Moarte printre nori

De Agatha Christie

O contesă dependentă de cocaină, un ajutor de coafeză care a câștigat la loterie, doi arheologi, un scriitor distrat și alți câțiva pasageri îi stârnesc interesul lui Poirot, aflat în zborul de la Paris spre Croydon. Când în avion este descoperit cadavrul unei cămătărese ucise cu o săgeată otrăvită, pentru toată lumea este evident că ucigașul se află la bord, dar ancheta nu duce nicăieri. E oare posibil ca, de data aceasta, criminalul să scape nepedepsit? Apariția neașteptată a fiicei de mult abandonate a cămătăresei și dezvăluirile privind o afacere bazată pe șantaj par să îl pună în încurcătură pe Poirot. Mintea lui se dovedește însă, din nou, singura capabilă să pună ordine în indiciile care par să îi incrimineze, pe rând, pe toți pasagerii... chiar și pe el însuși.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 31 mai 2015
• ISBN: 9786067418378

Agatha Christie

Agatha Christie is known throughout the world as the Queen of Crime. Her books have sold over a billion copies in English with another billion in over 70 foreign languages. She is the most widely published author of all time and in any language, outsold only by the Bible and Shakespeare. She is the author of 80 crime novels and short story collections, 20 plays, and six novels written under the name of Mary Westmacott.

Previzualizare carte

CAPITOLUL 1

Soarele de septembrie ardea cu putere pe aeroportul Le Bourget, în timp ce pasagerii traversau pista pentru a urca în avionul de pasageri Prometheus, care urma să plece la Croydon în câteva minute.

Jane Grey ajunse printre ultimii sosiți, ocupându-și locul cu numărul 16. Unii dintre pasageri trecuseră deja prin ușa centrală pe lângă micul oficiu care servea de bucătărie și cele două toalete, îndreptându-se spre compartimentul din față al avionului. Cei mai mulți erau deja așezați. Pe partea opusă a culoarului se auzea o sporovăială – un glas de femeie strident, supărător, care domina discuția. Jane strâmbă ușor din buze. Cunoștea foarte bine intonația aceea.

― Draga mea, este extraordinar… habar n-aveam… Unde spui?… Juan les Pins?… Ah, da. Nu, Le Pinet… Da, au rămas tot cei de demult… Dar, desigur, hai să stăm împreună… Ah, nu putem? Cine?… A, înțeleg.

Apoi o voce de bărbat, politicoasă, cu un accent străin:

― Cu cea mai mare plăcere, doamnă.

Jane trase cu coada ochiului.

Un omuleț în vârstă, cu mustăți lungi și un cap în formă de ou, se mută politicos cu tot cu bagaje de pe locul care corespundea cu cel al lui Jane pe cealaltă parte a culoarului.

Jane întoarse puțin capul și le văzu pe cele două femei a căror întâlnire neașteptată prilejuise gestul politicos din partea străinului. Menționarea localității Le Pinet îi stârnise curiozitatea, fiindcă și Jane, la rândul ei, fusese la Le Pinet.

Își amintea perfect de una din femei – își amintea cum o văzuse ultima oară, la masa de bacara, strângându-și și deschizându-și pumnii mici; fața ei ca un porțelan de Dresda, machiată delicat, ba se înroșea, ba pălea. Cu puțin efort, se gândi Jane, putea să-și amintească numele ei. O prietenă îl menționase; aceasta spusese:

― E soție de pair. Dar nu una de sânge nobil; era actriță de revistă, parcă.

Vocea prietenei fusese zeflemitoare. Îi aparținea lui Maisie, cea care avea o slujbă de prim rang ca maseuză, ajutând clientele să scape de surplusul de grăsime.

Cealaltă femeie, gândi în treacăt Jane, era autentică. „Genul aristocratic pursânge", reflectă ea, și uită îndată de cele două femei, începând să fie interesată de priveliștea de pe aeroportul Le Bourget, atât cât se putea vedea prin fereastra avionului. Văzu și alte avioane. Unul dintre ele arăta ca un mare miriapod metalic.

Singurul loc spre care refuza cu încăpățânare să privească era cel aflat drept în fața ei, unde stătea un tânăr care purta un pulover de un albastru-violet cam strident. Iar Jane era hotărâtă să nu-și ridice privirile mai sus de puloverul lui. Dacă făcea asta, putea să-i atragă atenția. Iar asta nu se făcea!

Mecanicii strigară ceva în franceză; motorul vâjâi, se relaxă, apoi vâjâi din nou; saboții fură dați la o parte; avionul porni.

Lui Jane i se tăie răsuflarea. Se afla abia la a doua experiență de zbor. Încă se mai emoționa. I se părea… i se părea că o să se izbească de gardul acela… dar nu, se desprinseră de la sol și se înălțau, se tot înălțau; Le Bourget rămăsese undeva jos.

Cursa de amiază spre Croydon decolase. Avea douăzeci și unu de pasageri – zece în compartimentul din față, unsprezece în cel din spate. Avea doi piloți și doi stewarzi. Zgomotul motoarelor era diminuat cu pricepere. Nu era nevoie să îți pui vată în urechi.

Cu toate acestea, era suficient zgomot cât să descurajeze conversația și să încurajeze reflecția.

În timp ce avionul se ridica deasupra Franței, pe drumul său spre Canalul Mânecii, pasagerii din spate meditau la diferite lucruri.

Jane Grey se gândea: „N-o să mă uit la el – nu fac asta. E mult mai bine așa. O să continui să mă uit pe fereastră și să mă gândesc. O să aleg un lucru anume la care să mă gândesc; asta e metoda cea mai bună. Asta îmi va ține mintea trează. O să încep cu începutul și o să merg până la capăt".

Hotărâtă, se întoarse în trecut la ceea ce numea ea început – cumpărarea unui bilet la loteria irlandeză. Fusese o extravaganță, dar una palpitantă.

Multe râsete și ironii în coaforul în care erau angajate Jane și alte cinci tinere:

― Și dacă o să câștigi, ce ai să faci, dragă?

― Voi ști eu ce am de făcut.

Planuri, castele de nisip, multe prostioare.

Mă rog, oricum nu câștigase premiul cel mare. Dar câștigase o sută de lire sterline.

O sută de lire!

― Dragă, cheltuiește jumătate, iar cealaltă jumătate păstreaz-o pentru zile negre. Nu se știe niciodată.

― În locul tău mi-aș cumpăra o haină de blană – una trăsnet.

― Ce spui de o croazieră?

Jane dăduse din mână a lehamite, la gândul croazierei, dar în final rămăsese fidelă primei sale idei. O săptămână la Le Pinet. Multe dintre doamnele care îi erau cliente se duceau la Le Pinet sau tocmai se întorseseră de acolo.

Jane – care mângâia și răsucea buclele cu degetele ei îndemânatice, rostind mecanic obișnuitele clișee „Haideți să vedem. Cât timp a trecut de la ultimul permanent, doamnă?… Părul dumneavoastră are o culoare atât de neobișnuită, doamnă… Ce vară frumoasă a fost, nu-i așa, doamnă? – se gândise în sinea ei: „Și eu de ce naiba n-aș putea merge la Le Pinet? Ei bine, acum putea!

Hainele nu au fost o problemă. Jane, la fel ca majoritatea fetelor care erau angajate în locuri elegante ale Londrei, putea produce efecte miraculoase în materie de modă cu cheltuieli ridicol de mici. Unghiile, machiajul și părul erau ireproșabile.

Jane s-a dus la Le Pinet.

Era posibil ca acum, în gândurile ei, zece zile la Le Pinet să-și piardă din importanță ca urmare a unui incident?

Un incident la ruletă. Jane alocase o anumită sumă în fiecare seară pentru plăcerea jocului de noroc. Era hotărâtă să nu depășească acea sumă. Contrar superstiției răspândite, în cazul lui Jane norocul începătorului lipsise. Era a patra seară și ultima miză a serii. Până atunci mizase prudent pe culoare sau pe număr; câștigase puțin, pierduse mai mult. Acum aștepta, cu jetonul în mână.

Erau două numere pe care nu pariase nimeni. Cinci și șase. Oare să pună ultimul jeton pe unul din aceste numere? Pe care? Cinci sau șase? Pe care să-l încerce?

Cinci – sigur trebuie să iasă. Bila a fost aruncată. Jane a întins mâna. Șase – a mizat pe șase. Chiar la timp. Ea și un jucător de vizavi au mizat în același timp. Ea pe șase, el pe cinci.

― Rien ne va plus, a spus crupierul.

Bila a păcănit și s-a fixat.

― Le numéro cinq, rouge, impair, manque.

Lui Jane îi venea să țipe de ciudă. Crupierul a adunat jetoanele, apoi a plătit. Bărbatul de vizavi a spus:

― Nu vă luați câștigul?

― Al meu?

― Da.

― Dar am mizat pe șase.

― Ba nu. Eu am mizat pe șase, dumneavoastră ați pus pe cinci.

El i-a zâmbit – un zâmbet foarte atrăgător. Dinți albi și un ten măsliniu. Ochi albaștri. Păr scurt, creț.

Pe jumătate neîncrezătoare, Jane și-a ridicat câștigurile. Era adevărat? Era confuză. Poate chiar pusese fisa pe cinci. S-a uitat neîncrezătoare la străin, iar acesta i-a răspuns cu un zâmbet.

― Așa e, i-a spus. Dacă îl lăsai acolo, punea cineva mâna pe el, cineva care nu avea dreptul. E un șiretlic vechi.

Apoi, înclinând ușor capul, s-a îndepărtat. Și asta fusese frumos din partea lui. Altfel, ea ar fi putut să-și imagineze că o lăsase să-și ia câștigul ca să încerce să o agațe. Dar el nu era genul acela de bărbat. Era drăguț. Și acum stătea în fața ei.

Dar totul se terminase, cheltuise toți banii, ultimele două zile – destul de dezamăgitoare – petrecute la Paris, și acum înapoi acasă, tot cu avionul.

Și ce mai urmează?

„Oprește-te, își spuse Jane în sinea ei. „Nu te mai gândi la ce-o să se întâmple în continuare. Nu vei face decât să te agiți.

Cele două femei nu se mai auzeau vorbind.

Se uită de-a lungul culoarului. Femeia cu față de porțelan de Dresda exclamă iritată, examinându-și unghia ruptă. Sună soneria, iar când apăru stewardul în haină albă, îi spuse:

― Cheam-o pe cameristă la mine. E în cabina cealaltă.

― Da, my lady.

Însoțitorul de zbor plin de respect, rapid și eficient dispăru din nou. O franțuzoaică tânără, cu părul negru, își făcu apatiția. Avea cu ea o casetă mică de bijuterii.

Lady Horbury îi spuse în franceză:

― Madeleine, adu-mi cutia din marochin roșu.

Fata străbătu culoarul. La capăt era un teanc de pături de călătorie și valize.

Se întoarse cu o trusă de toaletă din marochin.

Cicely Horbury o luă și o lăsă pe fată să plece.

― Asta e tot, Madeleine. O păstrez aici.

Fata se îndepărtă din nou. Lady Horbury deschise trusa și din interiorul frumos aranjat scoase o pilă de unghii. Apoi își privi lung și grav fața într-o oglinjoară și o atinse ici și colo – puțină pudră, mai mult balsam de buze.

Buzele lui Jane se strâmbară batjocoritoare; privea undeva mai departe în compartiment.

În spatele celor două femei era străinul mărunțel care își cedase locul femeii cu aer aristocratic. Înfofolit cu o grămadă de fulare de care nu era nevoie, părea să doarmă adânc. Parcă deranjat de privirea scrutătoare a lui Jane, deschise ochii, o privi o clipă, apoi îi închise la loc.

Alături de el stătea un bărbat încărunțit, cu o față autoritară. Avea o cutie de flaut deschisă în fața lui și lustruia flautul cu dragoste. Ciudat, gândi Jane, nu părea muzician – mai degrabă avocat sau doctor.

În spatele celor doi era un cuplu de francezi, unul cu barbă, iar altul mult mai tânăr – probabil fiul acestuia. Vorbeau și gesticulau cu însuflețire.

Rândurile de scaune de pe partea ei îi erau ascunse vederii de bărbatul în pulover albastru – cel la care, dintr-un motiv absurd, era hotărâtă să nu se uite.

„E absurd să mă simt așa… așa de emoționată. Parcă aș avea șaptesprezece ani", se gândi dezgustată Jane.

În fața ei, Norman Gale se gândea:

„E drăguță – chiar drăguță. Sigur își amintește de mine. Părea foarte dezamăgită când i-au fost luate jetoanele. Merita chiar și mai mult ca să o văd încântată că a câștigat. Am făcut foarte bine. E tare frumoasă când zâmbește – n-are parodontoză –, gingii sănătoase și dinți sănătoși… Fir-ar să fie, m-a stârnit. Liniștește-te, băiete."

Îi spuse stewardului, care venise la el cu meniul:

― O să iau limbă rece.

Contesa de Horbury se gândea: „Ce să fac? E încurcătura naibii. Încurcătura naibii. Nu văd decât o singură cale de ieșire. Doamne, de-aș avea curajul… Pot să o fac? Oare pot să scap basma curată? Sunt cu nervii în piuneze! Asta de la cocaină. De ce m-am apucat de cocaină? Fața îmi arată îngrozitor – pur și simplu îngrozitor. Iar faptul că mâța asta, Venetia Kerr, e aici înrăutățește lucrurile.

Mereu se uită la mine de parcă aș fi un gunoi. Îl voia pentru ea pe Stephen. Ei bine, nu l-a avut! Fața asta lungă a ei mă calcă pe nervi. Parcă ar fi o iapă. Urăsc femeile astea «aristocrate pursânge». Ce să fac? Trebuie să mă hotărăsc. Cotoroanța aia n-a glumit deloc".

Scotoci în portfardul ei după tabacheră și puse o țigară în portțigaret. Mâinile îi tremurau ușor.

Distinsa Venetia Kerr se gândea: „Târfulița! Asta e – o târfuliță. Bietul Stephen! Ce bine ar fi dacă ar scăpa de ea!"

Își căută și ea tabachera. Acceptă chibritul oferit de Cicely Horbury.

― Scuzați-mă, doamnelor; fumatul este interzis, spuse stewardul.

― La naiba! exclamă Cicely Horbury.

Monsieur Hercule Poirot se gândea: „Ce drăguță e micuța de acolo. Are o bărbie fermă. Dar de ce pare îngrijorată? De ce e atât de hotărâtă să nu se uite la tânărul frumușel de vizavi de ea? E clar că e conștientă de prezența lui, iar el de a ei…"

Avionul coborî puțin. „Mon estomac!", gândi Hercule Poirot și închise strâns ochii.

Alături de el, doctorul Bryant, mângâind flautul cu mâini neliniștite, se gândea: „Nu mă pot hotărî. Pur și simplu nu mă pot hotărî. Este punctul de cotitură al carierei mele".

Emoționat, scoase flautul din cutie, cu grijă, cu dragoste. Muzica – în muzică era scăparea de toate supărările. Surâzând, duse flautul la buze; apoi îl așeză iar jos. Omulețul cu mustăți de lângă el dormea dus. Fusese o clipă, atunci când avionul se scuturase puțin, când parcă se înverzise la față. Doctorul Bryant se bucura că el nu avea nici rău de tren, nici de mare, nici de avion.

Monsieur Dupont père se întoarse frenetic în scaun și strigă la monsieur Dupont fils, care stătea alături de el:

― Nu-i nici o îndoială! Toți se înșală – nemții, americanii, englezii! Datează greșit toată ceramica preistorică! Să luăm vasele de Samarra…

Jean Dupont, înalt, blond, cu un fals aer de apatie, spuse:

― Trebuie să iei mărturii din toate sursele. Este. De la Tall Halaf și Sakje Geuze…

Discuția continua.

Armand Dupont deschise cu efort o servietă diplomat ponosită.

― Uită-te la pipele acestea kurde, așa cum se fac astăzi. Ornamentația de pe ele este aproape identică cu aceea de pe ceramica din anul 5000 î.Hr.

Gestul grăitor aproape că dărâmă farfuria pe care stewardul o așeză în fața lui.

Domnul Clancy, scriitor de romane polițiste, se ridică de pe locul aflat în spatele lui Norman Gale și se îndreptă spre capătul coridorului, scoase un Continental Bradshaw din buzunarul impermeabilului său și se întoarse ca să lucreze la un alibi complicat pentru scopurile sale profesionale.

Domnul Ryder, așezat pe locul din spatele lui, se gândea: „Trebuie să am un rezultat bun, dar nu va fi ușor. Nu văd cum o să ridic banii pentru următorul dividend. Dacă scap dividendul, o să fie vai și-amar… Of, la naiba!"

Norman Gale se ridică și se duse la baie. Îndată după plecarea lui, Jane scoase o oglinjoară și se examină neliniștită. Își pudră nasul și se dădu cu ruj.

Un steward puse o cafea în fața ei.

Jane privi pe fereastră. Canalul Mânecii se zărea albastru și lucitor undeva dedesubt.

O viespe se rotea în jurul capului domnului Clancy, în timp ce el se îndeletnicea cu trenul de 19:55 spre Tsaribrod, iar el o lovi neatent. Viespea zbură pentru a investiga ceștile de cafea ale celor doi Dupont. Jean Dupont o ucise cu dibăcie.

Se lăsase liniștea în cabină. Conversațiile încetară, dar gândurile își urmau cursul.

Chiar în capăt, pe locul cu numărul 2, capul lui madame Giselle căzu încet înainte. Ai fi putut crede că adormise. Dar nu dormea. Nici nu putea vorbi. Madame Giselle era moartă.

CAPITOLUL 2

Henry Mitchell, cel mai vârstnic dintre cei doi însoțitori de zbor, trecea iute de la o masă la alta, lăsând notele de plată. În jumătate de oră urmau să ajungă la Croydon. Strângea bancnotele și monedele, se înclina rostind „Vă mulțumesc, domnule… Vă mulțumesc, doamnă". La masa unde stăteau cei doi francezi a trebuit să aștepte câteva minute; erau ocupați să discute și să gesticuleze. Oricum, nu urma să primească de la ei cine știe ce bacșiș, se gândi posomorât.

Doi dintre pasageri dormeau – omulețul cu mustăți și doamna în vârstă din capăt. Dar ea îi dădea un bacșiș frumos; își amintea de ea, făcuse traversări de câteva ori. De aceea nu dorea să o trezească.

Omulețul cu mustăți se trezise și plăti pentru sticla de apă minerală și biscuiții subțiri, căci doar atât servise.

Mitchell lăsă pasagera cât de mult era posibil. Cu cinci minute înainte de sosirea la Croydon, se duse lângă ea și se aplecă deasupra ei.

― Iertați-mă, doamnă. Iată nota de plată.

O atinse pe umăr, plin de respect. Ea nu se trezi. El mări presiunea, scuturând-o cu blândețe, dar singurul rezultat fu o neașteptată alunecare a corpului mai jos pe scaun. Mitchell se aplecă până la nivelul ei; apoi se îndreptă de spate, alb la față.

― Ei, aș! Nu pot să cred, spuse Albert Davis, al doilea steward.

― E adevărat, îți spun.

Mitchell era alb și tremura.

― Ești sigur, Henry?

― Cât se poate de sigur. Mă rog – presupun că ar putea fi o criză. Vom ajunge la Croydon în câteva minute.

― Dacă doar i s-a făcut rău…

Câteva minute rămaseră pe loc, nehotărâți. Apoi stabiliră planul de acțiune. Mitchell se întoarse la compartimentul din spate. Merse de la masă la masă, aplecând capul și murmurând discret:

― Scuzați-mă, domnule; se întâmplă să fiți medic?

Norman Gale spuse:

― Sunt dentist. Dar dacă pot face ceva… Se ridică pe jumătate din scaunul lui.

― Sunt doctor, spuse doctorul Bryant. Ce s-a întâmplat?

― E o doamnă acolo, în capăt… nu prea-mi place cum arată.

Bryant se ridică și îl urmă pe steward. Neobservat, omulețul cu mustăți se luă după ei.

Doctorul Bryant se aplecă deasupra persoanei făcute ghem de pe locul cu numărul 2 – o persoană plinuță, de vârstă mijlocie, îmbrăcată în negru din cap până în picioare.

Examinarea doctorului a fost scurtă.

― Este moartă, spuse el.

Mitchell întrebă:

― Ce credeți că a fost? Un fel de atac de apoplexie?

― Nu pot spune asta fără o examinare atentă. Când ați văzut-o ultima dată – în viață, adică?

Mitchell rămase pe gânduri.

― Era bine când i-am adus cafeaua.

― Când a fost asta?

― Cred că acum trei sferturi de oră – cam așa ceva. Apoi, când i-am adus nota de plată, am crezut că dormea.

Bryant spuse:

― E moartă de cel puțin jumătate de oră.

Consultația lor începuse să stârnească interes; oamenii lungeau gâturile pentru a-i asculta.

― Poate a fost ceva ca un fel de atac? sugeră Mitchell plin de speranță.

Se agăța de teoria atacului de apoplexie. Sora soției lui suferise astfel de atacuri. Simțea că acestea erau lucruri obișnuite, pe care le putea înțelege oricine.

Doctorul Bryant nu avea intenția să se pronunțe. Doar clătina