Copiii verii

De Dot Hutchison

Un agent FBI e obișnuit deja să se aștepte la orice – doar că nu la așa ceva…

Când polițista Mercedes Ramirez descoperă pe veranda casei sale un băiețel abuzat, plin de sânge și strângând în brațe un ursuleț de pluș, nu are idee că este de abia începutul. Copilul îi spune o poveste cutremurătoare: un înger i-a omorât părinții și apoi l-a adus aici, pentru ca Mercedes să-l țină departe de pericol.

Părinții lui nu au fost omorâți, pur și simplu. A fost un adevărat măcel – o crimă violentă, așa cum echipa care investighează infracțiunile asupra minorilor nu a mai văzut niciodată. Dar acum urmează să o vadă din nou și din nou. Un înger răzbunător s-a pornit să împartă o dreptate sângeroasă, și este departe de a fi terminat.

Unul câte unul, tot mai mulți copii ajung la ușa lui Mercedes, spunând aceeași poveste înfricoșătoare. Fiecare este un supraviețuitor traumatizat, provenind dintr-o familie abuzivă. Fiecare copil reînvie rănile din trecutul lui Mercedes. Fiecare îi pune în pericol viața și cariera.

Pe măsură ce ancheta o face să se afunde tot mai mult în întuneric, Mercedes începe să se teamă că, și dacă acest caz nu o va distruge într-un final, propriile ei amintiri ar putea să o facă.

• Limbă: Română
• Editor: Herg Benet
• Data lansării: 1 dec. 2021
• ISBN: 9786067632835

Previzualizare carte

1

Rareori se întâmplă ca drumurile din zona Washington DC să fie liniștite, dar, puțin după miezul nopții, într-o joi fierbinte de vară, autostrada I-66 e aproape pustie, mai ales după ce treci de Chantilly. Lângă mine, Siobhan bate câmpii fericită despre clubul de jazz de unde tocmai am plecat, despre cântărețul pe care am mers special să-l vedem și despre cât de minunat a fost, iar eu încuviințez și mormăi în scurtele ei pauze. Nu prea mă omor după jazz – prefer o muzică ceva mai structurată – dar Siobhan îl adoră, iar eu am organizat ieșirea din seara asta ca să-i cer cumva iertare că, în ultima vreme, am tot lucrat în serile pe care ar fi trebuit să le petrecem împreună. Mamele – ultima pereche de asistenți maternali la care am fost – îmi spuneau mereu că într-o relație e nevoie de efort conștient. Pe vremea aia nu înțelegeam cam cât de mult efort.

Slujba mea nu se pretează la prea multe seri petrecute în oraș, însă eu mă străduiesc. Siobhan este și ea agent FBI și – teoretic – ar trebui să înțeleagă restricțiile pe care le presupune o muncă făcută mereu pe picior de plecare, dar ea lucrează ca translator la Divizia de Contraterorism de luni până vineri, de la opt la patru și jumătate, și uneori uită că jobul meu de la Infracțiuni Asupra Copiilor nu e deloc așa. De vreo șase luni ne tot ciondănim, însă pot să rezist o seară într-un loc unde nu-mi place muzica, dacă asta o face pe ea fericită.

Sporovăiala ei se mută pe chestiuni legate de muncă, iar mormăielile mele aprobatoare devin ceva mai absente. Vorbim tot timpul despre muncă – nu discutăm detaliile lucrurilor pe care le traduce ea, ci vorbim despre colegii ei, despre termene-limită, genul de chestii care nu ți-i aduc pe ăia de la Departamentul Disciplinar pe cap, să investigheze vreo scurgere de informații – dar niciodată nu vorbim despre munca mea. Siobhan nu vrea să audă despre lucrurile cumplite pe care oamenii le fac copiilor sau despre oamenii cumpliți care fac acele lucruri. Pot să vorbesc despre colegii mei, despre șeful meu și familia lui, însă nu suportă să afle nici măcar despre poantele pe care ni le facem unii altora la serviciu, când pe birourile noastre sunt teancuri de dosare pline de orori. În trei ani, m-am obișnuit cu dezechilibrul ăsta în relația noastră, dar încă îl conștientizez.

— Mercedes!

Strâng mai tare volanul când vocea ei crește brusc în intensitate și mă uit cu atenție la drumul întunecat din fața noastră, dar sunt mult prea bine antrenată ca scurta mea tresărire să facă mașina să derapeze.

— Ce-i? Ce s-a întâmplat?

— Mă ascultai, măcar? întreabă ea, crispată, cu vocea revenită la volumul obișnuit.

Adevărul e că nu, însă n-am de gând să recunosc asta.

— Șefii tăi sunt niște jegoși ignoranți care nu-s în stare să deosebească paștuna de farsi nici dacă ar fi în joc viața lor; trebuie să te lase-n pace sau să-nvețe să facă singuri treaba.

— Dacă ai presupus că ăsta e răspunsul corect la ce spuneam eu, înseamnă că mă plâng de ei mult prea mult.

— Greșesc?

— Nu, dar asta nu înseamnă că mă ascultai.

— Iartă-mă, oftez eu. A fost o zi lungă și e nasol că trebuie să mă trezesc devreme.

— De ce ne trezim devreme?

— Am seminarul ăla dimineață.

— Ah. Tu și Eddison, ca de obicei.

E și ăsta un punct de vedere. Destul de corect.

Fiindcă se pare că e nepotrivit ca atunci când partenerul/șeful de echipă îți cere un anumit raport să-i urezi să-și prindă ouăle într-o menghină. Și cu siguranță e nepotrivit ca același partener/șef de echipă să-ți răspundă automat „Calmează-ți țâțele, hermana." Și e cu atât mai nepotrivit când șeful secției trece întâmplător prin birou și aude dialogul.

Nu știu exact cine a râs mai tare de toată povestea, după ce a trecut. Sterling, partenera noastră junioară, care a asistat la tot, dar a reușit să se ascundă după un separator ca să chicotească liniștită, sau Vic, fostul nostru partener/șef de echipă, actualmente șef de unitate, care stătea în picioare lângă șeful secției și murea de râs, încercând să-l asigure pe om că e o întâmplare izolată.

Nu știu dacă șeful secției l-a crezut sau nu, cert e că Eddison și cu mine am fost trimiși la următorul seminar trimestrial despre hărțuire sexuală. Din nou. Adică niciunul dintre noi nu e agentul Anderson, care are numele scris pe spătarul scaunului și se tutuiește cu toți instructorii, însă noi doi ajungem mult prea des pe acolo.

— Încă mai ține cineva pariul dacă voi doi sunteți combinați sau nu? întreabă Siobhan.

— Sunt mai multe pariuri, pufnesc eu, amuzată, și cel puțin unul e pentru a ghici data la care tensiunea sexuală latentă dintre noi ne va copleși în cele din urmă.

— Deci, cât de curând, ar trebui să mă aștept la un mesaj în care te scuzi că ai sărit pe el?

— Cred că tocmai mi s-a întors puțin stomacul pe dos.

Ea râde și ridică mâna să-și scoată clamele din păr, iar buclele ei roșcate, sălbatice, i se revarsă în jurul feței.

— Dacă o să te trezești mai devreme decât de obicei, trebuie să mă duci înapoi în Fairfax astă seară?

— Păi, și cum mai ajungi la muncă? Doar am plecat direct de la serviciu.

— A, da. Bine, dar întrebarea rămâne valabilă.

— Mi-ar plăcea să rămâi peste noapte – îi spun eu, și iau o mână de pe volan ca să-i aranjez o buclă – atâta timp cât nu te deranjează să dormim.

— Îmi place să dorm, răspunde ea, sec. Dacă pot, încerc să fac asta în fiecare noapte.

Îi răspund demn și matur: scot limba la ea. Râde iar și îmi dă peste mână.

Locuiesc într-un cartier de la marginea orașului Manassas, Virginia, la vreo oră distanță de Washington DC și, aproape imediat ce ieșim de pe autostradă, timp de câteva minute, suntem singura mașină de pe drum. Siobhan se îndreaptă în scaun când trecem pe lângă cartierul lui Vic.

— Ți-am zis că Marlene s-a oferit să-mi facă un tort de pișcoturi cu zmeură pentru ziua mea?

— Eram acolo când a zis.

— Tortul cu zmeură al lui Marlene Hanoverian, spune ea, visătoare. M-aș mărita cu ea dacă ar avea înclinația asta.

— Și dacă n-ar fi cu cincizeci și ceva de ani mai mare decât tine.

— Ăia cincizeci și ceva de ani au învățat-o să facă cei mai buni cannoli cu fistic pe care i-am mâncat vreodată. Anii ăștia în plus îmi convin în foarte multe feluri.

Intrăm cu mașina pe strada mea, unde cele mai multe case sunt în beznă la ora asta.

Aici locuiește un amestec de tineri aflați la început de carieră și de familie, de adulți care suferă de sindromul „cuibului gol" pentru că le-au plecat copiii și de pensionari care s-au mutat în locuințe mai mici. Casele sunt mai degrabă niște vilișoare cu o cameră sau două, așezate ca niște flori solitare în mijlocul unor întinderi de gazon. Eu nu-s în stare să am grijă de o plantă nici să mă bați – n-am voie să mă ating de numeroasele plante din apartamentul lui Siobhan –, dar vecinul meu de alături, Jason, îmi tunde gazonul și îngrijește grădina comună dintre casele noastre, iar eu, în schimb, îl ajut cu spălatul rufelor și îi mai cârpesc câte o haină. E un tip mai în vârstă, de treabă, încă activ, dar cam singuratic de când i-a murit soția, și cred că amândoi beneficiem de pe urma acestui troc.

Aleea este pe partea stângă a casei, iar mașina îmi încape la fix dincolo de peretele din spate; opresc motorul și privirea îmi zboară spre glasvandul care dă spre veranda din spate, să mă asigur că n-a umblat nimeni pe acolo. Genul ăsta de muncă te face să fii puțin paranoic și, în zilele bune, în care salvăm copii și reușim să-i aducem acasă în siguranță, paranoia pare un preț rezonabil.

Nimic nu arată nelalocul lui, așa că deschid portiera. Siobhan ia gențile noastre cu laptopurile de pe bancheta din spate și pornește țopăind, în fața mea, spre poteca ce duce la veranda din fața casei.

— Crezi că Vic o să aducă ceva de la maică-sa mâine?

— Azi? Sunt ceva șanse.

— Mmm, mi-ar plăcea niște fursecuri. Sau, vaaaai! Rotocoalele alea cu fructe de pădure și brânză dulce.

— Știi, femeia s-a oferit să te învețe cum să faci d-astea.

— Dar Marlene e mult mai pricepută.

Trece pe lângă senzorul de mișcare și lumina de la intrare se aprinde chiar când îmi aruncă un rânjet peste umăr:

— Pe lângă asta, coca n-ar ajunge niciodată să fie coaptă, aș mânca... Doamne, Dumnezeule!

Înainte să mă gândesc la ce fac, las poșeta să-mi cadă și întind mâna, cu pistolul pregătit și cu degetul pe trăgaci. În lumina puternică a becului de pe verandă văd o umbră așezată pe banca-balansoar. Trec pe lângă Siobhan, cu pistolul orientat în jos, până când ajung într-un punct de unde pot vedea bine prin balustradă. Când, în fine, ochii mi se adaptează la lumină, sunt cât pe ce să scap arma din mână.

Madre de Dios, pe veranda mea stă un copil și e plin de sânge.

Instinctul îmi spune Fugi la copil, ia-l în brațe și apără-l de lume, vezi dacă e rănit. Pregătirea mea de agent zice Așteaptă, pune-i întrebările pe care știi că trebuie să le pui, nu deranja probele care te vor ajuta să-l prinzi pe nemernicul care i-a făcut asta. Uneori, a fi un bun agent te face să pari și să te simți ca un om fără inimă, și până și ție ți-e greu să te convingi că nu-i adevărat.

Pregătirea câștigă, totuși. Așa se întâmplă de obicei.

— Ești rănit? întreb eu, avansând încet. Ești singur?

Copilul își saltă capul – fața îi este o mască teribilă brăzdată de sânge, lacrimi și muci uscați. Își trage nasul, îi tremură umerii.

— Tu ești Mercedes?

Știe cum mă cheamă. E pe veranda mea și știe cum mă cheamă.

De unde?

— Ești rănit? mai întreb o dată, ca să-mi iau un respiro.

Copilul tace și se uită la mine cu ochi mari și hăituiți. El – sunt destul de sigură că e un el, deși de aici e cam greu să-mi dau seama – e îmbrăcat în pijama, cu un tricou albastru imens și pantaloni din bumbac, cu dungi, stropiți din belșug cu sânge, și stă chircit, strângând ceva la piept. Se îndreaptă puțin și, când mă apropii și urc cele trei trepte ale verandei, văd mai bine ce este: un ursuleț de pluș, alb acolo unde sângele nu i-a pătat blănița cu roșu și cărămiziu, cu nasul în formă de inimă, cu aripi aurii, foșnitoare, și cu aureolă.

Iisuse.

Stropii de sânge de pe tricoul băiatului sunt îngrijorători – parcă mai mult decât orice altceva – pentru că, de fapt, sunt dâre groase, care par să fi țâșnit dintr-o arteră. Nu poate fi sângele lui, ceea ce e aproape liniștitor, dar tot e sângele cuiva. El e genul firav, cu osatură fină – asta înseamnă că, probabil, e mai mare decât pare; aș zice că are vreo zece, unsprezece ani. Pe sub sânge și paloarea dată de șoc se văd urme de vânătăi.

— Dragule, poți să-mi spui cum te cheamă?

— Ronnie, mormăie el. Tu ești Mercedes? Ea mi-a zis că o să vii.

— Ea?

— Ea a zis că Mercedes o să vină, iar eu o să fiu în siguranță.

— Cine e „ea", Ronnie?

— Îngerul care mi-a omorât părinții.

2

Un scâncet ascuțit îmi amintește că, hei, da, Siobhan e chiar în spatele meu, Siobhan care nu suportă să audă despre munca mea și care nu poate să se uite la o reclamă cu „ajutați-ne să hrănim copiii din Africa" fără să plângă cu sughițuri.

— Siobhan? Poți tu să scoți telefoanele noastre, te rog?

— Mercedes!

— Te rog? Toate trei telefoanele? Și să-mi dai telefonul de serviciu?

Nu mi-l dă, mai degrabă îl aruncă în direcția mea, iar eu abia reușesc să-l prind cumva pe șold, cu mâna stângă. Nu pot să las pistolul până când nu mă asigur că nu mai e nimeni prin apropiere, și nici nu pot să verific împrejurimile casei pentru că asta ar însemna să-i las pe Siobhan și pe Ronnie fără apărare. Siobhan n-are armă.

— Mulțumesc, spun eu, cu Vocea Liniștitoare de Agent, sperând să nu-mi ardă vreun pumn pentru asta mai târziu.

Ei i se pare că e un ton care manipulează; eu cred că e mai bine să vorbesc așa decât să las pe cineva s-o ia razna. Continui:

— Pe telefonul meu, poți să deschizi aplicația de notițe? Bagă acolo numele lui Ronnie și pregătește-te să notezi și o adresă. După ce faci asta, sună la Urgențe, spune-le numele tău și al meu și zi-le că suntem agenți.

— Eu nu sunt agent de teren.

— Știu, dar asta e pentru ca ei să afle că facem parte din forțele de ordine. Stai puțin, să încerc să obțin și restul de informații de care o să aibă nevoie.

Îl studiez pe Ronnie, care ține ursul ăla așa de strâns, că mai are un pic și scoate câlții din el. Nu s-a clintit de pe balansoar și nu văd urme de tălpi însângerate pe lângă el sau pe trepte. Are sânge uscat pe picioare, dar n-a lăsat urme.

— Ronnie, îți știi adresa? Numele părinților?

Durează câteva minute să aflu numele, Sandra și Daniel Wilkins, și o bucată utilizabilă din adresă; încă o aud pe Siobhan scâncind în timp ce tastează toate astea în telefonul meu.

— Sună la Urgențe, îi spun.

Dă din cap, îngrozită, și se duce repede spre capătul potecii cu telefonul ei la ureche și cu al meu, cel personal, în mâna-i tremurând, ca să poată citi informațiile pe care le-a notat acolo. E aproape de intersecția cu aleea și mai că îmi iese din câmpul vizual, dar apoi o văd pornind pe alee, spre trotuar, în conul de lumină aruncat de felinarul din stradă. E bine și așa, deși aș fi preferat să fie mai aproape. Nu o pot apăra de aici.

— Ronnie? Ești rănit?

Băiatul ridică ochii spre mine, buimac, dar nu-mi susține privirea nici măcar o secundă. Of, cunosc limbajul ăsta non-verbal.

— Sângele de pe tine e al tău? încerc eu să mă lămuresc, pentru că există multe feluri în care un copil poate fi rănit.

Scutură din cap:

— Îngerul m-a pus să mă uit. Mi-a zis că o să fiu în siguranță.

— Înainte nu erai în siguranță? Înainte să vină îngerul?

Ridică timid dintr-un umăr, cu ochii la scândurile verandei.

— Ronnie, trebuie să mă îndepărtez ca să-mi sun partenerul de la muncă, OK? El o să mă ajute să te apăr. O să stau uite acolo, să mă vezi, da?

— Și eu sunt în siguranță?

— Ronnie, îți promit că atâta timp cât ești aici nimeni n-o să te atingă fără consimțământul tău. Nimeni.

Nu sunt sigură că mă crede sau că înțelege – nu cred că părinții l-au învățat ce e aia consimțământ – dar copilul încuviințează, se chircește iar peste ursuleț și se uită la mine prin bretonul lui de culoarea nisipului, urmărindu-mă cu privirea când mă îndrept spre capătul potecii, de unde îi pot vedea bine și pe el, și pe Siobhan. Cu arma îndreptată în continuare în jos, deschid telefonul și apăs tasta 2, ca să-l sun pe Eddison.

Răspunde la al treilea apel:

— N-am cum să fac să scăpăm de seminar; am încercat deja.

— E un băiețel plin de sânge pe veranda mea. Un înger-femeie l-a obligat să se uite la ea în timp ce îi omora părinții, apoi l-a adus aici și l-a pus să mă aștepte.

Urmează o lungă tăcere, iar pe fundal aud ceva ce pare a fi vocea unui comentator sportiv care trage concluziile după un meci de baseball.

— Wow, zice el, în cele din urmă. Chiar că nu vrei să mergi la seminarul ăla.

Îmi mușc limba, dar nu suficient de rapid cât să suprim icnetul de râs.

— Siobhan sună chiar acum la Urgențe.

— E rănit?

— Asta e o întrebare complicată.

— Genul nostru de complicație?

— Așa aș zice.

— Ajung în cin’șpe.

Apelul se încheie și, cum mica mea rochie neagră nu are buzunare, îmi pun telefonul sub breteaua stângă a sutienului, de unde îl pot scoate cu ușurință, fără să las pistolul din mână. Mă întorc la verandă și mă așez pe treapta de sus. Mă răsucesc în așa fel încât să pot vedea și copilul, și aleea, cu spatele sprijinit de balustradă.

— Ajutoarele vor ajunge în curând, Ronnie. Poți să-mi mai spui câte ceva despre înger?

Scutură iar din cap și strânge ursulețul și mai tare. Are ceva ursulețul ăla, ceva care... Ah! Blana lui n-a fost stropită cu sânge. S-a luat de pe brațele copilului, de pe fața lui, probabil că spatele ursului e năclăit tot, dar copilul nu-l ținea în brațe când i-au fost atacați părinții.

— Ronnie, îngerul ți-a dat ursulețul?

Ridică privirea, preț de-o clipă o întâlnește pe a mea, apoi fixează din nou podeaua, dar, după o secundă, încuviințează.

¡Me lleva la chingada!¹ Echipa noastră le dă ursuleți victimelor, prietenilor și fraților acestora atunci când trebuie să-i audiem, pentru că asta le oferă puțină alinare – să aibă ceva, un lucru pe care să-l țină în brațe; sau, în cazul unui copil de doisprezece ani, ceva cu care să-l pocnească pe Eddison în cap. Dar să-i dai un ursuleț unui copil căruia tocmai i-ai ucis părinții chiar în fața lui?

Iar copilul a zis „ea". Asta e al dracului de rar, dacă e adevărat.

Eddison vine și parchează lângă trotuar, câteva case mai încolo, ca să nu încurce vehiculele serviciilor de urgență care ar trebui să ajungă și ele curând. Eddison și cu mine locuim la cincisprezece minute cu mașina distanță unul de celălalt; o privire scurtă aruncată telefonului îmi spune că n-au trecut nici zece de când l-am sunat. Nu vreau să știu câte reguli de circulație a încălcat acum. E îmbrăcat în jeanși, în picioare are niște teniși cărora nu le-a mai legat șireturile, dar și-a prins insigna la curea și și-a pus un fâș inscripționat FBI ca să recupereze din autoritatea pe care tricoul cu echipa Nationals i-o răpește. Se apropie cu mâna pe pistolul aflat în toc, oprindu-se puțin să vadă cum e Siobhan. Ei doi nu sunt și probabil că nu vor fi niciodată prieteni, dar sunt suficient de amabili unul cu celălalt, având în vedere că singurele lor puncte comune sunt eu și FBI.

Când ajunge pe alee, îmi face semn spre ochi, apoi își rotește degetul. Eu scutur din cap și îi arăt că încă am arma în mână. Îmi face semn că a priceput, scoate pistolul și lanterna de buzunar, apoi dispare pe după casă. Câteva minute mai târziu, revine și își pune pistolul înapoi, în toc. Mă întind și trag cu piciorul poșeta; în sfârșit, pun și eu la loc pistolul meu. Nu suport armele la vedere în prezența copiilor.

Înainte să apucăm să ne salutăm măcar, apar o ambulanță și o mașină de poliție, urmate de o altă mașină, neinscripționată, dar cu siguranță tot de poliție; ajung cu sirenele oprite, dar cu girofarurile pornite. Din fericire, le opresc și pe alea de îndată ce parchează. Pe unii vecini îi stresează destul gândul că locuiesc lângă o agentă FBI; ar fi de preferat să nu-i mai și trezim așa.

Realizez că îi știu pe unii dintre polițiștii în civil care vin spre noi. Am lucrat împreună la un caz de copii dispăruți acum doi ani și am găsit copiii bine, sănătoși în Maryland. Oricât de groaznic ar suna, dintr-odată sunt recunoscătoare pentru acea experiență, altfel întâlnirea asta ar fi mult mai stânjenitoare. Holmes vine direct spre verandă, urmată de unul dintre polițiștii în uniformă și cei doi paramedici. Celălalt polițist rămâne în capătul aleii să discute cu Siobhan.

— Agent Ramirez, mă salută Holmes. A trecut ceva timp.

— Si. Detectiv Holmes, el este Agent Special-Șef Brandon Eddison, iar el – spun eu arătând spre balansoarul de pe verandă, după ce inspir adânc – este Ronnie Wilkins.

— L-ai verificat?

— Nu. A spus că nu e rănit, așa că mi s-a părut cel mai bine să te las pe tine să vezi. Agentul Eddison a dat ocol casei, să vadă dacă mai sunt și alții, dar, în afară de asta, singura mișcare a fost pe la mașină, pe aleea pavată, și aici, unde stau eu.

— Agent Eddison? Ceva notabil?

Eddison scutură din cap:

— Nicio urmă de sânge vizibilă, niciun semn că ar fi încercat cineva să intre pe vreo fereastră sau pe ușa din spate, nu e sânge sau vreo altă urmă pe veranda din spate. Nu a stat nimeni pe aici să aștepte și nu sunt urme clare de pași.

— Copilul a zis ceva ?

— Am încercat să nu-i pun prea multe întrebări, recunosc eu, dar îi povestesc ce mi-a zis el.

Ea mă ascultă cu atenție, bătând darabana pe un carnețel care i se ițește din buzunar.

— Bine. Sper că-ți dai seama că nu e nimic personal...

— Unde vrei să stăm?

Zâmbește scurt, apoi dă din cap:

— Pe alee, mai sus? Aș vrea să nu vă îndepărtați, pentru că îi face bine să vă vadă, dar n-ar strica nițel spațiu între noi. Se poate să faci prezentările?

— Absolut.

Eddison îmi întinde mâna ca să mă ridic, iar eu mă întorc spre copilul care ne urmărește din balansoarul de pe verandă.

— Ronnie? Ea este detectivul Holmes. O să-ți pună niște întrebări despre ce s-a întâmplat astă seară, bine? Poți să vorbești cu ea?

— Eu...

Se uită când la mine, când la ea, aruncă o privire la pistolul pe care Holmes îl ține în toc, la șold, apoi ridică din umeri și lasă ochii în jos:

— OK, șoptește el.

Holmes se încruntă, căzută pe gânduri:

— S-ar putea să am nevoie...

— Strigă, dacă e ceva.

Îl împung pe Eddison în omoplat ca să-l fac s-o ia din loc și ne oprim aproape de colțul casei:

— Încă nu i-am zis lui Vic.

— L-am sunat eu de pe drum, îmi răspunde el, scărpinându-și barba aspră care a început să-i crească pe maxilar. A zis să-l ținem la curent și să n-o deranjăm pe Sterling cu povestea asta acum. Să-i spunem dimineață.

— Nu e un caz pentru FBI.

— Exact, spune el și se uită peste umăr, spre capătul aleii. Siobhan nu pare foarte încântată.

— Nu înțeleg de ce; am avut o întâlnire romantică și am venit acasă, unde am găsit pe prag un copil înmuiat în sânge din cap până-n picioare. De ce n-ar fi încântată?

— Ronnie Wilkins. Îți spune ceva numele?

— Nu, dar sunt sigură că are un dosar la Direcția de Asistență Socială.

Mă uit cum paramedicii și polițista îl verifică pe Ronnie, cum adună probe. Se opresc înainte de fiecare gest, cerându-i permisiunea. Băiatul pare nedumerit. Nu de faptul că oamenii ăia îl ating, ci de faptul că îi cer voie să o facă. Holmes se sprijină de balustradă, la câțiva pași distanță, ca să nu-l facă să se simtă sufocat sau înghesuit. Îl lasă să-și țină ursulețul; din când în când îi mai cer să-l mute în mâna cealaltă, dar nimeni nu i-l atinge. E plăcut să vezi asta.

— De ce tu?

— Chiar sper să aflu, pentru că n-am nici cea mai vagă idee.

— Tehnic vorbind, noi nu avem dreptul să-i vedem dosarul, dar o s-o rog pe Holmes să ne ajute după ce face toate aranjamentele pentru puști. Poate că îți sare-n ochi ceva din istoricul lui.

Se lasă pe vine ca să-și lege șireturile.

— Canapeaua mea e liberă, apropo.

— Oh?

În ciuda orei târzii, pe frunte are broboane de sudoare. Imaginea mă face să realizez, cu neplăcere, că rochia mi s-a lipit de pielea jilavă de pe spate. Vară de Virginia. Eddison îmi zâmbește strâmb și își schimbă poziția ca să-și lege șireturile și la celălalt tenis.

— N-o să poți rămâne aici, iar Siobhan nu pare dispusă să te lase să-i intri în casă la cine știe ce oră în creierii dimineții.

E adevărat.

— Merci, oftez eu. Atâta timp cât intră în casă înaintea mea un polițist, ar trebui să pot merge să-mi iau niște haine curate și alte chestii d-astea, în loc să apelez la geanta pentru urgențe.

— Lo que quieras².

Pe verandă, unul dintre paramedici desface o pătură izotermică argintie și o așază cu blândețe în jurul lui Ronnie. Probabil că se pregătesc să-l ia. Holmes vorbește la telefon; mai mult ascultă, de fapt; pe față nu i se citește mare lucru. Are un copil cam de vârsta lui Ronnie, dacă-mi aduc aminte bine. După ce încheie apelul, îi spune ceva polițistului și coboară treptele, venind spre noi.

— Cei de la Asistență Socială vin direct la spital, ne informează ea. Agent Ramirez, au cerut să nu fii acolo, cel puțin nu de la început. Vor să vadă dacă absența ta îl va face să-și amintească și alte lucruri pe care criminala e posibil să i le fi spus despre tine.

— Deci părinții lui sunt categoric morți?

Se uită în jos, la telefon, și fluieră:

— O, da. Detectivul Mignone e la locul faptei. Zice că dacă voi doi vreți să mergeți să aruncați o privire, vă trece pe lista de acces.

— Serios? întreabă Eddison, cu ceva mai multă îndoială în voce decât și-ar fi dorit.

— Știm cu toții că nu e un caz de competența Biroului, dar ar putea deveni unul. Mă piș pe ele de jurisdicții, prefer să vă țin la curent înainte să apară vreo problemă.

— Mulțumim.

— Agenta Ryan poate să plece acasă.

Uitasem de Siobhan, preț de o clipă.

— S-ar putea să o sunăm ca să-i mai punem niște întrebări la un moment dat, dar nu are sens s-o ținem aici. Agent Ramirez, ai nevoie de ceva din casă înainte s-o sigilăm cu bandă?

Mi se strânge stomacul când aud de bandă. Era clar că n-aveam cum să păstrez secretul față de vecini, însă banda o să bată la ochi.

— Da, te rog.

Îi fac un semn încurajator lui Ronnie când trece pe lângă mine cu paramedicii și cu polițistul, iar paramedicul mai scund ține o mână pe umărul băiatului.

Ronnie se răsucește și se uită la mine cu ochi mari și îndurerați.

— O să-i fie bine, spune Holmes, încet.

Eddison pufnește:

— În anumite sensuri ale binelui.

Asta nu e ceva din care să scapi fără cicatrici adânci, care nu se vor vindeca niciodată complet. Oricât și le-ar coase Ronnie la loc, tot o să vadă urmele cusăturilor, așa cum o să le vadă și alții care cunosc cicatricile din propriile suflete.

— Mă duc s-o anunț pe Agenta Ryan.

Îmi scot cheile din geantă și le flutur în fața lui Eddison:

— O s-o las pe ea să ia mașina mea, dacă se simte în stare să conducă. A ei e în parcarea de la muncă, așa că n-ar trebui să-mi fie greu s-o recuperez.

— Buena suerte³.

Când mă îndrept spre capătul aleii, văd că Siobhan a trecut de la șoc la furie nebună și merge în cercuri mici, cu părul care i se învolburează în jur. Arată superb și n-am de gând să-i spun asta.

— Detectivul zice că ești liberă să pleci. Poți să conduci sau vrei să te duc eu?

— Ăsta e unul dintre cazurile tale? mă întreabă ea în loc de răspuns. Te-a urmărit cazul până acasă?

— Nu știm ce este. Din ce cunoaștem până acum, nu are legătură cu niciun