îmbulziți de cei care treceau, grăbindu-se, Elena mi-a sugerat să ne retragem puțin lângă statuie, locul unde obișnuiam să ne vedem în vremea studenției. Dar ce diferență! Pe-atunci, la întâlnire, când mă vedea în fața statuii, Elena venea spre mine aproape fugind, aruncându-se în brațele mele, debordând de bucurie. Uneori, cu ochii aproape lăcrimând, mă întreba: „O să fie întotdeauna așa?".

Acum ne retrăseserăm lângă statuie așa cum cineva s-ar retrage la adăpostul unui pom atunci când plouă și mă întrebam dacă va spune ceva despre locul acela pe care cândva îl prețuia atât de mult. Însă, cât am stat acolo, mi s-a părut că nici nu-și amintește de el – sau poate își amintea, dar nu voia să-mi arate acest lucru, frământată să-mi destăinuie cât mai multe din cele ce i se întâmplaseră de când ne despărțiserăm.

Dar mai era ceva în afară de curiozitatea pe care mi-o crease spunându-mi că are să-mi amintească ceva despre un lucru anume din trecutul meu, de care ea credea că poate nu mi-am mai amintit niciodată. Și anume, faptul că atunci când am invitat-o la mine n-a zis decât: „Bun, merg, dacă nu te deranjează". Dar nu m-a întrebat unde locuiesc, dacă sunt căsătorit, dacă am copii, dacă mai locuiesc cu cineva în casă, încât la un moment dat m-am gândit că mă confundă.

2

În vremea studenției, eram slăbuț, părul îl purtam întotdeauna lung, mă îmbrăcam mai… hippy… Acum însă eram îmbrăcat ca un om de afaceri, aproape chel, cu ochelari fumurii… Un contrast uluitor. Chiar și cineva din sânul familiei cu care nu m-aș mai fi văzut de câțiva ani ar fi putut să mă confunde. Dar când e vorba despre douăzeci de ani, cum era în cazul nostru… Ceea ce m-a pus mai mult pe gânduri de-a lungul întregii nopți cât am discutat a fost faptul că Elena nu mi-a rostit niciodată numele. A amintit de anii studenției de câteva ori, dar imediat a schimbat subiectul, detaliind din nou dramele vieții ei, care, deși știam c-o apasă, mă fascinau, fiindcă felul ei de a vorbi despre ele le dădea o aură aparte.

Pe una dintre ele aproape că n-am putut s-o iau în serios, deși a insistat că într-adevăr așa a fost și că poate să-mi demonstreze acest lucru. Drama avea, din punctul meu de vedere, un dram de ridicol în ea. Se întâmplase ca, într-o seară când a vrut să meargă cu soțul ei dintr-a treia căsătorie la Sinaia, să se certe cu el în Gara de Nord, de unde trebuia să ia trenul, iar el a decis să-și urmeze singur drumul. Or, ea nu avea cheile de la casă și nici bani să meargă la hotel. Dar, discutând despre ceea ce i s-a întâmplat cu un domn care asistase mai de la distanță la duelul ei cu soțul, acesta, bucuros, a invitat-o la el. Acolo, Elena, pornită să se destăinuie și mai mult, a început să-i povestească multe dintre dramele ei, de unde reieșea că de fiecare dată a fost victimă. Atunci, omul a decis s-o ia de soție.

Asta presupune însă că, într-un timp foarte scurt, în mintea lui a avut loc un întreg proces de judecată, în care și-o imagina probabil pe Elena ba total nedreptățită în relațiile ei anterioare cu bărbații, ba femeia ideală, alături de care ar fi putut să-și vadă visele împlinite din acel moment. El, tot la fel, avusese o sumedenie de aventuri în viață, purtând remușcările câtorva mariaje din care s-a ales cu câțiva copii, despre care însă nu fusese pregătit să-i vorbească, fiindcă i se părea că n-ar fi momentul potrivit să-și destăinuie tot ce-l apăsa pe suflet chiar din prima zi. Oricum, se străduia să pară fericit și o tot îndemna pe Elena, de fiecare dată când mai ciocneau câte un păhărel, să se gândească la propunerea lui de a-i deveni soție. A insistat asupra acelui lucru cu o consecvență aparte, până a adormit.

Atunci, ea a început să reflecteze mai mult la acea împrejurare. Se grăbise. Acceptase prea ușor să intre în casa unui om despre care nu știa aproape nimic. O greșeală de genul acesta nu mai făcuse. Nici chiar soțul ei dintr-a treia căsătorie nu reușise să o convingă să fie împreună decât după un an de când se cunoscuseră. Nu cedase ușor nici în fața soțului dintr-a doua căsătorie, fiindcă avea proaspăt în minte eșecul primului mariaj. Acolo, da, făcuse greșeala fatală. Dar ea nu fusese vinovată cu nimic.

Îl întâlnise pe cel căruia avea să-i devină soție într-un bar de noapte, unde lucra el. În spatele barului era o cameră mică, neprimitoare, în care era un pat cu o pătură maronie și un cuier pe care atârnau câteva lucruri. Legat de cameră, printr-un hol strâmt, era un duș și-n spatele lui alte câteva anexe de strictă necesitate. În acea cameră se odihnea câteodată Doru, c-așa îl chema. Acolo a acceptat și ea să stea împreună cu el, după ce Doru i-a povestit cum a reușit să pună pe picioare afacerea și planurile lui de a strânge bani ca să-și facă o casă. Când i-a propus să rămână și să-l ajute, ea s-a arătat binevoitoare și a lucrat cot la cot cu el până într-o zi când Doru s-a trezit mai devreme și a plecat în oraș, spunându-i că o să se întoarcă pe la prânz. Nu a adăugat decât că are de discutat cu cineva ceva despre o afacere bună, despre care o să-i povestească atunci când se va întoarce.

După ce a plecat Doru, Elena s-a gândit să-i facă o surpriză. Nu-i plăcea cum arăta barul, părea prea mic. Inospitalier chiar. Era însă foarte frecventat, chiar dacă mai tot timpul cam de aceiași clienți. Dacă l-ar fi decorat după gustul ei, credea Elena, în scurt timp barul ar fi putut să-și câștige un nume, lucru ce în lumea comerțului contează mult. Planul ei era simplu și a început să-l pună în aplicare.

Trecuse puțin de ora prânzului și, în timp ce lucra și se tot gândea că dintr-un moment în altul o să apară Doru, o femeie, care să fi avut douăzeci și opt de ani, cu un copil în brațe, a deschis ușa și, fără să se prezinte sau cel puțin să spună bună ziua, și-a aruncat o privire în jur, întrebând mirată:

— De ce vopsiți pereții barului?

Fără să bănuiască ce vânt o adusese pe-acolo pe cocheta vizitatoare, Elena i-a răspuns, privind-o uimită:

— N-arătau prea bine!

Și în timp ce se gândea s-o întrebe cine e, femeia, privind tot mai atentă în jur, a întrebat din nou, arătându-se total nedumerită:

— V-a cerut cineva să vopsiți pereții barului în mov?

Puțin iritată, pe de-o parte pentru că se simțea stânjenită din lucru, dar și simțind că prezența acelei femei îi crea un fel de disconfort, Elena a rămas pentru câteva clipe pe gânduri. În general, nu-i plăcea să discute cu oricine, însă acum, chiar mai mult, i se părea agasată. I-a răspuns totuși și la această întrebare, dar fără să-și mai întoarcă măcar capul spre ea:

— Cerut? Cine să-mi ceară? Eu am decis asta!

— Mă gândeam că domnul Oană, șeful barului, v-a cerut să faceți acest lucru până se va întoarce săptămâna viitoare, a adăugat femeia pe un ton calm.

Elena s-a arătat surprinsă, dar, ca să nu complice lucrurile, doar a ridicat puțin tonul, sperând că în felul acesta femeia își va cere scuze și se va retrage:

— Oană? Care Oană? Doru Ionescu, soțul meu, e șeful barului.

Femeia s-a dat puțin înapoi și a deschis ușa, ca să se uite la firma de la intrare, gândindu-se că poate a greșit adresa.

— Barul „Pelicanul", nu? a întrebat femeia arătând spre firma ce se putea vedea acum destul de clar prin ușa întredeschisă.

— Da! i-a răspuns Elena apăsat.

— Nu mai e nici un alt bar prin preajmă cu același nume, continuă femeia, lăsând să se înțeleagă că știe despre ce vorbește.

— Din câte știu, nu mai e! o aprobă Elena.

— Și-atunci cum să fie soțul dumitale șeful acestui local, dacă eu sunt proprietarul, iar soțul meu, Ionel Oană, a lucrat aici ca șef de când l-am deschis?

— Faceți-mă să înțeleg, i-a cerut Elena punând jos pensula pe care-o avea în mână. Eu locuiesc aici cu soțul meu, Doru Ionescu, de luni de zile.

— Cum arată soțul dumitale? s-a arătat femeia puțin neliniștită.

Elena a privit-o cu un fel de furie, dar s-a abținut să nu izbucnească și să-i zică ceva pentru care ar fi putut regreta mai târziu. În cele din urmă, a luat de jos pensula și cutia cu vopsea și și-a continuat lucrul spunând:

— Nu știu dacă pot să vă dau vreun fel de informație despre soțul meu, pentru că mi se pare că încercați să faceți o glumă proastă. Mă rog, poate chiar Doru v-a trimis… Probabil a vrut să vadă cum m-aș descurca în situații extreme ca aceasta.

— Duduie, a izbucnit femeia mutându-și copilașul de pe mâna stângă, ce părea că-i amorțise, pe mâna dreaptă. Se pare că nu prea ne înțelegem.

Elena a privit puțin în jur, mișcându-se sigură pe ea, cu gândul de-ai arăta că nu e o simplă femeie angajată acolo doar să vopsească niște pereți, dar că este, așa cum menționase cu câteva momente în urmă, soția proprietarului acelui bar. A pus pensula și cutia cu vopsea într-un colț al barului, și-a scos halatul pe care-l pusese peste rochia de casă, pentru a nu o păta de vopsea, și în cele din urmă s-a oprit în fața cochetei vizitatoare, spunându-i încet, dar apăsat:

— Păi, dacă soțul meu este proprietarul acestui bar, iar dumneata apari ca din senin și-mi spui că de fapt ești proprietara și că soțul dumitale lucrează aici, când eu de-aproape o jumătate de an sunt aici zi de zi, lucrând cot la cot cu soțul meu, cum adică să-ți arăt vreun semn de prețuire sau prietenie pentru tot ceea ce-mi spui?

Femeia și-a mai aruncat o dată privirea peste firma barului, citind-o cu voce tare, după care a dat din cap deznădăjduită:

— Ce-aș mai putea face în situații de genul acesta comune cu penibilul, a început ea să se tânguie, deschizând geanta mică pe care-o avea agățată pe umăr, din care a scos un album.

S-a uitat la el, însă, bântuită parcă de un gând anume, l-a pus imediat la loc.

— În cele din urmă, continuă ea, trebuie să-mi rezolv problema pentru care am venit aici.

Elena a oftat adânc, gândindu-se la faptul că are un mare ghinion în acea zi în care dorea atât de mult să-i facă soțului ei o surpriză, tocmai din cauza acelei femei care o întrerupsese din lucru și o enerva acum cu tot felul de întrebări ce i se păreau mai mult decât ridicole.

— N-ai putea dumneata să-ți rezolvi treburile în altă parte și să nu mă mai deranjezi? a întrebat-o Elena ironic în timp ce-și punea halatul pe ea.

Imediat a luat pensula de unde o lăsase și și-a reluat lucrul.

— Dac-am ajuns și-n barul meu să fiu tratată ca o intrusă, la ce altceva să mă mai aștept?

— Visezi? a izbucnit Elena, dorind să pună capăt dialogului.

— Nu, duduie, nu sunt visătoare! Poate dumneata ești!

— Te rog să închizi ușa pe dinafară și să nu mă mai deranjezi! S-ar putea ca soțul meu să apară dintr-un moment într-altul și-atunci lucrurile se vor complica, i-a spus Elena pe un ton foarte neprietenos.

Femeia s-a uitat puțin în jur, de parcă ar fi vrut să fie sigură că nimeni în afară de ea și Elena nu se mai afla în bar, întrebând-o, în timp ce se apropia de ea, cu intenția de a-i arăta fotografiile din micuțul album pe care l-a scos din geantă:

— Seamănă cumva soțul dumitale cu acest domn?

Deși vădit agitată, Elena a încercat să pară calmă, și-a șters mâinile cu un prosop pe care-l ținea în buzunarul halatului și s-a apropiat de femeie, intenționând să-i pună albumul în geantă, s-o ia de mână și s-o dea afară din bar. Deodată, a tresărit. În prima fotografie din album, pe care doamna îl ținea în mână deschis, spre surprinderea ei, l-a văzut pe Doru relaxat, alături de acea femeie la vremea când era însărcinată. I s-a părut că nu mai vede bine, dar a făcut efortul să se uite în continuare la fotografiile din album. În a doua fotografie a putut să-l vadă pe Doru la spital, împreună cu acea doamnă și cu noul-născut. Elena și-a aruncat o privire spre copilul pe care doamna îl ținea în brațe și n-a avut nici o îndoială că e același cu cel din fotografia pe care o avea în față. Într-a treia fotografie, soțul ei, Doru Ionescu, era într-un apartament elegant, împreună cu doamna, copilul și vreo câteva persoane mai în vârstă, probabil părinții lui și ai soției.

Elena a încercat să se sprijine cu mâna de perete, dar picioarele i s-au muiat și a căzut, lovindu-se cu capul de colțul unui scaun. Doamna a alergat repede la robinet, a umplut un pahar cu apă, a început s-o stropească pe față, apoi a îndemnat-o să bea.

— Cred că știu despre ce-i vorba. După ce s-a născut copilul, soțul mi-a spus că preferă să doarmă aici, fiindcă lucrează mult și acasă nu poate să se odihnească așa cum trebuie, pentru că cel mic plânge mai tot timpul. Însă aproape zilnic venea să vadă copilul. Adevărul e că n-am mai trecut pe-aici de când am rămas însărcinată, fiindcă în bar e mult fum de țigară. Nici acum n-aș fi venit dacă n-ar fi uitat soțul seiful deschis. Mi-a dat telefon în timp ce mergea spre Constanța, fiindcă i-a fost teamă să nu spargă cineva barul până se va întoarce el săptămâna viitoare.

— Seif? Constanța…? a întrebat Elena încercând să se ridice. Nu mai înțeleg nimic. Doru mi-a spus că merge în oraș pentru o afacere și o să se întoarcă pe la prânz.

— Cum să se întoarcă la prânz? Acum e unu și el e în drum spre Constanța.

— Nu pot să cred așa ceva…

— Crezi ce vrei, a îngăimat doamna în timp ce a intrat în bar, s-a aplecat, a început să cotrobăie pe sub tejghea și, negăsind ceea ce căuta, a scos un țipăt asurzitor: Banii! Nu mai sunt banii în seif! Unde sunt banii?

3

Cum ușa era întredeschisă, câțiva trecători s-au oprit, uitându-se cu atenție la tot ce se petrecea în interiorul barului. Deodată, patroana a început din nou să țipe, acuzând-o pe Elena că a luat banii. Câțiva dintre cei care se opriseră au intrat repede, întrebând ce s-a întâmplat.

— Ce să se întâmple? se tânguia femeia cu lacrimi în ochi. Soțul meu e în drum spre Constanța și mi-a dat telefon să-mi spună c-a uitat seiful deschis. I-a fost teamă să nu intre cineva în bar până se va întoarce și m-a rugat să vin să iau banii. Când am venit, am găsit-o pe această duduie vopsind pereții barului, iar în seif nu era nici un bănuț.

— Păi cum a putut să intre aici? a întrebat cineva.

— E simplu, domnule, interveni altcineva. Săptămâna trecută, tot pe strada asta, cineva s-a prezentat la unul, Cornescu, l-a convins cât de frumos i-ar aranja apartamentul la un preț convenabil, Cornescu l-a lăsat în casă dimineața când a plecat la lucru, iar când s-a întors la șapte seara n-a mai găsit în casă decât niște bidinele și-o găleată cu vopsea.

— Poate a angajat-o soțul dumitale, a presupus primul care intrase în discuție cu proprietăreasa.

— Dacă ar fi angajat-o, nu mi-ar fi spus? se apără ea.

— Sună-l și spune-i ce s-a întâmplat.

— Îl tot sun, dar văd că nu răspunde.

— Rață, vino, mă, până aici, că e mare zarvă la „Pelicanul", s-a auzit o voce.

— Care-i treaba? s-a arătat Rață curios.

— Cică a spart barul.

— Și care-i paguba dacă a spart barul? E un bar, nu un cap de om! a adăugat Rață pe un ton filosofic în timp ce-și făcea loc pe ușă.

— Zice că a furat banii din seif, adăugă același.

— Furat? Ce bani au fost în seif ca să-i fure? se arătă Rață surprins.

— Nu mai e nici un ban în seif. Soțul meu e în drum spre Constanța și m-a sunat să vin să iau banii. Și când am venit…

— Stai puțin, madam. Dumneata cine ești?

— Soția lui Ionel Oană, șeful barului.

— Ionel Oană? Adică Gogoașă, nu?

— Rață, fii, mă, mai atent cum vorbești. Vezi c-o jignești pe doamna, intervine altul.

— Cum s-o jignesc? Păi, ce, pe mine mă cheamă Rață?! Așa-mi zice lumea. L-o chema pe Gogoașă, Ionel Oană, dar asta e altă poveste.

— Da, dar doamna ți-a spus, interveni același.

— Mă, Păpușă, tu ești căzut în cap sau vrei să cazi în cap?

Păpușă s-a uitat spre Rață c-un fel de teamă și n-a mai zis decât:

— Îmi pare rău, nașule!

— Tot ce știu despre Gogoașă, a început Rață uitându-se-n ochii patronesei, e că s-a tot chinuit de mai bine de un an să strângă niște bani ca să plece la Berlin și să-și deschidă o afacere. A luat niște bani împrumut și de la Purice. Păpușă, cum îl cheamă, mă, pe Purice?

— Avramescu!

— Ăsta are și el un bar, „Calvarul", ceva mai în centru, continuă Rață. Deci cam așa stau lucrurile.

— Nu pot să cred așa ceva, s-a lamentat patroana.

Rață a privit-o atent în timp ce și-a așezat pălăria pe cap, și-a ridicat gulerul de la pardesiu și, băgându-și mâinile în buzunare ca un actor ce juca într-o scenă dintr-un film, și-a făcut încet, dar sigur, loc prin mulțimea care se adunase, spunând:

— Și Interpolul și-ar dori să lucreze cu mine… Însă prefer să dau o mână de ajutor aici, în țărișoara mea ce trece prin această tranziție de foc.

Aruncându-și în cele din urmă o privire deasupra mulțimii, dar cu o anumită tentă, de parcă ar fi meditat, Rață a plecat tăcut.

Imediat, cineva l-a întrebat pe Păpușă:

— Cine e domnul?

Păpușă, în loc să-i răspundă la modul firesc, i-a șoptit, de parcă i-ar fi spus un mare secret:

— Rață!

— Bine, am auzit c-așa îi spune, dar mă-ntreb cu ce se ocupă.

— Păpușă! s-a auzit Rață, ajuns de-acum în stradă, dacă tot te dai mare că-ți place geografia, ia spune-mi câte văi, adică gropi, sunt din cartierul Grivița până la Obor?

— O sută douăzeci și opt, i-a spus Păpușă, deși nu făcuse lucrul acesta cu plăcere.

— Înnumărate corect?

— Corect! A încercat Păpușă să-l asigure.

— Corect dacă nu le pui la număr și pe cele pe care primăria nu le-a luat în evidență.

Păpușă a vrut să mai spună ceva, dar văzând că Rață a oprit un taxi, urcându-se în el grăbit, a plecat și el tăcut, bântuit parcă de un gând ascuns.

Cei din jur se uitau unii la alții puțin stânjeniți. Parcă asistaseră la o piesă de teatru din care nu înțeleseseră mare lucru, dar nici nu le venea să discute despre ea. Aproape că li se auzea respirația. Apoi, unul câte unul, au început să se îndepărteze, așa cum veniseră.

4

— Cred că ți-e foame, a început patroneasa să vorbească uitându-se la copilul pe care-l ținea în brațe. Cred că ți-e foame, micuțule, a repetat ea pe un ton melancolic, în timp ce copilul a început să scâncească. Dar mai întâi trebuie să-ți schimb scutecele.

În timp ce așeza copilul pe o masă, încercând să-i schimbe pampersul, unul dintre cei care dialogase cu Rață s-a întors, a vrut să zică ceva, dar, văzând că femeia schimba scutecul celui mic, s-a decis să aștepte.

— Adu-mi niște șervețele, draga mea, i-a cerut patroneasa Elenei. N-am știut c-o să trebuiască să întârzii pe-aici și uite ce-a făcut ăsta mic.

Omul făcu deodată ochii mari, nevenindu-i să creadă că patroneasa discută cu Elena atât de prietenos. S-a uitat atent la amândouă, încercând să-și explice cum a putut acea femeie să treacă de la starea de disperare pe care și-o exprimase prin țipete în urmă cu doar câteva minute la o stare pe care foarte ușor ai fi putut s-o numești de camaraderie, ținând cont că motivul pentru care patroneasa se afla acolo nu fusese lămurit în nici un fel. Elena părea total abătută. Însă n-a rostit nici un cuvânt când patroneasa i-a cerut să-i aducă niște șervețele. A mers repede până în spatele barului, a luat un pachet de șervețele, i l-a dat și s-a retras lângă perete. Acolo unde, practic, căzuse, lovindu-se cu capul de scaun. Deodată i-a trecut prin cap că cel mai bine ar fi să fugă… Să lase totul baltă acolo unde lucrase luni de zile și nu primise nici un ban și să se piardă prin lume. A intrat încet în holul care făcea legătura cu camera în care locuise, a luat din cui o șapcă, punându-și-o repede pe cap, a pus într-o sacoșă câteva dintre lucrurile ei și, când a auzit-o pe patroneasă jeluindu-se că n-are acasă bani nici măcar să cumpere lapte pentru cel mic, a deschis încet ușa din dos, pe unde ieșea de obicei ca să scoată gunoiul, și a plecat grăbită, uitându-se pe sub cozoroc, să vadă dacă nu cumva o urmărea cineva.

5

Am trăit un adevărat coșmar după ce am plecat din acel bar, îmi povestea Elena. Imaginează-ți ce înseamnă să afli deodată că ai trăit o vreme lângă un om căruia nu i-ai cunoscut decât măștile. Practic, în situația mea, așa a fost. Nu l-am bănuit pe Doru niciodată că m-ar înșela, fiindcă eram aproape tot timpul împreună. Cum să mă fi gândit că era căsătorit și că, atunci când pleca în timpul zilei ca să facă aprovizionare cu vin, votcă, whisky, apă minerală și alte lucruri necesare într-un bar, el își vizita și familia. Timp