Al 5-lea Personaj

De Adriana Subin

”- Știi, grăuntele de nisip ...
- Care grăunte de nisip?
- Un grăunte de nisip, pe o plajă întinsă cât vezi cu ochii...
- Habar n-am despre ce vorbești!
- Despre firul de nisip pe care toți îl strivesc sub tălpi. Nu o fac intenționat, nimeni nu ține să-l calce dinadins în picioare. Pur și simplu îl ignoră. De parcă nici n-ar exista. Grăuntele de nisip e invizibil și nu contează, nimănui nu-i pasă dacă e tot acolo, sau a fost spulberat de vânt, sau însăși existența lui a fost o iluzie, în care s-a scăldat singur. Nici măcar pentru Steaua aceea pierdută, care l-a azvârlit în vremuri imemoriabile prin Univers, grăuntele nu mai există.
- Și ce-i cu asta?
- Încearcă să înțelegi, să accepți și apoi să-ți repeți de-atâtea ori, încât să privești realitatea prin prisma acestei revelații - ACEL GRĂUNTE DE NISIP EȘTI TU! Nu contezi cu adevărat pentru nimeni, ești sortit să te zbuciumi în van, existența TA e absolut nebăgată în seamă. Mimezi o viață apartenența la o mulțime sau alta, doar ca să-ți poți ignora Singurătatea. Numai întâmplător poți pătrunde într-un ciorap și poți jena talpa cuiva important, suficient cât să prinzi conturul unei clipe. Clipa în care vei fi înlăturat ca orice altă fărâmă infamă de mizerie. Când vei fi pătruns de această realitate și vei reuși să o accepți cu detașare, atunci Înțelegerea va veni de la sine: Singurătatea, Nașterea, Singurătatea, Viața, Singurătatea, Moartea, Singurătatea... Singurătatea...
- Moartea nu e și sfârșitul Singurătății?
- Mă tem că nu, dragul meu. Singurătatea vine dinainte și dăinuie dincolo de noi. Restul e iluzie.
( autorul - MOTTO la capitolul I, Un Răsad pentru Pustiul Minții)

• Limbă: Română
• Editor: Adriana Subin
• Data lansării: 6 mar. 2017
• ISBN: 9781370638291

Adriana Subin

Îmi place să scriu, asta-i tot. M-am apucat de scris destul de târziu, doar ca un hobby și dintr-o reticență pe care mi-ar fi greu s-o motivez în două cuvinte, n-am bătut niciodată la ușa vreunei edituri de carte tipărită, cu vreuna din cele 11 cărți polițiste pe care le-am scris, din 2008 și până acum. Puține lucruri îți pun în mișcare toate cotloanele minții, precum o scriitură polițistă și poate că-n timp, devii dependent de logica intrigii, ca de un drog. Dar plăcerea de-a scrie nu merge întotdeauna mână-n mână cu Talentul, iar noi trebuie să avem decența de-a nu le confunda. Bucuria scrisului e un Dar copleșitor în sine, care zic eu că ar trebui de multe ori, să ne ajungă. Nu trebuie să distrugem copaci, pentru ambiția de-a ne vedea absolut toți, numele înscris pe o copertă. Și totuși, așa cum era de așteptat, ”sertarul” începe să-mi devină neîncăpător, iar asta mi-a sugerat o soluție de compromis – lansarea manuscriselor în Deep Space Smashwords. Nu știu ce se va întâmpla de-acum cu ele. Posibil să se piardă în singurătate. Sau să descopere și să fie adoptate, de un nou Univers... Habent sua fata libelli.Prietenii mi-au sugerat să spun ceva mai mult despre mine însămi. Dar pentru cine ar fi interesant? Lumea cărților mele dezvăluie cum gândesc, deci cine sunt cu adevărat, mai profund decât aș putea-o face eu vreodată. Se spune că suntem de foarte multe ori singuri, în mijlocul unei mulțimi de oameni. Doar când scrii, e invers - ești înconjurat de-o mulțime, atunci când toată lumea te crede singur. Personajele mele mă cunosc cel mai bine. Ceea ce nu spun ele nici nu contează. Și la urma-urmei, trebuie îngăduit unei doamne, care pe deasupra mai scrie și policier, să se-nvăluie într-un dram de mister...

Previzualizare carte

MOTTO:

- Știi grăuntele de nisip?

- Care grăunte de nisip?

- Un grăunte de nisip, pe o plajă întinsă cât vezi cu ochii…

- Habar n-am despre ce vorbești!

- Despre firul de nisip pe care toți îl strivesc sub tălpi. Nu o fac intenționat, nimeni nu ține să-l calce dinadins în picioare. Pur și simplu îl ignoră. De parcă nici n-ar exista. Grăuntele de nisip e invizibil și nu contează, nimănui nu-i pasă dacă e tot acolo, sau a fost spulberat de vânt, sau însăși existența lui a fost o iluzie, în care s-a scăldat singur. Nici măcar pentru Steaua aceea pierdută, care l-a azvârlit în vremuri imemoriabile prin Univers, grăuntele nu mai există.

- Și ce-i cu asta?

- Încearcă să înțelegi, să accepți și apoi să-ți repeți de-atâtea ori, încât să privești realitatea prin prisma acestei revelații - ACEL GRĂUNTE DE NISIP EȘTI TU. Nu contezi cu adevărat pentru nimeni, ești sortit să te zbuciumi în van, existența TA e absolut nebăgată în seamă. Mimezi de-o viață apartenența la o mulțime sau alta, doar ca să-ți poți ignora Singurătatea. Numai întâmplător poți pătrunde într-un ciorap și poți jena talpa cuiva important, suficient cât să prinzi conturul unei clipe. Clipa în care vei fi înlăturat ca orice altă fărâmă infamă de mizerie. Când vei fi pătruns de-această realitate și vei reuși să o accepți cu detașare, atunci Înțelegerea va veni de la sine: Singurătatea, Nașterea, Singurătatea, Viața, Singurătatea, Moartea, Singurătatea… Singurătatea…

- Moartea nu e și sfârșitul Singurătății?

- Mi-e teamă că nu. Singurătatea vine dinainte și dăinuie dincolo de noi. Restul e iluzie.

-1-

(din Jurnalul deținutului Anton Călian, a 190-a zi)

"… Numele meu – deci și al tău – este Anton Călian. Am început să-ți scriu la 47 de ani, în cea de-a 190-a zi de închisoare. Nu știu câți ani vei avea când EU nu voi mai fi și vei rămâne DOAR TU, probabil nu mult peste 50, dar sper că într-un anume sens, vei fi un om liber. Desigur, dacă vei ajunge să te bazezi doar pe aceste rânduri pentru a-ți afla propria identitate, probabil că nici ele și nici libertatea nu-ți vor mai servi la mare lucru. …"

***

Ultimele 24 de ore pe care bărbatul le mai avea de trăit au început la nouă și douăsprezece minute dimineața, în ziua de 17 iulie, a treia miercuri din lună, atunci când poarta grea a închisorii s-a închis cu un zăngănit metalic în spatele lui. A ieșit în costumul din stofă de lână bleumarin, în care fusese arestat cu mai bine de cinci ani în urmă și care acum, atârna pe silueta ațoasă și gârbovită, de parcă ar fi fost de împrumut. Purta aceeași cămașă albă cu dungulițe gri, batista asortată la cravata grena, cu mici smocuri cenușii de praf acumulate printre cute și aceiași pantofi în picioare - solizi, cu talpă groasă antiderapantă, fiindcă fusese arestat în plină iarnă. Avea în plus doar o sacoșă de plastic mare și neagră, în care habar n-avea ce fleacuri îi înghesuiseră ceilalți și ale cărei mânere, un gardian i le răsucise cumva în jurul încheieturii mâinii drepte, în timp ce-i repeta cu un soi de milă în priviri, să aibă grijă să n-o piardă. La prima vedere, părul complet alb, rărit spre frunte și pe tâmple, dar mai ales nesiguranța gesturilor și postura, cu spatele gârbovit sub o povară nevăzută ce trăgea mai ales de umărul stâng - lăsau impresia unui om de vârsta a treia. Era nevoie de oarece curiozitate și răbdare ca să-i prinzi privirea de un albastru intens, rătăcind dramatic după ceva solid în care să-și anine pupilele și să-i observi trăsăturile de o distincție nealterată, aproape maladivă sub tenul palid-cenușiu, ca să intuiești că nu era bătrân, ci doar îmbătrânit. Un om pentru care noțiunea timpului căpătase un alt sens decât pentru noi, ceilalți.

La ora aceea, ca mai toată vremea dealtfel, nu se vedea nici țipenie pe strada mărginită vizavi de garduri neîngrijite din lemn, dincolo de care se ridicau case bătrânești tip vagon cu aspect părăsit și curți în care se răsfățau bălării, crescând nestingherite de vreun alt suflet, fie el de om, câine sau floare. Bărbatul rămăsese singur și confuz la un pas de poartă, tânjind inconștient după rezonanța familiară a zgomotelor din curtea închisorii, care se pierdeau ca un pervers rămas bun în încercuirea de beton ranforsat cu stâlpi metalici, ce depășea binișor un stat de om. Încercă un contact timid cu asfaltul rigid de sub tălpi și cu ambianța neliniștitor de pașnică a dimineții de vară, ce-l împrejmuia cu un altfel de zid, unul peste care nu va avea nici puterea, nici dorința de-a privi și cu atât mai puțin de-a trece, spre o lume ce-i era de-acum străină și mai ales, nu-l interesa. Pentru un moment, unul din acelea care-i păreau lui fără de sfârșit, confuzia învârteji orice gând coerent, lăsând doar panicii drumul deschis vâscos în dâra ei. Respirația i se acceleră, închise ochii și căută cu mâna liberă un reazem în stâlpul rugos al porții. Apoi simți degetele puternice care-i prinseseră aproape dureros brațul, deschise ochii, întrezări cețos conturul obrazului ce se aplecase asupra lui și se lăsă condus spre mașina staționată prudent, vreo douăzeci de metri mai jos.

- Sper că mă recunoști – auzi ca prin vis după ce se așeză, mai mult împins de pe trotuar în colțul din dreapta al banchetei din spate. Știi cine sunt, nu?

Înghiți de câteva ori în sec, cu senzația aproape fizică a toboganului de-a cărui margine trebuie să se prindă cu toată voința, ca să nu alunece. Efortul nu era doar mental, implica întreaga lui ființă. Trebuia să rămână mai întâi pe loc, să nu se lase tras în jos, să apuce o gură de aer și de înțelegere la mijlocul pantei cu alunecări pâcloase și numai după aceea să reia drumul înapoi, în cazna ce-l recupera din cioburi și-l lăsa epuizat, în coconul rănit al minții lui. Era ca înotul contra curentului în vârtejul unui râu care-l fragmenta, o încăpățânare disperată de-a se elibera și a ieși la suprafață, venind din străfundul ființei, ca un reflex al supraviețuirii. Reflexul ancestral al salvării spiritului, chiar mai puternic decât cel al trupului și uneori în pofida decrepitudinii acestuia din urmă. Un reflex ca un dar, care uimește și încântă atunci când se conservă la vârste înaintate, însă este ignorat sau fals intuit la cei constrânși să lupte de tineri cu deteriorarea precoce a minții lor, sau cel puțin cu aparența ei… O luptă inegală cu un destin potrivnic, în care invariabil pierd.

Chinul respirației sufocate de panică aproape că-i intrase cumva, în instinct. Nu și zbuciumul tăcut dus mereu acolo, în cercul din ce în ce mai strâns în jurul tâmplelor și al frunții, din care smulgea recuperând frânturi de gând, ca într-un puzzle rămas mai mereu ciuntit. Neterminat. Un gând, apoi altul și altul, mereu neîntregi, mereu amestecate și confuze.

- Mi-e imposibil să cred că nu mai știi cine sunt – repeta ca pentru el, bărbatul așezat deja în față pe locul șoferului. Deși știu cu cine am de-a face, mi-e greu să cred. Știi, sau nu?

Poate-i spunea și altceva, dar înțelegerea lui se poticnise ca un disc defect în întrebare și mai ales, în disprețul ușor agasat cu care-i fusese aruncată. Făcu un semn iritat din mână, scuturând concomitent capul. Cel de la volan mișca în continuu din buze, fluviul de vorbe nu ajungea până la el, era ca o vâltoare ce amenința de departe și asta îl scotea din minți.

- Taci – scânci și-și ascunse fruntea în încheietura brațului, cu o fereală de copil. Taci odată, taci, taci… – repetă înăbușit, fiindcă avea nevoie de un răgaz, ca să se adune.

Celălalt se opri contrariat, iar el reuși să decanteze o firavă limpezime de gând. Își amintea vag de individul pe care-l mai văzuse, chiar dacă nu-i reținuse rostul prin preajmă, dar întrebarea în sine răni fărâma de mândrie, umbra de personalitate care incredibil, mai dăinuia în el. Dincolo de curtea familiară a închisorii, e un univers în care se va simți străin, singur și mai ales, complet dezorientat – repeta un doctor, și el deținut, avertismentul de care n-avea cine să țină seamă. Iar asta ar putea avea efecte nimicitoare asupra minții sale aflate în cădere liberă, dacă nu și-o va proteja, sau nu va avea pe cineva suficient de devotat pentru a o face în locul lui. Să se protejeze el, sau cineva devotat… Vorbe de un ridicol involuntar, al căror înțeles îi scăpa cu totul.

Nu pricepea de ce se afla acolo, în mașina celui care provoca inconstant în mintea lui, asocierea automată cu cuvântul avocat. O noțiune abstractă și sâcâitoare, la fel ca multe altele - niște beculețe aprinse intermitent, impulsuri singuratice bântuind din timp în timp prin circuitele salvate, ale memoriei lui falimentare. Circuite tot mai rupte unele de altele, cu asocieri tot mai dificile, aproape imposibile. Se simțea din ce în ce mai nesigur și mai anxios în habitaclul închis în jurul lui ca o capcană, cu miros nedefinit de piele fină și parfum strident. Din tot marasmul țâșni la suprafață un gând ca o mică insulă, izolată în ochiul unui ciclon - PRIMA LUI ZI DE LIBERTATE. Sensul primei zile de libertate se închegase în creierul său ca un nucleu dur și intangibil, pentru că și-l recitase mereu, obsesiv, ca pe o mantră. Ultimă redută a unei minți în care amintirile și realitatea se estompau, se amestecau și se desfirau.

- Știu cine ești – murmură în sfârșit. Știu…

Își încleștase mâinile una într-alta sub spătarul scaunului din față, de parcă și le-ar fi vrut neobservate de celălalt. Avea din când în când mici manifestări, care puteau însemna că înțelege penibilul situației în care se află, dar nu știe cum să-l evite. Din nefericire, foarte puțini erau atenți și chiar mai puțini înțelegeau semnificația unor gesturi mărunte. Nici vorbă ca avocatul să fie unul dintre ei.

- Ești… avo..c..tul… Mend… Demend…

N-ar fi trebuit să se grăbească. De mult timp uita, confunda sau ciobea aproape toate cuvintele, îndeosebi atunci când se grăbea, deși erau cuvinte pe care ÎNAINTE le folosise și le cunoscuse foarte bine. Se întâmpla ceva ciudat – multora le știa sensul, dar le uita numele. Nu le mai putea pune alături – sens și cuvânt, sens și cuvânt… Vorbele decideau de capul lor, unele din când în când iar altele mai mereu, să se joace de-a v-ați ascunselea cu memoria lui și el se căznea penibil să le găsească, până ce simțea privirea celor din jur și renunța, umilit și învins. Alteori se ascundeau fragmentar, doar pe litere sau silabe, iar dacă se grăbea ca acum, le prindea din frânturi pe care le rânduia aleatoriu, după cum i se ițeau în memorie. Ceea ce ieșea devenea atât de greu descifrabil chiar și pentru el, încât se întâmpla să nu-și mai dea seama ce voise să spună. Adică să uite, cum decretau cei din jur.

Bineînțeles că de data asta, avocatul îl corectă imediat.

- Diamandescu! Precizarea sună ca la școala ajutătoare, între profesor și elevul său debil mintal: Valerian Diamandescu mă numesc și am bătut aproape două sute de kilometri până în târgul ăsta nenorocit, ca să te culeg din poarta pușcăriei. Știi că ai ieșit din pușcărie, nu?... Mă grăbesc să mă întorc acasă, fiindcă am o întâlnire la prânz cu un client important. N-am timp de pierdut și n-am nimic împotrivă să uiți complet de existența mea, după ce ne despărțim. Chiar m-aș bucura s-o faci – mormăi printre dinți, deși nu avea nicio importanță dacă era auzit sau nu. Începi să-ți amintești? Sunt Valerian Di-a-man-des-cu!

- Da, Valer… ian – spuse și repetă, căutând cu privirea în jur, fără să știe ce anume. Valer'rian…

Se limita la prenume. Încă știa cum să o facă, măcar din când în când. Înțelegerea propriului handicap fusese și mai nemiloasă, și mai confuză la început, când se păstrase în zone de conștiință ce pierduseră DOAR SEMNALUL de contact cu exteriorul. Un zid ridicat pe-ncet între el și restul lumii, multă vreme transparent și cu atât mai copleșitor, căci încă vedea și înțelegea aproape tot ce se întâmplă dincolo. Dincolo de capcana înfricoșătoare din care încerca disperat să evadeze. Lovea cu pumnii în duritatea surghiunului din sticlă, încerca să strige și tot atunci, la început, era de cele mai multe ori auzit și primea răspuns, chiar dacă cei din afară nu-l vedeau cu limpezimea cu care-i vedea el. Spre partea lor, zidul se încețoșase inexplicabil, cu mult mai mare repeziciune. Iar el era incapabil să le întindă mâna, să-i tragă spre sine, să-i facă să priceapă cu adevărat ce i se întâmplă. Cu cât mai răscolit pe dinăuntru, cu atât mai inert în aparența exterioară - un statut uman chinuitor ca un blestem, care-și urma cursul până la inerția totală. Treptat, pereții capcanei se opacizaseră și de partea lui, privirea-i obosise în ferestre oarbe, izolarea devenise aproape de nepătruns, contactul cu lumea de-afară, un supliciu confuz. El însuși renunțase să mai caute fisuri în zid, se ascunsese și se micise și-acum i-ar fi fost greu să mai spună cine e.

Prin calvarul DINĂUNTRUL lui se descurca așadar singur, atunci când își mai amintea că o poate face. Nu se putea baza pe ajutorul nimănui. Încă mai era capabil de mici tertipuri, cum ar fi evitarea numelor sau a cuvintelor ce puteau creea probleme. Valer'rian, în loc de Diamandescu… Asta, desigur, dacă se afla într-un moment bun, nu se grăbea și reușea cât de cât să se concentreze. Un reflex de apărare în fond, deprins mai mult intuitiv decât lucid, care pe cei din afară îi uimea, atunci când o sesizau, ca o imensă ispravă a creierului de cașcaval.

- Știu cine ești - repetă, cu o senzație aproape străină lui, ceva între triumf și ușurare.

Pronunțase cuvintele rar, cu glas scăzut și monoton, dar perfect inteligibil, performanță care deși se silea din răsputeri, îi era din ce în ce mai rar la îndemână. Celălalt ridică din sprâncene, surprins nu numai de coerența vorbelor, ci și de substratul ce vibră ciudat în urechea lui exersată. Un simțământ tulbure îl îmboldi să meargă mai în adânc și să se lămurească, dar își aminti cu cine are de-a face și i se păru sub demnitatea lui să continue conversația. Se răsuci nemulțumit în față și în timp ce-și prindea centura, făcu un semn cu capul spre acoperișul sclipind în soare al pușcăriei, ițit deasupra zidurilor ce o înconjurau. Un altfel de ziduri, reci și impersonale, între două lumi.

- Nu e recomandabil să discutăm chiar în nasul ăstora. Toată strada e împânzită de camere de luat vederi. Ești gata de drum? – întrebă, inutil.

Bărbatul înghiți greu și întrebă la rândul lui, crispat:

- Drum? Unde?... Unde mă…

Se temea instinctiv de acest individ, n-ar fi putut spune exact de ce, era un sentiment confuz, un fel de cicatrice imprimată într-o a doua natură. Ca atunci când știi că nu trebuie să-ți pui palma pe soba încinsă, deși ți-ar fi imposibil să spui când, cum, sau de câte ori te-ai fript înainte de-a învăța să te ferești.

- Acolo unde ne-am înțeles. Doar am discutat și ai fost de acord că e cel mai bun lucru pentru tine.

- Nu vreau.

- E singurul loc ce-ți poate oferi ajutorul de care ai nevoie. Te duc la sanatoriu. O să avem grijă de tine, așa cum ți-am promis, dar trebuie să ne lași pe noi să facem ce trebuie. Tu nu mai ești în măsură să…

- Nu vreau… Nu vreau la… VREAU acasă.

Izbucnirea fusese relativ inteligibilă, dar tonul devenise ascuțit și plângăreț, fiindcă se simțea amenințat și asta-l înfricoșa și-l irita în egală măsură. Tânjea să ajungă ÎN CASA LUI, nu cerea nimic altceva. De cele mai multe ori nu reușea să-și mai amintească de ce are nevoie să fie neapărat acolo. Când reușea o încercare chinuită, îl copleșeau imagini cenușii - grădini, morminte și trupuri de fum plutind printre ele. Își repetase însă de-atâtea ori, încât știa că acasă își va aminti. Trupurile vor căpăta formă… Scrisese demult în Caiet, atunci când el însuși era un altul, că trebuie să ajungă mai întâi acasă și-apoi, va ști ce are de făcut. Diamandescu nu știe, deci nu înțelege. Și insistă, fiindcă e mai puternic. Iar el nu știe cum să i se împotrivească. Și-i e frică, deși nici frica nu mai știe bine drumul spre suprafață. Rămâne la fel ca toate celelalte, blocată în interiorul lui, lăsând la vedere doar agitația incoerentă a mâinilor, a trupului, a privirii. O rămășiță de om - instabil, răvășit și pierdut.

- Ți-am aranjat internarea la un sanatoriu de specialitate, ar fi bine totuși să-ți dai și tu acordul – torcea avocatul persuasiv. Deși putem și fără acordul tău, dacă… În fine. Legea ne dă voie și-așa, și-așa. Noi vrem ce e mai bine pentru tine. Ne-am asigurat că vei beneficia de cea mai bună îngrijire posibilă. Ești așteptat, o să ai o rezervă separată, cu tot confortul posibil.

Fabula, bineînțeles, de unde atâta confort… Numai că lui puțin îi păsa ce se va întâmpla după ce le va preda coletul incomod unor infirmieri vânjoși, dotați cu cămăși de forță și siringi pline de tranchilizante, imagine cu care rămăsese probabil de prin filme noir, fiindcă altfel, stabilimentul arăta dezolant. Îl vizitase alaltăieri pentru perfectarea formelor și i se păruse mai degrabă un gulag pentru zombi, păzit de șamani dubioși. Nu că sclerozatul din spatele lui ar putea face diferența. Sincer vorbind, se săturase până în gât de povestea asta și-și înjură în gând deopotrivă partenerii și clienții, pentru care nu scotea prima oară castanele din foc de unul singur. Totuși, nu erau clienți cu care să te joci și nici poziția lui la firmă nu-i permitea să cârtească, așa că înmuie glasul și-și lăsă imaginația să debordeze. Risipă absurdă de energie, bineînțeles. Era perfect conștient că tirada lui se risipea în vînt.

- Am inspectat personal rezerva, ai telefon, televizor, grup sanitar propriu - înșiră fără reținere, că tot nu-i păsa nimănui. Ca la hotel. Și calculator. Erai expert în calculatoare, mai ții minte?... Plus un tratament de ultimă oră, niște pilule franțuzești care să te ajute să-ți revii complet. O să fii ca nou, ba chiar mai bine decât erai. Hai, fii băiat cuminte și nu ne face probleme.

Îl trata ca pe un copil idiot, fiindcă fostul pușcăriaș asta și era în concepția lui. Ridică ochii spre oglinda retrovizoare, așteptând o reacție. Cel vizat nu dădea semn că-l auzise. Părea brusc interesat de urma unui biet țânțar strivit de parbriz, o privea ușor aplecat în față, încruntat și cu buzele strânse, iar avocatul avu impresia că se resemnase sau și mai probabil, uitase despre ce e vorba. Greșea.

- Vreau acasă! Vreau acasă!

Interesul pentru soarta țânțarului pieri la fel de brusc cum apăruse. Bărbatul începu să se foiască pe banchetă, din ce în ce mai neliniștit. Căuta cu privirea în jur și repeta aceleași vorbe, în șoaptă dar din ce în ce mai distinct, ca pe o litanie ce-i pătrunsese cumva în reflex:

- Acasă… Acasă…

- Dar nu asta ne-a fost înțelegerea! Ai uitat?... Am avut o înțelegere, maniac descreierat ce ești!

La fel ca răbdarea, vocea avocatului se sparse în țăndări pe o înjurătură birjărească. Afacerea asta promitea să-i consume mai mult timp decât își planificase, că de nervi ce să mai vorbim... Un singur moment nestăpânit, apoi exercițiul îndelungat al breslei îi destinse gura într-un rictus cleios. Pronunță, de parcă l-ar fi mângâiat pe creștet:

- De ce nu vrei să bagi în căpățâna aia roasă de molii, că ai nevoie de îngrijire! Cum altfel vrei să te refaci… mintal? Și nu doar mintal. Arăți ca o epavă, doar că tu nu te vezi. Nu-ți dai seama în ce situație disperată ai fi, fără noi.

Într-adevăr, după mutra afișată, cel întrebat nu părea să-și dea seama. Sau nu-i păsa.

- Toată cheltuiala tratamentului, plus niște bani de buzunar pentru surori și infirmieri o suportăm noi - continuă, conștient că pleda fără auditoriu. Cu doctorii am aranjat deja, nu mai ai nicio obligație. N-o să-ți lipsească nimic. Cine ar da cu piciorul unei asemenea ocazii?... Și mai ales, cum crezi că te-ai putea descurca în situația ta, acasă, de unul singur?...

Un argument cu adevărat rațional, acesta din urmă. Doar un nebun ar refuza oferta, vru să adauge dar se opri la timp. Omul era într-adevăr nebun și poate nu e bine să pomenești de funie în fața spânzuratului. Sclerozat, sclerozat - dar dacă-i sare țandăra?

- O să fie bine - articulă împăciuitor.

Vorbise tare și rar, ca pentru surzi. Sau pentru idioți.

În fond, propunerea pe care i-o făceau era cât se poate de omenoasă, chiar dacă era menită să-i protejeze în primul rând pe EI. Făcea tot posibilul să-și ascundă iritarea și disconfortul, resimțite în apropierea acestui ins labil psihic, aflat la mai puțin de un metru distanță de el. Trebuia să conducă, dar era oare prudent să-i întoarcă pur și simplu, spatele?... Încercă să-și amintească ce anume spusese medicul angajat prin firma de avocatură, pentru a-l consulta și trata special pe deținutul suferind de Alzheimer. Parcă pronunțase la un moment-dat cuvântul violent în legătură cu el, dar nu-și mai amintea dacă era, sau dimpotrivă, nu era înclinat spre violență... Pe clienții lui, nu înclinarea spre violență îi interesase, ci evoluția rapidă și totuși INCERTĂ spre confuzie și uitare. Sigur că pilulele administrate de medicul lor stimulaseră evoluția în acest sens, sau măcar nu o stopaseră. Cel puțin teoretic. Totuși, nici medicul conștient de ceea ce i se ceruse și nici altcineva nu-și putea asuma răspunderea unor surprize comportamentale, în faza-n care se găsea pe moment fostul lor finanțist, bolnav de demență precoce. În pofida aparențelor și mai ales a finișului relativ comun, calvarul numit Alzheimer e prea distinct trăit de la individ la individ, ca să poată fi realist apreciat din exterior. Nimic, nici măcar golurile de memorie din creierul lui ca un schweizer nu erau bătute în cuie. Ca într-un hard-disk a cărui memorie crezi că s-a șters, doar fiindcă tu nu mai acces la ea, în creierul uman persistă fragmente de amintiri din care poți reconstitui uneori, imprimarea pe care o credeai distrusă. O parte mai mare din ea sau mai mică, totul sau nimic - specialiștii sunt încă departe de-a se pune de acord.

Prin urmare, mintea zdrențuită a celui ieșit pe poarta pușcăriei putea avea rememorări spontane, la fel de bine-venite pentru foștii săi asociați, ca un foc de artificii într-o șură cu fân. De-aici și prudența cu care deciseseră internarea lui într-un sanatoriu psihiatric, sub supravegherea aceluiași doctor de casă, care-i prescrisese și tratamentul în închisoare. Unul care nu avea nevoie de explicații pentru a pricepe cum stau lucrurile și pe care nu se bazau pentru prima oară.

- Vreau acasă – repeta cu obstinație bărbatul și brusc, avocatul înțelese ce-i rămânea de făcut.

Nu era nici prudent, nici productiv să parlamenteze cu o minte sclerozată și în niciun caz aici, în drum. În fond, el avea un mandat limitat, dincolo de care n-aveau decât să se descurce alții. Întoarse foaia calm și minți, fără să clipească:

- Perfect, o să revii împreună cu mine în A. Nimeni nu te obligă să te internezi, dacă nu vrei. O să te duc direct acasă. Te rog să te liniștești!

Nu primi niciun răspuns, pe chipul omului nu se putea citi nicio reacție, niciun fel de ușurare sau de satisfacție și se întrebă dacă stratagema lui n-a fost inutilă. Dacă insistența de a merge acasă nu era o formulă repetată automat de un dement, incapabil să mai priceapă cu adevărat măcar noțiunea de casă în sine.

- Te-ai liniștit? Putem pleca?

Cel întrebat continua să nu răspundă și după un moment de ezitare, avocatul se întoarse spre volan și porni motorul, urmărindu-l din când în când prin oglinda retrovizoare.

Bărbatul stătea încordat, cu umerii ghemuiți de parcă ceva rău stătea să se abată asupra lui. Ai fi zis că e gata s-o rupă la fugă, dacă ar fi știut încotro și mai ales, dacă l-ar fi ascultat picioarele. Se simțea ca un animal încolțit, cu instinctul ascuțit de spaime - căuta sau aștepta ceva nedefinit, o intervenție dinafară care să-i depășească neputința. Se răsuci ca împins de un arc, atât de brusc încât se dezechilibră aplecându-se peste sacoșa de plastic, pe care avocatul i-o aruncase la picioare, ca să nu murdărească bancheta. Scotoci cu mâinile tremurând, până reuși să tragă afară un caiet ordinar, cu coperți de vinilin atât de uzate încât culoarea se topise într-un vinețiu mat, plin de amprente ciudate. Nu îl deschise, era multă vreme de când nu-l mai deschidea, fiindcă nu-l mai putea citi. Îl apucă disperat cu ambele mâini și îl lipi de piept, apăsându-l cu degetele încleștate, ca aninate în marginea coperților. Ținea pleoapele strânse și mișca buzele într-un murmur de neînțeles, cadențat, marcat de inspirații profunde, zgomotoase. Rămase mult timp așa, într-un mic balans ritmic înainte și înapoi, recitându-și mantra cu ochii închiși, ca pe o rugăciune ce-l recompunea cumva, întrucâtva, pe dinăuntru. Iar efectul fu aproape metafizic în stranietatea lui – alungă singurătatea sau măcar senzația ei și mai ales, reașeză spiritul lui șontorog în matrița unui rost. Dădu sens unei rămășițe dintr-o viață, ale cărei urme păstrate în ființa lui le pipăia și se rătăcea, fiindcă nu mai știa să le deslușească.

- Trebuie să ajung acasă – pronunță sacadat, cu gura încleiată de sete, dar atât de apăsat, încât avocatul ar fi putut jura că omul din spatele lui era aproape normal.

- 2 -

(din Jurnalul deținutului Anton Călian, a 197-a zi)

"… Bunica mea - deci și a ta - a trăit 64 de ani. Cu mult timp înainte să-și dea sufletul, eu îi devenisem complet străin și-mi amintesc spaima cu care mă ascundeam pe după mobilele din casă, atunci când o auzeam strigând din răsputeri Cine ești? Pleacă de lângă mine!… Sau Ajutor, vrea să mă omoare!, ori de câte ori fetele ei, adică mama sau mătușa mea încercau s-o ajute, iar ea se ferea de ele aruncând cu ce-i venea la îndemână, inclusiv farfuria cu mâncare. Eram deja la liceu și destul de des prin preajma mamei, când sora ei s-a prăpădit cu ceea ce medicii au numit o demență precoce. Despre mama, cunoscuții au spus că devenise un pic ciudată după atâtea greutăți și nu-i de mirare că obosise să mai lupte cu viața, deși nu depășise 55 de ani. La ea, boala abia dăduse primele semne, dar spaima moștenirii de familie o marcase și în ultimul ei an se izolase de lume. Era depresivă și doar eu și medicul nostru am înțeles cum de țâșnise în plină zi pe poarta casei, pentru a nimeri așa cum era, în cămașă de noapte și papuci, ciufulită și agitată, direct sub roțile unui camion ce hurducăia pe stradă. N-o să aflu niciodată dacă accidentul a fost întâmplător, sau… Poate e mai bine că nu știu. A murit după câteva ore la spital, iar eu am devenit pentru prima oară perfect conștient de ceea ce m-ar putea aștepta. Sună ca un stilet înfipt în ceafă - Alzheimer. În neamul meu se dezlănțuie precoce, ca un infant prodigy. Și totuși, atunci speram că pe mine mă va cruța. O aveam pe Anamia, aveam un copil, doream prea mult să trăiesc, să rămân un om întreg, să nu le fiu nicicând povară. Acum nu mai am nimic și nu mai doresc nimic.

Ba da - sper să ajung cândva acasă și SĂ NU UIT. … "

***

- Ce-i cu terfeloaga aia, pe care o strângi cu atâta patos la piept?

Avocatul șofa urmărindu-l din când în când prin oglinda retrovizoare, iar vocea trăda mai mult lehamite și dezgust, decât o curiozitate reală. Distinse venind din spatele lui un soi de bolboroseală, din care nu înțelese nimic și nici nu fu sigur că-i era adresată, așa că nu insistă.

Bărbatul deschise ochii, așteptă să se desfire ceața de dindărătul lor și sprijini caietul într-o muchie pe genunchi, ținându-l tot cu ambele mâini, dar cumva ferit de zeflemeaua indiscretă a omului din față. Mașina pătrundea în goană prin ceea ce alții numeau Viață, în desfășurarea ei mărunt cotidiană. Un timp, privi fără să recunoască peisajul aproape rural al străzilor de periferie, pe care se strecurau sub viteza normală, făcând slalom printre gropi. Nici n-ar fi avut ce recunoaște – nu străbătuse localitatea decât o singură dată, în dubă, în drum spre închisoare. Trecură pe lângă o biserică zugrăvită complet în alb, cu aer solemn și stingher, ca toate acele biserici cu ușile închise prevăzător în afara programului. În prelungirea ei se zăreau crucile de lemn ale unui cimitir sărăcăcios și pustiu. O imagine care-l copleși dintr-odată, în aceeași măsură amintire și presentiment, un abur cenușiu din care se ițeau cruci și morminte ce nu existau, sau despre care nu-și amintea cui aparțin, dar pe care într-un fel sau altul, le târa legate cu lanțuri de picioare. Crucile fără nume erau coșmarul lui repetat, o povară nebuloasă ce-l apăsa și îl rodea pe dinăuntru. Îi apăreau în vis, sau ca acum, prin fața ochilor deschiși, agitate de strigoi cu ochii plânși, fără odihnă.

Își auzi numele ca pe-un ecou cu reverberații inverse, crescând în loc să se piardă, pe măsură ce se apropia de el. Crucile se topiră în aburul cenușiu care se desțesu la rându-i, lăsând o rază de lumină să străpungă prin pojghița ce-l despărțea de lumea reală. Nu încercase niciodată să încadreze-n tipare temporale, perioadele desprinderii totale de realitatea din jur. Nici măcar la început, când era încă terifiant conștient de existența lor. Nu se gândise, nu se simțise în stare și la urma-urmei, la ce i-ar fi folosit să le măsoare cu timpul convențional al lumii? Cum să suprapui alunecarea fără sfârșit în tine însuți, peste doar câteva momente din timpul altora?... Universul care-l absorbea era atemporal și impersonal - populat din când în când de măști, caricaturi grotești ale unor actori din viața pe care și-o amintea vag. Univers copleșitor și terorizant, în care orice formă, inclusiv ființa lui era doar fum, iar el nu se putea agăța de nimic. Într-o zi va uita complet, sau nu va mai avea putere să se zbată, pentru a evada din hăul care-l absorbea. Atunci, universul său va deveni impenetrabil, iar captivitatea definitivă, lepădând lumii reale doar o coajă nevolnică, mută, areactivă. O expresie a conceptului medical de legumă și nimic mai mult… Desigur, e vorba de o lume impenetrabilă și dintr-un sens și din celălalt, prin urmare medicii spun și ei ce cred de-acolo, din lumea ce le e accesibilă. Sau ce le arată aparatele lor ultrasofisticate, ce pot spiona și măsura orice colțișor, în afara unuia singur, care se numește Spirit. Sau Conștiință. Sau poate Suflet… O entitate stranie, despre care nici ei nu știu exact unde se ascunde și cum, sau dacă se poate pierde vreodată, definitiv.

Mașina se oprise și staționa lângă trotuar, probabil în centrul orașului, deoarece strada era plină de magazine și mici localuri deschise și părea destul de animată. Un murmur de fond împânzit de claxoane, exclamații, râsete, sau câte un lătrat scurt… Bărbatul nu reacționă la vacarm, în schimb se sprijini de portieră, apropie fața de geamul deschis și trase cu nesaț în piept aroma de cafea și aluaturi fierbinți. Avocatul se afla în fața portierei, cu câte un pahar de plastic în fiecare mână și două punguțe cu covrigi, ținute între degetele de la stânga și dreapta, ca și când i-ar fi oferit o alegere.

- N-avem timp de mai mult – spuse ca un fel de scuză și fiindcă el privea fără să știe ce să facă, îi întinse unul dintre pahare și o pungă în care erau doi covrigi aurii. Ține drept paharul, nu cumva să-l verși! - se răsti, nemulțumit fără motiv. Ai grijă să nu pătezi bancheta și să nu faci fărâmituri! Ne-am înțeles?

Avocatul așteptă câteva momente lângă portieră, privind la cel dinăuntru cu un aer indecis, reticent, alarmat de posibilele urmări ale propriei mărinimii. Își privi ceasul, constată că era-n întârziere și înconjură agasat mașina, ca să-și reia locul la volan. Privi în oglinda retrovizoare, surprins că pe bancheta din spate nu se produsese nicio catastrofă. Încă. Oricum, după escapada asta își va supune mașina la un spălat intensiv, mai ales pe dinăuntru.

Bărbatul în schimb, se lăsă prins de ineditul momentului. Apucă paharul și sorbi lacom din cafea - nu mai era chiar fierbinte și avea gust sălciu de îndulcitor, dar el nu simți decât aroma, inundându-i nările și palatul gurii. A doua înghițitură o savură cu o senzație tulbure de desfătare, închise ochii și schiță un zâmbet timorat, fiindcă înăuntrul lui, bucuria de orice fel amorțise demult. Tânjea mai mereu după cafea, greu de spus dacă numai ca reminiscență a unui vechi obicei, sau întrucâtva conștient de faptul că aceasta-l ajuta să se concentreze și-i dădea o vagă senzație de mai bine. O confirmase și doctorul închisorii, care avusese totuși grijă să adauge că abuzul era contraindicat, îmbunătățirea memoriei și a altor facultăți mentale fiind doar superficială și pe termen scurt. De parcă pe el l-ar mai fi interesat ceva profund și pe termen lung… Sfârși cafeaua din câteva sorbituri, tremurând de dorința de-a mai bea una. Îi întinse avocatului paharul gol și clipi nedumerit, ca un copil frustrat, când acesta i-l luă din mână și aruncă neglijent toate ambalajele prin geamul lateral deschis, răsuci cheia în contact și porni motorul. Deschise gura să spună - Mai vreau cafea, dar în loc de asta, articulă strident, ca dintr-un patefon defect:

- Nu pe jos. Nu e voie. Nu e voie. Nu e voie…

Avocatul se răsuci uimit spre el și repetă de două-trei ori, cu glas subțiat în crescendo – Ce-ai zis?!..., dar nu obținu niciun răspuns. Reacția bărbatului la gunoaiele aruncate pe stradă erupsese instinctiv și se prăbușise instantaneu înapoi, în văgăuna personalității lui rătăcite. Nemulțumirea că nu-și primise cea de-a doua cafea persistă însă mocnit, până ce descoperi covrigii abia scoși din cuptor, rămași alături, în punga de pe banchetă. Își înfipse dinții în coaja crocantă a unuia din ei, închise ochii și alunecă pe inelul rotund, ca într-un carusel ce-l arunca în toate direcțiile. Nu era prima oară când mirosuri sau sunete, altădată familiare îl readuceau în lumea pe care o pierduse. Revenea în trecut fără să-și dea seama cum și fără să spere dinainte că i s-ar putea întâmpla, de vreme ce speranța în sine era o plăsmuire ambiguă, mai degrabă patetică și iluzorie. Lucruri mărunte – covrigi frumos rumeniți, refrenul unei melodii din anii '80-'90, ce răzbătea prin ușa deschisă a unei cârciumioare, bluza înflorată a unei femei cu păr lung, negru, ce-i amintea uneori clar, alteori vag de o altă femeie cu păr lung, negru, al cărei nume și-l amintea, sau nu… O florăreasă cu fuste crețe până-n pământ, cu coșurile ei de trandafiri și garoafe pe jumătate ofilite și miros pătrunzător, ușor fanat… Razele soarelui sclipind prin frunzișul copacului ce mărginea șoseaua și maidanezul posac ce-și făcea de lucru prin jur… Imposibil de descris cum se reflectau toate astea în mintea lui și cum îl proiectau înapoi, în trecut, fiindcă nu revedea IMAGINEA unui moment ci retrăia într-un amalgam inefabil, doar SENZAȚIA lui. Prezența unei femei și a unui copil - uneori fetiță, alteori băiețel - nu era fotografică, era o amăgire sau dimpotrivă, chintesența unor ființe recompusă din sunet, parfum și culoare, așa cum i se imprimaseră în subconștient, dincolo de memoria clasică pe care o pierdea. Chiar amăgire să fi fost, ar fi dat orice s-o poată păstra veșnic, dacă ar fi știut cum. Dar nu știa. Venea și pleca după legi care pe el îl copleșeau.

Avocatului, cafeaua i se păruse pe drept cuvânt, execrabilă. Aruncase paharul pe jumătate plin, iar acum străbătea centrul orașului cu o iritare crescândă și în viteză de melc, fiindcă toți localnicii păreau a avea treabă doar pe partea opusă a trotuarului pe care se aflau, traversau năuc dintr-un sens în altul și nimeni nu respecta vreun semn de circulație. Un șmecher scrâșni periculos din frâne chiar lângă el și-i rânji dinadins, ambalând agresiv motorul și sfidând dintr-un Renault de 12 ani, limuzina lui de ultimul tip. Fițe de neam prost!

Pe bărbatul de pe bancheta din spate, asemenea șicane îl lăsau rece. Ușor înviorat de cafeină, mesteca bucăți mici de covrig culegând fiecare fărâmitură, în timp ce se uita pentru prima oară cu oarecare interes în jur. La un moment-dat, i se păru familiar un parc de cartier pentru copii, dar toate parcurile astea seamănă între ele. Și un magazin din acelea mari, cu etaj, păcat că uitase cum le zice. Dar și astea seamănă între ele, mai ales în provincie - își spuse și simți aproape fizic satisfacția acestui raționament simplu, ca și când ar fi tatonat lumea largă din vârful piciorului. Doctorul închisorii ar fi fost mai prudent - uneori, șocul unei schimbări majore cum ar fi trecerea din țarc direct în pădure - îl putea însufleți pe moment. Efectul asupra minții lui putea fi aparent benefic, dar rămânea efemer.

Privirea îi alunecă-n diagonală, spre stânga și se trezi studiind ceafa, umerii, profilul omului din fața sa. Bondoc slăninos, 50 de ani trecuți, arborând aerul unei juneți tomnatice cu atât mai ridicole, cu cât era mai dizgrațios ca mascul. Dar la urma-urmei, asta nici nu era vina lui. Simțeai bădărănia prost ascunsă, dâra unsuroasă, alunecoasă, parșivă din fiecare gest - și poate că nici asta nu era vina lui. Bărbatul îl privea de parcă l-ar fi văzut cu adevărat pentru prima oară și în același timp, că adulmecă miasme familiare. Explicabil, de vreme ce avocatul îl vizitase din când în când, în închisoare. Gradul lui de percepție era mai mult instinctiv decât obiectiv, așa că-i greu de spus ce anume sesizase el față de un observator lucid, sau în ce măsură-și formulase un gând concret. Nimeni nu va afla vreodată dacă încercase și mai ales, reușise să suprapună frânturi de amintiri, peste înfățișarea de azi a fostului său coleg de liceu, Valerian Diamandescu poreclit Văleu, deși el tânjise în secret după diminitivul Val, sau măcar Vali. Probabil că bărbatul nici nu-și mai amintea acea perioadă de adolescență, peste care și celălalt trecuse convenabil și definitiv, cu buretele. La prima vedere, părea mai degrabă fascinat de broboanele de sudoare atârnând de gușa durdulie, scurse de pe frunte și obraji cu urme ca niște dungi lipicioase, sub fluxul slab al aerului condiționat. Instinctul lui șlefuit trebuie să se fi lăsat oricât de vremelnic, biciuit sub tăria cafelei, de vreme ce-i atrase atenția costumul lejer, din stofă de mătase, pe care legănatul mașinii o vălurea în nuanțe de gri deschs. Avocatul își aruncase haina pe scaunul din dreapta și rămăsese într-o cămașă tot din mătase, de un verde crud, tineresc, descheiată la gât și fără cravată. Era mai mult decât lejeră pe torsul lui și cel puțin când ședea, reușea să ascundă din pântecul revărsat peste curea.

Bărbatul se aplecă ușor în față ca atras de un magnet și pipăi ușor, cu degetele tremurânde, țesătura din mătase gri a hainei. Avocatul întoarse capul vexat și el tresări vinovat, își retrase mâna ca ars și încremeni, aplecat spre intervalul dintre scaune. Fixă fără să vrea picioarele șoferului, încălțate într-o pereche de mocasini crem, fără ciorapi și când îi zări pulpa butucănoasă, ca o halcă de seu ițită albinos de sub manșeta sumeasă, mintea lui plină de clișee tulburi înregistră țopârlănia ascuțit, neverosimil. Ca pe o jignire personală venind dintr-un timp ce nu mai prețuiește pentru nimeni, nimic și face cu atât mai de neînțeles reacția angrenajului gripat, din bietul său creier ciuruit. Iritarea se strecura și creștea în el ca o jivină, umflată din propria-i umoare fără o justificare rațională, între mirosul pătrunzător de colonie ce îmbibase habitaclul și ghiulul țipător de pe inelarul grăsuliu al avocatului. Continuă să-l studieze cu aviditatea mai degrabă mașinală decât deliberată, a rarelor momente în care percepția lui se apropia de universul interzis, de dincolo de zid. Și-atunci, se întâmplă ceva… Deveni brusc și dramatic conștient de faptul că nu-și amintea practic nimic despre omul pe care-l observa, dar că nu ceea ce observa era important, ci simplul fapt că PUTEA să o facă. O senzație șocantă, ca o izbitură-n plină față ricoșând asupra geamului opac ce-i izola mintea, crăpându-l pe-ncet și lăsând lumina să treacă dintr-o parte într-alta, chiar dacă în același joc echivoc, de-a v-ați ascunselea. Fu surprins