Descoperiți milioane de cărți electronice, cărți audio și multe altele cu o perioadă de probă gratuită

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Puteți anula oricând.

Ultimele cazuri ale lui Miss Marple
Ultimele cazuri ale lui Miss Marple
Ultimele cazuri ale lui Miss Marple
Cărți electronice177 pagini2 ore

Ultimele cazuri ale lui Miss Marple

Evaluare: 4.5 din 5 stele

4.5/5

()

Citiți previzualizarea

Informații despre cartea electronică

Un necunoscut moare, împușcat, într-o biserică. Un bătrân face o glumă în testament. Un fost bijutier este acuzat de uciderea soției sale, iar singurul lui alibi este Miss Marple. O îngrijitoare nebună aruncă un blestem asupra unei tinere care moare într-un accident de călărie. O menajeră este pe nedrept bănuită de furt. Un bărbat e învinuit că și-ar fi înjunghiat soția. O ingenioasă punere în scenă îi pune în încurcătură pe cei care încearcă să-l descopere pe asasinul unei moștenitoare excentrice. Miss Marple s-a întors și are nevoie de toate abilitățile sale de deducție pentru a soluționa ultimele sale cazuri.

LimbăRomână
Data lansării9 feb. 2017
ISBN9786063313172
Ultimele cazuri ale lui Miss Marple
Autor

Agatha Christie

Agatha Christie is the most widely published author of all time, outsold only by the Bible and Shakespeare. Her books have sold more than a billion copies in English and another billion in a hundred foreign languages. She died in 1976, after a prolific career spanning six decades.

Legat de Ultimele cazuri ale lui Miss Marple

Cărți electronice asociate

Mister pentru dvs.

Vedeți mai mult

Recenzii pentru Ultimele cazuri ale lui Miss Marple

Evaluare: 4.375 din 5 stele
4.5/5

8 evaluări0 recenzii

Ce părere aveți?

Apăsați pentru evaluare

Recenzia trebuie să aibă cel puțin 10 cuvinte

    Previzualizare carte

    Ultimele cazuri ale lui Miss Marple - Agatha Christie

    SANCTUARUL

    I

    Soția vicarului apăru de după colțul casei parohiale cu brațele pline de crizanteme. Pământul gras de grădină i se lipise de pantofii butucănoși cu șiret și câteva fire de nisip îi ajunseseră până pe nas, însă femeia nu era conștientă de acest lucru.

    Se chinui puțin să deschidă poarta casei parohiale, care atârna roasă de rugină, pe jumătate ieșită din balamale. O adiere de vânt îi ridică pălăria veche de fetru, făcând-o să stea și mai șui decât înainte.

    ― Ei, drăcie! exclamă Bunch.

    Botezată de părinți cu numele Diana, doamna Harmon căpătase porecla Bunch¹ de la o vârstă fragedă și din motive destul de evidente, iar acest apelativ o însoțise tot restul vieții. Strângând crizantemele la piept, femeia își croi drum prin curte, până ajunse la ușa bisericii.

    Aerul de noiembrie era blând și umed. Ici-colo, prin spărturile norilor, se vedea cerul de un albastru infinit. În interiorul bisericii era întuneric și răcoare, fiindcă aceasta nu era încălzită decât în timpul ceremoniilor religioase.

    ― Brrrr! făcu Bunch. Ar fi bine să termin repede cu asta, dacă nu vreau să îngheț. Cu o rapiditate născută dintr-o practică îndelungată, adună obiectele trebuincioase: vaze, apă și oale. Mi-aș dori să avem crini, murmură Bunch pentru sine. M-am plictisit de crizantemele astea pipernicite.

    Degetele ei agile aranjară florile în oale.

    Decorațiunile nu erau câtuși de puțin originale sau artistice, deoarece însăși Bunch Harmon era departe de a avea o asemenea fire. Cu toate acestea, aranjamentul rezultat era plăcut și primitor. Ridicând cu grijă vazele, Bunch ieși pe culoarul dintre bănci și se îndreptă spre altar. La scurt timp soarele se ivi dintre nori și își revărsă razele prin fereastra dinspre est, colorată în albastru și roșu – donație a unui enoriaș înstărit din perioada victoriană. Efectul era aproape surprinzător prin opulență. „Ca niște bijuterii", gândi Bunch, după care se opri brusc, privind cu atenție în fața ei. Pe treptele care duceau spre altar se contura o siluetă întunecată.

    Punând cu grijă florile jos, Bunch se apropie și se aplecă deasupra ei. Era un bărbat care zăcea acolo, ghemuit. Îngenunche lângă el și încet, cu grijă, îl întoarse cu fața în sus. Îi luă pulsul – un puls atât de slab și neregulat, încât părea să vorbească de la sine, asemenea palorii verzui a chipului său. Nu încăpea nici o îndoială. „Omul e pe moarte", se gândi Bunch.

    Bărbatul avea în jur de 45 de ani și era îmbrăcat într-un costum negru, ponosit. Bunch dădu drumul mâinii neputincioase pe care o ridicase mai devreme, îndreptându-și atenția către cealaltă, pe care omul și-o ținea strânsă pumn, la piept. Privind mai de-aproape, femeia văzu că degetele îi erau încleștate pe ceea ce părea un cocoloș de hârtie sau o batistă. În jurul mâinii erau pete de lichid maroniu, despre care Bunch bănui că e sânge uscat. Femeia se ridică în picioare, încruntată.

    Până în acel moment bărbatul își ținuse ochii închiși; acum îi deschise deodată și fixă chipul femeii. Nu arăta nici buimac, nici surprins. Privirea îi era limpede și vioaie. Buzele i se mișcară, iar Bunch se aplecă deasupra lui, încercând să-i înțeleagă cuvintele sau, mai degrabă, cuvântul. Acesta rosti numai atât:

    ― Sanctuar.

    Șoapta bărbatului se pierdu într-un zâmbet șters și, preț de o clipă, femeia crezu că fusese o greșeală. Omul repetă însă:

    ― Sanctuar.

    Apoi, cu un suspin ușor, închise ochii. Bunch îi luă din nou pulsul: se simțea încă, dar mult mai slab și intermitent. Se ridică hotărâtă.

    ― Nu încerca să te miști, îi spuse ea. Mă duc după ajutor.

    Bărbatul deschise din nou ochii, dar acum părea să se concentreze asupra luminii colorate care intra pe fereastra dinspre est. Murmură ceva, însă Bunch nu înțelese. Avu impresia că aude numele soțului ei și tresări neliniștită.

    ― Julian? întrebă ea. Ai venit aici să-l cauți pe Julian?

    Dar nu primi nici un răspuns. Bărbatul zăcea cu ochii închiși, respirând anevoie.

    Bunch se răsuci pe călcâie și ieși repede din biserică. Aruncă o privire spre ceasul de la mână și dădu din cap mulțumită. Doctorul Griffiths era încă la dispensar, la distanță de numai câteva minute de biserică. Intră fără să mai bată sau să sune la ușă, trecu prin sala de așteptare și ajunse în camera de consultații a doctorului.

    ― Trebuie să veniți imediat! spuse Bunch. Un bărbat trage să moară în biserică.

    După câteva minute, în urma unei scurte examinări, doctorul Griffiths se ridică în picioare.

    ― Se poate să-l mutăm în casa parohială? L-aș putea îngriji mai bine acolo, deși nu știu cât l-ar ajuta.

    ― Desigur, zise doamna Bunch. Mă duc să pregătesc cele necesare. Să-i chem pe Harper și pe Jones? Să vă ajute să-l ridicați.

    ― Mulțumesc. O să sun la ambulanță din casa parohială, dar mă tem că până ajunge...

    Își lăsă replica neterminată.

    ― Hemoragie internă? întrebă Bunch.

    Doctorul Griffiths încuviință din cap.

    ― Oare cum o fi ajuns aici? murmură el.

    ― Cred că a stat aici toată noaptea, zise Bunch. Harper deschide biserica dimineața, înainte să plece la lucru, dar de obicei nu verifică înăuntru.

    Cinci minute mai târziu, doctorul Griffiths puse receptorul în furcă și se întoarse în camera de zi, unde bărbatul rănit zăcea pe niște cuverturi așternute în grabă pe canapea. Bunch tocmai muta un lighean cu apă și făcea curat după consultația doctorului.

    ― Ei bine, asta-i tot, spuse Griffiths. Am chemat ambulanța și poliția. Rămase încruntat, uitându-se la pacientul care zăcea cu ochii închiși și mâna stângă încleștându-i-se spasmodic pe lângă trup. A fost împușcat, continuă Griffiths. Împușcat de la distanță mică. Și-a făcut batista ghem și și-a acoperit rana cu ea pentru a opri sângerarea.

    ― Dar putea să ajungă departe după întâmplarea asta? se interesă Bunch.

    ― Desigur, este posibil. Se cunosc cazuri când un om rănit mortal s-a ridicat singur și a mers o bună bucată de drum ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, pentru ca după cinci, zece minute să leșine instantaneu. Așadar, nu e neapărat nevoie să fi fost împușcat în biserică. Ah, nu. Se poate să fi fost împușcat la oareșce distanță de aici. La fel de bine se poate să se fi împușcat el însuși, iar apoi să fi aruncat arma, îndreptându-se orbește spre biserică. Nu prea înțeleg însă de ce a intrat în biserică, și nu în casa parohială.

    ― Ah, știu motivul, zise Bunch. A spus-o chiar el: e vorba despre sanctuar.

    Doctorul o fixă cu privirea.

    ― Sanctuar?

    ― A venit Julian! strigă Bunch întorcând capul de îndată ce auzi pașii soțului ei în hol. Julian! Vino aici!

    Reverendul Julian Harmon intră în cameră. Înfățișarea sa pedantă îl făcea să pară mai în vârstă decât era în realitate.

    ― Vai de mine! exclamă Julian Harmon, aruncând o privire blândă și nedumerită la instrumentele medicale și la silueta contorsionată de pe canapea.

    Bunch îi explică în câteva cuvinte:

    ― Era în biserică, pe moarte. A fost împușcat. Julian, îl cunoști? Am avut impresia că ți-a rostit numele.

    Vicarul se apropie de canapea și se uită la bărbatul rănit mortal.

    ― Bietul om! spuse el clătinând din cap. Nu, nu-l cunosc. Sunt aproape sigur că nu l-am mai văzut până acum.

    În acel moment, bărbatul deschise ochii. Se uită pe rând la doctor, la Julian Harmon, apoi la soția acestuia. Ochii îi rămaseră fixați pe chipul lui Bunch. Griffiths făcu un pas în față.

    ― Dacă ne-ați putea spune... zise el apăsat.

    Cu privirea ațintită spre Bunch, bărbatul murmură ușor:

    Vă rog, vă rog...

    Apoi, cu un tremur ușor, se stinse din viață.

    Sergentul Hayes umezi vârful creionului, întorcând pagina unui carnețel.

    ― Deci, asta e tot ce îmi puteți spune, doamnă Harmon?

    ― Asta e tot, răspunse Bunch. Iată și lucrurile pe care le avea în buzunare.

    Pe o masă de lângă cotul sergentului Hayes se aflau un portofel, un ceas destul de vechi – pe care erau gravate inițialele W.S. – și un bilet de Londra, dus-întors, din care fusese folosit doar un drum. Nimic altceva.

    ― Ați aflat cine este? întrebă Bunch.

    ― Un domn și o doamnă Eccles au sunat la secție. Se pare că decedatul este fratele ei, pe nume Sandbourne. De ceva vreme se afla într-o stare precară de sănătate, care s-a înrăutățit în ultimele luni. Alaltăieri a ieșit și nu s-a mai întors. A luat o armă cu el.

    ― Și a venit până aici să se împuște? întrebă Bunch. De ce?

    ― După cum vedeți, era deprimat...

    ― Nu la asta m-am referit, îl întrerupse Bunch. Voiam să știu de ce tocmai aici.

    Era limpede că sergentul Hayes nu cunoștea răspunsul la această întrebare, așa că se mulțumi să spună:

    ― A venit aici cu autobuzul de șaptișpe și zece.

    ― Da, replică Bunch. Dar de ce?

    ― Nu știu, doamnă Harmon, răspunse sergentul Hayes. N-a oferit nici o explicație. Când mintea ți-o ia razna...

    Bunch sfârși propoziția în locul lui:

    ― Poți să-ți faci felul oriunde. Totuși, nu văd de ce-ai lua un autobuz spre un sătuc uitat de lume ca ăsta. Nu cunoștea pe nimeni aici, nu-i așa?

    ― Așa e, din câte știu eu, spuse sergentul Hayes, care tuși în semn de scuză și se ridică. S-ar putea ca domnul și doamna Eccles să vă facă o vizită – asta dacă nu vă deranjează, firește, adăugă el.

    ― Sigur că nu mă deranjează, replică Bunch. Mi se pare normal. Păcat că nu prea am ce să le spun.

    ― O să plec acum, spuse sergentul Hayes.

    ― Sunt foarte împăcată că nu e vorba despre o crimă, rosti Bunch în timp ce îl conducea spre ușa principală.

    O mașină se opri în fața bisericii. Uitându-se la ea, sergentul Hayes remarcă:

    ― Se pare că domnul și doamna Eccles au sosit deja.

    Bunch își luă un aer ferm pentru a putea îndura ceea ce intuia că va fi o grea încercare. „Dacă e cazul, se gândi ea, o să-l chem pe Julian să mă ajute. Un preot se pricepe întotdeauna să consoleze familiile îndoliate."

    N-ar fi putut spune precis la ce anume se aștepta din partea familiei Eccles, însă din chiar momentul în care îi salută fu conștientă că trebuia să se aștepte la mari surprize. Domnul Eccles era un bărbat robust, plesnind de sănătate, și se vedea treaba că de felul lui era glumeț și hazliu. Doamna Eccles era o femeie insipidă, cu gura mică și buzele strânse, iar vocea îi era subțire și ascuțită.

    ― A fost un mare șoc pentru noi, doamnă Harmon, după cum vă puteți închipui, începu ea.

    ― O, îmi dau seama, spuse Bunch. Cu siguranță. Luați loc. Ați dori... ăă... poate o cană de ceai, deși e puțin cam devreme...

    Domnul Eccles își flutură mâinile durdulii.

    ― Nu! Nu dorim nimic. Sunteți foarte amabilă. Am vrea doar să știm ce a spus bietul William.

    ― Știți, a fost plecat multă vreme în străinătate și cred că a avut destule experiențe neplăcute, adăugă doamna Eccles. A fost foarte tăcut și depresiv încă de când s-a întors acasă. Susținea că nu-și găsește locul în lume și că nu mai are nimic la ce să spere. Bietul Bill! Mereu a fost genul morocănos.

    Bunch se holbă la ei pentru câteva momente, fără să scoată un cuvânt.

    ― A luat pistolul soțului meu, fără ca noi să știm. Apoi a venit aici cu autobuzul. S-a gândit probabil că se va simți mai în largul său la distanță. Nu l-ar fi lăsat inima să facă acest gest la noi acasă.

    ― Bietul om! oftă domnul Eccles. Nu trebuie să-l judecăm. După o scurtă pauză continuă: A lăsat vreun mesaj? Măcar câteva cuvinte?

    Ochii strălucitori ai domnului Eccles se ațintiră asupra lui Bunch. Bărbatul se aplecă apoi spre ea, ca și cum ar fi așteptat un răspuns.

    ― Nu, zise Bunch încet. A intrat în biserică pe când trăgea să moară, rostind cuvântul „sanctuar".

    Doamna Eccles interveni nedumerită:

    ― Sanctuar? Nu cred că...

    ― Pentru numele lui Dumnezeu! o întrerupse domnul Eccles impacientat. La asta se referă doamna, soția preotului. Sinuciderea este un păcat. Presupun că dorea să se împace cu el însuși înainte să moară.

    ― Înainte să moară, a încercat să spună ceva, continuă Bunch. A zis: „Te rog..." și nimic mai mult.

    Doamna Eccles își duse batista la ochi, izbucnind în plâns.

    ― Vai, dragă! Este extrem de dureros!

    ― Pam, scumpo! strigă soțul. Nu pune totul la inimă. Nu mai putem schimba nimic. Bietul Willie! Acum se odihnește în pace. Ei bine, vă mulțumim, doamnă Harmon, sper că nu v-am deranjat. Soțiile de preot sunt foarte ocupate, știm asta. Își strânseră mâinile, după care domnul Eccles se întoarse brusc, zicând: Ah! încă ceva. Paltonul lui a rămas aici, nu-i așa?

    ― Paltonul? se încruntă Bunch.

    ― Am vrea să-i păstrăm lucrurile. Au valoare sentimentală.

    ― Avea un ceas, un portofel și un bilet de tren în buzunar, spuse Bunch. I le-am dat sergentului Hayes.

    ― În regulă. Bănuiesc că ni le va înapoia el. Actele personale ar trebui să fie în portofel.

    ― Era doar o bancnotă, și nimic altceva.

    ― Nici o scrisoare, nimic?

    Bunch clătină din cap.

    ― În fine, vă mulțumim

    Îți este utilă previzualizarea?
    Pagina 1 din 1