Elefanții Nu Uită Niciodată

De Agatha Christie

Prietena lui Hercule Poirot, scriitoarea Ariadne Oliver, primește o solicitare ciudată din partea unei necunoscute: să îi spună adevărul despre moartea soților Ravenscroft – el a ucis-o pe ea sau ea l-a ucis pe el, apoi s-a sinucis? Dar cine ar mai putea ști, după cincisprezece ani, ce s-a întâmplat de fapt cu cei doi soți și cu sora lui lady Ravenscroft, moartă și ea, tot atunci, într-un accident? Cu ajutorul lui Poirot, Ariadne va încerca să dezlege misterul unei tragedii provocate în egală măsură de dragoste și de ură.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 28 feb. 2017
• ISBN: 9786063357152

Agatha Christie

Agatha Christie is the most widely published author of all time, outsold only by the Bible and Shakespeare. Her books have sold more than a billion copies in English and another billion in a hundred foreign languages. She died in 1976, after a prolific career spanning six decades.

Previzualizare carte

Capitolul 1. Un prânz literar

Doamna Oliver se cerceta în oglindă. Aruncă o privire scurtă și piezișă spre ceasul aflat pe polița șemineului, care îi părea a fi cu douăzeci de mi­nute în urmă, apoi își reluă activitatea de exa­minare atentă a coafurii. Necazul cu doamna Oliver era – iar ea recunoștea deschis acest fapt – că își schimba mereu coafura. Încercase pe rând aproape toate stilurile, de la sobrul pompadour la boem, cu părul pieptănat pe spate pentru a afișa o frunte inteligentă, fiindcă ea una spera că avea o frunte inteligentă. Încercase buclele strânse și chiar un soi de răvășeală artistică. Trebuia să admită însă că astăzi nu conta foarte mult cum avea să-și aranjeze părul, pentru că urma să facă un lucru care nu-i stătea în obicei, și anume să poarte o pălărie.

Pe raftul de sus al șifonierului doamnei Oliver se aflau patru pălării. Una era categoric desti­nată nunților. Când mergeai la o nuntă, o pălărie devenea o necesitate imperioasă. Dar, chiar și pentru respectiva ocazie, doamna Oliver avea două exemplare. Pe cea cu pene o ținea în cutia rotundă. Se așeza bine pe cap și cu ea înfruntai fără probleme rafalele care te surprindeau uneori când treceai din automobil în interiorul edifi­ciului sfânt sau, așa cum se întâmplă adesea în zilele noastre, în oficiul de stare civilă. Cealaltă, mult mai elaborată, era fără îndoială o pălărie potrivită pentru o nuntă ținută într-o după-a­miază estivală de sâmbătă. Era din șifon înflo­rat, iar pe calota din plasă galbenă avea apli­cate mimoze.

Celelalte două pălării de pe raft erau aproa­pe multifuncționale. Una dintre ele era ceea ce doamna Oliver numea „pălăria ei rurală", din fetru de culoare cafenie, care se asorta cu aproape toate sortimentele de tweed și al cărei bor se purta fie ridicat, fie lăsat în jos.

Doamna Oliver avea un pulover de cașmir pentru zile reci și unul subțire pentru zile calde, și amândouă se asortau cu această pălărie. Totuși, deși puloverele erau purtate frecvent, pălăria nu era purtată aproape niciodată. Căci la ce bun să-ți pui o pălărie doar ca să mergi pe un drum de țară și să iei masa cu niște prietene?

Cea de-a patra pălărie era cea mai scumpă dintre toate și oferea avantaje nemaipomenite pe termen lung. Posibil, se gândea uneori doamna Oliver, tocmai pentru că fusese atât de scumpă. Se compunea dintr-un fel de turban din fâșii dis­tincte de catifea în nuanțe contrastante, dar oare­cum pastelate, care se potriveau cu orice.

Doamna Oliver se opri nesigură un moment și apoi strigă după ajutor.

– Maria, rosti ea, și apoi, mai tare: Maria! Vino aici o clipă.

Maria veni. Era obișnuită să i se ceară sfatul asupra articolelor de îmbrăcăminte pe care doam­na Oliver intenționa să le poarte.

– O să vă puneți pălăria asta foarte elegantă, nu-i așa? zise Maria.

– Da, răspunse doamna Oliver. Am vrut să știu dacă ți se pare că arată mai bine așa sau invers.

Maria se dădu înapoi și privi atentă.

– Păi, acum e cu spatele în față.

– Da, știu, făcu doamna Oliver. Știu asta foarte bine. Dar mă întrebam dacă nu cumva ar arăta mai bine invers.

– Și de ce, mă rog? se miră Maria.

– Presupun că așa e modelul. Dar sper că ma­gazinul care a vândut-o n-o să mă contrazică, oftă doamna Oliver.

– Totuși, de ce cu spatele în față?

– Pentru că pui astfel în evidență nuanțele de albastru și maro-închis, și cred că arată mai bine decât invers, cu verdele și roșul acela care se com­bină cu ciocolatiul.

Acestea fiind spuse, doamna Oliver își scoase pălăria și o probă cu partea din spate în față, în poziția ei firească și pe o parte, dar nici ea, nici Maria nu-și dădură asentimentul.

– Nu o puteți purta de-a latul. Adică nu vă avan­tajează. N-ar avantaja pe nimeni.

– Ai dreptate. Nu merge. Cred că până la urmă o voi purta cu fața.

– Cred că așa e mai sigur, consimți Maria.

Doamna Oliver își scoase pălăria. Maria o ajută să se îmbrace cu o rochie de lână subțire, de un roșu-brun delicat și foarte bine croită, și apoi să-și potrivească pălăria.

– Sunteți foarte elegantă, zise Maria. Asta-i plă­cea doamnei Oliver la camerista sa. De îndată ce găsea cel mai mic prilej, o aproba și îi aducea laude. Veți ține un discurs la masă? continuă Maria.

– Un discurs! exclamă îngrozită doamna Oliver. Nu, sigur că nu. Știi bine că nu țin niciodată discursuri.

– Credeam că așa se obișnuiește la aceste prân­zuri literare. Pentru că la un astfel de prânz vă duceți, nu? Scriitoare celebre din 1973 – sau la ce an s-o fi ajuns acum.

– Nu trebuie să țin nici un discurs, zise doam­na Oliver. Alte câteva persoane care se pricep la asemenea lucruri vor ține discursuri și se vor descurca mult mai bine decât aș face-o eu.

– Sunt convinsă că ați ține un discurs minunat dacă v-ați concentra asupra lui, insistă Maria, atribuindu-și rolul de ispită.

– Nu, nicidecum, rosti doamna Oliver cu vehemență. Știu ce pot să fac și ce nu. Nu pot să țin discursuri. Mă impacientez, devin nervoasă și probabil m-aș bâlbâi sau aș spune același lucru de două ori. Mi s-ar părea că sunt stupidă și aș arăta întocmai. Cuvintele îmi sunt prietene, dar rostul lor e să le așterni pe hârtie, să le înregistrezi pe o bandă de magnetofon sau să le dictezi. Pot utiliza foarte bine cuvintele atât timp cât știu că nu este vorba despre un discurs.

– Atunci sper că totul va fi bine. De fapt, sunt sigură că va fi. E un prânz foarte important, nu?

– Da, zise doamna Oliver cu voce joasă. Un prânz foarte important. „Și de ce, se gândi ea fără să se exteriorizeze, de ce Dumnezeu mă duc eu acolo? Își scrută o clipă memoria, pentru că întotdeauna prefera să știe ce urma să facă, în loc să facă un lucru și mai apoi să se întrebe de ce l-a făcut. „Bănuiesc, continuă ea pentru sine și nu adresându-se Mariei, care se reîntorsese în mare grabă în bucătărie, chemată insistent de mirosul gemului aflat pe sobă și gata să se reverse, că vreau să văd cum este. Mereu sunt invitată la prânzuri literare și niciodată nu mă duc.

La marele prânz literar, doamna Oliver ajun­sese deja la desert. Suspinând de satisfacție, se juca atent cu resturile de bezea de pe farfurie. Bezelele îi plăceau în mod deosebit, și la acest încântător prânz se dovediseră un desert desă­vârșit. Cu toate acestea, când ajungi la vârsta de mijloc, trebuie să tratezi bezelele cu mare pru­dență. Probleme cu dinții? Ai doamnei Oliver arătau bine și aveau marele avantaj că nu mai produceau suferință, erau albi și regulați, întoc­mai ca și cei adevărați. Dar era la fel de adevărat că nu erau dinți naturali. Și dinții care nu erau naturali nu erau dintr-un material de bună ca­litate, sau cel puțin așa credea doamna Oliver. Câinii, înțelesese ea, aveau dinți de fildeș verita­bil, oamenii doar din os. Sau, dacă erau falși, din plastic. Oricum, problema era să încerci să eviți situațiile penibile în care puteai ajunge din cauza dinților falși. Salata reprezenta o provocare, la fel și migdalele sărate sau produsele precum ciocolata cu miez tare, caramelele lipicioase și vâscozitatea delicioasă combinată cu capacitatea de aderență a bezelelor. Cu un oftat de mulțumire, termină și ultima înghițitură. Fusese o masă bună, chiar foarte bună.

Doamnei Oliver îi erau tare dragi desfătările lumești. Prânzul îi făcuse mare plăcere. Și, în ega­lă măsură, compania. Prânzul organizat în cinstea scriitoarelor nu se limitase, din fericire, la doamne celebre. Fuseseră prezenți și scriitori, critici și citi­tori pasionați. Doamna Oliver nimerise între doi reprezentanți încântători ai sexului masculin. De o parte, Edwin Aubyn, ale cărui versuri le admi­rase mereu, o persoană extrem de amuzantă, care trăise tot felul de experiențe interesante în timpul călătoriilor sale în străinătate și care deținea un întreg tezaur de anecdote literare și personale. În plus, și pe el îl interesau restaurantele și mâncarea, așa că discutaseră cu mult entuziasm despre aces­tea și lăsaseră subiectul literatură deoparte.

Sir Wesley Kent, de cealaltă parte, fusese un companion la fel de agreabil. Afirmase lucruri foarte frumoase despre cărțile ei și avusese tactul să remarce lucruri care să nu o facă să se simtă je­nată, ceea ce multe persoane reușeau aproape fără să se străduiască. Menționase câteva motive pen­tru care aprecia cărțile ei – motive foarte întemeiate –, și de aceea doamna Oliver îl sim­patizase. Lauda din partea bărbaților, reflectase doamna Oliver, este întotdeauna bine-venită. Femeile sunt cele care exagerează. Ce lucruri îi scriau unele femei! Serios! Firește, nu erau în­tot­deauna femei. Uneori și tineri sensibili, din țări foarte îndepărtate. Nu mai departe de săptă­mâna trecută primise o scrisoare de la un admi­ra­tor, care începea așa: „Citind cartea dumneavoastră, am simțit ce femeie nobilă sunteți". După ce parcursese The Second Goldfish¹, tânărul fusese cuprins de un soi de extaz literar acut, catalogat de doamna Oliver ca fiind total nepotrivit. Nu că ar fi fost excesiv de modestă. Dimpotrivă, ea însăși considera că romanele polițiste pe care le scria erau destul de bune în literatura genului. Unele în mai mică măsură, altele mult peste medie. Dar nu exista nici un motiv, în măsura în care putea ea înțelege, care să determine un cititor să o considere o femeie nobilă. Era doar o femeie norocoasă, care fusese înzestrată cu darul de a scrie ceea ce foarte multă lume dorea să citească. O șansă uimitoare, reflectă doamna Oliver.

În sfârșit, luând în calcul toate aspectele, tre­cuse cu brio prin această grea încercare. Își petre­cuse timpul într-un mod agreabil și stătuse de vorbă cu oameni foarte plăcuți. Acum se deplasau spre locul unde se servea cafeaua și unde puteai schimba partenerii și înfiripa o discuție cu alt­cineva. Doamna Oliver știa foarte bine că acesta era momentul periculos, momentul când alte doamne își făceau apariția și o atacau. O invadau cu laude nesincere, iar ea se simțea întotdeauna jalnic de incapabilă să dea răspunsurile potrivite, pentru că, de fapt, nu exista nici un răspuns potri­vit. O situație comparabilă oarecum cu un ghid de călătorie în care găsești expresii utile pentru o eventuală excursie în străinătate.

Interpelare:

– Trebuie să vă spun cât de mult îmi place să vă citesc cărțile și cât de minunate le consider.

Răspuns din partea autoarei agitate:

– Sunteți foarte amabilă. Îmi pare nespus de bine.

– Trebuie să înțelegeți că aștept de luni de zile să vă întâlnesc. Este extraordinar.

– Ah, foarte drăguț din partea dumneavoastră. Chiar foarte drăguț.

Și lucrurile continuau în acest fel. Nimeni nu părea în stare să discute despre altceva. Totul trebuia să graviteze în jurul propriilor cărți sau al cărților altor doamne, dacă erai în cunoștință de cauză cu privire la conținutul lor. Erai prinsă în păienjenișul literar și nu prea știai să descurci ițele acestei țesături. Unele persoane reușeau, dar doamna Oliver recunoștea cu amărăciune că nu avea o asemenea capacitate. O prietenă din străinătate îi ținuse, pe când se afla în vizită la o ambasadă, un fel de prelegere.

– Te ascult, îi spusese Albertina cu vocea ei joasă, fermecătoare și cu accent străin, și am ascultat ce i-ai răspuns tânărului jurnalist care a venit să-ți ia interviu. Categoric, nu ai atitudinea potrivită față de munca ta. Trebuia să spui: „Da, scriu bine. Scriu mai bine decât orice alt autor de ro­mane polițiste".

– Dar nu-i adevărat, replicase doamna Oliver în clipa aceea. Nu sunt rea, dar...

– Ah, nu spune nu în felul ăsta. Trebuie să spui da, chiar dacă nu crezi ceea ce spui. Ar fi cazul să spui da.

– Albertina, izbucnise doamna Oliver, aș dori să te întâlnești tu cu ziariștii. Sunt convinsă că te-ai descurca. Nu mă poți înlocui într-o bună zi, iar eu să mă ascund după ușă și să urmăresc ce se întâmplă?

– Da, cred că aș putea. Ar fi foarte amuzant. Dar și-ar da seama că nu ești tu. Știu cum arăți. Trebuie să spui doar „Da, da, știu că sunt mai bună decât ceilalți". Trebuie să declari asta în stânga și-n dreapta. Trebuie să afle toată lumea și să dea sfară în țară. Ah, este îngrozitor să te văd stând aici, rostind asemenea lucruri, ca și cum te-ai scuza pentru ceea ce ești. Nu trebuie să se mai întâmple asta.

Doamna Oliver se gândi că fusese întru câtva ca și cum ea, actriță în devenire, ar fi încercat să învețe un rol, iar regizorul o găsise extrem de netalentată la perceperea indicațiilor sale. Ei, aici, în orice caz, era mult mai simplu. Vor fi câteva doamne care o vor aștepta când se va ridica de la masă. De fapt, văzuse deja vreo două care se în­vârteau prin preajmă. Asta nu va conta prea mult. Ea va merge la ele, va zâmbi, va fi drăguță și va spune: „Foarte amabil din partea dumneavoastră. Sunt foarte încântată. Mă bucur să-i cunosc pe oamenii cărora le plac cărțile mele". Toate acele formule arhicunoscute și răsuflate. Ceva care aducea mai curând cu o cutie în care bagi mâna și din care scoți câteva cuvinte utile deja înșirate asemenea unor perle într-un colier. Și apoi, în foarte scurt timp va putea pleca.

Își plimbă privirea în jurul mesei, în speranța că va zări, pe lângă așa-zișii admiratori, și niște prieteni. Da, chiar o văzuse la capătul îndepărtat pe Maurine Grant, care era o persoană foarte amu­zantă. Sosi și clipa când scriitoarele și cava­lerii de față se ridicară în picioare. Se răspândiră spre fotolii, spre măsuțele de cafea, spre canapele și spre colțuri tainice. Momentul periculos, cum îl numea doamna Oliver în sinea ei, deși în mod obișnuit mergea la cocteiluri, și nu la prânzuri literare. Pericolul putea să apară în orice clipă, mai ales atunci când se ivea cineva de care nu îți aminteai, dar care își amintea de tine, sau cineva cu care în mod categoric nu doreai să stai de vorbă, dar pe care descopereai că n-ai cum să-l eviți. În acest caz, persoana care se îndrepta spre ea intra în prima categorie. O femeie masivă. Proporții ample, dinți mari, albi, clănțănitori. Ceea ce în franceză s-ar fi numit une femme for­mi­dable, dar care în mod cert nu avea doar însușirea franțuzească de a fi formidabilă, ci și pe cea englezească de a fi extrem de autoritară. Cu siguranță, fie o cunoștea pe doamna Oliver, fie intenționa să facă chiar atunci cunoștință cu ea. Și de data aceasta, presupunerile i se adeveriră.

– Ah, doamnă Oliver, rosti ea cu o voce stri­dentă. Ce plăcere să vă întâlnesc astăzi. Îmi doresc asta de foarte mult timp. Pur și simplu vă ador cărțile. La fel și fiul meu. Iar răposatul meu soț nu pleca niciodată în călătorie fără cel puțin două dintre cărțile dumneavoastră. Dar haideți să ne așezăm. Am multe întrebări să vă adresez.

„Ei, bine, își spuse doamna Oliver, nu prea e genul meu. Dar mi-e indiferent."

Se lăsă condusă într-o manieră fermă, identică aproape cu cea a unui ofițer de poliție, spre o canapea cu două locuri așezată într-un colț. Aici, noua ei prietenă luă o cafea și împinse o altă ceașcă în fața doamnei Oliver.

– Gata. Ne-am aranjat. Bănuiesc că nu știți numele meu. Sunt doamna Burton-Cox.

– Ah, da, făcu doamna Oliver, jenată ca de obicei. Doamna Burton-Cox? Oare scria cărți? Nu reușea să-și amintească nimic legat de ea, deși un gând neclar îi stăruia în minte. O carte despre politică sau așa ceva, nu? Nu ficțiune, nu amuza­ment, nu romane polițiste. Poate o intelectuală încrezută, cu preferințe politice? În cazul ăsta, n-ar trebui să fie vreo problemă, reflectă ușurată doamna Oliver. O las pur și simplu să vorbească și din când în când rostesc: „Ce interesant!"

– Veți fi foarte surprinsă de ceea ce urmează să vă spun, începu doamna Burton-Cox. Dar am simțit, citindu-vă cărțile, câtă empatie aveți și cât de mult înțelegeți natura umană. Și simt că, dacă există cineva care îmi poate da un răspuns la întrebarea care mă frământă, dumneavoastră sunteți aceea.

– Serios, nu cred... murmură doamna Oliver, căutând cuvintele potrivite ca să explice că nu era deloc sigură că va putea să se ridice la înălți­mea solicitării.

Doamna Burton-Cox înmuie un cub de zahăr în cafea și îl ronțăi asemenea unui animal carnivor care ar fi ros un os.

Dinți de fildeș, probabil, cugetă vag doamna Oliver. Fildeș? Câinii aveau dinți de fildeș, mor­sele și, bineînțeles, elefanții. Colți uriași de fildeș. Doamna Burton-Cox continuă:

– În primul rând trebuie să vă întreb – deși sunt convinsă că am dreptate – dacă aveți o fină? O fină care se numește Celia Ravenscroft?

– Ah! exclamă doamna Oliver, oarecum plăcut surprinsă.

Simțea că ar face față unei discuții despre o fină. Avea multe fine – și fini, la drept vorbind. Existau momente, se văzuse nevoită să recunoas­că odată cu trecerea anilor, când nu și-i mai amintea pe toți. Își făcuse datoria la timpul potrivit, da­torie care însemnase să le trimită jucării cu ocazia Crăciunului când fuseseră mici, să-i viziteze sau să-i invite la ea acasă în vremea anilor de școală, și chiar să-i scoată în oraș, atât pe băieți, cât și pe fetițe. Și apoi venea clipa de glorie – fie împlinirea celor douăzeci și unu de ani, când o nașă trebuia să facă ceea ce se cuvenea și să aibă grijă să se știe că a făcut-o, fie căsătoria, care presupunea același tip de dar și o susținere financiară sau de alt gen. După aceea, finii se îndepărtau. Se căsătoreau sau plecau prin țări străine, la ambasade străine, sau predau în școli străine, sau se dedicau proiectelor sociale. Oricum, dispăreau încetul cu încetul din viața ei. Era încântată să-i vadă, dacă se întâm­pla să apară din nou la orizont. Dar trebuia să-și amintească de momentul când îi întâlnise ultima dată, ale cui fiice sau fii erau și ce împrejurare condusese la alegerea ei ca nașă.

– Celia Ravenscroft, rosti doamna Oliver, dân­du-și toată silința. Da, da, firește. Da, în mod cert. Nu că s-ar fi înfiripat vreo imagine cu Celia Ravenscroft dinaintea ochilor ei, nu,