Câmpul cu iarbă neagră

De Bauer Belinda

Băiatul vrea adevărul…

Criminalul vrea să se distreze…

Steven Lamb, un băiat de doisprezece ani, sapă gropi în Parcul Național Exmoor, în căutarea cadavrului unchiului său, necunoscut, dispărut la vârsta de unsprezece ani. Bunica lui Steven este convinsă că fiul ei nu e mort și încă îl mai așteaptă să se întoarcă acasă, în timp ce familia se destramă în jurul ei. Iar Steven este hotărât ca, aducând bunicii oasele fiului ucis, să refacă legăturile dintre ei și să dea un sens lumii din jurul său.

O scrisoare trimisă de copil presupusului ucigaș al unchiului său declanșează un joc periculos între un copil disperat și un criminal în serie aflat în închisoare, care se plictisește. Un joc care va avea mult mai multe consecințe terifiante decât își putuse imagina Steven vreodată…

“Bauer dovedește un talent remarcabil în crearea ritmului, a intrigii și, cel mai important, reușește să intre chiar și în pielea celor mai respingătoare personaje ale sale.“ – Kirkus Reviews

“Original, fluid și plin de atmosferă, este un debut care îți taie respirația.“ – Val McDermid

Premiul Gold Dagger, 2010

Roman publicat în 17 țări

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 14 iun. 2016
• ISBN: 9786066008495

Previzualizare carte

CAPITOLUL 1

Picura, şi Exmoor¹ era plin de ferigi murdare, iarbă uscată şi aspră, orz sălbatic şi buruieni de anul trecut, atât de negru de parcă un fluviu de foc ar fi pârjolit totul în cale, luând copacii cu el şi lăsând mlaştina rece şi lipsită de apărare în faţa iernii. Burniţa estompa orizontul, unind cerul cu pământul, într-un cocon gri, în jurul singurului reper vizibil, un puşti de doisprezece ani, îmbrăcat cu pantaloni negri, impermeabili, pe care şiroia apa, dar fără nimic pe cap, singur, cu o cazma.

Ploua de trei zile, dar rădăcinile buruienilor, ale ierbii negre şi ale orzului sălbatic, răsucite adânc în pământ, tot nu lăsau cazmaua să intre. Expresia de pe faţa lui Steven nu se schimbă. Înfipse lama din nou, simţind cu satisfacţie impactul până în subsuori. De data asta, scoase o brazdă, o tăietură subţire făcută de mâna omului în imensul bandaj al naturii din jurul lui.

Înainte ca Steven să taie următoarea brazdă, prima fantă îngustă se umplu cu apă şi dispăru.

În Shipcott, trei băieţi mergeau alene prin ploaie, cu mâinile înfipte adânc în buzunare, cu glugile trase pe ochi şi chirciţi, de parcă abia aşteptau să scape de rafale. Dar nu aveau unde să se grăbească, aşa că rătăceau de colo-colo, râzând şi înjurând zgomotos pe orice temă, doar ca să-şi semnaleze prezenţa şi să arate că încă au aşteptări.

Era o stradă îngustă şi întortocheată, iar turiştii care treceau vara pe-acolo zâmbeau văzând terasele colorate de pe malul mării, cu uşile care dădeau direct în drum şi obloanele lor vechi. Dar ploaia făcea din casele vopsite în galben, roz şi azuriu o amintire palidă a razelor de soare şi un refugiu doar pentru cei prea tineri, prea bătrâni sau prea săraci ca să plece.

Bunica lui Steven se uita liniştită pe geam.

Îşi începuse viaţa cu numele de Gloria Manners. Apoi a devenit soţia lui Ron Peters. După care, mama lui Lettie şi, ulterior, mama lui Lettie şi a lui Billy. A fost apoi, mult timp, sărmana doamnă Peters. Acum era bunica lui Steven. Însă, în adâncul fiinţei ei, va fi întotdeauna sărmana doamnă Peters. Nimic nu putea schimba acest lucru, nici măcar nepoţii.

Fereastra era stropită până la jumătate de picături de ploaie. Cei de peste drum aprinseseră deja luminile. Acoperişurile erau la fel de diferite ca şi zidurile. Unele erau încă îmbrăcate în ţiglă veche, acoperită de muşchi. Altele, din ardezie, reflectau cerul apos. Deasupra acoperişurilor, vârful dealului, rotunjit, abia se vedea prin ceaţă de la distanţa aceea. Din camera călduroasă din faţă, cu încălzire centrală şi cu ceainicul fluierând în bucătărie, arăta chiar inofensiv.

Cel mai scund dintre băieţi lovi fereastra cu palma, iar bunica lui Steven se retrase speriată.

Băieţii izbucniră în râs şi o rupseră la fugă, deşi nimeni n-avea de gând să se ia după ei.

– Babă băgăcioasă! strigă unul peste umăr, însă, cu glugile lor trase pe ochi, n-ai fi putut să-ţi dai seama care fusese.

– Ce-a fost asta? întrebă Lettie, intrând în fugă, îngrijorată, cu răsuflarea întretăiată.

Dar bunica lui Steven se aşezase deja din nou la fereastră, ca întotdeauna. Nu se întoarse spre fiica sa.

– Ceaiul e gata? o întrebă ea.

Steven se îndepărtă de mlaştină, cu hanoracul aruncat pe umăr, cu tricoul transpirat din cauza efortului. Poteca tăiată printre ierburi de generaţii întregi care trecuseră pe acolo era plină de noroi. Se opri, cu cazmaua ruginită aruncată pe celălalt umăr, ca o puşcă, şi privi în jos, spre sat. Felinarele stradale erau deja aprinse, iar Steven se simţea ca un înger sau ca un extraterestru, observând de sus întunecimea locuinţelor, detaşat de vieţile mărunte ale celor care trăiau acolo. Se lăsă în jos, instinctiv, în momentul în care văzu cele trei glugi fugind la vale pe strada udă.

Ascunse cazmaua după o piatră, lângă pârleaz. Era ruginită, dar tot ar fi putut s-o ia cineva, iar acasă nu avea cum s-o ducă. Ar da naştere unor întrebări la care nu ar putea sau nu ar îndrăzni să răspundă.

Străbătu pasajul îngust care ducea în dreptul casei. Acum îi era frig şi tremura, în timp ce îşi scotea pantofii sport, ca să îi spele sub robinetul din grădină. Fuseseră albi cândva, cu dungi albastre. Mama lui şi-ar fi ieşit din minţi, dacă i-ar fi văzut aşa. Îi frecă cu degetele şi stoarse tot noroiul din ei, până când începură să pară doar murdari, apoi îi scutură cu putere. Stropi de murdărie împroşcară zidul casei, dar ploaia îl spălă repede. Ciorapii gri, pentru şcoală, erau grei şi îmbibaţi cu noroi. Îi scoase şi rămase în picioarele goale, reci şi albe.

– Eşti ud leoarcă, îi spuse mama lui, privindu-l din spatele uşii, trasă la faţă, cu ochii ei de un albastru-închis, liniştiţi ca o mare nordică. Ploaia îi stropea părul castaniu, legat în coadă, la spate. Îşi trase capul înăuntru, să nu se ude.

– Nu mi-am dat seama cum a trecut timpul.

– Unde ai fost?

– Cu Lewis.

Nu era neapărat o minciună. Fusese cu Lewis, imediat după ore.

– Ce aţi făcut?

– Nimic. Ştii tu...

– Ar trebui să vină acasă direct de la şcoală, o auzi pe buni, din bucătărie.

Mama se uită supărată la hainele ude ale băiatului.

– Pantofii ăştia erau noi de Crăciun.

– Îmi pare rău, mamă.

Luă o faţă spăşită. Funcţiona de cele mai multe ori.

– Ceaiul e gata, spuse ea, oftând.

Steven înfulecă pe cât de repede îndrăzni şi pe cât de mult putu. Lettie stătea lângă chiuvetă şi fuma, scuturând scrumul înăuntru. În fosta lor casă, înainte să vină să locuiască la buni, mama lui stătea la masă cu el şi cu Davey. Mânca. Vorbea. Acum strângea mereu din buze, chiar şi când nu fuma.

Davey lingea ketchupul de pe cartofi şi îi punea apoi deoparte, cu grijă, pe marginea farfuriei.

Buni tăia bucăţi mici din şniţelul ei de peşte, cercetându-le suspicioasă înainte să le mănânce.

– Are ceva, mamă? o întrebă Lettie, scuturând scrumul cu un gest exagerat.

Steven o privi agitat.

– Oase.

– Este file. Aşa scrie pe cutie. File de cambulă.

– Întotdeauna le mai scapă câteva. Trebuie să fii foarte atent.

Urmă o tăcere lungă, în care Steven se auzi cum mestecă.

– Mănâncă-ţi cartofii, Davey.

– Sunt uzi, spuse el şi se strâmbă.

– Trebuia să te gândeşti la asta înainte să-i lingi, nu? Nu aşa trebuia?

Când repetă întrebarea, Steven se opri din mestecat, iar furculiţa bunicii zgârie farfuria.

Lettie se duse lângă Davey şi luă un cartof umed.

– Mănâncă-l!

Davey clătină din cap, iar buza de jos începu să-i tremure.

– Să lase mâncarea în farfurie... Copiii din ziua de azi habar n-au de ce au venit pe lume, murmură buni, cu năduf.

Lettie se aplecă şi-l plesni pe Davey cu putere peste coapsă, puţin mai jos de pantalonii scurţi. Steven văzu cum urma albă lăsată de palmă se înroşi imediat. Îl iubea pe frăţiorul lui, dar să vadă şi pe altcineva, în afară de el, dând de bucluc îi provoca un mic fior de plăcere, iar acum – uitându-se cum mama lui se luptă cu Davey, pentru a-l scoate afară din bucătărie şi a-l împinge în sus, pe scări, în timp ce copilul plângea şi ţipa cât îl ţinea gura – se simţea ca şi cum i s-ar fi făcut un serviciu: acela de a fi scutit de furia abia stăpânită a mamei sale. Doar bunul Dumnezeu ştia că îşi varsă destul de des nervii pe el, din cauza bunicii. Dar aceasta era o dovadă în plus pentru ceea ce spera el de ceva timp, şi anume că Davey se făcuse deja destul de mare, la cei cinci ani ai săi, ca să îşi suporte partea de disciplinare. Nu era cine ştie ce, doar nu era periculoasă, ce dracu’. Mama lui se aprindea repede, iar o pedeapsă împărtăşită făcea cât jumătate din pedeapsă, în ochii lui Steven. Poate chiar cât o evitare a pedepsei.

Buni nu se oprise nici o clipă din mâncat, cu toate că fiecare îmbucătură părea să fie minată.

Deşi suspinele lui Davey erau acum înăbuşite, Steven căută privirea bunicii, iar aceasta se uită, în sfârşit, la el, oferindu-i ocazia să îşi dea ochii peste cap, ca şi cum ar fi împărtăşit povara copilului neascultător, iar această complicitate i-ar fi apropiat.

– Nici tu nu eşti mai breaz, îi spuse ea şi se întoarse la peştele ei.

Steven roşi. Ştia că era mai breaz! Dacă ar fi putut să-i dovedească asta bunicii, totul ar fi fost altfel – simţea acest lucru.

Desigur, era numai vina lui Billy, ca de obicei.

Steven îşi ţinu răsuflarea. O auzi pe mama lui spălând vasele – clinchetul porţelanului sub apă – şi pe buni ştergându-le – scârţâitul melodios, mai puternic, al farfuriilor luate de pe uscător. Deschise încet uşa de la camera lui Billy. Se simţea un miros închis şi dulceag, ca şi cum ar fi fost uitată sub pat o portocală. Steven auzi uşa închizându-se în urma lui.

Draperiile erau trase. Ca întotdeauna. Se asortau cu modelul ecosez, în nuanţe de albastru, al cuverturii, care contrastau puternic cu maroniul covorului de pluş. Pe podea era o staţie spaţială Lego, pe jumătate construită, iar, de la ultima vizită a lui Steven, un păianjen mic îşi ţesuse o pânză pe ceea ce părea să fie un doc de aterizare. Acum stătea acolo, la pândă, aşteptând să captureze muşte-satelit din spaţiul intergalactic al dormitorului întunecat.

Pe perete, deasupra patului, atârna un fular albastru-deschis cu alb, culorile echipei Manchester City, iar Steven se simţi cuprins de sentimentul acela familiar de milă şi de furie, deopotrivă, faţă de Billy: până şi mort era un ratat.

Uneori, Steven se strecura aici, de parcă Billy ar fi putut să apară din senin, după atâţia ani, şi să-i şoptească la ureche secrete şi soluţii acestui nepot, care trăise deja cu un an mai mult decât el.

Steven renunţase de mult la speranţa de a mai găsi indicii în viaţa reală. La început, îi plăcuse să îşi imagineze că unchiul Billy ar fi putut lăsa vreo dovadă a faptului că ştia că va muri, cum ar fi pagina îndoită a unei cărţi din seria Famous Five², iniţialele „AA" scrijelite pe noptieră, piesele Lego împrăştiate în forma acelor de busolă sau vreun X care să marcheze un anumit loc. Ceva care – după ceea ce s-a întâmplat – să fie descoperit şi descifrat de un băiat cu spirit de observaţie.

Dar nu era nimic. Doar mirosul acela de vechi, de tristeţe amară şi o fotografie înfăţişând un şcolar slăbuţ, cu obraji trandafirii, cu dinţi strâmbi şi ochi de un albastru-închis, aproape complet închişi, zâmbind larg. Îi luase ceva timp lui Steven până să-şi dea seama că fotografia fusese pusă aici mai târziu, pentru că nici un băiat care se respectă nu îşi pune o fotografie cu el însuşi pe noptieră, dacă nu apare în ea ţinând în braţe un peşte sau vreun trofeu.

Cu nouăsprezece ani în urmă, băiatul acesta de unsprezece ani – probabil cam ca el – se săturase de navetele lui spaţiale şi se dusese să se joace afară, într-o seară caldă de vară, aparent fără să ştie că nu avea să se mai întoarcă vreodată să îşi strângă jucăriile, să îşi fluture fularul în culorile echipei Manchester City în faţa televizorului, într-o după-amiază de duminică, sau măcar să îşi facă patul, pe care mama lui, bunica lui Steven, l-a făcut mult mai târziu.

La ceva timp după ora 19.15, când domnul Jacoby, de la chioşcul de ziare, i-a vândut o pungă de bomboane, unchiul Billy a ieşit din universul imaginar al copilăriei şi a păşit pe tărâmul real al coşmarurilor. În cei nici două sute de metri dintre chioşcul de ziare şi casă, aceeaşi distanţă pe care Steven o străbătea în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară, către şcoală şi înapoi, unchiul Billy pur şi simplu dispăruse.

Bunica lui Steven aşteptase să se facă ora 20.30 până să o trimită pe Lettie afară, să îl caute pe fratele ei, şi 21.30, când deja se lăsa întunericul, până să iasă ea însăşi din casă. În nopţile luminoase de vară, copiii rămâneau să se joace mult peste ora de culcare din timpul iernii. A fost nevoie doar ca Ted Randall, vecinul de peste drum, să spună că ar trebui, poate, să sune la poliţie, pentru ca bunica lui Steven să devină, pentru totdeauna, din „mama lui Billy, „sărmana doamnă Peters.

Sărmana doamnă Peters – al cărei soţ murise într-un accident stupid, în timp ce mergea pe şapte cărări cu bicicleta, pe ruta autobuzului de Barnstaple, cu şase ani în urmă – îl tot aştepta pe Billy să se întoarcă acasă.

La început, l-a aşteptat la uşă. A stat acolo toată ziua, timp de o lună, abia observând-o pe Lettie, care avea pe-atunci paisprezece ani, cum se strecura pe lângă ea, să se ducă la şcoală, şi se întorcea fix la ora 15.50, pentru a nu o îngrijora pe mama ei şi mai mult – dacă mai era posibil aşa ceva.

Când s-a schimbat vremea, sărmana doamnă Peters a aşteptat la fereastră, de unde putea să vadă întreaga stradă. Arăta ca un câine pe timp de furtună – la pândă, cu ochii mari, atentă la fiecare mişcare. Şi cel mai mic zgomot de pe stradă îi făcea inima să-i sară din piept. A urmat criza, când domnul Jacoby, Sally Blunkett sau gemenii Tithecott au devenit atât de asemănători, încât nici o sforţare a imaginaţiei ei nu îi putea împiedica să arate ca băiatul de unsprezece ani, cu obraji rumeni şi păr blond, tuns scurt, pantofi sport Nike şi o pungă de bomboane, pe jumătate goală, în mână.

Lettie a învăţat să gătească, să facă curat şi să stea în camera ei, pentru a nu fi nevoită să o vadă pe mama ei tresărind la fiecare mişcare de pe stradă. Bănuise întotdeauna că Billy era favoritul, iar acum, în lipsa lui, mama sa nu mai avea puterea să ascundă acest lucru.

Aşa că Lettie s-a apărat singură, la cei paisprezece ani ai săi, ripostând prin furie şi rebeliune, speriată şi simţind în egală măsură lipsa fratelui şi a mamei, ca şi cum amândoi ar fi fost smulşi de lângă ea în acea seară caldă de iulie.

Cum putuse unchiul Billy să nu ştie? Steven simţi din nou fiorul mâniei, uitându-se prin camera aceea lipsită de viaţă şi de indicii. Cum era posibil să nu-şi dea seama că urma să i se întâmple una ca asta?

1 Parc naţional la canalul Bristol, pe coasta de sud-vest a Angliei, fostă pădure regală şi domeniu de vânătoare, numit după râul Exe, principala apă curgătoare care traversează această regiune mlăştinoasă de deal (n.tr.)

2 Numele unei serii de povestiri pentru copii, scrisă de autoarea britanică Enid Blyton. Prima carte, Five on a Treasure Island, a apărut în 1942. (n.tr.)

CAPITOLUL 2

La un an după dispariţia lui Billy, un şofer din Exeter a fost arestat pentru altceva, altundeva.

La început, poliţia abia dacă i-a pus câteva întrebări lui Arnold Avery, după ce un băiat pe nume Mason Dingle l-a acuzat că l-ar fi molestat.

Nu era pentru prima dată când Arnold Avery se expunea în faţa unui minor, deşi, bineînţeles, nu asta le-a spus, iniţial, poliţiştilor. Dar, după ce l-a ademenit pe Mason Dingle, în vârstă de cincisprezece ani, în duba sa, ca să îi arate drumul, nu s-a mai putut abţine.

Nici Mason Dingle nu era un necunoscut la poliţie. Statura sa firavă şi trăsăturile de băiat de cor erau doar o neconcordanţă norocoasă pentru el, spaima domeniului Lapwing din Plymouth. Desenele de graffiti, banii obţinuţi sub ameninţare, intrările prin efracţie erau la ordinea zilei pentru Mason Dingle, iar poliţia ştia că era doar o problemă de timp până când şmecherul de Dingle avea să calce pe urmele fraţilor săi, urmând tradiţia familiei, spre o viaţă petrecută mai mult în închisoare.

Dar înainte să ajungă acolo, ceea ce, fireşte, s-a şi întâmplat, Mason Dingle a ajutat la prinderea bărbatului pe care, mai târziu, tabloidele l-au supranumit Van Strangler³.

Bineînţeles că poliţia habar nu avea că un asemenea pedofil criminal în serie se afla în libertate. Copii dispăreau tot timpul, iar despre câţiva se afla, ulterior, că sunt morţi. Însă acest lucru se întâmplase în mai tot ţinutul, iar în anii ’80 forţele de poliţie nu aveau destule resurse să confrunte informaţiile din toate cazurile, ci doar din cele foarte mediatizate. Cu toată gargara orwelliană a guvernului despre progres, despre forţa de muncă şi bazele de date, rata celor găsiţi de poliţie se afla cam la nivelul la care ar fi ajuns dacă poliţiştii ar fi luat, periodic şi absolut la întâmplare, pe cineva de pe lista obişnuită de suspecţi.

Oricum, până când Mason Dingle nu a preluat iniţiativa să vorbească în timpul anchetei, nici una dintre victimele lui Arnold Avery nu a fost găsită, iar Avery nu fusese arestat niciodată şi nici amendat, nici măcar pentru depăşirea vitezei, astfel că numele lui nu se afla în nici o bază de date din lume, pentru a ajunge pe biroul vreunui poliţist de la investigaţii.

Aşa că, atunci când l-a văzut pe Mason Dingle singur, mâzgălind ceva, fără îndoială murdar, pe scaunul roşu al unui leagăn de la locul de joacă ponosit de pe domeniul Lapwing, Avery a oprit duba albă, s-a pregătit şi a fluierat pentru a-i atrage băiatului atenţia, încrezător în incompetenţa departamentului de poliţie din Devon & Cornwall, la fel ca a oricărui alt departament de poliţie.

Mason îşi ridică privirea, iar inima lui Avery tresări când îi văzu faţa dulce. Îi făcu semn să vină cu el, iar Mason se apropie agale de dubă.

– Îmi arăţi şi mie drumul?

Mason Dingle aprobă, ridicând din sprâncene. Avery observă că se comporta ca un bărbat. Are fraţi mai mari, îşi dădu el seama. Remarcă felul neglijent în care se mişca, o cumpătare bărbătească în a sări în ajutor, ţigara pusă după urechea mică şi delicată, lângă tâmpla rasă. Dar ce chip! Chipul unui înger!

Mason se aplecă spre geamul dubei, privind absent în altă parte, de parcă abia ar fi avut timp pentru asta.

– Eşti în regulă, prietene?

– Da, îi răspunse Avery. Poţi să îmi arăţi, pe harta asta, unde este parcul industrial?

– O iei în jos şi faci la dreapta, prietene.

– Poţi să îmi arăţi pe hartă?

Mason oftă şi îşi vârî capul pe geam, în dubă, să se uite la harta pe care Avery o ţinea în poală.

– Poţi să mi-o arăţi cu degetul?

Pentru o clipă, lui Mason Dingle nu-i veni să creadă ce vede, după care se retrase, lovindu-se cu capul de cadrul portierei. Avery mai văzuse reacţia asta. Acum avea să se întâmple una din două: fie băiatul va începe să roşească, să se bâlbâie şi să o ia repede la fugă înapoi, fie va începe să roşească, să se bâlbâie şi să se simtă obligat – pentru că Avery era un adult care îl întrebase ceva – să arate cu degetul pe hartă, astfel încât mâna lui să ajungă la doar câţiva centimetri distanţă. Când se întâmpla asta, lucrurile puteau lua orice întorsătură, iar uneori luau. Avery prefera a doua reacţie, pentru că prelungea întâlnirea, dar era bună şi prima – îi plăcea să vadă frica şi confuzia, dar mai ales vina, de pe feţele lor, pentru că, până la urmă, cu toţii şi-o doreau. El era doar mai onest în această privinţă.

Dar Mason Dingle alese o a treia variantă. În timp ce se retrăgea prin geamul dubei, smulse cheile din contact.

– Boşorog împuţit ce eşti, spuse el, rânjind, şi îi flutură cheile în faţă.

Avery se înfurie pe loc.

– Dă-le înapoi, rahat cu ochi!

Ieşi din dubă, trăgându-şi fermoarul la pantaloni cu oarece dificultate.

Manson ţopăia şi râdea în timp ce se îndepărta de Avery.

– Să ţi-o trag! ţipă el şi o rupse la fugă.

Arnold Avery îşi schimbă părerea despre Mason Dingle. Aparenţele fuseseră înşelătoare. Avea un chip de înger, dar, evident, era un puşti dur. De aceea, Avery se aştepta acum ca băiatul să reapară, în scurt timp, cu cheile sale şi, fie să-i ceară bani, fie măcar să vină după el cu vreun băiat mai mare sau cu poliţia.

Acest gând nu-l sperie pe Avery. Trucurile de cartier îi merseseră până acum lui Mason Dingle, iar Avery ştia că pot fi folosite şi împotriva lui. Când venea vorba despre astfel de lucruri, nimeni nu-i credea nici măcar pe copiii cuminţi, darămite pe ştrengari. Cu atât mai puţin atunci când bărbatul acuzat de asemenea mizerii şi perversiuni stă şi aşteaptă să vină poliţia, în loc să se comporte ca şi cum ar avea ceva de ascuns. Aşa că Avery îşi aprinse o ţigară şi aşteptă la locul de joacă – unde nu putea să fie luat prin surprindere – ca Mason Dingle să se întoarcă.

Iniţial, poliţiştii nu l-au prea luat în serios pe Mason Dingle. Dar băiatul îşi cunoştea drepturile şi era insistent. Până la urmă, doi poliţişti l-au băgat într-o maşină, avertizându-l să nu care cumva să irosească timpul preţios al poliţiei, şi l-au dus înapoi la locul de joacă, unde au găsit duba albă. Tocmai verificau dacă cheile de la Mason se potrivesc la maşină, când Arnold Avery se apropie furios şi le spuse că băiatul i le furase şi îi ceruse

Recenzii pentru Câmpul cu iarbă neagră

[Inna Inessa · Evaluare: 5 din 5 stele]

Mi a plăcut.. Foarte interesanta cartea. Recomand... Ador acest gen de lectura.