Vertigo

De Boileau-Narcejac

Roman ecranizat în 1958 de Alfred Hitchcock

Roger Flavières a fost polițist, dar teama lui de înălțimi l-a făcut să dea greș într-un caz pe care-l ancheta și a condus la moartea colegului său. Acum, trebuie să intre din nou în rolul detectivului: un vechi prieten îl roagă să-i urmărească soția, Madeleine, care în ultima vreme se comportă extrem de ciudat. Cu inima îndoită, Flavières acceptă.
Într-un decor parizian din ajunul celui de Al Doilea Război Mondial, mașinațiunile diabolice ale unei femei, pline de minciuni, aparențe și speranțe deșarte, vor schimba definitiv soarta tuturor celor implicați în anchetă.

• Limbă: Română
• Editor: Crime Scene Press
• Data lansării: 5 dec. 2023
• ISBN: 9786306542475

Previzualizare carte

I

– Uite ce, spuse Gévigne. Aș dori s-o urmărești pe soția mea.

– Drace! Te înșală?

– Nu.

– Atunci?

– Nu e ușor de explicat. E ciudată… Mă îngrijorează.

– De ce ți-e teamă mai exact?

Gévigne ezita. Îl privea pe Flavières și Flavières simțea ce îl reținea: lui Gévigne îi lipsea încrederea. Nu se schimbase deloc față de cum îl cunoscuse Flavières în urmă cu cincisprezece ani, la Facultatea de Drept: cordial, gata să se deschidă, dar, în sinea lui, încordat, timid și nefericit. Degeaba strigase adineaori deschizându-și brațele: „Bătrâne Roger, ce bucuros sunt să te revăd!", Flavières percepuse imediat, din instinct, ușoara stângăcie a acestui gest, faptul că se forțase o idee prea mult, că fusese prea rigid. Gévigne se agita o idee prea mult, râdea o idee prea mult. Nu reușea să șteargă cu buretele cei cincisprezece ani care se scurseseră și care îi transformaseră, și pe unul și pe celălalt. Gévigne era aproape chel. Bărbia i se îngroșase. Sprâncenele îi deveniseră roșcate și acum avea, în jurul nasului, pete de roșeață. Nici Flavières, la rândul lui, nu mai era același. Știa că slăbise, că se gârbovise, de când cu întâmplarea aceea, și avea un gol în stomac la gândul că probabil Gévigne îl va întreba de ce se făcuse avocat, știind că urmase dreptul pentru a intra în poliție.

– Nu îmi e teamă de nimic, ca să spun drept, reluă Gévigne.

Îi întinse lui Flavières o cutie luxoasă, plină cu trabucuri. Și cravata lui era luxoasă și costumul lui de stofă avea o croială magistrală. În timp ce scotea un chibrit roz dintr-o cutiuță pe care era scris numele unui mare restaurant, la degetele lui străluciră mai multe inele. Își scobi obrajii înainte de a sufla încet puțin fum albăstrui.

– Trebuie să detectăm climatul, spuse el.

Da, se schimbase mult. Prinsese gustul puterii. Intuiai, în spatele lui, existența a tot felul de comitete, societăți, asociații, o rețea complexă de relații și influențe. Cu toate astea, ochii îi erau la fel de ageri, gata mereu să li se facă teamă și să se ascundă pentru o secundă în spatele grelelor pleoape plecate.

– Un climat! spuse Flavières, cu un dram de ironie.

– Cred că ăsta e cuvântul, insistă Gévigne. Soția mea este foarte fericită. Suntem căsătoriți de patru ani… aproape, vor fi patru ani peste două luni. Avem o situație cât se poate de bună. Uzina mea din Le Havre funcționează la capacitate maximă de când cu mobilizarea. De fapt, chiar datorită acestui lucru nu am fost înrolat… Pe scurt, ținând cont de circumstanțe, suntem privilegiați, trebuie să recunosc asta.

– Nu aveți copii? îl întrerupse Flavières.

– Nu.

– Continuă.

– Spuneam, deci, că Madeleine are totul pentru a fi fericită. Totuși, cu toate astea, e ceva ce nu merge. Ea a avut mereu un caracter un pic bizar, schimbări de dispoziție, perioade de depresie, dar, de câteva luni încoace, starea i s-a agravat brusc.

– A fost consultată de un medic?

– Desigur. Chiar de niște somități. Nu are nimic, înțelegi, nimic!

– Nimic organic, admise Flavières. Dar din punct de vedere psihic?

– Nimic… Nimic… Nu e asta!

Își pocni degetele și îndepărtă puțin scrum care îi căzuse pe haină.

– Ah! Îți jur că e un caz special. La început și eu am crezut că era vorba de vreo idee fixă, de vreo teamă irațională provocată de război. Cădea brusc pe gânduri. Îi vorbeam și abia dacă auzea. Sau își fixa privirea pe ceva, în fața ei… Chestia asta era într-adevăr impresionantă. Puteai să juri că vedea… nu știu cum să spun… lucruri invizibile. Și când își revenea la normal păstra un fel de expresie rătăcită de parcă ar fi trebuit să facă un efort pentru a-și recunoaște casa… pentru a mă recunoaște pe mine…

Își lăsă trabucul să se stingă și privi și el în gol, cu același aer frustrat pe care îl avea și odinioară.

– Dacă nu e bolnavă înseamnă că se preface, spuse Flavières nerăbdător.

Gévigne își ridică mâna grăsuță, ca pentru a opri din zbor această observație.

– M-am gândit și eu. Am supravegheat-o discret. Într-o zi, am urmărit-o… S-a dus în Bois¹, s-a așezat în fața lacului și a rămas acolo, fără să se miște, mai mult de două ore… Contempla apa…

– Asta nu e chiar așa de grav.

– Ba da… Contempla apa, cum să-ți explic, cu atenție, cu o expresie gravă. Ca și cum ar fi fost de-o extremă importanță… Seara mi-a spus că nu a ieșit în ziua respectivă. N-am vrut să-i spun că am urmărit-o, îți dai seama.

Flavières regăsea și apoi pierdea din nou, rând pe rând, vechea imagine a colegului său și acest joc începea să-l irite.

– Ascultă, spuse el. Să fim raționali. Ori soția ta te înșală, ori e bolnavă, ori, dintr-un motiv necunoscut, se preface. Nu trebuie căutat mai departe.

Gévigne întinse brațul către scrumiera de pe birou și cu o mișcare a degetului mic desprinse un lung rulou de scrum alb. Apoi zâmbi trist.

– Tu raționezi exact cum am făcut-o și eu. Doar că eu sunt absolut sigur că Madeleine nu mă înșală… Și că profesorul Lavarenne m-a asigurat că e normală… În plus, de ce s-ar preface? Ca să obțină ce? Că doar nu se preface nimeni de plăcere. Nu pierde nimeni două ore în Bois degeaba… iar acesta este doar unul dintre multele alte detalii.

– Ai vorbit cu ea despre asta?

– Da… firește… Am întrebat-o ce simte atunci când începe brusc să viseze.

– Și ce ți-a răspuns?

– Că nu am de ce să mă îngrijorez… că nu visează, doar că situația îi creează un disconfort, ca tuturor celorlalți.

– Dar nu a părut ușor deranjată?

– Ba da… deranjată, dar mai ales jenată, tulburată.

– Ai avut impresia că te minte?

– Absolut deloc. Din contră, am avut impresia că îi e teamă… Chiar o să îți mărturisesc un lucru care poate te va face să râzi: îți amintești acel film german pe care l-am văzut, la Ursuline, prin anii '23, '24… Jacob Boehme…

– Da.

– Îți amintești expresia de pe figura personajului când era surprins în mijlocul unei crize mistice și încerca să nege, să se scuze, să-și ascundă viziunile… Ei bine, Madeleine are aceeași față ca actorul german, acea expresie ușor rătăcită, ușor tulburată, acei ochi care bâjbâie…

– Ei, asta-i bună! Doar nu pretinzi acum că soția ta experimentează niște crize mistice!

– Știam c-o să reacționezi așa… Exact ca mine, bătrânul meu prieten! Și eu m-am împotrivit! Și eu am refuzat să accept ceea ce era evident.

– E credincioasă?

– Ca toată lumea… Merge la slujbă duminica. Dar e mai degrabă un obicei monden.

– Nu e ca femeile acelea care prevăd viitorul? Nu-i vorba de asta, nu?

– Nu. Doar că, îți repet, se produce în ea ca un fel de declic și-n clipa aia poți să îți dai seama că nu mai e prezentă.

– Asta i se întâmplă fără să vrea?

– Fără nicio îndoială. De când o tot observ, îți dai seama că m-am obișnuit. Simte că vine criza, se forțează să se miște, să vorbească… Se ridică, uneori se duce să deschidă fereastra, de parcă n-ar avea aer, sau deschide radioul la maximum… Dacă, în momentul respectiv, intru în joc, dacă glumesc, dacă îi povestesc despre tot felul de lucruri, atunci reușește să își mențină starea de spirit, să se abțină… Scuză-mi toate aceste cuvinte, dar nu e ușor să redau ceea ce se întâmplă cu ea… Dacă, din contră, eu par preocupat, distrat, absorbit, nu mai ratează. O vezi că înțepenește, ochii ei încep să urmărească un punct misterios care se mișcă în spațiu… în fine… presupun că se mișcă… apoi oftează, își trece dosul palmei peste frunte și, timp de cinci, zece minute, rar mai mult de atât, seamănă cu o somnambulă…

– Are mișcări sacadate?

– Nu. De fapt, ca să spun drept, nu am întâlnit niciodată somnambuli. Dar nu îți dă deloc impresia că doarme. E distrată, ca o persoană care nu mai e stăpână pe ea. E altcineva. Știu, e o tâmpenie! Cu toate astea nu pot să îți explic mai bine. E o altă persoană.

În ochii lui Gévigne se vedea o reală angoasă.

– O altă persoană, mormăi Flavières. Asta nu înseamnă nimic.

– Nu crezi că pot exista anumite influențe?

Gévigne își abandonă trabucul morfolit pe marginea scrumierei și își împreună mâinile.

– Dacă tot am început, reluă el, mai bine să merg până la capăt. A existat, în familia lui Madeleine, o femeie ciudată… Se numea Pauline Lagerlac. De fapt, a fost străbunica lui Madeleine. Îți dai seama că asta o afectează destul de mult. Femeia asta, pe la treisprezece sau paisprezece ani – nu prea știu cum să-ți explic chestia asta – s-a îmbolnăvit; avea niște convulsii bizare și oamenii care o îngrijeau auzeau noaptea niște zgomote de neînțeles în camera ei…

– Lovituri în pereți?

– Da.

– Hârșâieli pe parchet, de parcă s-ar muta mobila?

– Da.

– Înțeleg, spuse Flavières. Sunt niște fenomene care se întâmplă destul de des în preajma unor fete de vârsta asta. Nu se pot explica, de altfel… În general durează puțin.

– Nu mă prea pricep la chestiile astea, continuă Gévigne, dar ceea ce e sigur, este că Pauline Lagerlac a rămas puțin dereglată. A vrut să se călugărească, dar apoi a renunțat. Până la urmă s-a căsătorit și, câțiva ani mai târziu, fără niciun motiv, s-a sinucis.

– Ce vârstă avea?

Gévigne își scoase batista și-și tamponă buzele.

– Douăzeci și cinci de ani, murmură el… vârsta lui Madeleine.

– Drace!

Cei doi bărbați rămaseră tăcuți. Flavières reflecta.

– Soția ta știe, desigur, toată istoria asta? întrebă el.

– Tocmai că nu… Am aflat întreaga poveste de la soacra mea. Puțin după căsătorie mi-a vorbit despre această Pauline Lagerlac. Pe moment nu i-am dat decât puțină atenție, din politețe. Dac-aș fi știut! Acum ea e moartă și nimeni nu îmi mai poate da alte informații.

– Aceste mărturisiri – ai avut cumva impresia că ți le-a făcut cu o anumită intenție?

– Nu. În fine, nu cred. A venit vorba din senin, într-o conversație. Dar îmi amintesc foarte clar că mi-a interzis să îi povestesc lui Madeleine. Nu era foarte încântată de faptul că avea ca strămoș un fel de nebună. Prefera ca fiica ei să nu știe…

– Această Pauline Lagerlac s-a sinucis, totuși, dintr-un motiv precis?

– Nu. Se pare că nu. Era fericită; avea un băiețel de câteva luni și toată lumea se gândea că maternitatea îi va aduce echilibrul. Și apoi, într-o zi, pe nepusă masă…

– Tot nu pricep care e legătura cu soția ta, observă Flavières.

– Legătura? spuse Gévigne apăsat. O să înțelegi. La moartea părinților ei, Madeleine a moștenit, firește, numeroase bibelouri, bijuterii, care provin de la străbunica ei; un colier de chihlimbar, în mod special… Ei bine, nu încetează să le privească, să le atingă… cu un soi de… cum să spun?… de nostalgie, dacă vrei. Spre exemplu, avem acasă, un portret al lui Pauline Lagerlac, pictat de ea însăși, pentru că și ea picta! Madeleine rămâne ore în șir privind acest tablou, de parcă ar fi fermecată. Dar asta nu e tot: am surprins-o, acum ceva timp, când așezase acest tablou pe masa din salon, lângă o oglindă. Își pusese colierul la gât și încerca să se coafeze după modelul din portret… De altfel și-a și păstrat această coafură, încheie Gévigne cu o jenă vizibilă: un coc greu pe ceafă.

– Și seamănă cu Pauline?

– Poate… foarte vag.

– Te întreb din nou: de ce ți-e teamă mai exact?

Gévigne suspină și-și apucă trabucul pe care-l examină distrat.

– Nici măcar nu îndrăznesc să-ți mărturisesc tot ceea ce-mi trece prin cap… Ce este sigur e că Madeleine nu mai e aceeași. Mai mult de atât! Mi se întâmplă să mă gândesc că femeia care trăiește alături de mine nu este Madeleine.

Flavières se ridică și se forță să râdă.

– Asta-i bună! Și atunci cine să fie? Pauline Lagerlac? Delirezi, bietul meu Paul! Ce pot să-ți ofer? Porto, Cinzano, Cap Corse²?

– Un porto.

Și cum Flavières trecu în sufragerie ca să pregătească un platou și pahare, Gévigne strigă:

– Dar tu, nici măcar nu te-am întrebat, nu ești căsătorit?

– Nu, răspunse vocea înfundată a lui Flavières. Și nu am niciun chef.

– Am aflat din întâmplare că ai plecat din poliție, continuă Gévigne.

Un moment de liniște.

– Vrei o mână de ajutor?

Gévigne se smulse din fotoliu și înaintă spre ușa deschisă. Flavières tocmai scotea dopul unei sticle. Gévigne se sprijini cu umărul de tocul ușii.

– E drăguț la tine… Îmi cer scuze, știi tu, că te stresez cu problemele mele. Sunt extrem de fericit să te revăd. Ar fi trebuit să-ți telefonez, să te anunț că vin în vizită, dar sunt atât de ocupat cu treburile mele…

Flavières își reveni și deșurubă calm dopul. Momentul dificil trecuse.

– Mi-ai spus ceva de