Ghidul Datului In Bara

De Alex N

Numele meu este ... Sunt din comuna... judetul... Am ales aceasta facultate pentru ca...

Era ca un formular oral in care noi trebuia sa completam cele trei puncte. Nimanui nu-i pasa ce spui, cat timp ajutai sistemul birocratic sa-si faca damblaua. Eu sunt Razvan si cred ca e un nume care mi se potriveste. Stiu ca am fost urat ca dracu’ in liceu la fel cum stiu ca acum sunt mediu – de inaltime medie, cu trasaturi nici-frumoase-nici-urate (medii), cu o ... medie. Inteligenta mea o presupun, de asemenea, medie, cu toate ca in balonasul meu de sapun, in care imi place sa ma retrag cateodata, ma cred destul de destept. Notele de la scoala sunt medii, marimea de la pantofi...42-43, deci tot medie, pana si shaorma o comand mereu medie pentru ca pe aia mare n-o termin. Daca v-ati facut despre mine vreo impresie sper sa va inselati. In ciuda tuturor celor enuntate mai sus, urasc mediocritatea. Poate de aceea nu ma plac. Deci puteti sa ma numiti Mr. Olimpia sau idiotul secolului, dar, va rog, nu ma credeti mediu pentru ca nu sunt asa.

Acum, ca am vorbit despre mine, o sa continuam subiectul acesta incredibil de interesant prin a spune ca prezentarile acelea banale m-au facut s-o remarc pe Domnisoara A. Era ceva in tonalitatea vocii ei, care-mi topea sternul. Acum vorbesc din perspectiva unui nebun care o pastreaza in minte de ani de zile, dar pot spune sigur ca atunci mi-a trezit cel putin curiozitatea. Era o fata inalta, zvelta, cu niste forme perfecte dar cuminti si niste picioare cam groase dupa parerea unora. Mie nu-mi displaceau ci, dimpotriva, le-am urmarit curios in timp ce se ridica de la masa si-si cauta ceva in poseta. Soldurile ei se urmau gratios unul pe celalalt, iar eu priveam scena fara nici un strop de obscenitate. Curios ca un copil si la fel de fascinat ca unul. Parul ii era de un castaniu natural si sanatos, neatins de capriciile adolescentei moderne. Avea un zambet cald, cu multi dinti si atunci cand zambea ochiul stang se inchidea strengareste.

• Limbă: Română
• Editor: LETRAS
• Data lansării: 5 mai 2022
• ISBN: 9786060713234

Previzualizare carte

Alex N.

Ghidul datului în bară

logo letras negru 2020 - 300 pix e pub

Copyright

Ghidul datului în bară

COPYRIGHT 2021 Alex N.

COPYRIGHT 2021 Editura LETRAS

Toate drepturile rezervate.

ISBN ePub 978-606-071-323-4

Publicat de Letras

https://letras.ro/

Distribuit de https://piatadecarte.net/

Contact editura: [e-mail]

[e-mail]

Această carte este protejată de legea dreptului de autor.

Din respect pentru autorul cărţii, folosiţi-o pentru uzul personal.

Puteţi reproduce extrase din această carte în limita a 300 de cuvinte, pe site-ul, blogul dvs., în reţelele sociale, folosind întotdeauna semnele citării, urmate de titlul cărţii GHIDUL DATULUI ÎN BARĂ, un link către această carte şi către Editura Letras.

Cuprins

Ghidul datului în bară

Copyright

Capitolul 1. Eu

Capitolul 2. Fata de la Trupă

Capitolul 3. Doamna mea specială

Capitolul 4. „Bună! Îmi plac ochii tăi."

Capitolul 5. Nevena

Capitolul 6. Alcoolul dăunează grav sănătății

Capitolul 7. Bătrânul meu

Capitolul 8. Secrete de vară

Capitolul 9. Stângă! Dreaptă! Croșeu!

Capitolul 10. Roșu

Capitolul 11. Delia Frunză

Capitolul 12. Conversații cu ochi vineți

Capitolul 13. S-o facem în trei

Capitolul 14. Pastila roz

Capitolul 15. Domnișoara A.

Capitolul 16. De vorbă cu Stalin

Capitolul 17. Cea mai frumoasă vară

Notă

Capitolul 1. Eu

Numele meu este ... Sunt din comuna... judeţul... Am ales această facultate pentru că...

Era ca un formular oral în care noi trebuia să completăm cele trei puncte. Nimănui nu-i păsa ce spui, cât timp ajutai sistemul birocratic să-și facă damblaua. Eu sunt Răzvan și cred că e un nume care mi se potrivește. Știu că am fost urât ca dracu' în liceu la fel cum știu că acum sunt mediu – de înălţime medie, cu trăsături nici-frumoase-nici-urâte (medii), cu o ... medie. Inteligenţa mea o presupun, de asemenea, medie, cu toate că în balonașul meu de săpun, în care îmi place să mă retrag câteodată, mă cred destul de deștept. Notele de la școală sunt medii, marimea de la pantofi...42-43, deci tot medie, până și shaorma o comand mereu medie pentru că pe aia mare n-o termin. Dacă v-aţi făcut despre mine vreo impresie sper să vă înșelaţi. În ciuda tuturor celor enunţate mai sus, urăsc mediocritatea. Poate de aceea nu mă plac. Deci puteţi să mă numiţi Mr. Olimpia sau idiotul secolului, dar, vă rog, nu mă credeţi mediu pentru că nu sunt așa.

Acum, că am vorbit despre mine, o să continuăm subiectul acesta incredibil de interesant prin a spune că prezentările acelea banale m-au făcut s-o remarc pe Domnișoara A. Era ceva în tonalitatea vocii ei, care-mi topea sternul. Acum vorbesc din perspectiva unui nebun care o păstrează în minte de ani de zile, dar pot spune sigur că atunci mi-a trezit cel puţin curiozitatea. Era o fată înaltă, zveltă, cu niște forme perfecte dar cuminţi și niște picioare cam groase după părerea unora. Mie nu-mi displăceau ci, dimpotrivă, le-am urmărit curios în timp ce se ridica de la masă și-și căuta ceva în poșetă. Șoldurile ei se urmau graţios unul pe celălalt, iar eu priveam scena fără nici un strop de obscenitate. Curios ca un copil și la fel de fascinat ca unul. Părul îi era de un castaniu natural și sănătos, neatins de capriciile adolescenţei moderne. Avea un zâmbet cald, cu mulţi dinţi și atunci când zâmbea ochiul stâng se închidea ștrengărește.

Avea o frumuseţe de invidiat? Nu știu. Avea inteligenţă sau carismă? Nici asta n-o știam. Ceea ce știam sigur era că avea prieten și era o relaţie de câţiva ani. Așa că am procedat ca un bărbat adevărat, mi-am retras ușurel coada între picioare și am revenit la Tubul Roșu.

Am așteptat să-mi treacă și mi-a trecut... Din când în când, gândul la ea revenea ca un bumerang. Dacă aș spune că adormeam cu gândul la ea în fiecare seară ar fi romantic, dar aș minţi. Știam că nu se poate și cumva mi-am exclus posibilitatea de a încerca ceva. Simţeam totuși acea slăbiciune în faţa ei – că dacă ar fi dat un semn aș fi lăsat totul în urmă. Era doar un sentiment, fără contur, pe care, dacă m-ai fi pus atunci, n-aș fi știut să ţi-l descriu.

Viaţa mea de student a început ex-abrupto, după cum s-au petrecut lucrurile. Situaţia n-avea să rămână așa totuși. Mi-am făcut câţiva prieteni, însă nu prea ieșeam în oraș. Dacă totuși reușeau să mă scoată, la 00:00, ca o cenușăreasă conștiincioasă, eram înapoi în pătuţ. Treceam printr-o perioadă mai dificilă, ceva obișnuit pentru mine, mai ales toamna – dupa o vară plină de distracţii și veselie continuă, trebuia să pic înapoi cu nasu-n cărţi. Probabil din această cauză, mereu am urât toamna. Colegii mei cei noi mă luaseră așa cum eram și erau fericiţi doar să se amuze pe seama mea. Și atunci, pentru ei, eu am devenit bătrânu'.

—Ia zi, bătrâne, ieșim și noi undeva azi?

Victor era un baiat simpatic, mic de înălţime, cu o frunte înaltă. Zâmbea mereu și atunci când nu o făcea, te făcea pe tine să zâmbești. Avea ceva ce-l făcea plăcut de toată lumea. Mă gândeam că nu există vreo persoană în lumea asta care să nu-l placă și acum cred același lucru. Te pricepi bine la oameni. Iţi pierzi timpul pe aici. Ai fi un bun manager, i-am spus un an mai târziu la o carafă de vin. Nu a răspuns nimic. M-a privit aprobator și a luat o gură de vin. Am realizat atunci că era conștient de asta – nu-i spusesem ceva nou.

—Tu ai optișpe ani?

Schimbul ăsta de replici ne amuza pe amândoi. Aproape că mă convinseră să merg. O ultimă rezistenţă din partea mea – Bă, nu prea mai am bani – înlăturată cu brutalitate.

—Știu, greu cu pensia anul ăsta...

Am izbucnit cu toţii în râs. Urma să mergem noi trei (eu, Victor și Daniel) într-un pub drăguţ și ieftin unde aveam să ne întâlnim cu niște cunoscuţi.

Sibiul e un oraș superb. Și când spun asta mă gândesc două lucruri – pietre și lumină. Îmi plac la nebunie, noaptea, luminile din oraș. Ca și cum fiecare foton ar fi fost așezat în peisaj, astfel încât să arate perfect – o jumătate de umbră mai la stânga și totul și-ar fi pierdut farmecul. Clădirile se înălţau semeţe de o parte și de alta a străzii Nicolae Bălcescu. Lumina se prelingea invers gravitaţiei, de jos în sus, proiectată de niște reflectoare fixate în trotuar. În timp ce mergeam și bârfeam tot ce se poate, se mai întâmpla ca un picior să calce distrat unul dintre reflectoare, iar pe clădire să se profileze o cizmă uriașă și neagră.

Al doilea lucru care-mi plăcea la Sibiu era piatra cubică. Fiecare pas pe acolo mă făcea să torc de plăcere ca o pisică. Pe lângă astea îmi mai plăceau localurile de bun gust și cluburile. Oamenii erau prietenoși până la ridicol (aveam să descopăr mai târziu că nu e valabil pentru toată lumea) . Până și boschetarii îmi plăceau – aveau un aer filosofic, mai ales când cântau. În Piaţa Mare erau amplasate două rânduri de scaune, din care, un grup de prieteni ocupase vreo zece . Undeva între cele două rânduri se afla un proiector. Câţiva oameni din staff făceau ultimele pregătiri pentru festivalul de film. Imediat dupa, un loc mai retras în faţa căruia ne oprirăm la un semn discret de-al lui Victor.

—Astăzi e ziua cea mare băieţi! Azi futem... Ești gata, bătrâne?

Zâmbetul lui nu lipsea nici acum. Urcam scările într-un local tapetat cu pagini vechi de ziar. Uite, din Al Doilea Război Mondial..., și ridică din sprâncene. În aer se simţea o mireasmă de cărţi vechi. Într-adevăr, în mai multe camere erau rafturi ticsite de volume care mai de care mai interesante. Cu toate că n-am văzut pe nimeni citind acolo, simpla prezenţă a cărţilor dădea locului un aspect plăcut. Era un local pe gustul meu. Am întâlnit persoane ale căror nume au trecut pe lângă urechi și s-au pierdut în fumul de țigară. Am vorbit, am râs și am băut vodka. Din când în când fata din dreapta se apleca ușor să-mi spună ceva. Nu era un secret sau vreun tratament special, ci doar un obicei de-al ei. Purta niște ochelari mari pe fața mică. Nasul mic, gura mică, totul era mic în înfățișarea acesteia. Chipul ei avea o culoare vie, ușor creolă. La un moment dat ne-am ridicat să ieșim afară să luăm niște aer. Am privit-o și am rămas mut. Capul ei îmi ajungea până undeva în zona pieptului, iar eu nu sunt foarte înalt. Am zâmbit ușor și am lăsat-o să iasă în timp ce colegii mei formau penisuri imaginare și le băteau de masă. Mă uit rușinat la prietenele ei. Una îmi dădea „undă verde" în timp ce celelalte îmi imitau amuzate colegii. Am ridicat din umeri și am ieșit în urma ei.

Eu și Andra am coborât scările și ne îndreptam ușor spre Piața Mare. I-am spus încurcat:

—Îmi pare rău pentru faza de sus. Prietenii mei pot fi ciudați câteodată.

—Știu cum e... Stai liniștit.

Nu mai țin minte ce-am vorbit – doar că mi-a plăcut. Și că era foarte calmă și nebună și matură și copilăroasă. Toate în același trupușor drăguț de 1.50. Am trecut pe lângă spectatorii care priveau un film vechi. Trebuia să fie pe sfârșite. Câteva locuri libere, iar noi ezitând în fața lor. Am trecut mai departe și am condus-o la cămin. Ne-am luat la revedere și nu aveam să ne mai vedem pentru mult timp.

Capitolul 2. Fata de la Trupă

Înainte să încep ar trebui să reformulez unele detalii foarte importante – 1) Eu eram „Tataie, nu „bătrânul și trebuie să-i mulțumesc lui Victor pentru pont, lăudându-i spiritul de observație. Înlocuiți astfel, „bătrâne cu „tataie – e și mai haios pentru mine. 2) Întâmplările sunt ușor schimbate din anumite motive de confidențialitate. Și da, CIA, FBI, Misiunea Apollo 11 , Area 51 și chiar fenomenele din pădurea Hoia-Baciu ar putea fi dezvăluite neisprăviților.

Acum că am lămurit detaliile organizatorice, pot continua cu ceea ce s-a întâmplat după ce am întâlnit-o pe Andra. Ce-mi amintesc bine e că nu mă atrăgea. Îmi plăcea așa cum ți-ar plăcea desertul după două feluri de mâncare – arăta bine, dar mă puteam lipsi. Așa că am continuat să vorbim de câteva ori pe zi pe What's up. La un moment dat nu mi-a mai răspuns la mesaj, iar eu n-am insistat. Eram foarte ocupat – nu-mi amintesc exact ce făceam, dar știu că reușeam atât de bine să-mi umplu timpul încât seara adormeam instantaneu. Viața mea intrase pe pilot automat. Făceam tot felul de chestii fără să mă gândesc dacă au vreun sens. Niciodată nu am avut sentimentul că fac ceva important pentru omenire, dar zilele acelea mi le amintesc mai goale ca oricând. Timpul cădea peste mine iar eu râdeam în hohote – că trece, că nu, mi-e totuna! Și nu știu dacă ai simțit și tu, însă poți ajunge atât de rău, încât să nu mai ai nici un lucru pe care să-l „abia aștepți. Atunci m-am gândit să văd un psiholog. Aveam un număr de telefon, iar lucrurile s-au aranjat rapid: Domnul Petrescu...? Da, sigur... Vineri la treișpe...Sigur-sigur... Orvoar! Cine naibii mai spune „au revoir?! (asta doar ca să demonstrez că știu cum se scrie). Am ajuns până la urmă la cabinetul domnului Crișan/Cireașă/Corcodel... ceva pe-acolo. Am intrat ca un copil de cinci ani la dentist. Locul nu semăna deloc cu cabinetele de psiholog din filme. În cameră erau doar un scaun, o masă, încă un scaun și... încă o masă. Puțin mi-a lipsit să nu-l întreb la început dacă am ajuns unde trebuie. Pereții galbeni mă făceau însă să mă simt cald. Ne-am așezat amândoi pe cele două scaune și am început o conversație amicală. M-a întrebat câți ani am, ce-mi place să fac, mi-a spus câteva lucruri despre el și am împărțit o pungă de chipsuri. Avea o mod ciudat de a fi. Întreba într-una „de ce ?", dar într-o manieră ce manifesta un interes sincer, neagresiv. Îmi plăcea și m-am gândit că atunci când voi fi bătrân aș vrea să fiu ca domnul Crișan/Cireașă/Corcodel. Nu avui însă timp să întorc ideea pe toate părțile:

—Nu pot să urinez în public, i-am spus încurcat.

Pentru un moment am crezut că o să izbucnească în râs. A zâmbit ușor pe sub mustață și a întrebat: „Ce?! Parcă nevenindu-i să creadă. Și situația nu ar fi fost atât de ciudată dacă, exact după, nu ar fi început să râdă în hohote. „Scuze... he! he!...

—Dumneavoastră chiar sunteți psiholog? (Ce naiba?! Camera ascunsă?)

—Te rog, Răzvan, o să-ți facă mai bine dacă vorbești despre asta, cu zâmbetul stingându-se treptat în timp ce vorbea.

—Pur și simplu nu pot ... Dacă se uită cineva la mine nu pot.

Acum privind în urmă până și pe mine mă apucă râsul. Nu știu de ce am spus asta, dar la momentul acela părea foarte important. Cumva formarea personalității mele împreună cu problemele societății contemporane, conflictele din Afganistan și încălzirea globală depindeau în mod direct de jetul meu timid. Până la urmă ședința cu domnul Crișan/Cireașă/Corcodel a fost ok. Mi-a făcut mai bine că a râs de mine. M-a făcut să înțeleg cât era de neimportant.

Zilele următoare, în timp ce rezistam cu stoicism tentației de a lăsa capul pe bancă și de a trage un pui de somn în ora de management, primesc un mesaj:

„Vino pe la 7 în clădirea din fața bibliotecii, la etajul 3.

Fata de la trupă"

Cine era fata de la trupă? Habar n-aveam. Am notat-o totuși conștiincios în agendă. 0754...Fata de la trupă. Oricum n-aveam altceva de făcut – hotărâsem să merg. Speram doar să nu mă trezesc fără rinichi, ficat și toate cele.

Am ajuns la locul stabilit, o clădire comunistă ușor afumată de timp. Am urcat la 3 și am intrat în ultima cameră din coridor. Probabil ai simțit și tu câteodată că viața ți-e un film. Am deschis ușa iar în capul meu, pe fundal, a început să cânte soundtrack-ul din Notebook. Am intrat, am aruncat o privire circulară camerei de la un capăt la celălalt. Ea era acolo cu degetul întins spre mine și gura semi-căscată.

—Tu ești băiatul cu chitara!

* instrumental notebook*

—Iar tu ești Fata-de-la trupă !

Și lăsând gluma la o parte, amândoi eram foarte surprinși. Mai surprinși decât niște microbiști la câștigarea campionatului de Leicester. Andra stătea la scaunul pianului întoarsă cu fața spre mine. Câtva timp nu ne-am mai spus nimic. Am făcut cunoștință cu restul trupei, le-am cântat „River flows in you" și nu vă gândiți la prostii – e clasică. După, ea a venit aproape și s-a așezat lângă mine. Gâtul chitarei era deasupra pulpelor ei și-i atingea ușor sânii, la care nu m-am uitat niciodată (bine, doar atunci când trebuia să fac niște note mai joase, căci astea erau spre capătul griff-ului). Ea privea curioasă degetele mele în timp ce-i cântam.

—De ce n-ai mai răspuns? mă întrebă serioasă.

—Păi, tu n-ai răspuns.

Îmi arătă telefonul ei și mesajul în care mi-a răspuns.

—Pe bune?! 8 zile?

—Scuzee! ( Aici lungi drăguț ultima silabă). Am uitat de el. Uite, mi-am și cerut scuze pentru asta.(Îmi arătă un mesaj).

I-am explicat că mi-am schimbat telefonul, trebuia să-mi fac alt cont de Wapp, bla-bla-bla. Ea era mulțumită, iar eu nu prea o luasem în seamă și prin urmare nu prea m-am consumat. Două săptămâni mai târziu, ținându-ne de mână, mergeam grăbiți pe Bălcescu spre o expoziție de reptile. Capul ei îmi întrecea ușor umărul în înălțime... Purta tocuri.

Totuși până atunci lucrurile nu au fost atât de ușoare. Cu toții știți frumoasa poveste cu primul sărut. O iei de gât și bagi ventuza, nu? Nu...La un moment dat privirile vi se întâlnesc. Vă uitați unul în ochii celuilalt. Ea este înconjurată de o aură împroșcată cu particule de aur, în mijlocul unui cor de îngerași virgini și puri ca Lacrima lui Ovidiu. Vă apropiați ușor... foarte ușor... ca trenurile CFR-ului. Și se produce chestia aia de dinainte de sex. Cam acesta este firul narativ. Vedeți?... sunt un romantic. Ei bine, eu am luat-o pe o rută ocolitoare. M-am gândit că am mai multe șanse dacă-i dau foc la păr înainte. Menționez că eram un virgin de nivel 2, de unde rezultă 3 lucruri: 1) Nu văzusem vagin decât la biologie și în filme porno; 2) Experiența mea cu femeile era modestă (o prietenă și câteva fete care m-au sărutat din greșeală); 3) În ceea ce privește sărutul propriu-zis mă descurcam, însă drumul de până acolo era mai greu