Profesoara

De Cornelia Tamas

Ieşiră în hol şi Marcella deschise o altă uşă. Camera asta era total diferită de prima. Era plină de machete, planşe, carioci şi creioane. Arăta mai mult a atelier.
— Arată a atelier. Îmi place mai mult prima.
— Nu te-a întrebat nimeni dacă-ţi place; şi-ţi place pentru că ăla e nivelul tău intelectual.
— Ce vrei să spui cu asta?
— Eşti un incult şi lumea inculţilor e limitată.
— Să ştii că în liceu aveam numai note bune; maxime, chiar.
— Aveai, pentru că ţi-a cumpărat taică-tu profesorii.
— Nu i-a cumpărat pe toţi.
— Aşa-i. Pe ăia pe care nu i-a putut cumpăra i-a ameninţat. Şi nu vorbesc de liceu, vorbesc de facultate.
— Facultate? Facultatea e pentru săracii care vor să devină bogaţi. Eu sunt deja bogat.
— Dar eşti sărac cu duhul. Cred că ai înţeles ce am vrut să îţi arăt. Nu eşti potrivit pentru fata mea. Chiar dacă nu m-aş opune eu, nu i-ai fi pe plac ei. E timpul să ieşi să cunoşti alte fete.

• Limbă: Română
• Editor: Cornelia Tamas
• Data lansării: 3 dec. 2015
• ISBN: 9781311647245

Previzualizare carte

CAPITOLUL 2

Săptămânile următoare trecuseră fără evenimente notabile. Nazar nu se mai îmbătase sau, dacă o făcea, avea grijă să nu-l vadă nimeni. Într-o noapte, rămase fără apă minerală. Îşi făcuse un obicei din a bea apă minerală de când stătea aici şi de când nu mai bea aşa de mult alcool. Se gândi să se ducă în casă şi să ia o apă. Marce ȋi spusese foarte clar că nu vrea infractori în casa ei, dar el nu era unul; din cauza incompetenţei sale taică-su nu îl implicase încă în afaceri. Câteodată tot răul e spre bine. Şi îi mai spusese că va avea voie să vină la cină numai când o să merite, dar acum era trecut de unu noaptea şi se ducea doar în bucătărie să ia o sticlă de apă; doar nu era să moară de sete. Îşi făcu curaj şi se duse. Se opri în faţa uşii şi zise cu voce tare în faţa camerei: „Bună, Marce! Am rămas fără apă şi mă duc să iau o sticlă! Plec imediat! "Era aproape sigur că doarme, dar că o să vadă mâine că lipseşte o sticlă. Femeia asta era obsedată de securitate; avea atâtea camere de luat vederi, mai ceva decât la Pentagon. Fu surprins să vadă că uşa se deschise după ce apăsă mânerul; totuşi, nu-l trata ca pe un paria, lăsase uşa deschisă. Se întrebă dacă îl testa cumva, dacă îl lăsase intenţionat fără apă. Intră fără să facă zgomot şi păşi spre ce părea a fi o bucătărie. Era o veioză aprinsă. Ea era trează. Strigă înainte să ajungă în încăpere:

— Marce, eu sunt!

Când intră în încăpere văzu un păr lung şi negru aplecat în frigider. Când ajunse la câţiva paşi, fata îl auzi şi se întoarse; avea în mână o cutie cu lapte care îi căzu pe jos.

Era atât de frumoasă! Avea ochii albaştri ai Marcellei şi trăsăturile ei, doar că era brunetă, nu blondă. Avea până şi încheieturile ei mici.

Fata începu să caute o cârpă să şteargă laptele. Nazar văzu lângă el un sul de hârtie, pe care îl înşfăcă şi începu să şteargă. Ştergea pe jos! Nici asta nu-şi amintea să mai fi făcut vreodată; oare asta era dragostea? Îl izbise deodată? Între timp, fata găsise o cârpă şi acum amândoi ştergeau laptele de pe gresie, privindu-se în ochi. Rămaseră aşa un timp, până ce Nazar îşi veni în fire şi se prezentă.

— Eu sunt Nazar, oaspetele vostru, şi am venit să împrumut o sticlă de apă; am rămas fără.

— Gabriella!

— N-am vrut să te deranjez, am crezut ca dormiţi toţi.

— Am rămas să-mi termin un proiect; la sfârşitul săptămânii am o prezentare şi am rămas în urmă. Vrei să vezi?

— Dacă vreau să văd?

— Da. Uite! Şi îi arătă cu degetul masa luminată de veioză.

Se îndreptară amândoi înspre ea. Gabriella se duse pe partea cealaltă şi începuse să-i descrie ce se afla acolo. Era o machetă şi ea era studentă la Arhitectură. Trebuia să construiască casa visurilor ei şi construise chiar casa în care trăia. Când Marcella le zisese că o să se mute la casă, le spusese ei şi lui Jose că pot să deseneze căsuţa pe care şi-o doresc. Când o construise ţinuse cont de dorinţele lor. Asta se ȋntâmplase ȋn urmă cu zece ani. Şi de atunci se hotărâse să fie arhitectă. Să desenezi ceva şi oamenii să construiască după desenele tale, ce poate fi mai frumos?

Acum Nazar înţelese de ce Marcella era atât de dură: ca să-şi protejeze copiii. Şi din moment ce numai de zece ani stăteau la casă, asta însamna că nu fusese bogată din naştere; îşi făcuse singură banii. Începea s-o placă, până la urmă era umană.

Ar fi stat acolo o veşnicie.

— Vrei să vii să-ţi arăt ce am desenat eu atunci? Camera mea. E toată producţie personală.

Să vorbească în bucătărie, noaptea, sub atâtea camere de filmat cu fata ei era una, dar dacă ar fi urcat să-i vadă camera, Marcella l-ar fi sufocat în somn; nici vorbă.

— Nu cred ca mama ta ar fi de acord.

— Mama mea e mândră de mine şi de camera mea, de ce spui asta?

Săraca fată, era aşa naivă... nici n-ai fi zis că e fata Marcellei, patroana celui mai mare cartel de droguri din Spania. Oare ştia cu ce se ocupă mama ei?

— Uite, las’ că o să mi-o arăţi altă dată; acum trebuie să-ţi termini proiectul.

— Da, ai dreptate. Mai ai nevoie de altceva în afară de apă? Să-ţi fac un sandvici?

Ar fi mâncat şi spanac numai să mai stea cu fata asta, dar ceva îi spunea să nu sară calul.

— Nu, mulţumesc, nu mi-e foame.

— Poate vii vreodată să joci Scrabble cu noi.

— Scrabble? Jucaţi Scrabble?

— Da, sigur, în fiecare seară.

Ce interlopi joacă Scrabble? Oare era investigatoare sub acoperire?

— Mulţumesc, dar nu ştiu să scriu în spaniolă, de-abia am învăţat să vorbesc.

— O, aşa-i! Şi feţişoara ei se întristă.

— Dar promit să învăţ! Poate într-o lună, două...

— Serios? Ai face asta pentru mine?

Ar fi făcut mai multe pentru ea; şi-ar fi pus chiar şi viaţa în pericol, ceea ce nu era chiar exclus să facă având ȋn vedere comportamentul mamei fetei.

Îi aruncă un ultim zâmbet, îşi întipări în memorie faţa ei, luă apa şi plecă. Se duse în căsuţa de oaspeţi şi începu să viseze cu ochii în tavan. Oare Marcella l-ar fi lăsat să se căsătorească cu fata ei? Dar balanţa înclină mai mult spre nu decât spre da. Dar dacă ar fi făcut tot ce voia ea? Până acum o evitase cât mai mult; de mâine avea să-şi schimbe strategia, avea să încerce să-i intre pe sub piele. Doar el era Nazar; nu trebuia să-şi pună la îndoială capacităţile. Şi dacă nu făcuse nimic notabil în viaţa până acum, poate că ăsta era motivul: să înceapă de acum înainte.

A doua zi se trezi la şapte şi jumătate. Pusese ceasul să sune. La opt fix, când Marcella se pregătea să iasă pe poartă, apăru în spatele ei.

— Hei, Marce! Ce program ai azi? Pot să vin cu tine?

— Şi să faci ce?

— Ce ştiu eu? Să te ajut la ce faci tu.

— Ce crezi tu că fac?

— Numeri sacii cu droguri?

— Eşti mai prost ca noaptea!

Acum îi părea rău că nu se implicase în afacerile tatălui său; un pic de experienţă nu i-ar fi stricat.

— Astăzi să faci o listă pentru aprovizionare. Şi să treci cantităţi duble ca să nu mai rămâi fără.

Ştia. I-o fi zis Gabriella? Dacă voia să se înţeleagă bine cu femeia asta trebuia să fie sincer. Îşi aduse aminte ce ȋi zisese ea copilaşului cu cheia. Şi mai ştia şi că o greşeală recunoscută e pe jumătate iertată.

— Am cunoscut-o pe Gabriella aseară.

— Vrei să zici azi-noapte.

— Da. Azi-noapte. Ţi-a spus?

— Nu. Am văzut pe camere.

— Deci ai văzut că nu am exagerat cu nimic.

— Ăsta e motivul pentru care mai eşti încă în viaţă.

Marcella nu putea să ucidă; un mare defect în lumea interlopă. Dar ca să compenseze astfel de lipsuri angajase mercenari full-time. Nu se ştia să fi comandat vreo crimă până atunci, şi asta pentru că lumea evita să o supere. Şi era cunoscută ca fiind o fiinţă rezonabilă. Dar dacă ar fi fost cazul, nu ar fi ezitat să-şi pună gorilele la treabă. Spera să nu fie el primul crucificat.

— Ştii, Marce, m-am gândit să învăţ să scriu în spaniolă. Ai putea să-mi faci rost de un profesor?

Marcella ştia foarte bine de ce voia acest ignorant peste noapte aşa ceva, dar nu s-ar fi pus niciodată în calea progresului intelectual.

— O să-ţi trimit pe cineva. Să fii acasă azi.

Plecă fără să-l salute. Nu se obosea cu astfel de politeţuri ȋn ceea ce-l privea.

Se întoarse acasă la ora 17.00 şi îl chemă pe Nazar în casă. Voia să-i arate ceva.

— Da, Marce! M-ai chemat? Am ajuns să merit să cinez cu voi?

— Nu. Ai vrut să vezi camera fetei mele. Am să ţi-o arăt.

— Nu eu am zis că vreau s-o văd, ea a vrut să mi-o arate.

— Vino după mine.

Merseră unul în spatele celuilalt; urcară la primul etaj, după care mai urcară un etaj şi de acolo intrară în aripa stângă. Aripa asta trebuia să fie a Gabriellei şi cea din dreapta a lui Jose. La primul etaj locuiau probabil stăpânii casei. Marcella deschise o uşă şi îl pofti înăuntru. În spatele uşii era o cameră de toată frumuseţea, pe care orice copil şi-ar fi dorit-o: un dulap în formă de ursuleţ, altul în formă de alună şi patul în formă de scoică. Pe un perete, lângă geam, era lipit un desen făcut de o mână de copil: doi copii şi doi adulţi ţinându-se toţi de mână. Probabil că-l făcuse atuncicând se mutaseră. Desenul era ȋncadrat într-un cerc.

— Ce-i cu cercul ăla acolo?

— Gabriella m-a auzit spunând că cercul e singura figură perfectă din univers şi că simbolizează fericirea eternă. De fiecare dată când le făceam câte un cadou le desenam un cerc pe el. Cercul a rămas simbolul nostru.

Fericire eternă? Fata asta fusese mai complexă la opt ani decât era el la douăzeci şi doi. Poate ar fi bine să încerce să şi-o scoată din cap.

— Şi acum hai să-ţi arăt camera în care stă acum.

— Nu mai stă aici deloc? O ţine doar de decor?

— Mai doarme câteodată, când vrea să se alinte. E foarte copilăroasă; n-aş vrea să profite cineva de asta şi să mi-o rănească.

Era clar la cine se referea. Cineva-ul acela era chiar el, Nazar.

Ieşiră în hol şi Marcella deschise o altă uşă. Camera asta era total diferită de prima. Era plină de machete, planşe, carioci şi creioane. Arăta mai mult a atelier.

— Arată a atelier. Îmi place mai mult prima.

— Nu te-a întrebat nimeni dacă-ţi place; şi-ţi place pentru că ăla e nivelul tău intelectual.

— Ce vrei să spui cu asta?

— Eşti un incult şi lumea inculţilor e limitată.

— Să ştii că în liceu aveam numai note bune; maxime, chiar.

— Aveai, pentru că ţi-a cumpărat taică-tu profesorii.

— Nu i-a cumpărat pe toţi.

— Aşa-i. Pe ăia pe care nu i-a putut cumpăra i-a ameninţat. Şi nu vorbesc de liceu, vorbesc de facultate.

— Facultate? Facultatea e pentru săracii care vor să devină bogaţi. Eu sunt deja bogat.

— Dar eşti sărac cu duhul. Cred că ai înţeles ce am vrut să îţi arăt. Nu eşti potrivit pentru fata mea. Chiar dacă nu m-aş opune eu, nu i-ai fi pe plac ei. E timpul să ieşi să cunoşti alte fete. Am vorbit cu doi dintre oamenii mei, care sunt de vârsta ta, să facă pe ghizii cu tine. La 10 să fii gata; vor veni să te ia în oraş.

După ce spuse asta coborȋ un etaj, ca şi cum el nu ar fi fost acolo, şi închise o uşă în urma sa. Îl lăsă iar fără nicio vorbă de rămas-bun. Trebuia să se fi obişnuit deja. Aproape se întreba dacă o să se mai poată obişnui cu tratamentul din Kiev; acolo oamenii ştiau să-şi respecte şeful. Sau pe fiul şefului; era totuna pentru el.

Nazar se duse din nou în căsuţa de oaspeţi şi îşi desfăcu o bere. Luă un pahar şi turnă în el. Stătu aşa, nemişcat, şi medită. Fără să îşi dea seama, se duse la frigider, desfăcu o sticlă de apă şi începu să bea. Apoi văzu paharul cu bere pe masă şi-şi aminti de ce şi-l turnase: ca să-l bea; dar acum nu-i mai trebuia. Începuse să bea din ce în ce mai multă apă de când era aici; să bei singur n-are niciun haz. Şi să bei în casă iar n-are niciun haz.

Schimbă trei rânduri de haine până să fie gata. Oare ce gusturi aveau spanioloaicele? Avea să afle în curând. În cele din urmă, optă pentru blugi cu un tricou mulat alb şi fără nimic la gât. Voia să fie casual. Se uită în oglindă. Arăta destul de bine. Era chiar bine făcut.

La ora 10:00 fix se deschise poarta şi un chel îi făcu semn de după poartă să iasă. Nu avea voie să intre în curte, îşi aminti. Ce fiinţă ciudată era Marcella asta, aproape extraterestră! Se parfumă a doua oară şi ieşi. Locul din faţă era ocupat, aşa că trebui să se urce în spate. Altă lipsă de respect. Avea de gând să le zică el vreo două în ziua în care avea să plece. Văzuse că nimeni nu-l lua în seamă, aşa că se decisese să stea pe burtă; nu voia să-şi înrăutăţească situaţia dacă avea de gând să nu înnebunească în ce mai rămăsese din cei doi ani, adică un an şi nouă luni. Până la club nimeni nu vorbise cu el; cei doi vorbeau şi râdeau în faţă ca şi când el ar fi fost inexistent. Dacă ar fi văzut tăticul lui asta... Începuse să-i fie dor de el. Doi ani... Cine scornise durata asta? De ce nu putea fi vorba doar de şase luni? Nu se mai îmbătase, de fapt făcuse asta o singură dată, dar nu se pune, şi nu se mai bătuse cu nimeni de când era aici. Fusese aproape bătut de Marcella, o femeie. Se degradase în ultimul hal. Dacă ar fi avut berea de pe masă la el, ar fi băut-o dintr-o înghiţitură.

Ajunseră la club. Acelaşi la care fusese şi el în urmă cu două luni şi jumătate. Dar acum avea şi maşină şi bodyguarzi, iar aceştia trebuia să aibă şi bani la ei. Sau să fie consumaţia din partea casei. Se întrebă o secundă dacă nu cumva era clubul Marcellei. După ce intrară, cei doi se aşezară la o masă. El îi urmă. O fi normal să mergi în şir indian în ţara asta? Nu apucă bine să se aşeze că însoţitorii lui făcură un semn şi masa se umplu de fete. Ura! Ca în Kiev. Îi fură prezentate patru fete. Îşi alese una dintre ele. Era slabă, nu foarte înaltă şi cu nişte ochi negri, mari. Toată seara băură şi dansară. Era euforic. Lucrurile mergeau spre bine. Petrecură până la şase dimineaţa. La ieşirea din club unul din bodyguarzi îi dădu o bancnotă de o sută de euro şi o

Recenzii pentru Profesoara

[zmeult · Evaluare: 5 din 5 stele]

O carte citita pe nerasuflate. Subiectul de actualitate. Recomand cu drag.