Oglinda spartă

De Agatha Christie

Agitația cuprinde întregul sat St Mary Mead atunci când celebra actriță Marina Gregg cumpără o casă aici. Vine să facă un film, are de gând să se stabilească în sat și chiar va organiza o serbare! Toată lumea se grăbește să participe la petrecere. Mai puțin Miss Marple, care nu este astfel de față când o admiratoare a actriței moare după ce bea un cocktail otrăvit. Dar cine ar fi avut motiv să ucidă o femeie cam băgăreață, e drept, dar absolut inofensivă? Sau poate doza fatală de otravă era destinată chiar frumoasei Marina Gregg? Cu ajutorul relatărilor contradictorii ale martorilor și al intuiției sale fără greș, Miss Marple descoperă că uneori o întâmplare banală din trecut poate avea consecințe dezastruoase...

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 31 mai 2015
• ISBN: 9786067418453

Agatha Christie

Agatha Christie is the most widely published author of all time, outsold only by the Bible and Shakespeare. Her books have sold more than a billion copies in English and another billion in a hundred foreign languages. She died in 1976, after a prolific career spanning six decades.

Previzualizare carte

CAPITOLUL 1

Miss Jane Marple ședea la fereastra ei. Fereastra dădea spre grădină, care fusese cândva motiv de mândrie pentru ea. Nu mai era așa. Acum se uita pe fereastră și se crispa de amărăciune. Grădinăritul îi fusese interzis de ceva timp. Fără aplecat, fără săpat, fără plantat – cel mult o mică toaletare. Bătrânul Laycock, care venea de trei ori pe săptămână, își dădea toată silința, fără îndoială. Dar toată silința lui, așa cum era (ceea ce nu era mult), era doar conform părerilor proprii, și nu după cele ale angajatoarei sale. Miss Marple știa exact ce-ar fi vrut să fie făcut și când să fie făcut și îl instruise corespunzător. Bătrânul Laycock își afișa însă geniul lui special, care consta într-un acord entuziast urmat de lipsă de performanță.

― Așa e, doamnă. O să punem maci albaștri acolo și clopoței de grădină de-a lungul zidului și, după cum ați spus, ar trebui să fie gata la începutul săptămânii viitoare.

Scuzele lui Laycock erau mereu rezonabile și semănau puternic cu cele ale căpitanului George, din Trei într-o barcă, despre evitarea plecării pe mare. În cazul căpitanului, vântul bătea întotdeauna greșit, fie că sufla dinspre sau înspre mal, că provenea din vestul în care nu poți să te încrezi sau din estul și mai perfid. Pentru Laycock, era vremea. Prea secetoasă – prea umedă – îmbibat cu apă – o mușcătură de îngheț în aer. Sau era prioritar altceva de mare importanță (de obicei, avea legătură cu varza sau cu varza de Bruxelles, din care îi plăcea să cultive cantități excesive).

Principiile lui Laycock privind grădinăritul erau simple și nici un angajator, oricât de cunoscător, nu-l putea dezvăța de ele. Ele constau în foarte multe cești de ceai, dulci și tari, ca o încurajare la efort, o partidă bună de zdrobit frunze toamna și multe straturi din plantele preferate, în principal ochiul-boului și salvie – pentru „a face un spectacol frumos", așa cum se exprima el, în timpul verii. Era cu totul în favoarea tratării trandafirilor împotriva afidelor, dar se mișca greu pentru asta, iar o cerere de săpat adânc a mazărei dulci era de obicei contracarată de observația că ar trebui să-i vezi propria lui mazăre dulce! Un tratament adecvat anul trecut și nu chestii fanteziste făcute în prealabil.

Ca să fim corecți, el era atașat de angajatorii lui, încuraja fanteziile lor în horticultură (în măsura în care nu implicau nici o muncă grea), dar despre legume știa că sunt adevăratele surse ale vieții; o varză de Savoia frumoasă sau un pic de varză creață; florile erau capricii, ca și femeile cu care se potriveau și care nu au nimic mai bun de făcut cu timpul lor. Își arăta afecțiunea făcând cadouri din ochiul-boului, salvie, lobelii tăiate și crizanteme de vară.

― Mi-am făcut ceva de lucru la casele lor din noua zonă rezidențială. Vor ca grădinile lor să arate frumos, chiar vor. Mai multe plante decât au nevoie, așa că le-am adus câteva și le-am pus unde trandafirii lor de modă veche nu arătau prea bine.

Gândindu-se la aceste lucruri, Miss Marple își mută privirea de la grădină și ridică împletitura pe care o tricota.

Trebuia să recunoști: St Mary Mead nu era locul care fusese. Într-un sens, desigur, nimic nu era ceea ce fusese. Puteai da vina pe război (ambele războaie), sau pe tânăra generație, sau pe faptul că femeile munceau, sau pe bomba atomică, sau doar pe guvern – dar ceea ce conta cu adevărat era simplul fapt că îmbătrâneai. Miss Marple, care era o doamnă foarte sensibilă, știa asta destul de bine. Doar că, într-un mod ciudat, o simțea mai mult în St Mary Mead, fiindcă fusese casa ei pentru atât de mult timp.

St Mary Mead, centrul lumii vechi din ea, era încă acolo. Blue Boar era acolo, de asemenea biserica și casa parohială și un pâlc de case stil Queen Anne și georgian, dintre care una era a ei. Casa domnișoarei Hartnell era încă acolo, și la fel domnișoara Hartnell, luptând cu progresul până la ultima suflare. Domnișoara Wetherby decedase și casa ei era acum locuită de directorul băncii și de familia lui, trecând printr-o renovare a vopselei ușilor și ferestrelor, într-un albastru regal strălucitor. Erau oameni noi în cele mai multe dintre casele vechi, dar aspectul caselor fusese puțin modificat de oamenii care le cumpăraseră, căci făcuseră acest lucru pentru că le plăcuse ceea ce agentul imobiliar numea „farmecul lumii vechi". Ei doar adăugaseră încă o baie și cheltuiseră o mulțime de bani pe instalații, mașini de gătit electrice și mașini de spălat vase.

Dar, deși casele arătau destul de mult ca înainte, despre strada principală cu greu s-ar fi putut spune același lucru. Când magazinele își schimbaseră înfățișarea, asta se-ntâmplase în sensul unei modernizări imediate și necumpătate. Magazinul de pește era de nerecunoscut, cu noile sale galantare în spatele cărora strălucea peștele congelat. Măcelăria rămăsese conservatoare – carnea bună este carne bună, dacă ai bani să plătești pentru ea. Dacă nu, luați cele mai mari reduceri și oase goale și bucurați-vă de ele! Barnes, băcanul, era încă acolo, neschimbat, lucru pentru care domnișoara Hartnell și Miss Marple și altele îi mulțumeau zi de zi cerului. Scaune atât de ofertante și confortabile pe care să stai la tejghea, și discuții calde, și reduceri la șuncă, și sortimente de brânză. La capătul străzii, cu toate acestea, acolo unde domnul Toms avusese odată magazinul său de coșuri, se afla un nou supermarket strălucitor – anatemizat de doamnele în vârstă din St Mary Mead.

„Pachete de lucruri despre care nici măcar nu ai auzit!, exclamase domnișoara Hartnell. „Toate aceste pachete mari de cereale pentru micul dejun, în loc să-i pregătești copilului un mic dejun normal, cu șuncă și ouă! Și se așteaptă să iei un coș cu tine și să te-nvârți căutând lucruri – uneori este nevoie de un sfert de oră pentru a găsi tot ce vrei, și de obicei la dimensiuni nepotrivite, prea mult sau prea puțin. Și apoi o coadă lungă de așteptare ca să plătești, la ieșire. Foarte obositor. Desigur, totul e foarte bine pentru cei din Zona rezidențială.

În acest moment se opri. Pentru că, așa cum se obișnuia acum, propoziția ajunsese la un capăt acolo. „Zona rezidențială, punct", cum s-ar spune în termeni moderni. Era o entitate proprie, cu majusculă.

II

Miss Marple scoase o exclamație ascuțită de necaz. Scăpase din nou un ochi. Mai mult, părea că îl scăpase în urmă cu ceva timp. Nu observase asta până acum, când trebuia să scadă pentru gât și să numere ochiurile. Luă o andrea de rezervă, ridică tricotul în lumină și se uită la el neliniștită. Nici noii ei ochelari nu păreau s-o ajute. Și asta, cugetă ea, era în mod evident pentru că venise momentul în care oculiștii, în ciuda camerelor lor de așteptare luxoase, a instrumentelor de ultimă generație, a luminilor strălucitoare cu care îți examinează ochii și a onorariilor foarte mari percepute, nu puteau face nimic mai mult pentru tine. Miss Marple se gândi cu o anumită nostalgie ce vedere bună avusese în urmă cu puțini (bine, probabil mai mulți) ani. Din punctul de observație strategic al grădinii ei, admirabil plasat pentru a vedea toate câte se întâmplă în St Mary Mead, cât de puțin scăpase ochilor ei scrutători! Și, cu ajutorul binoclului cu care observa păsările – (un interes pentru păsări era atât de util!) – avusese posibilitatea să vadă… Se opri în acel punct și gândurile ei alergară înapoi în trecut. Ann Protheroe în rochița ei de vară mergând spre grădina casei parohiale. Și colonelul Protheroe – bietul om –, o persoană foarte obositoare și neplăcută, asta e sigur – dar să fie ucis așa… Clătină din cap și trecu cu gândul la Griselda, tânăra și drăguța soție a preotului. Draga de Griselda – o prietenă așa de loială –, o felicitare de Crăciun în fiecare an. Copilul acela drăgălaș al ei era acum un tânăr bine făcut și cu un loc de muncă foarte bun. Inginerie să fi fost? El întotdeauna se bucura să-și desfacă în bucăți trenurile mecanice. Dincolo de casa parohială erau pârleazul și cărarea peste câmpul unde se aflau vitele fermierului Giles dincolo, pe pajiștile unde acum… acum…

Zona rezidențială.

„Și de ce nu? se întrebă cu asprime Miss Marple. Așa trebuia să se-ntâmple. Casele erau necesare și fuseseră construite foarte bine sau cel puțin așa i se spusese. „Planificare sau oricum i-o fi spus. Deși, de ce totul a trebuit să fie numit Incintă¹ – nu-și putea imagina. Incinta Aubrey și Incinta Longwood și Incinta Grandison și toate celelalte. Nu prea era o Incintă. Miss Marple știa perfect ce este o Incintă. Unchiul ei fusese preot al catedralei Chichester. Copil fiind, plecase să stea cu el în claustru.

Era precum Cherry Baker, care spunea „cameră de zi salonului de modă veche și ticsit al lui Miss Marple. Miss Marple a corectat-o cu blândețe: „Este sufragerie, Cherry. Și Cherry, pentru că era tânără și amabilă, s-a străduit să-și amintească, deși era evident pentru ea că „salon era un cuvânt foarte amuzant de utilizat – și nu-i venea să zică „salon. Mai nou însă, găsise un compromis în „living". Miss Marple o plăcea pe Cherry foarte mult. Se numea doamna Baker și venea din Zona rezidențială. Era din detașamentul de tinere soții care cumpărau de la supermarket și împingeau cărucioare pe străzile liniștite din St Mary Mead. Erau toate elegante și îngrijite. Părul lor era încrețit și ondulat. Râdeau și vorbeau și se strigau una pe alta. Erau ca un stol de păsări vesele. Datorită capcanelor insidioase ale Cumpărării de Produse, aveau mereu nevoie de bani lichizi, deși soții lor câștigau salarii bune; așa că se angajau ca menajere sau bucătărese. Cherry era o bucătăreasă rapidă și eficientă, era o fată inteligentă, răspundea corect la apelurile telefonice și descoperea prompt inexactitățile din broșurile comercianților. Nu se prea pricepea la aranjatul paturilor, iar în ceea ce privea spălatul rufelor o făcuse pe Miss Marple să treacă pe lângă ușa oficiului cu capul întors, ca să nu vadă metoda lui Cherry: băga totul la grămadă în chiuvetă și turna deasupra detergent cu toptanul.

Miss Marple scosese discret din folosința zilnică vechiul ei serviciu de ceai Worcester și-l pusese în bufetul din colț, de unde apărea doar la ocazii speciale. În schimb, cumpărase un serviciu modern, cu un model de culoare gri-deschis pe alb și fără nici o aurire care să se distrugă în chiuvetă.

Cât de diferit fusese în trecut… Florența cea loială, de pildă, menajera soldat – și apoi Amy, și Clara, și Alice, acele „mici servitoare drăguțe care veniseră de la orfelinatul St Faith ca să fie „instruite, și apoi să plece la slujbe mai bine plătite în altă parte. Mai degrabă simpluțe, unele dintre ele erau în mod frecvent fonfăite, iar Amy de-a dreptul cretină. Bârfeau și flecăreau cu celelalte cameriste din sat și ieșeau cu ajutorul negustorului de pește sau cu ucenicul de grădinar de la Hall, sau cu unul dintre numeroasele ajutoare ale domnului Barnes de la băcănie. Mintea lui Miss Marple se întoarse la ele cu nostalgia micilor hăinuțe de lână pe care le tricotase pentru odraslele lor. Nu se descurcau prea bine cu telefonul și deloc cu aritmetica. Pe de altă parte, știau cum să spele și cum să facă un pat. Aveau mai degrabă aptitudini decât educație. Era ciudat că, acum, trebuiau să fie educate fete care se pricepeau la toate treburile casnice. Studente din străinătate, imigrante, studente în vacanță, tinere femei căsătorite, precum Cherry Baker, care trăiau în Incinte amăgitoare, în noi complexe imobiliare.

Existau încă, desigur, oameni ca domnișoara Knight. Acest ultim gând veni dintr-odată în timp ce pașii domnișoarei Knight făceau să zăngăne amenințător ornamentele sfeșnicelor de pe polița căminului. Domnișoara Knight avusese evident timp să se odihnească și ieșea acum pentru plimbarea ei de după-amiază. Într-o clipă va veni s-o întrebe pe Miss Marple dacă are nevoie de ceva din oraș. Cu gândul la domnișoara Knight, îi venise în minte reacția ei obișnuită. Desigur, fusese o dovadă de mărinimie din partea dragului Raymond (nepotul ei) și nu era nimeni mai amabil decât domnișoara Knight și, desigur, atacul acela de bronșită o lăsase foarte slăbită, iar dr. Haydock spusese foarte hotărât că nu trebuie să continue să doarmă singură în casă, și cineva să vină în fiecare zi, dar… Se opri acolo. Pentru că nu avea nici un rost să-și continue gândul: „Doar dacă ar fi putut fi altcineva decât domnișoara Knight". Dar doamne în vârstă nu aveau prea multe în zilele noastre. Servitoarele devotate nu mai erau la modă. În cazul unei boli reale, ai putea avea propria asistentă de spital, obținută cu greu și cu mare cheltuială, sau ai putea merge la spital. Dar după ce faza critică a bolii a trecut, trebuie să te mulțumești cu domnișoare Knight.

Miss Marple se gândi că nu era nimic greșit în legătură cu domnișoarele Knight, decât că erau cumplit de sâcâitoare. Erau pline de amabilitate, gata să simtă atașament față de sarcinile lor, să le îndeplinească capriciile, să fie optimiste și bine dispuse cu ele și, în general, să le trateze precum pe copiii ușor întârziați mintal.

„Doar că eu, își spuse Miss Marple, poate că sunt bătrână, dar nu sunt un copil retardat."

În acest moment, respirând destul de greu, după obiceiul ei, domnișoara Knight năvăli cu vioiciune în cameră. Era o femeie mare, mai degrabă flască, de cincizeci și șase de ani, cu păr gri îngălbenit, aranjat foarte îngrijit, cu ochelari, un nas lung și subțire, iar sub el o gură blajină și o bărbie slabă.

― Iată-ne! exclamă ea cu un fel de voioșie nestăpânită, menită să înveselească și să însuflețească amurgul trist al bătrânei. Sper că am tras un pui de somn!

― Eu am tricotat, răspunse Miss Marple, punând un accent pe pronume, și – continuă ea, mărturisindu-și slăbiciunea cu dezgust și rușine – am scăpat un ochi.

― Vai de mine, spuse domnișoara Knight. Ei bine, o să-l tragem în curând la loc, nu-i așa?

― O s-o faci dumneata, spuse Miss Marple. Eu, din păcate, sunt incapabilă să fac asta.

Ușoara asprime din tonul ei trecu aproape neobservată. Domnișoara Knight, ca întotdeauna, era dornică să ajute.

― Iată! spuse ea după câteva momente. Uite-așa, dragă! E totul bine acum.

Deși Miss Marple era dispusă să accepte să fie numită „dragă (și chiar „drăguță) de către femeia de la aprozar sau fata de la chioșcul de ziare, o enerva la culme să-i spună „dragă" domnișoara Knight. Un alt lucru pe care femeile în vârstă trebuie să îl suporte. Ea îi mulțumi politicos domnișoarei Knight.

― Și acum ies pentru plimbărica mea, spuse domnișoara Knight. N-o să dureze mult.

― Te rog nici să nu te gândești să te grăbești înapoi, spuse Miss Marple politicos și sincer.

― Ei bine, nu-mi place să te las prea mult de capul dumitale, dragă, în cazul în care devii melancolică.

― Te asigur că sunt destul de fericită, spuse Miss Marple. Probabil că trebuie să trag (închise ochii) un pui de somn.

― Așa e, dragă. Pot să-ți aduc ceva?

Miss Marple deschise ochii și chibzui.

― Ai putea merge la Longdon să vezi dacă sunt gata perdelele. Și poate un alt scul de lână albastră de la doamna Wisley. Și o cutie cu drajeuri de coacăze negre de la farmacie. Și să-mi schimbi cartea la bibliotecă – dar nu-i lăsa să-ți dea ceva care nu este pe lista mea. Asta, ultima, a fost groaznică. N-am putut s-o citesc.

Ținea în mână Deșteptarea primăverii.

― Vai, dragă! Nu-ți place? Am crezut că o s-o adori. O poveste atât de drăguță!

― Și dacă nu este prea departe pentru tine, poate că nu te-ar deranja să mergi până la Halletts să vezi dacă au un tel de ouă dintre acelea sus-jos, nu genul „învârte mânerul".

(Știa foarte bine că nu au nimic de acest fel, dar Halletts era cel mai îndepărtat magazin posibil.)

― Dacă toate astea nu-s prea mult, murmură ea.

Dar domnișoara Knight răspunse cu sinceritate vădită:

― Nu, deloc. Voi fi încântată.

Domnișoara Knight adora cumpărăturile. Erau un suflu vital pentru ea. Poți întâlni cunoștințe și ai ocazia de a discuta, de a bârfi cu vânzătorii și ai posibilitatea de a examina diferite articole din diferite magazine. Și ai putea petrece un timp destul de lung prins în aceste ocupații plăcute, fără nici un sentiment vinovat că ar fi de datoria cuiva să se grăbească să se întoarcă.

Așa că domnișoara Knight porni fericită, după o ultimă privire la fragila bătrână care se odihnea atât de calmă la fereastră.

După o așteptare de câteva minute, pentru cazul în care domnișoara Knight ar fi trebuit să se întoarcă pentru o sacoșă de cumpărături sau poșetă, sau o batistă (era o mare uitucă și se tot întorcea din drum) și, de asemenea, pentru recuperarea din ușoara oboseală mentală indusă de reflectatul la atât de multe lucruri nedorite pe care să le ceară domnișoarei Knight să i le aducă, Miss Marple se ridică repede în picioare, își lepădă lucrul și trecu cu pași mari de-a latul camerei și prin hol. Își luă haina de vară din cuier, un baston din suportul din hol și-și schimbă papucii de casă cu o pereche de pantofi trainici. Apoi ieși din casă pe ușa din spate.

„Va dura cel puțin o oră și jumătate, estimă Miss Marple pentru sine. Cam așa – cu toți oamenii din Zona rezidențială care-și fac cumpărăturile."

Miss Marple și-o imagină pe domnișoara Knight la Longdon punând întrebări fără succes cu privire la perdele. Bănuielile ei erau extrem de exacte. În acel moment, domnișoara Knight exclama: „Bineînțeles, eram destul de sigură în mintea mea că nu vor fi gata încă. Dar, desigur, am spus că voi veni și voi vedea, când bătrâna a vorbit despre asta. Bieții bătrâni, dragii de ei, au atât de puțin la care să se aștepte! Trebuie să le faci pe voie. Și ea este o bătrânică tare scumpă. Să decadă un pic acum este de așteptat – facultățile ei slăbesc. Uite un material drăguț acolo. Nu-l aveți și în alte culori?"

Trecură douăzeci de minute plăcute. Când domnișoara Knight plecă în cele din urmă, vânzătoarea-șefă remarcă pufnind: „Decăzând, ea!? O să cred când o să văd cu ochii mei! Bătrâna Miss Marple a fost întotdeauna la fel de ageră și aș spune că încă mai este". Apoi își îndreptă atenția spre o femeie tânără în pantaloni strâmți și un jerseu marinăresc, care dorea un material din plastic cu crabi pe el, pentru perdele de baie.

„Emily Waters, de ea îmi amintește, își spuse Miss Marple cu satisfacția că întotdeauna potrivea o personalitate umană cu alta, cunoscută în trecut. „Același creier de găină. Ia să vedem, ce s-a întâmplat cu Emily?

Nu mare lucru, fu concluzia ei. Odată aproape se logodise cu un preot paroh, dar după o înțelegere de mai mulți ani relația a eșuat. Miss Marple o goni din minte pe asistenta ei însoțitoare și-și îndreptă atenția spre cele din jur. Traversă iute grădina, observând cu coada ochiului că Laycock tăiase trandafirii de modă veche într-un mod mai potrivit pentru tufișurile hibride de ceai, dar nu permise acestui lucru s-o necăjească sau să-i distragă atenția de la plăcerea delirantă de a fi evadat pentru o escapadă neînsoțită de nimeni. Avea un sentiment strașnic de aventură. Se întoarse la dreapta, intră pe poarta vicariatului, o luă prin grădina acestuia și ieși pe dreapta drumului. Acolo unde fusese bariera, era acum o poartă rotativă de fier dând spre un drum de asfalt. Acesta ducea la un podeț îngrijit peste pârâu și, pe cealaltă parte a pârâului, unde odată fuseseră pajiști cu vaci, era acum Zona rezidențială.

---

¹ Joc de cuvinte intraductibil: close înseamnă și complex de locuințe, incintă, alee – dar și claustrul unei catedrale, mănăstiri etc. (n.tr.)

CAPITOLUL 2

Cu sentimentul lui Columb decis să descopere o lume nouă, Miss Marple trecu peste podeț, continuă pe cărare și în patru minute ajunse în Incinta Aubrey.

Desigur, Miss Marple văzuse Zona rezidențială de pe strada Market Basing, adică îi văzuse de departe Incintele și șirurile sale de case îngrijite și bine construite, cu antenele lor de televiziune și ușile și ferestrele vopsite albastru, și roz, și galben, și verde. Dar până acum avusese doar realitatea unei hărți, așa cum era. Nu intrase și nu ieșise din ea. Însă acum era aici, privind cuvântul nou și curajos care țâșnise, lumea care, din toate privințele, era străină de tot ceea ce știa ea. Era ca un model îngrijit, construit din cuburi pentru copii. Miss Marple abia dacă îl considera real.

Oamenii, de asemenea, arătau ireali. Femeile tinere în pantaloni, tinerii bărbați și băieții cu înfățisare mai degrabă sinistră, piepturile exuberante ale fetelor de cincisprezece ani. Miss Marple nu se putea abține să-și spună că totul arăta strașnic de depravat. Nimeni n-o observa în timp ce trecea mergând târșâit. Ieși din Incinta Aubrey și ajunse în Incinta Darlington. Mergea încet, ascultând cu aviditate fragmente de conversație între mamele care împingeau cărucioare, fete care se adresau unor tineri (despre care presupunea că se numeau Ted), arătând sinistru, schimbând între ei replici obscene. Mamele ieșiseră în praguri,