Poarta Destinului

De Agatha Christie

Tommy și Tuppence Beresford își cumpără o casă nouă, unde speră să își petreacă liniștiți bătrânețea. În timp ce aranjează în mansardă cărțile lăsate de mai multe generații de proprietari, Tuppence descoperă o ediție care o intrigă a Săgeții negre de Robert Louis Stevenson. Mai multe litere din carte au fost subliniate, alcătuind o frază enigmatică: „Mary Jordan nu a murit de moarte bună, unul dintre noi a ucis-o“. Cartea i-a aparținut unui băiat care a murit la doar paisprezece ani... Cei doi Beresford nu au nevoie de mai mult ca să înceapă o anchetă ce se va dovedi periculoasă. Ultimul roman pe care l-a scris Agatha Christie.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 4 mai 2020
• ISBN: 9786063356209

Agatha Christie

Agatha Christie is known throughout the world as the Queen of Crime. Her books have sold over a billion copies in English with another billion in over 70 foreign languages. She is the most widely published author of all time and in any language, outsold only by the Bible and Shakespeare. She is the author of 80 crime novels and short story collections, 20 plays, and six novels written under the name of Mary Westmacott.

Previzualizare carte

Cuprins

Partea întâi

Capitolul 1

MAI ALES DESPRE CĂRȚI

Capitolul 2

SĂGEATA NEAGRĂ

Capitolul 3

O VIZITĂ LA CIMITIR

Capitolul 4

FOARTE MULȚI PARKINSONI

Capitolul 5

BAZARUL CU ANTICHITĂȚI

Capitolul 6

PROBLEME

Capitolul 7

ŞI MAI MULTE PROBLEME

Capitolul 8

DOAMNA GRIFFIN

Partea a doua

Capitolul 1

CU MULT TIMP ÎN URMĂ

Capitolul 2

CINE SUNT MATHILDE, TRUELOVE ŞI KK

Capitolul 3

ŞASE LUCRURI IMPOSIBILE ÎNAINTE DE MICUL DEJUN

Capitolul 4

EXPEDIȚIA CU TRUELOVE; OXFORD ŞI CAMBRIDGE

Capitolul 5

METODE DE INVESTIGAȚIE

Capitolul 6

DOMNUL ROBINSON

Partea a treia

Capitolul 1

MARY JORDAN

Capitolul 2

O INVESTIGAȚIE ÎN STILUL LUI TUPPENCE

Capitolul 3

TOMMY ŞI TUPPENCE ÎŞI COMPARĂ NOTIȚELE

Capitolul 4

POSIBILITATEA DE A O OPERA PE MATHILDE

Capitolul 5

ÎNTREVEDEREA CU COLONELUL PIKEAWAY

Capitolul 6

POARTA DESTINULUI

Capitolul 7

ANCHETA

Capitolul 8

AMINTIRI DESPRE UN UNCHI

Capitolul 9

BRIGADA DE JUNIORI

Capitolul 10

TUPPENCE ESTE ATACATĂ

Capitolul 11

HANNIBAL TRECE LA ACȚIUNE

Capitolul 12

OXFORD, CAMBRIDGE ŞI LOHENGRIN

Capitolul 13

VIZITA DOMNIŞOAREI MULLINS

Capitolul 14

CAMPANIA DIN GRĂDINĂ

Capitolul 15

HANNIBAL ÎL AJUTĂ PE DOMNUL CRISPIN

Capitolul 16

PĂSĂRILE MIGREAZĂ SPRE SUD

Capitolul 17

ULTIMELE CUVINTE: CINA CU DOMNUL ROBINSON

Despre autoare

Postern of Fate

Agatha Christie

The Agatha Christie Roundel Copyright © 2013 Agatha Christie Limited.

Used by permission.

Postern of Fate Copyright © 1973 Agatha Christie Limited.

All rights reserved.

AGATHA CHRISTIE and the AGATHA CHRISTIE SIGNATURE

are registered trade marks of Agatha Christie Limited

in the UK and elsewhere. All rights reserved.

www.agathachristie.com

Editura Litera

O.P. 53; C.P. 212, sector 4, București, România

tel.: [phone]

e-mail: [e-mail]

Ne puteți vizita pe

www.litera.ro

Poarta Destinului

Agatha Christie

Copyright © 2017 Agatha Christie Limited

pentru versiunea în limba română

Toate drepturile rezervate

Editor: Vidrașcu și fiii

Redactor: Camelia Bădașcu

Copertă: Alex Eser

Tehnoredactare și prepress: Ofelia Coșman

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

CHRISTIE, AGATHA

Poarta Destinului / Agatha Christie;

trad.: Adela Crăciun. – București: Litera, 2017

ISBN 978-606-33-1781-1

ISBN EPUB 978-606-33-5620-9

I. Crăciun, Adela (trad.)

821.111-312.4=135.1

Lui Hannibal şi stăpânului său

Four great gates has the city of Damascus […]

Postern of Fate, the Desert Gate, Disaster’s Cavern, Fort of Fear […]

Pass not beneath, O Caravan, or pass not singing. Have you heard

That silence where the birds are dead yet something pipeth like a bird?

¹

Patru porți mărețe are oraşul Damasc […]/ Poarta Destinului, Poarta Deşertăciunii, Caverna Dezastrelor, Fortul Fricii […]/ Să nu treci pe sub ele, oh, caravană, cântând să nu treci./ Tu ascultă liniştea, murit-au păsările, totuşi ceva ca o pasăre se aude? Versuri din poezia Gates of Damascus de James Elroy Flecker (1884–1915) (n. red.)

Partea întâi

Capitolul 1

MAI ALES DESPRE CĂRȚI

− Cărți! exclamă Tuppence.

Rostise cuvântul pe un ton țâfnos.

− Ce-ai spus? întrebă Tommy.

Tuppence îi aruncă o privire din partea cealaltă a camerei.

− „Cărți" am spus, repetă ea.

− Acum înțeleg la ce te referi, zise Thomas Beresford.

În fața lui Tuppence erau înşirate trei lăzi mari. Din fiecare fuseseră scoase tot felul de cărți, însă mai mult de jumătate erau pline.

− Incredibil, zise Tuppence.

− Ce, că ocupă aşa de mult loc?

− Da.

− O să le aranjezi pe toate pe rafturi?

− Nu ştiu ce-o să fac, răspunse Tuppence. Asta-i şi problema mea. Nu ştiu niciodată dinainte cu precizie ce-o să fac. Of, Doamne, oftă ea.

− Hai, fii serioasă, replică soțul ei. Eu aş zice exact pe dos. Problema cu tine e că întotdeauna ai ştiut mult prea bine şi dinainte ce-o să faci.

− De fapt, voiam să spun, continuă Tuppence, că suntem cum suntem, c-am îmbătrânit, c-avem probleme din cauza − ce să ne mai ascundem după degete − reumatismului, mai ales când trebuie să facem ceva efort; adică bănuieşti şi tu ce înseamnă să te întinzi să pui cărțile, să te apleci să iei obiec­te de pe rafturi, să te laşi în genunchi ca să cauți ceva pe rafturile de jos, după care să te chinui puțin să te ridici în picioare.

− Da, da, zise Tommy, neajunsurile vârstei. Asta voiai să spui?

− Nu, nu asta voiam să spun. Încercam să spun c-a fost minunat c-am putut să ne cumpărăm o locuință nouă, c-am găsit locşorul ăsta unde ne-am dorit să ne mutăm şi să trăim, căsuța la care am vi­sat dintotdeauna − sigur, după ce-i aducem câteva modificări.

− Da, să dărâmăm câțiva pereți ca să lărgim una−două camere, zise Tommy, să adăugăm ceva ce tu numeşti verandă, constructorul, balcon, iar eu prefer să-i spun logie.

− O s-arate foarte bine, interveni apăsat Tup­pence.

− Când o să fie gata nici n-o s-o mai recunosc! Asta-mi zici? întrebă Tommy.

− Nu chiar. Nu spun decât că în momentul în care o s-o vezi finisată o să fii încântat şi-o să te lauzi că ai o nevastă inventivă, deşteaptă şi cu simț artistic.

− Bine atunci, replică Tommy. O să țin minte ce-am de zis.

− Nu trebuie să ții minte nimic, spuse Tup­pence. Cuvintele o să-şi ia singure zborul din g­urița ta.

− Şi ce-are asta de-a face cu cărțile? se interesă Tommy.

− Păi noi am păstrat vreo două−trei lăzi de cărți. Le-am vândut pe cele la care nu țineam în mod deosebit. Le-am luat cu noi pe cele de care nu ne-am putut despărți şi apoi, fireşte, cum îi chea­mă − nu-mi aduc aminte acum numele celor care ne-au vândut casa − au spus că nu vor să-şi ia cu ei prea multe lucruri şi că dacă le facem nişte oferte interesante, sunt gata să ni le lase nouă; printre obiecte erau şi cărți, apoi am venit şi ne-am uitat la lucruri…

− Şi le-am făcut nişte oferte, o întrerupse Tommy.

− Da. Nu aşa de multe pe cât au sperat ei, cred. Unele obiecte de mobilier şi decorațiuni erau prea hidoase. Din fericire, nu era nevoie să le luăm, dar când am venit şi am văzut cărțile − cărți pentru copii, ştii, erau acolo, în sufragerie −, printre ele erau una−două dintre cărțile mele preferate pe vremuri. Mă rog, încă sunt. Câteva sunt cărți la care țin foarte mult. Şi aşa că m-am gândit că mi-ar face mare plăcere să le avem. Ştii tu, povestea cu Androcle şi leul², zise ea. Mi-aduc aminte c-o citeam când aveam opt ani. A lui Andrew Lang³.

− Ia zi, Tuppence, aşa de deşteaptă erai că ştiai să citeşti la opt ani?

− Da, răspunse Tuppence. Citeam şi la cinci. Când eram eu mică, toți copiii ştiau să citească. Habar n-aveam că mai întâi trebuie să înveți să ci­teşti. Adică ştii cum era, cineva îți citea cu voce tare o poveste, iar dacă-ți plăcea foarte mult, țineai minte unde se afla cartea pe raft şi aveai voie ori­când s-o iei ca să o răsfoieşti singur şi uite aşa te apucai s-o citeşti, fără să-ți mai bați capul cu orto­grafia sau mai ştiu eu ce reguli de gramatică. Mai târziu nu mi-a prins bine, continuă ea, pentru că întotdeauna am cam stâlcit cuvintele. Dacă m-ar fi învățat cineva să scriu corect cam pe la patru ani, atunci m-aş fi descurcat foarte bine. Tata m-a învățat adunarea, scăderea şi bineînțeles înmul­țirea, pentru că spunea că tabla înmulțirii este cel mai folositor lucru pe care-l înveți în viață, şi m-a învățat şi împărțirea cu mai multe cifre.

− Cred c-a fost un om foarte deştept!

− Nu cred c-a fost foarte deştept, spuse Tup­pence, ci foarte, foarte cumsecade.

− Nu ne-am îndepărtat cam mult de subiect?

− Ba da, răspunse Tuppence. Deci, cum spu­neam, când am avut de gând să recitesc Androcle şi leul − parcă era într-o carte cu poveşti cu ani­male, scrisă de Andrew Lang − vai, ce mult mi-a plăcut. Şi era o poveste despre „o zi din viața mea la Eton" a unui elev de la Eton. Nu ştiu ce mi-a venit s-o citesc, dar am citit-o şi p-asta. A fost una dintre cărțile mele preferate. Şi erau şi nişte poveşti clasice, unele scrise de Molesworth⁴ − The Cuckoo Clock, Four Winds Farm…

− Ei, opreşte-te, o întrerupse Tommy. Nu-i nevoie să-mi înşiri toate triumfurile tale literare din fragedă pruncie.

− De fapt voiam să subliniez, spuse Tuppence, că-n ziua de azi nu mai găseşti cărțile pe nicăieri. Mă rog, uneori sunt retipărite, dar de obicei suferă modificări şi au alte ilustrații. Păi ştii ceva, mai deunăzi era să nu recunosc Alice în Țara Minunilor. Are nişte ilustrații din cale-afară de ciudate acum. Astea-s cărți care ar trebui să rămână neschimbate. Mary Louisa Molesworth, unul−două basme vechi − seria Roz, albastru şi galben a lui Lang − şi desigur multe altele scrise mai târziu care şi-alea mi-au plăcut. Multe cărți de-ale lui Stanley Weyman⁵ şi tot aşa. Multe dintre ele au rămas aici.

− Bine, am înțeles, zise Tommy. Te-au tentat cărțile. Le-ai cumpărat pentru c-ai simțit că-i ceva salutar⁶.

− Da. Cel puțin aşa − cum adică, „salutare"?

− Sa-lu-tar, silabisi Tommy.

− Ah. Am crezut c-ai de gând să pleci şi să-mi spui la revedere.

− Nici gând, zise Tommy. Sunt numai ochi şi urechi. Carevasăzică, a fost ceva sa-lu-tar.

− Şi le-am luat şi foarte ieftin, crede-mă. Şi acum sunt aici, amestecate printre cărțile noastre şi ale altora. Problema e că avem o grămadă de cărți şi nu cred că încap toate pe rafturi. Ce-ai zice să le mai ducem şi prin sanctuarul tău special? Ai avea unde să le pui?

− Nu, n-aş avea, răspunse Tommy. N-am loc nici pentru ale mele.

− Of, Doamne, of, Doamne, se plânse Tup­pence, aşa pățim de fiecare dată. Crezi c-ar trebui să mai construim o încăpere?

− Nu, spuse Tommy, cred c-ar trebui să facem economie la bani. Aşa am stabilit alaltăieri. Mai

ții minte?

− Asta a fost alaltăieri, zise Tuppence. Lucrurile se schimbă. Deocamdată o să pun toate cărțile de care chiar nu mă pot despărți pe rafturile de aici. După aceea o să le triem şi pe celelalte şi poate gă­sim vreun spital de copii prin apropiere sau vreun alt loc, unde s-ar bucura să primească nişte cărți.

− Sau le-am putea vinde, sugeră Tommy.

− N-aş zice că-s genul de cărți la care să se în­ghesuie prea mulți amatori. Nu cred că-s cărți rare sau de valoare printre ele.

− N-ai de unde să ştii când dă norocul peste tine, zise Tommy. Să sperăm că vreun librar îşi va vedea visul cu ochii printre tipăriturile astea.

− Între timp, spuse Tuppence, va trebui să le punem pe rafturi, să le răsfoim pe fiecare în parte ca să vedem dacă-i o carte pe care o vreau neapărat şi pe care încă mi-o amintesc. O să încerc să le triez parțial − mă rog, înțelegi ce zic, să le sortez cumva. Să le împart în cărți de aventuri, basme, poveşti pentru copii, povestiri despre şcoli unde merg numai copii foarte bogați − L.T. Meade⁷, parcă aşa o cheamă pe autoarea cu şcolile. Mai sunt şi câteva dintre cărțile pe care i le citeam lui Deborah când era mică. Tuturor ne plăcea Ursu­lețul Winnie. Mai era şi Găinuşa cenuşie, dar nu m-a pasionat niciodată prea mult.

− Părerea mea e că te osteneşti prea tare, zise Tommy. Eu aş lăsa pe altădată treaba asta.

− Mda, poate, spuse Tuppence, dar dacă aş ter­mina acum cu partea asta de cameră, să apuc barem aici să aşez cărți...

− Hai că te-ajut şi eu, spuse Tommy.

Se apropie, înclină lada cât să cadă nişte cărți, îşi încărcă brațele, se duse la rafturi şi începu să le pună acolo.

− Le aranjez în funcție de mărime, aşa o să pară ordonate, spuse el,

− Ei, asta nu se cheamă sortat, zise Tuppence.

− Dacă vrei să isprăvim mai repede, pentru moment e suficient. O să le sortăm altădată mai temeinic. Ca să facem o treabă bună. O să le triem într-o zi ploioasă, când n-o s-avem altceva de făcut.

− Necazul e că noi ne găsim întotdeauna ceva de făcut.

− Uite, aici au încăput încă şapte. Acum a mai rămas doar colțul de sus. Mi-aduci şi mie, te rog, scaunul ăla de lemn? Ce zici, mă ține dacă mă urc pe el? Că vreau s-ajung la raftul de sus.

Se urcă prudent pe scaun. Tuppence îi întinse un vraf de cărți. Le strecură cu oarecare grijă pe ulti­mul raft de sus. Dezastrul se produse în momentul în care ultimele trei se prăbuşiră pe podea, zburând la milimetru pe lângă Tuppence.

− Of, zise Tuppence, asta nu mi-a plăcut.

− Ce să fac? Mi-ai dat prea multe o dată.

− Ia te uită, arată minunat, spuse Tuppence şi se trase puțin mai în spate. Mai trebuie doar să le pui pe astea pe raftul al doilea de jos, a rămas un spațiu liber acolo, şi gata, am golit o ladă. E foarte bine aşa. Cărțile pe care le-am pus în dimineața asta nu sunt chiar ale noastre, sunt cele cumpărate. Poate găsim vreo comoară.

− Poate, zise Tommy.

− Cred că o să găsim comori, chiar cred că o să găsim ceva. Ceva care valorează mulți bani.

− Şi ce-o să facem? O s-o vindem?

− Bănuiesc că va trebui s-o vindem, răspunse Tuppence. Sau am putea s-o păstrăm şi s-o arătăm şi altora. Ştii tu, nu ca să ne dăm mari, dar ca să le putem spunem ceva de genul „oh, da, am desco­perit una-alta, chestii interesante". Şi sunt convin­să că o să descoperim ceva interesant.

− Ce anume − vreo carte preferată de pe vre­muri de care uitaseşi?

− Nu chiar. Ceva uimitor, surprinzător. Ceva care să ne schimbe viața.

− Of, Tuppence, zise Tommy, ce imaginație bogată mai ai. Mai degrabă o să găsim ceva care o să ne nenorocească de tot.

− Aiurea, replică Tuppence. Nu trebuie să ne pier­dem speranța. Ea e cea mai mare avuție în viață. Speranța. Păi nu ştii? Eu tot timpul sper din tot su­fletul meu.

− Ştiu că aşa faci, zise Tommy. Oftă. Am re­gretat de multe ori.

The Story of Androcles and the Lion; povestea face parte din The Animal Story Book (1896), o colecție de şaizeci şi cinci de poveşti despre animale. (n. red.)

Andrew Lang (1844–1912) – poet scoțian, romancier, cri­tic lite­rar şi folclorist, cunoscut pentru aplecarea pe care a avut-o înspre colectarea poveştilor din toată lumea (n. red.)

Mary Louisa Molesworth (1839–1921) – scriitoare engleză, autoare de cărți pentru copii (n. red.)

Stanley John Weyman (1855–1928) − romancier englez ale că­rui cărți au încântat mii de cititori, printre care Robert Louis Stevenson şi Oscar Wilde (n. red.)

În original, confuzia apare de la termenii good buy (achiziție bună) şi goodbye (la revedere). (n. red.)

Pseudonim pentru Elizabeth Thomasina Meade Smith (1844–1914) – scriitoare irlandeză de literatură pentru copii (n. red.)

Capitolul 2

SĂGEATA NEAGRĂ

Doamna Thomas Beresford luă The Cuckoo Clock şi o puse în spațiul rămas liber pe al treilea raft de jos. Aici se afla toată colecția Molesworths. Tuppence luă The Tapestry Room şi căzu pe gân­duri. Parcă mai bine citea Four Winds Farm. Nu-şi aducea aminte de acțiunea din Four Winds Farm la fel de bine cum îşi aducea aminte de The Cuckoo Clock şi de The Tapestry Room. Degetele i se plim­bară nehotărâte pe cărți... Tommy avea să se în­toarcă în scurt timp.

Făcuse progrese. Da, chiar făcuse. Ideal ar fi fost să nu se oprească, să scoată toate cărțile preferate şi să le recitească. O activitate foarte agreabilă, dar care necesita mult timp. Iar când Tommy o în­treba seara, când se întorcea acasă, cum s-a des­curcat, avea nevoie de mult tact şi dibăcie pentru a-l opri să se ducă la etaj ca să se convingă cu pro­priii ochi. Îi lua mult să aranjeze rafturile. Muta­tul într-o casă nouă dura mult mai mult decât prevăzuseră inițial. Şi mai erau şi toți oamenii aceia enervanți. Electricienii, de exemplu, care când veniseră se declaraseră nemulțumiți de treaba pe care o făcuseră data trecută, drept pentru care des­fă­cuseră porțiuni mari din podea şi cu o figură veselă făcuseră nişte găuri pe care ea, gospodina neatentă, trebuia să le ocolească şi să nu pună pi­cio­rul greşit, ca nu cumva să rişte să fie salvată

de vreun electrician nevăzut care moşmondea ceva pe sub podea.

− Uneori, declarase Tuppence, îmi doresc să nu ne fi mutat de la Bartons Acre.

− Nu uita de plafonul sufrageriei, îi spusese Tom­my, şi nu uita de mansardă şi de pod, nu uita ce s-a întâmplat cu garajul. Era să ne facă praf maşina, ştii foarte bine.

− Am fi putut să le cârpăcim pe toate, spusese Tuppence.

− Nu, răspunsese Tommy, ar fi trebuit să înlo­cuim bucată cu bucată toată clădirea aia dărăpă­nată, aşa că a fost mai bine că ne-am mutat. Casa asta o să fie foarte drăguță într-o bună zi. Sunt convins. Oricum, o să încapă în ea toate lucrurile pe care ni le dorim.

− Când spui lucrurile pe care ni le dorim, re­plicase Tuppence, te referi la lucrurile pentru care trebuie să găsim un loc ca să le putem păstra.

− Ştiu, zisese Tommy. Mereu păstrăm mult prea multe lucruri. Sunt complet de acord cu tine.

În momentul acela Tuppence se întrebase în sinea ei dacă chiar aveau să realizeze ceva în noua casă, asta presupunând că totuşi aveau să se acomo­deze. Inițial i se păruse o chestie simplă, dar nu era deloc aşa. O parte din vină o purtau şi cărțile.

− Dacă aş fi un copil drăguț, normal, din zilele noastre, spusese Tuppence, n-aş mai învăța să citesc la fel de uşor ca pe vremuri. Copiii de patru, cinci sau şase ani de azi nu mai pot citi, iar mulți dintre ei nu se descurcă nici la zece−unsprezece ani. Habar n-am de ce nouă ne era atât de simplu. Toți citeam. Eu, Martin al vecinilor, Jennifer din capătul străzii, Cyril şi Winifred. Toți, absolut toți. Asta nu înseamnă că scriam foarte corect, dar măcar puteam citi orice ne doream. Nu ştiu cum am învățat. Cred că-i întrebam pe cei mari. Ve­deam un afiş sau o reclamă la medicamente pentru ficat şi puneam întrebări. Citeam toate reclamele afişate pe câmpurile străbătute de trenurile care se apropiau de Londra. Era foarte palpitant. Întot­deauna m-am întrebat la ce erau bune. Of, Doam­ne, mai bine mi-aş vedea de treabă.

Mai scoase câteva cărți. Trecură trei sferturi de oră în care se lăsă absorbită de Alice în Țara Oglin­zilor, apoi de Unknown to History⁸ a lui Charlotte Yonge⁹. Mâinile îi zăboviră pe volumul uzat din The Daisy Chain¹⁰.

− Oh, pe asta trebuie să o recitesc, spuse Tup­pence. Ca să-mi aduc aminte cât de mulți ani au trecut de atunci. Of, Doamne, ce palpitant era să te întrebi, păi nu, dacă Norman avea să fie învestit preot. Iar Ethel şi − cum îi zicea aşezării ăleia? Cox­­well sau aşa ceva − şi Flora, care era o fire sofis­ticată. Mă întreb cum de toată lumea era pe vre­mea aia „sofisticată" şi cum erau priviți cei care erau aşa, sofisticați. Oare noi cum suntem? Om fi şi noi sofisticați?

− M-ați chemat, doamnă?

− Ah, nu, zise Tuppence, întorcându-şi privirea spre slujitorul ei devotat, Albert, care tocmai apăruse în cadrul uşii.

− Am crezut că aveți nevoie de ceva, doamnă. Nu ați folosit soneria?

− Nu chiar, răspunse Tuppence. M-am sprijinit fără să vreau pe ea când m-am cocoțat pe scaun să iau o carte.

− Vreți să vă scot eu o carte de pe raft?

− Da, dacă eşti amabil, spuse Tuppence. Până la urmă o să cad de pe scaunele astea. Unele au picioare foarte şubrede, iar pe altele alunec.

− Doriți vreo carte anume?

− Păi n-am ajuns încă la raftul al treilea de sus. Adică două rafturi de la cel de sus. Nu ştiu ce cărți sunt acolo.

Albert se urcă pe un scaun şi scutură bine căr­țile de praf, întinzându-i-le pe rând. Tuppence le înşfăcă încântată.

− Vai, ce bine-mi pare! Ce mă bucur. Uitasem de ele. Ia te uită, The Amulet şi The Psammead. Oh, şi The New Treasure Seekers¹¹. Ah, ce mult

îmi plac. Nu, nu le pune încă pe rafturi, Albert. Cred că mai întâi o să le citesc. Mă rog, poate doar una−două, pentru început. Ia să văd ce mai ai acolo. Dă-mi să văd. The Red Cockarde. Oh, da, asta-i o povestire istorică. Foarte captivantă. Uite şi Under the Red Robe. Multe cărți ale lui Stanley Weyman. Foarte multe. Pe-astea le citeam când aveam zece−unsprezece ani. Parcă văd că-i şi Pri­zonierul din Zenda¹² printre ele. Amintirea îi smulse un suspin de încântare. A fost primul meu roman de dragoste. Idila prințesei Flavia. Regele Ruritanei. Rudolph Rassendyll, un nume pe care să-l visezi noaptea.

Albert îi mai întinse câteva.

− Oh, da, zise Tuppence, din ce în ce mai pro­mițător. Astea-s şi mai vechi. Va trebui să le pun pe toate cele foarte vechi la un loc. Dă-mi să le văd. Ce-avem aici? Comoara din insulă. Da, sim­patică, dar am recitit-o deja şi cred c-am văzut şi vreo două ecranizări. Nu-mi plac filmele făcute după cărți, nu mi se par niciodată reuşite. Oh − uite şi Răpit de pirați. Da, întotdeauna mi-a plăcut.

Albert se întinse şi-şi umplu brațele cu cărți, iar Frumoasa Catriona a fost cât pe ce s-o pocnească pe Tuppence în cap.

− Ah, mă scuzați, doamnă. Îmi pare foarte rău.

− Nu-i nimic, răspunse Tuppence, nu face ni­mic. Frumoasa Catriona. Da. Mai e vreo carte de Stevenson¹³ pe raft?

De data asta Albert îi întinse cărțile cu mai multă atenție. Tuppence scoase un țipăt de încântare.

− Săgeata neagră. Ce surpriză! Săgeata neagră! Asta chiar e una dintre primele cărți pe care am pus mâna şi-am citit-o. Da. Nu cred că tu ai citit-o, Albert. Adică nici nu cred că erai născut pe-atunci, nu? Stai să mă gândesc. Să mă gândesc. Săgeata neagră. A, da, era vorba despre portretul de pe pe­rete cu ochi − ochi adevărați − care priveau prin ochii tabloului. Splendidă descriere. Băga frica în tine. Da, da. Săgeata neagră. Dar despre ce era? Era despre câine, pisică? Nu. Pisica, şoarecele şi Lo­vell, câinele, care conduceau Anglia porcului. Da, da. Porcul era nimeni altul decât Richard al III-lea, fireşte. Şi când te gândeşti că în toate căr­țile care se scriu