Vrajitoarea

De Camilla Läckberg

Un nou roman din seria Fjällbacka

Un copil dispărut
Când o fetiță în vârstă de patru ani dispare în vecinătatea orășelului Fjällbacka, locuitorii sunt cuprinși de groază. Cu treizeci de ani în urmă, o fetiță a dispărut în același loc și a fost găsită moartă.

O crimă
La acea vreme, două adolescente au fost acuzate de uciderea ei. Să fie într adevăr o coincidență că una dintre fete – acum o actriță faimoasă – tocmai s a întors în Fjällbacka? Inspectorul Patrik Hedström începe să investigheze cazul, ajutat de soția sa Erica Falck, scriitoarea de romane polițiste de succes.

O comunitate dezbinată
Dar pe măsură ce Patrik și Erica fac cercetări tot mai adânci, adevărul devine și mai întunecat, fiindcă se pare că toată lumea din acea comunitate strâns unită are un secret. Curând, vor trebui să se confrunte cu faptul că s ar putea să ascundă un criminal în mijlocul lor…

"Vrăjitoarea leagă trei perioade diferite și face paralele tematice interesante. Läckberg descrie într un mod convingător și terifiant cum fiecare perioadă a avut propria vânătoare de vrăjitoare, oferindu ne totodată un thriller extrem de alert." - Skånska Dagbladet

"Vrăjitoarea e o poveste întunecată din mai multe puncte de vedere: mai violentă decât și ar putea imagina cineva și una în care oamenii tineri suferă cel mai mult." - Göteborgs Posten

"O împletire unică și paradoxală a aspectelor terifiante și prietenoase ale genului crime." - The Guardian

"Viața de familie și brutalitatea sunt subiectele preferate ale Camillei Läckberg. Intriga e condusă cu o mână sigură, iar ritmul acțiunii e trepidant... O sondare expertă a laturilor întunecate ale psihicului uman." - Sunday Times

• Limbă: Română
• Editor: Editura Trei
• Data lansării: 31 mar. 2023
• ISBN: 9786064019226

Camilla Läckberg

Camilla Läckberg is a worldwide bestseller renowned for her brilliant contemporary psychological thrillers. Her novels have sold 19 million copies in 55 countries with translations into 37 languages.

Previzualizare carte

Cazul Stella

Linda o privi pe Sanna balansându-se pe scaun.

— Ce crezi că va spune Stella când îți va vedea toate hainele astea?

— Cred că se va bucura, spuse Sanna cu un zâmbet care făcea ca, pentru o secundă, să îi semene leit surorii sale, după care își încruntă fruntea într-o expresie care-i era atât de proprie. Dar ar putea deveni și invidioasă.

Linda zâmbi când intră cu mașina în curte. Sanna fusese mereu o soră atât de precaută.

— Îi vom explica că va primi haine frumoase când va fi rândul ei să înceapă școala.

De-abia apucă să oprească mașina, că Sanna şi sări rapid afară și deschise portbagajul să își adune plasele cu cumpărături.

Ușa de la intrare se deschise și Anders apăru pe scări.

— Iartă-ne că am întârziat un pic, spuse Linda. Am stat să mâncăm mai întâi.

Anders se uită la ea cu o expresie ciudată.

— Știu că e ora prânzului, dar Sanna dorea atât de mult să meargă la cafenea, continuă Linda și zâmbi spre fiica ei, care își îmbrățișă tatăl și se repezi înăuntru.

Anders dădu din cap.

— Nu e asta. Eu... Stella nu a venit acasă.

— Nu a venit?

O privire aruncată lui Anders o făcu să simtă fiori în stomac.

— Nu, şi am sunat și la Marie, și la Helen. Niciuna nu e acasă.

Linda își trase răsuflarea și închise portiera mașinii.

— Ei, cu siguranță că au întârziat. Știi cum e Stella, sigur a vrut să meargă prin pădure și să le arate totul.

Îl pupă pe Anders pe gură.

— Sigur ai dreptate, spuse el, fără a fi convins de asta.

Telefonul începu să sune, iar Anders intră ca un glonț în bucătărie ca să răspundă.

Linda se încruntă când se aplecă pentru a-și scoate pantofii.

Nu îi stătea în fire lui Anders să devină atât de îngrijorat. Însă trecuse o oră de când se întreba ce s-o fi întâmplat cu fetele.

Când se ridică, Anders se afla în fața ei. Fiorii din stomac reveniră cu putere la vederea expresiei de pe chipul lui.

— A sunat KG. Helen e acasă acum și se pregătesc pentru masă. KG a sunat și la Marie acasă și el spune că ambele fete susțin că s-au despărţit de Stella pe la ora cinci.

— Dar ce spui?

Anders își luă tenișii.

— Am căutat peste tot în fermă, dar poate s-a întors în pădure și s-a rătăcit.

Linda aprobă din cap.

— Trebuie să luăm mașina și să o căutăm.

Merse în dreptul scărilor și strigă spre etajul superior.

— Sanna? Tata și cu mine mergem să o căutăm pe Stella. Trebuie să fie în pădure. Știi cât de mult îi place acolo. Ne întoarcem repede!

Se uită la bărbatul ei. Nu era cazul să-i arate Sannei neliniștea care-i cuprinsese. Însă jumătate de oră mai târziu nu o mai puteau ascunde unul de celălalt.

Anders ținea atât de strâns volanul, încât articulațiile degetelor i se albiseră. După ce căutară peste tot prin pădurea învecinată, începură să conducă încoace și-ncolo de-a lungul drumului, încetinind în toate locurile în care fiica lor obișnuia să poposească. Dar nu zăriră nici urmă de Stella.

Linda își puse o mână pe genunchiul lui Anders.

— Trebuie să ne întoarcem acum.

Anders aprobă din cap și o privi. Îngrijorarea din privirea sa era oglinda înfiorătoare a propriei îngrijorări.

Era necesar să sune la poliție.

Gösta Flygare căuta prin mormanul de hârtii care se afla în fața lui. Era o zi de luni, în august, prin urmare nu era foarte mare. Nu avea nimic împotrivă să lucreze în timpul verii. În afară de câteva partide de golf când și când, nu avea ceva mai bun de făcut. Desigur că Ebba venea să îl salute câteodată, însă de când cu noul bebeluș ocaziile erau mai rare. Putea înțelege asta. Ştia că primise o invitație sinceră de a o vizita pe Ebba la Göteborg oricând dorea, iar asta îi era suficient. Până şi o mică doză din ceea ce devenise familia sa era mai mult decât nimic. Și era mai bine că Patrik, tată de copii mici, avea parte de concediu în timpul verii. El și Mellberg puteau sta aici ca doi bătrâni cai de povară, ocupându-se de cazurile care apăreau. Martin venea totuși din când în când pentru a-i verifica pe „moși", cum le spunea el într-un fel atât de enervant, însă lui Gösta i se părea că mai degrabă avea nevoie de puțină companie. Martin nu întâlnise nicio altă femeie după moartea Piei, iar Gösta îl compătimea pentru asta. Era un tip de treabă. Iar fata lui avea nevoie de un dram de îngrijire maternă. Acum el știa că Annika, secretara lor, o mai lua pe fată la ea, sub pretextul că Tuva se putea juca cu fiica ei, Leia. Dar asta nu ajungea. Fata avea nevoie de o mamă. Însă Martin nu era pregătit pentru o nouă relație, și cu asta basta. Iubirea venea când venea. Pentru Gösta nu existase decât o femeie. Dar parcă Martin era prea tânăr să lase lucrurile așa.

Că nu era atât de ușor să găsească o nouă iubire înțelegea. Nu poți forța sentimentele, iar pe de altă parte oferta este destul de restrânsă când trăiești într-un oraș mic. Pe deasupra, Martin era genul care avea trecere la femei înainte de o întâlni pe Pia, iar riscul de a trece în cealaltă extremă era destul de mare în unele cazuri. Conform viziunii lui Gösta, rareori se întâmpla ca lucrurile să iasă mai bine la o revedere, dacă nu funcționaseră de prima dată. Însă ce știa el? Iubirea vieții lui fusese soția, Maj-Britt, cu care își împărțise toată viața de adult. Nu existase nimeni nici înaintea ei, nici după ea.

Soneria stridentă a unui telefon îi întrerupse fluxul gândurilor.

— Secția de poliție Tanumshede.

Ascultă cu atenția încordată vocea de la celălalt capăt.

— Venim. Ce adresă aveți?

Gösta notă, închise telefonul și țâșni în biroul de alături fără să mai bată la ușă.

Mellberg tresări, fiind trezit din somnul său profund.

— Ce naiba? izbucni el zgâindu-se la Gösta.

Cuibul de păr pe care și-l ridicase în cap într-o încercare infatuată de a-și acoperi chelia alunecă în jos, dar îl întoarse la loc cu o mișcare rapidă.

— Copil dispărut, spuse Gösta. Patru ani. Lipsește de azi-dimineață.

— De azi-dimineață? Și părinții sună tocmai acum? se miră Mellberg și se ridică de pe scaun.

Gösta se uită la ceasul de la mână. Era un pic după ora trei. Copiii dispăruți nu erau cazuri obișnuite. În timpul verii se întâmplau mai mult beții, spargeri și jafuri, molestări și uneori tentative de viol.

— Fiecare a crezut că era cu celălalt părinte. Le-am spus că venim direct acolo.

Mellberg își introduse picioarele în pantofii care stăteau așezați lângă masa de scris. Câinele lui, Ernst, care se trezise și el, își puse capul jos după ce constată că deranjul nu părea să aibă deloc de-a face cu posibilitatea ca el să se aleagă cu o plimbare sau cu ceva comestibil.

— Unde anume? întrebă Mellberg și grăbi pasul după Gösta până la garaj.

Respira din greu când ajunseră în dreptul mașinii.

— E ferma lui Berg, spuse Gösta. Unde a locuit familia Strand.

— Ce dracu’? făcu Mellberg.

Știa din auzite și citite de vechiul caz care se petrecuse la Fjällbacka cu mult înainte de venirea sa. Însă Gösta fusese acolo când se întâmplase. Și pentru el, totul părea mult prea familiar.

— Alo?

Patrik își șterse mâna înainte să răspundă, cu toate astea telefonul se umplu de nisip. Cu mâna liberă le făcu semn copiilor să se apropie și scoase în fața lor un pachet cu biscuiți Marie și o casoletă cu felii de măr. Noel și Anton se aruncară asupra pachetului de biscuiți și încercară să îl smulgă unul din mâinile celuilalt, ceea ce făcu ca pachetul să cadă în nisip și ca o mare parte din biscuiți să se împrăștie. Unii dintre ceilalți părinți se uitară la ei, iar Patrik îi simți crâcnind. Însă îi înțelegea. Deși era de părere că el și Erica erau relativ competenți în rolul de părinți, gemenii se purtau câteodată ca și cum ar fi fost crescuți de niște lupi.

— Așteaptă, Erica, o rugă el culegând cu un oftat doi biscuiți de pe care suflă firele de nisip.

Noel și Anton mâncaseră deja atâta nisip, că încă un pic nu avea cum să le dăuneze și mai mult.

Maja luă casoleta cu bucăți de măr, se așeză cu ea pe genunchi și privi în zare spre locul de scăldat. Patrik îi contemplă spatele mic și zvelt și părul care i se cârlionțase pe ceafă de la umezeală. Era incredibil de drăguță stând așa, cu toate că nici de această dată nu reușise să-i prindă ca lumea părul în coadă.

— Așa, acum pot vorbi. Suntem jos la plajă și tocmai a avut loc un incident cu biscuiți de care a trebuit să ne ocupăm…

— Bine, spuse Erica. Dar altfel totul e bine?

— Da, sigur, e foarte bine, minți el în timp ce încercă din nou să-și șteargă nisipul de pe mâini de slip.

Noel și Anton culegeau biscuiți din nisip și continuau să molfăie scoțând un pârâit strident dintre dinți. Un pescăruș zbura în cercuri deasupra lor așteptând ca ei să lase biscuiții nesupravegheați măcar pentru un moment. Dar aşa ceva nu se va întâmpla. Gemenii erau capabili să îndese în ei un pachet de biscuiți Marie cu o viteză demnă de un record mondial.

— Am terminat cu prânzul acum, spuse Erica. Să vin la voi?

— Da, te rugăm, răspunse Patrik. Dar ia un pic de cafea într-un termos, eu sunt un novice în astfel de ieşiri și am uitat să iau.

— Înțeles. La ordinele dumneavoastră.

— Mulțumesc, iubire, nici nu ai idee cât de mult îmi doresc chiar acum o cană de cafea.

Zâmbi închizând telefonul. Ce binecuvântare era că, după cinci ani împreună și trei copii mici, încă simțea fluturi în stomac când auzea la telefon vocea soției lui. Erica era întâmplarea cea mai bună a vieții lui. Da, în afară de copii, bineînțeles, însă, pe de altă parte, nici pe aceștia nu i-ar fi avut fără Erica.

— Era mama? întrebă Maja întorcându-se spre el cu mâna cozoroc deasupra ochilor.

Semăna extraordinar de mult cu mama sa din anumite unghiuri. Iar acest lucru îl umplu de bucurie pe Patrik. Erica era cea mai frumoasă persoană pe care o cunoștea.

— Da, era mama. Vine aici.

— Daaa! exclamă Maja.

— Așteaptă, sună de la birou, trebuie să răspund repede, spuse Patrik și își puse degetul plin de nisip pe dunga verde.

Apărea Gösta pe ecran, iar el știa că colegul său nu ar fi sunat ca să deranjeze pe cineva aflat în concediu dacă nu ar fi fost ceva important.

— Bună, Gösta, spuse el, așteaptă un moment. Maja, ai putea să le dai și băieților câteva bucăți de măr? Și ia-i lui Noel bățul acela de acadea pe care se pregătește să-l bage în gură… Mulțumesc, draga mea.

Duse telefonul la ureche din nou.

— Iartă-mă, Gösta, acum te ascult, sunt pe plaja de la Sälvik cu copiii și haos e puțin spus.

— Îmi pare rău că te deranjez în mijlocul concediului, spuse Gösta, dar m-am gândit că poate vrei să știi că am primit o sesizare despre un copil dispărut. O fetiță care nu a fost găsită de azi-dimineață.

— Ce spui acolo? De azi-dimineață?

— Da, cam asta este toată informația pe care o avem, dar acum eu și Mellberg suntem în drum spre părinți.

— Și unde locuiesc?

— Asta e treaba. A dispărut de la ferma lui Berg.

— Ah, nu se poate, spuse Patrik înghețând. Nu acolo a locuit și Stella Strand?

— Da, despre ferma aceea este vorba.

Patrik îi privi pe propriii copii, care acum se jucau destul de pașnic în nisip. Numai gândul că unul dintre ei ar putea dispărea îl făcea să se simtă rău. Nu avu nevoie de mai mult timp pentru a se decide. Cu toate că Gösta nu îi spusese direct, Patrik înțelegea că își dorea ajutorul altcuiva decât al lui Mellberg.

— Vin, spuse el. Erica va sosi aici aproximativ într-un sfert de oră, iar atunci pot pleca.

— Știi unde se află ferma?

— Absolut, răspunse Patrik.

Sigur că știa unde este. În ultima vreme auzise multe despre asta acasă.

Patrik apăsă pe dunga roșie și simți cum i se strânge inima. Se aplecă în față și îi trase pe toți copiii aproape de el. Aceștia protestară și se alese cu nisip din cap până-n picioare. Însă asta nu avea nicio importanță.

— Arată destul de amuzant, spuse Jessie.

Își dădu la o parte părul pe care vântul i-l sufla mereu în ochi.

— Cum adică amuzant? zise Sam strângându-și pleoapele din cauza soarelui.

— Hm, tu prea arăți ca un marinar.

— Și atunci cum arată un marinar?

Sam întoarse cârma și dădu cale liberă unui vas cu pânze.

— Ei, înțelegi ce vreau să spun. De obicei au pantofi nautici cu moț, pantaloni scurți bleumarin, cămașă polo și vreun pulover tricotat cu guler în formă de V, legat peste umeri.

— Și pălăria de marinar, nu? zâmbi un pic Sam, în colțul gurii. Dar de unde știi tu cum arată un marinar? Abia dacă-ai fost pe mare.

— Mda, dar am văzut în filme. Și poze în reviste.

Desigur că fusese o prostie treaba asta cu marinarul. De îndată ce deschidea gura, ieșea o prostie din ea. Mereu auzea asta prin școlile cu internat prin care trecea. Că era proastă. Și urâtă.

Și aveau dreptate, știa asta.

Era grasă și greoaie, cu fața acoperită de coșuri și cu părul care mereu arăta gras, indiferent de câte ori l-ar fi spălat. Jessie simți cum ochii i se umplu de lacrimi și clipi imediat, disipându-le astfel ca Sam să nu le observe. Nu dorea să se facă de rușine în fața lui. Era primul prieten pe care îl avusese vreodată. Fusese singurul încă din ziua în care venise spre ea, pe când stăteau la coadă la Centrumkiosk. Atunci îi spusese că știa cine era ea și tot atunci ea înțelesese cine era el. Și cine era mama lui.

— Drace, e plin de lume peste tot, spuse Sam.

Scrută țărmul după o porțiune de golf în care să nu fie câte două–trei bărci acostate sau ancorate. Cele mai multe locuri erau ocupate încă dinainte de ora prânzului.

— Ai naibii înotători, bombăni el.

Reuși să găsească un loc îngust, ferit de vânt, la capătul micii insule Långskär.

— Aici ne oprim. Sari tu pe țărm cu parâma?

Sam arătă spre frânghia aflată pe punte, în partea din față a bărcii.

— Să sar? se miră Jessie.

Săritul nu era ceva ce-i stătea în obișnuință. Și în niciun caz de pe o barcă pe o stâncă goală.

— Nu e niciun pericol, spuse calm Sam. Frânez exact înainte. Stai ghemuită ca un arc să poți sări pe stâncă. Va ieși bine. Ai încredere în mine.

Ai încredere în mine. Era ceva ce putea face? Să aibă încredere în cineva? În Sam?

Jessie inspiră adânc, păși până la capătul din față al bărcii, apucă strâns frânghia și se ghemui. Când ajunseră aproape de insulă, Sam frână băgând în marșarier și alunecară ușor spre stânca lângă care urmau să acosteze. Și Jessie, spre propria mirare, făcu un salt din barcă până pe stâncă, aterizând lin. Cu frânghia încă în mână. Reușise.

Era a patra raită la Hedemyr în două zile. Dar nu prea era altceva de făcut în Tanumshede. Khalil și Adnan hoinăreau la etajul superior, printre haine și mărunțișuri. Khalil simțea privirile în ceafă. Nici nu mai era în stare să se simtă tulburat. La început îi fusese greu să se ferească de priviri, de suspiciuni. Acum acceptase că ieșeau în evidență. Nu arătau precum suedezii, nu vorbeau ca ei, nu se mișcau ca ei. Pesemne că și el s-ar fi zgâit dacă ar fi văzut un suedez în Siria.

— La ce naiba te chiorăști? icni Adnan în arabă către o tanti de vreo șaptezeci de ani care se uita intens la ei.

Desigur că îi privea pentru a se asigura că nu vor șterpeli ceva. Khalil ar fi putut-o lămuri că nu ar fi luat niciodată ceva ce nu le aparținea. Că nici nu i-ar fi trecut prin cap aşa ceva. Că nu fuseseră educați în acest fel. Însă, când femeia se îndreptă pufnind disprețuitor spre scările care coborau, înțelese că ar fi fost zadarnic.

— Ce naiba cred despre noi? Mereu același lucru.

Adnan continuă să arunce vorbe de ocară în arabă și să gesticuleze cu brațele, de era cât pe ce să răstoarne o lampă de pe raftul de alături.

— Lasă-i să creadă ce vor. Dacă nu au mai văzut înainte un arab…

Până la urmă îl făcu pe Adnan să zâmbească. Adnan era cu doi ani mai tânăr, avea numai șaisprezece și încă părea un copil. Nu își controla emoțiile, acestea îl controlau pe el.

Khalil nu se simțise de multă vreme ca un copil. Din acea zi în care bombele îi răpiseră mama și frații mai mici. Numai gândul la Bilal sau Tariq îl făcea să-l năpădească lacrimile, iar Khalil clipi imediat ca Adnan să nu le sesizeze. Bilal făcea mereu năzdrăvănii, dar era așa de vesel, că nu puteai să te înfurii pe el. Tariq citea întruna şi era foarte curios; despre el, toți ziceau că avea să devină cineva. Dispăruseră într-o clipită. Fuseseră găsiți în bucătărie, trupul mamei se afla peste trupurile băieților. Nu reușise să-i protejeze.

Cu pumnii încleștați se uita în jur, gândindu-se cum îi arăta viața acum. Își petrecea zilele într-o mică încăpere a taberei de refugiați sau hoinărea pe străzile acestei mici comunități ciudate în care nimerise. Atât de tăcută și pustie, fără mirosuri, sunete sau culori.

Suedezii mergeau în propria lor lume, abia de se salutau unii pe alții, arătau aproape speriați dacă cineva îndrăznea să-i abordeze. Și vorbeau atât de încet și fără gesturi.

Adnan și Khalil coborâră scările și ieșiră în căldura verii. Rămaseră în picioare pe trotuarul din fața magazinului. Același lucru în fiecare zi. Greutatea de a găsi o ocupație. Pereții taberei de refugiați se apropiau tot mai mult, ca și cum ar fi încercat să-i sufoce. Khalil nu voia să fie lipsit de recunoștință. În această țară primise un acoperiș deasupra capului și masa de zi cu zi. Aici nu cădeau bombe. Aici nu se trăia cu amenințări de la soldați sau de la teroriști. Dar, cu toată siguranța, era greu să-ți trăiești viața în acel fel suspendat. Să nu ai o casă, ceva de făcut, un scop. Asta nu era viață. Era numai existență.

Adnan oftă lângă el. Merseră tăcuți până la tabăra de refugiați.

Eva rămăsese înlemnită cu brațele strânse puternic în jurul corpului. Peter încă mai alerga încolo și-ncoace. Căutase peste tot, de patru sau de cinci ori. Ridica aceleași pături, muta aceleași lăzi, striga de fiecare dată numele Neei. Însă Eva știa că era în zadar, Nea nu era acolo. Îi simțea lipsa din toți rărunchii.

Își miji ochii și reperă un punct acolo, departe. Un punct care devenea tot mai mare și mai mare, până a devenit o pată albă. Eva înțelese că poliția sosea în sfârșit. Curând văzu clar dungile albastre și galbene, iar în lăuntrul ei se căscă un abis. Fiica ei dispăruse. Poliția era acolo pentru că fiica ei dispăruse. De azi-dimineață. Mintea ei se lupta să asimileze această informație, că fiica ei nu mai era acolo din zorii zilei. Cum de fuseseră niște părinți atât de neglijenți și nu observaseră că fiica lor lipsise toată ziua?

— Dumneavoastră ați sunat?

Un bărbat mai în vârstă, cu păr grizonant, coborî din mașina de poliție și se îndreptă spre ea. Eva aprobă tăcută din cap, iar el îi întinse mâna.

— Gösta Flygare. Iar acesta este Bertil Mellberg.

Un polițist cam de aceeași vârstă, dar mult mai rotund, își întinse mâna la rândul lui. Transpira abundent și își ștergea fruntea cu mâneca.

— Soțul dumneavoastră este aici? întrebă polițistul mai zvelt și mai cărunt, scrutând ferma cu privirea.

— Peter! îl chemă ea și se îngrozi de cât de slăbită îi suna vocea.

Făcu o nouă încercare, iar Peter veni în grabă de la marginea pădurii.

— Ai găsit-o? strigă el.

La vederea mașinii de poliție se simți dărâmat.

Părea totul atât de ireal. Era de neconceput. Spera că se va trezi în orice clipă și va realiza că totul fusese numai un vis.

— Putem să vorbim la o ceașcă de cafea? spuse Gösta Flygare cu o voce calmă, luând-o pe Eva de braț.

— Da, veniți, ne așezăm în bucătărie, spuse ea, conducându-i înainte.

Peter rămase ezitând în mijlocul curții cu mâinile lungi atârnând neputincios. Eva știa că el voia să continue căutarea, dar nu se simțea în stare să aibă această conversație de una singură.

— Peter, vino.

Cu pași greoi, acesta îi urmă pe ea și pe polițiști în casă. Eva începu să trebăluiască la filtrul de cafea, cu spatele la ei, însă simțea tot timpul prezența poliției. Parcă uniformele lor umpleau încăperea.

— Lapte? Zahăr? întrebă ea în mod reflex, iar ambii aprobară din cap.

Luă laptele și zahărul în timp ce bărbatul ei nu se clintea din ușă.

— Așază-te, zise ea un pic prea ascuțit, iar el se conformă.

În mod mecanic, continuă să scoată cești, lingurițe și un pachet de biscuiți Ballerina. Nea adora biscuiții Ballerina. Tresări la acest gând și scăpă o linguriță pe jos. Gösta se aplecă în față să o ridice, dar Eva ajunse înaintea lui. O puse în chiuvetă și luă alta din sertarul cu tacâmuri.

— Nu începeți să puneți întrebări? se miră Peter privindu-și mâinile. Lipsește de azi-dimineață, fiecare secundă contează.

— Mai întâi să se așeze și soția dumneavoastră și începem, zise Gösta dând din cap spre Eva.

Ea le întinse cafelele și se puse la masă.

— Când ați văzut-o pe fată ultima oară? întrebă polițistul cel gras întinzându-se după un biscuit.

Furia începea să mocnească în ea. Pusese biscuiții pentru că așa se făcea când aveai oaspeți, însă o înnebunea că tipul acela avea tupeul să molfăie biscuiți cu ciocolată în timp ce punea întrebări despre Nea.

Eva respiră adânc de câteva ori, știa că își pierduse simțul rațiunii.

— Aseară. S-a dus la culcare la ora obișnuită. Are propriul dormitor. I-am citit o poveste de noapte bună, i-am stins lumina și am închis ușa.

— Iar după aceea nu ați mai văzut-o? Nu s-a trezit în timpul nopții? Niciunul dintre voi nu s-a sculat și nu a văzut nimic? Sau auzit?

Vocea lui Gösta atât de blândă o făcu să întoarcă ochii de la colegul lui care mai luase un biscuit.

Peter își drese vocea.

— Nu, doarme singură în timpul nopții. Eu m-am trezit abia azi-dimineață, trebuia să merg la pădure cu tractorul, am luat repede o cafea și un sendviș, apoi am plecat.

Glasul îi părea rugător. Ca și cum s-ar fi putut găsi un răspuns în ceea ce spunea. Eva își întinse mâna și o puse pe a lui. Era la fel de rece precum a sa.

— Și nu ați văzut-o pe Linnea atunci? Dimineața?

Peter dădu din cap că nu.

— Ușa de la camera ei era închisă. Și am mers tiptil, cât mai fără zgomot, ca să nu o trezesc. Voiam ca Eva să mai doarmă un pic.

Îi cuprinse brațul. Ăsta era Peter, mereu așa de grijuliu. Se gândea mereu la ea și la Nea.

— Iar dumneata, Eva? Povestiți-ne cum a fost dimineață.

Vocea prietenoasă a lui Gösta o făcu să-și dorească să plângă.

— M-am trezit târziu, pe la nouă și jumătate. Nu știu de când nu am mai dormit atât de mult. Era liniște în casă și m-am dus direct să văd cum e Nea. Ușa de la camera ei era deschisă, iar patul nefăcut. Nu era acolo și am presupus…

Eva suspină. Peter își puse și cealaltă mână peste celelalte două și strânse puternic.

— Am presupus că a plecat cu Peter în zori, în pădure. Îi place acolo și îl însoțește adesea. Așadar nu era nimic ieșit din comun și nu m-am gândit nicio clipă că…

Eva nu își mai putu stăpâni lacrimile. Și le șterse cu mâna liberă.

— Eu am făcut aceeași presupunere, spuse Peter, iar Eva simți din nou strângerea mâinii lui.

Știa că avea dreptate. Şi totuși. Numai dacă…

— Există vreun prieten la care ar fi putut să se ducă? întrebă Gösta.

Peter negă din cap.

— Nu, nu iese din perimetrul fermei. Nu a încercat niciodată să iasă în afara gardului care împrejmuiește terenul.

— Există un început pentru orice, zise polițistul cel gras, iar Eva tresări — până atunci tăcuse și nu făcuse altceva decât să molfăie biscuiți. Poate s-a rătăcit prin pădure.

Gösta îi aruncă lui Bertil Mellberg o privire pe care Eva nu reuși să o descifreze.

— Vom organiza o echipă de căutare, zise el.

— Credeți asta? Că a dispărut în pădure?

Pădurea era atât de vastă. Numai gândul că Nea s-ar fi pierdut acolo îi făcea stomacul să se întoarcă pe dos. Nu își făcuseră niciodată griji în privința asta. Și ea nu mersese niciodată acolo de capul ei. Dar poate că fuseseră naivi. Naivi și lipsiţi de responsabilitate, să lase un copil de patru ani să alerge liber prin toată ferma, aproape de o pădure enormă. Nea se rătăcise și era vina