Eu, păcătosul

De Andreea Albu

Fața urâtă a prostitiției prezentată sub forma unei povești controversate, adevarată pe alocuri, în care iubirea se întrepătrunde cu ura, bucuria cu suferința, binele cu răul și în care, în final, până și cel mai inocent înger constată că a păcătuit.

• Limbă: Română
• Editor: Andreea Albu
• Data lansării: 19 nov. 2017
• ISBN: 9781386010838

Previzualizare carte

Cartea I : Maria

CAPITOLUL 1 : ÎNCEPUTURI

AUTOBUZUL ERA PLIN de oameni, toți triști și obosiți ca și mine după o zi lungă și urâtă. M-am uitat în jur și am privit plină de speranță la chipurile oamenilor; dacă măcar unul râdea atunci seara mea era salvată, însemna că încă mai există fericire pe lume și eu aș mai fi putut să sper.

Era ora 22.00. Eu iar am întârziat la cină, iar am uitat să îmi cumpăr sana, Petrei coca-cola și băieților bere. Andrei urma să se strâmbe puțin la mine și la doleanțele mele și vă sfârși în camera lui – evident după ce trântește plin de atitudine ușa, cu muzica dată la maxim. Am obosit să mă tot certe toți zi de zi că sunt uitucă și lunatică și cam paralelă cu lumea. Mai rău era că știam că într-o oarecare măsură cam aveau dreptate.

Viața mea era un mare rahat și, dacă nu i-aș fi avut pe ei, prietenii mei, atunci chiar aș fi zis că am trăit degeaba. Pentru mine era clar, sloganul propagandistic cu viața e frumoasă și merită trăită era o mare abureală ce nu cred că mai avea lipici nici la țâncii de grădiniță.

Deși eram tânără, mă plictisisem de târâiala asta zilnică căreia îi spunem viață și știam, sigur și fără motiv, că următorii 40 de ani din viață – dacă îi mai prindeam -, nu aveau de adus nimic nou și spectaculos pentru mine și nimic nu putea să mă facă să îmi schimb atitudinea. Cu siguranță nu aveam tendințe sinucigașe, dar de prea multe ori ajungeam să mă întreb „până când? sau „ce rost are?, întrebări probabil străine majorității persoanelor de vârsta mea. Viața îmi era previzibilă și surprizele pe care reușea să mi le ofere, destul de rar, erau în mare măsură datorate cântarului mic și albastru din baie. El îmi oferea singura certitudine că mă schimbam, puțin câte puțin, că nu eram aceeași cu cea care am fost cu un an în urmă sau doi. Dacă nu ar fi fost el, aș fi trăit cu impresia că sunt blocată într-un fel de balon de apatie în care nu pot să mă bucur, să mă schimb sau să mă maturizez.

Am încercat să termin cu văicăreala pentru că autobuzul se apropia de următoarea stație și riscam să o ratez.

Stăteam la Lujerului, Militari, București, la etajul șapte din șapte al unui bloc comunist, pe spate, și vara era crunt de cald în casă. Bine că acum era toamnă...

Nu aveam aer condiționat și nici centrală electrică, dar îl aveam pe Andrei care avea grijă să trântească cu regularitate ușile și astfel se mai făcea ventilație.

Stăteam în apartamentul cu trei camere al părinților mei plecați de prea mulți ani din țară. La trei săptămâni după ce eu am împlinit 18 ani ei s-au decis să plece în Roma, urmând tradiția vremii, pentru a-mi asigura un trai mai bun. Mi l-au asigurat. Acum am 22 de ani.

Nu aveam bunici în viață și nici casă în afară Bucureștiului, la țară, moștenită de la ei. De fapt nu aveam niciun fel de rude în afară Bucureștiului - nu că în interiorul lui aș fi avut prea multe. Nu aveam veri de vârsta mea.

Petra, Andrei și Crețu erau tot ce aveam. Mi-au fost colegi încă din clasa I și, din câte se pare, prieteni pe viață. După ce am terminat clasa a XII-a lor li s-a părut foarte cool faptul că eu puteam să fac ce vreau, când vreau fără supravegherea celor mari și s-au decis să-mi devină colegi de apartament pe perioada verii ca să putem sărbătorii cum trebuie tinerețea și libertatea. Nu au mai plecat de atunci și nu dau semne că ar dori să o facă în viitorul apropiat. Și nici eu nu voiam ca ei să plece...

Am ajuns acasă prea târziu, i-am ratat. Pe frigider stătea agățat strâmb un bilețel cu scrisul aproape ilizibil al Petrei. Au ieșit la o bere și au împrumutat niște bani de la mine. Mă imploră să mă duc după ei pentru că au dat drumul la turbine și probabil va fi o noapte lungă. Eram obosită și nu prea aveam chef să ascult pentru următoarele șase, șapte ore glumele expirate ale bețivilor ce ar fi încercat să mă agațe.

Am decis să rămân acasă și să mă bucur de seara aia de octombrie cald, o seară liniștită fără basul celor de la Paraziții, idolii băieților și dușmanii liniștii mele. Eram atât de intoxicată încât dacă mă trezeai noaptea și mă întrebai un vers îți recitam trei albume fără greșeală.

Am băgat un Depeche Mode - Free love pe youtube și am dat drumul la apă fierbinte în cadă. Apa urma să mă moleșească și să șteargă urmele zilei urâte. Cu gândul ăsta optimist în minte mi-am făcut un ceai și am început să fredonez. Doamne, cât îmi plăcea vocea lui Dave, mă excita la culme.

- Urât din partea ta, domnule, să faci așa ceva cu o tânără respectabilă de vârsta mea!

Mi-am zâmbit.

Am ieșit pe balconul de la sufragerie. Acesta dădea într-o stradă principală și obișnuiam să petrec aici multe minute copleșită de zarva orașului. Asta mă calma și mă ajuta să las mai ușor în urmă zilele monotone ale existenței mele. Mi-am lipit fața de geam, mi-am închis ochii și am tras adânc aer în piept. Senzația înghețată era copleșitoare: era ca și cum aerul ar fi purtat cu el o imensitate de sulițe înghețate care ți se înfigeau simultan în moliciunea plămânilor, paralizându-i, făcându-i să verse cristale de sânge. Deși te lăsa fără suflu, dulcea anestezie pe care o manifesta concomitent și asupra nervilor, făcea ca toată această afacere să merite – cu o plăcere masochistă am mai inspirat încă o dată profund aerul murdar dar plin de farmec al orașului. Curând senzația a început să își piardă din intensitate și, nemulțumită, mi-am ridicat brațele și am cuprins rama geamului. I-am lăsat astfel cale liberă vântului de seară să îmi cerceteze mai îndeaproape trupul; îl simțeam nerăbdător și nesătul așa cum alerga și mi-l împrejmuia. Era o atingere ușoară, dar fermă, ca și cum iubitul ce te-a venerat de atât timp de la distanță îți simte finețea conturului pentru prima oară. Am deschis ochii, am privit înmărmurită culorile nopții și am ascultat muzica vieții din jurul meu. Experimentam o stare ciudată de liniște - era, într-o oarecare măsură, comparabilă cu împlinirea, deși nu avea fundament. Am privit mult timp la mușuroiul de oameni care trecea pe sub picioarele mele și am încercat să îmi imaginez ce fel de oameni erau: buni, răi, împliniți, dezamăgiți. Îmi imaginam cum ar fi fost să fiu în pielea lor. M-aș fi plăcut mai mult decât acum? Aș fi fost mai fericită?

Mi-am dat seama că alunecam pe panta melancoliei așa că mi-am concentrat atenția asupra jocului meu secret: din când în când, îmi plăcea să trag cu ochiul la locuințele vecinilor de peste drum, cei care nu aveau draperii. De mică avusesem această slăbiciune, să privesc în intimitatea altor oameni, să fiu martoră la secretele lor cele mai adânci și, poate, rușinoase. Mi se părea o adevărată aventură în viața mea atât de văduvită de adrenalină. La șapte ani, când încă îmi mai trăiau bunii și eu îmi petreceam vacanțele de vară în căsuța lor de turtă dulce, fugeam seara din pat și mă furișam, ușor ca un pisoi, în grădina din spate. Acolo mă urcam pe grajdul vacii și puteam să urmăresc emoționată și cu sufletul la gură escapadele nocturne ale vecinii de peste gard cu văcarul. În unele seri mai călduroase, după ce îi aducea animalul de la cireadă, bărbatul îi cuprindea mândrei șoldurile cu mâinile lui murdare și o azvârlea în căpița de fân de lângă prun. Amorul lor precipitat nu se înfăptuia în fiecare seară - nici măcar nu avea un soi de regularitate, era aleatoriu -, dar eu, copilul năzdravan, semnam condica seară de seară. Pentru nimic în lume nu aș fi ratat gemetele lor – atât de exagerate uneori.

Nici acum, adult fiind, nu m-am vindecat. Spre dezamăgirea mea, vecinii mei actuali nu purtau cu ei farmecul animalic și mistuitor al celor din trecut. Aceștia erau mai domestici, mai sterili, mai blegiți într-un fel.

Aveam în blocul din față, la etajul șapte, un cuplu tânăr certat cu hainele. Sânii ei erau inegali și fesele lui cam lăsate, dar erau multe nopțile în care mă lăsam furată de dragostea lor pură, care ținea atât de puțin cont de fizicul ieșit din uz.

Mai aveam, la cinci, o tânără domniță pasionată de telenovele. Purta de cele mai multe ori un halat verde cu broderie albă și îi plăcea să consume, în lungile ore în care suferea alături de Jose Fernando, zeci și zeci de țigări, ceea ce făcea ca imaginea ei să-mi pară mereu departe, fantomatică în haloul de fum.

Mai ciudat era atunci când îl surprindeam pe vecinul octogenar de la trei când se plimba dezbrăcat prin casă. Probabil că știa ceea ce eu făceam și îl bănuiam că stătea dezbrăcat doar pentru mine. Din când în când îi surprindeam privirea când se uita spre mine – trebuia să ridice capul pentru că eu stăteam la șapte și atunci traiectoria privirii lui era ușor de citit. Nu știu ce de omul ăsta nu mi s-a părut mai niciodată vulgar. Probabil că asta se datora decorului în care era implantat, mobilei care purta cu ea amprenta unor alte timpuri și amintea de idile rușinoase cu furou. Culorile aveau cu siguranță și ele partea lor, tonurile de maro prăfuit te făceau să te simți ca și cum te-ai fi uitat la un film vechi sau ca și cum ai fi studiat tridimensional o fotografie sepia. Sau, probabil că se datora burții lui supradimensionate de băutor de bere înrăit din cauza căreia nu avusesem norocul să îi zăresc nuditatea. Tot datorită ei, picioarele și așa scurte și grase, păreau și mai îndesate. Astfel se face că, deși el era complet dezbrăcat, eu reușeam să îi văd doar figura îngălbenită de vreme – vag îmbujorată în unele seri -, privirile de amorez tomnatic ce le arunca cu regularitate, brațele vlăguite ce ridicau cu conștiinciozitate paharul la buze din 10 în 10 secunde și burta aia imensă, diformă.

Mi-am amintit de apa lăsată să curgă în cadă. Cu părere de rău am închis ușa de la balcon și m-am îndreptat spre baie. Apa era perfectă și am încercat să uit ziua urâtă care tocmai era pe sfârșite. O zi lungă la facultate, multe cursuri grele și colege isterizate care simțeau un nod în gât la gândul că el le-ar putea înșela.

Am încercat să îmi amintesc de ce am vrut să mă fac medic. Nu am reușit. Probabil pentru că medicina era încă una dintre facultățile la care se intra pe bune, cu examen greu, și mie nu mi-au plăcut niciodată lucrurile câștigate ușor. Credeam că un lucru pentru care lupți din greu îți provoacă mai mari satisfacții. Ce tâmpenie! Mai bine mă nășteam bogată și îmi împărțeam timpul între vernisaje și saloane de înfrumusețare...

Apa s-a răcit de tot și la fel și eu. Nu mai aveam chef de nimic.

M-am uitat la ceas, era ora 23.00 și patul părea dintr-o dată foarte îmbietor. Am intrat între așternuturile curate mirosind a levănțică – mică mea obsesie – și, dintr-o dată, lumea mi s-a părut mai frumoasă. Am dat drumul la televizor și am butonat telecomanda deși știam că în următoarele 10 minute urma să mă cuprindă un somn fără vise care îmi va fura următoarele opt ore din viață.

Ora 02.20. Ghinion! În noaptea asta aveam insomnie. Am văzut deja două filme mediocre și începusem să-mi pierd răbdarea.

Ups! Reluare 300!! Așa mai zic și eu sfârșit de zi urâtă. M-am înveselit instantaneu delectându-mă cu trupurile sculpturale ale băieților aceia și la gândul că poate-poate terminam ce începusem mai devreme.

Ora 02.48 La naibaaaaa! Nani! Zzzzzz

CEVA ÎMI GÂDILĂ TIMPANELE într-un mod neplăcut. Parcă se spărgeau lemne în urechea mea. A, nu! Un copil isterizat speriat. Ba nu! O babă care grohăie...

La dracu! Iar am uitat să scot alarma de la telefon. Era 7.15 dimineața și era sâmbătă. Perfect!

Au venit și scumpii mei acasă. Pe Andrei îl aud în baie cum își dă mațele afară. Iar a băut vodcă până la inconștiență și o să nege până în pânzele albe. După bombănitul și zgomotul făcut de veselă mi-am imaginat că doar Petra putea fi la bucătărie. Pe Crețu nu îl auzeam, dar după cum îl cunoșteam puteam să jur că e făcut gheomotoc leșinat în vreun colț. M-am mobilizat și m-am dus la ei.

- Neața, Andreiule! Te simți rău? Cât ai băut ca să știu ce îți dau.

Andrei, cu capul jumătate cufundat în vasul toaletei, ancorat de capac ca de un colac de salvare, îmi surâde cu un zâmbet de bale.

- Nu ,Mărie, nu am băut nimic. Ne-am oprit la o shaormărie și am mâncat ceva, cred că e de la maioneză și de la usturoi.

Nu înțeleg de ce mă mințea, nu eram mama lui. Se bâlbâia crunt și mă privea sperând că a scăpat. L-am ajutat să se ridice, l-am spălat la gură și l-am dus în pat. Urma să avem o discuție mai serioasă despre responsabilitate când se va trezi.

În ceea ce îl privește pe Crețu, nu mă înșelasem. Era la 20 de cm de ușa de la intrare, încercând să-și înghesuiască cele 120 de kg în colțul strâmt făcut de cuier. Fața lui rotundă cu cârlionți și gropiță în bărbiță părea pervers de inocentă așa cu era turtită într-un adidas. Pe el chiar nu aveam cum să îl ajut și puteam numai să îmi imaginez ce mahmureală cruntă urma să aibă. Am zâmbit cu simpatie.

Priveliștea care mi-a fost dat să o văd când am deschis ușa de la bucătărie nu era din păcate una prea rară pentru mine. Petra beată și bosumflată era înconjurată de toate cănile pe care le aveam în casă.

Încerca să le alinieze pe bufet.

- O, exact de cine aveam eu nevoie, îngerul meu! Ajută-mă să îmi găsesc cana, nu pot să îmi beau ceaiul fără ea! Deși mi-a zâmbit strâmb, îmi venea să o pup și singurul lucru care m-a oprit a fost gândul că i-ar putea veni rău dacă o bruscam.

Petra avea obsesiile ei ca oricare om. Numai că ale ei erau inutile. Trăia cu impresia că, indiferent care îi era stadiul de ebrietate, dacă bea un ceai de mentă fierbinte, mahmureala era mai ușoară. Eu nu credeam o iotă din experimentul ei, dar dacă pe ea o făcea să se simtă mai bine, pentru mine era ok.

Și mai era și cana, cana aceea blestemată. Un băiat pentru care ea făcuse o adevărată obsesie i-a dat-o în urmă cu doi ani, după o noapte nebună. Cam cu atât se alesese de la el, cana asta roșie care îmi mânca mie nervii.

- Ai încercat să o cauți în dormitor? Știi doar că le iei după tine și uiți să le mai aduci înapoi, am încercat eu să par mai critică decât o arăta fața mea amuzată. Petra era foarte haioasă când era băută.

- Da, da, știu că le iau. Acum nu mă mai certa și ajută-mă, plssss! Deja simt cum mă ia amețeala, am băut cam mult... uaaafff!

Am ajutat-o, i-am găsit cana – era în dormitor cum bănuisem -, i-am făcut ceai și am băgat-o la somn.

Apoi mi-am făcut o cafea și m-am apucat de făcut mâncare și curat prin casă. Gătitul era una dintre pasiunile mele, dar datorită programului încărcat nu reușeam să fac mâncare pe cât mi-aș fi dorit de des. Am intrat pe forum și fetele, drăguțele, mi-au prezentat o friptură de vită – altă obsesie – bestială. Pe fundul unei crăticioare mai adânci se pune un strat de ceapă cu ceva usturoi și câteva cubulețe de unt, carnea de vită în bucăți potrivite, un strat de gogoșari feliați și unul de roșii; condimente și un strop de savoare din vin. Se dă la cuptor la foc potrivit o oră. Poftă bună!

Deși nu le place în mod special carnea de vită, iubiții mei asta vor servi azi la prânz. Bineînțeles, cu o salată de crudități asortată.

Am râs în sinea mea gândindu-mă la mutrele lor acre când vor vedea meniul.

Timpul a zburat repede și s-a făcut ora 15.00. Unul câte unul, bețivii s-au trezit și le era, bineînțeles, rău. M-am învârtit în jurul lor ca o cloșcă în jurul puilor și, printre îngrijiri medicale, le fac și morală. Se jură că nu mai pun gura pe băutură și se fac băieți cuminți. Da, da, și porcul zboară...

PE SEARĂ AM JUCAT PLAYSTATION. Deși și mie îmi plăcea să mă joc, acum doar am privit și am lăsat conversația ușoară și plină de injurii care mai de care mai hilare a băieților să îmi relaxeze creierii și să îmi încordeze mușchii abdomenului. Mereu era o adevărată plăcere să îi auzi pe băieți cum se atacă: fiecare avea adânc înrădăcinată în conștiință ideea că el e cel mai bun jucător și, oricâte ore ar fi jucat, tot nu-și pierdeau înflăcărarea.

- Ești un gunoi de jucător, ești o mizerie! tuna Crețu plin de spume.

Și-a frecat tâmplele cu mâinile într-un gest nervos ceea ce a făcut ca zulufii lui creți - și așa neastâmpărați - să se aranjeze sub formă de caschetă. Capul lui mare și rotund era acum de două ori mai mare decât al oricăruia dintre noi. Își împreunează mâinile, degetele, și-și întoarce palmele spre exterior. Își scoate vârful limbii și îl așază tacticos în colțul gurii, semnul de maximă concentrare pentru Crețu.

- Acum nu mai scapi, tot te fac eu!

- Ce să-ți fac eu ție cumetre, dacă nu știi meserie, i-a replicat Andrei mândru de el.

Cum să nu îi iubești?

Stăteam cu Petra pe jos, la picioarele lor și râdeam în fața unei căni mari de ciocolată caldă. Televizorul era dat la maxim, băieții își testau rezistența venelor de pe gât și vecinul de sub noi pe cea a brațelor pentru că bătea de cel puțin jumătate de oră în calorifere. Din când în când Andrei îi răspundea:

- Băi animaluleee, lasă-neee, lasă-neeeee! Și bătea și mai tare din picior în timp ce râdea drăcește.

Animalul nu se lasă așa ușor, bate și mai rău în calorifer. Băieții dau sonorul mai tare atât la televizor cât și la vocalize.

După câteva meciuri mediocre, fără scor frumos și fără faze excepționale, Crețu a dat un gol bun – explozie de bucurie.

- Ți-am zis eu că o să te pedepsesc, ți-am zis, râde cu toată gura și puteam observa jocul victoriei interpretat chiar de omuleț. Ți-am făcut-o, fraiere!

- Da, da, ești cel mai tare, ai avut o fază.

Andrei, morcovit tot, s-a concentrat și a dat și el un gol – extaz general.

- Bă, ce bulangiu ești, n-am văzut frate așa ceva, se miră Crețu dezumflat. Nu puteai să mă lași și pe mine să câștig jocul ăsta?

- Cumetre, n-o știi p-aia cu de ce îți e frică, d-aia nu scapi? Ce să-ți fac, dacă ți-a fost frică...

Se înjură iar mult și copios și noi ne tăvălim pe jos de râs. Se concentrează, se faultează, se atacă, totul acompaniat de primele minute de liniște din seara aia.

Andrei a mai dat un gol – acum porțile iadului s-au deschis și întreg conținutul lui a fost deversat în sufrageria noastră, unde se dezlănțuie. Toți patru dănțuim și urlăm, fiecare pe limba și tonalitatea lui, și casa e cufundată într-un adevărat vacarm. După minute întregi reușim să ne calmăm până în stadiul în care ne puteam auzi unul altuia vorbele. Abia atunci realizăm că la ușă bate cineva destul de tare și de insistent.

- Du-te tu, Dorele, spune Andrei încă îngâmfat.

- Ce mă, îl întreabă Crețu neatent.

- Du-te tu, Dorele, repetă.

- Care Dorel?

- Cum care? Păi ce, n-ai tu față de Dorel?

- Tot ți-o fac eu, n-ai tu grijă!

Plin de nervi, Crețu se ridică cu greu de pe canapea și se duce la ușa, se uită pe vizor și exclamă sec.

- E animalul de jos.

Animalul e încă insistent și Crețu vorbește prea tare; l-a auzit și urlă din spatele ușii:

- Sun la polițieeeee, sun la polițieeeee!

- Sună, mă, sună!

- Sun la polițieeeee, anunță vecinul turbat de furie, cu ultimele puteri și cu o voce de bătrân sugrumată. Să vă aresteze, să vă ia miliția pe toți, golanilor!

Crețu a înjurat încet și a întredeschis ușa. Noi am înmărmurit. Deși făceam constant mișto de bătrânul de sub noi, deși fugeam de el pe scări și îi mâncam liniștea serilor, încă nu avusesem o confruntare cu el.

- Urâciosule care ești tu urâcios, o să faci implozie interna. Mai bine du-te și fă nani!

Moșul a rămas cu gura căscată datorită surprizei, Crețu i-a trântit ușa în nas și noi am bușit în râs.

Cu niște prieteni iubăreți și neajutorați lângă mine, seara a trecut repede. Noaptea a venit și, odată cu ea, și melancolia mea. Ei au adormit cap în cap, băloși, pe canapea în sufragerie.

Eu mă rog providenței pentru încă o reluare 300. Aceasta îmi transmite subtil că e imposibil. În seara asta se dau doar filme cu crocodili uriași, mâncători de oameni. Nu, mulțumesc! Mi-am făcut un ceai și am dat pe Discovery. Am pornit o minunată incursiune în lumea țânțarului și am aflat, pe această cale, că dracul ăsta mic omoară trei milioane de oameni anual. Uimitor!

Aveam totuși un înger păzitor acolo sus care îmi apăra interesele pentru că în seara asta chiar am adormit în 10 minute și somnul fără vise, camaradul meu loial, m-a luat în primire. Salutare, prieten drag!

DUMINICĂ, 1 NOIEMBRIE, 7.15 dimineața.

Mi-a fugit îngerul păzitor, speriat probabil și el de alarma telefonului meu. Doamne, cui și cu ce am greșit? Să-mi fie învățătură de minte. Două zile pe săptămână puteam să dorm și eu ca omul, până la prânz, și în astea două zile, eu, Maria, care sunt eu o deșteaptă, mi-am uitat alarma pornită. Frumos, n-am ce zice!

Și pentru că odată fugit, Ene nu se mai întoarce pe la gene, am coborât dintre așternuturile parfumate și am dat piept cu o nouă zi. Un duș, o cafea, două ouă fierte.

M-am uitat la calendarul atârnat stâmb în bucătărie. Pentru el, drăguțul, era încă iulie. Perfecționista din mine a ieșit la atac și l-a jupuit de ciudă că a îndrăznit să-mi zâmbească cu un soare plin.

- Nenorocitule, e 7.00 dimineață, eu iar am dormit prost și ție îți arde de glume?

M-am mai calmat și aproape am bușit în râs.

În altă ordine de idei mi-am amintit că azi era 1 noiembrie și marți, pe 3, scumpul de Andrei făcea 23 de ani. Doamne, cât de repede a trecut timpul! Parcă mai ieri eram în clasa I, Andrei era scund și știrb, zulufii Petrei declaraseră război oricărui pieptene care ar fi încercat să-i îmblânzească, Crețu era încă slab și eu aveam pantofi noi de băiat, deși mama îmi jura că sunt de fată. Ce minuni fragede și pure eram!

Acum am crescut. Andrei a devenit un băiat frumos, înalt și brunet, Petra era minionă și cu plămâni de nota 20, Crețu era ... încă creț și avea 120 de kg, și eu nu mai eram grasă și mi se spunea că sunt drăguță.

Spre prânz – ca oamenii sănătoși duminica – s-au trezit cu bețivanii mei. Pentru că se simțeau cu musca pe căciulă și îmi erau datori pentru îngrijirile medicale, au organizat o ieșire în Cișmigiu. Deși i-am certat că au mâncat prea multă vată pe băț, mi-au râs în nas și și-au mai cumpărat și pop-corn. Eu am mâncat un măr.

Apoi ni s-a făcut foame, ne-am permis luxul de a lua prânzul la restaurant și prietenii m-au tachinat uimiți de cantitatea de carne de vită pe care puteam să o mănânc până să mi se ia.

Seara s-a încheiat cu urlete și țipete la un film horror în sufragerie, stropită din belșug cu bere pentru băieți. Canapeaua era prea mică să ne cuprindă pe toți, mai ales când intra și silueta lui Crețu în discuție. Dar noi nu ne-am lăsat, ne-am înghesuit și am ajuns claie peste grămadă, printre pături groase, sticle încă nedesfăcute și căni de ceai. Ne-am înjurat pentru teritoriu, ne-am amenințat pentru pături și ne-am rugat unul de altul să stingem lumina uitată aprinsă. Filmul a fost unul bun și am avut momente în care toți patru am urlat . Ne țineam în brațe și ne încurajam unul pe altul, spunându-ne că ne purtăm ca niște copii. Singurul care nu părea afectat de monștrii din film era Crețu care era prea absorbit de sticla de bere. Din când în când ne apostrofa cu precipitații:

- Băi gâscanilor, sunteți proști mă, e doar un film dracu.

- Hai, mă, ne lași? Nu ne mai strica tu cheful, îl repezea Petra.

Crețu a râs și a băut în continuare.

În cele din urmă, s-a îmbătat și l-a luat somnul cu zâmbetul încă împietrit pe figura lui rotundă de copil răsfățat. De obicei, el nu avea un somn liniștit, se fâțâia mult, dădea din mâini și din picioare și nu rare au fost ocaziile în care Andrei s-a trezit dimineața cu dureri cumplite de cap sau de coaste, fără să își amintească exact când anume s-a lovit.. Acum, când dormea cu burta în sus, întins pe jos și cu gura deschisă, era mai rău ca niciodată. Sforăia crunt și sunetul ieșea clar și tare printre buzele lui pline ce vibrau ca gelatina la fiecare răsuflare.

Andrei îl privea amuzat și nu s-a putut abține. Figura lui nu preconiza nimic bun sau plăcut pentru Crețu, dar acesta continua să sforăie ca un dinozaur, insensibil la ceea ce i se pregătește.

- Repede, adu marioca!

- Ce, întreabă Petra abia abținându-și râsul.

- Draci, carioca. Îi facem pistrui stimabilului.- Am una permanentă, anunță Petra mândră.

O aduce și Andrei desenează cu o grijă și plăcere soră cu venerația pistrui, sprâncene și clasica mustață pe fața senină și netulburată a bursucului nostru. Arăta divin!

Apoi am plecat fiecare spre camerele noastre și l-am lăsat pe Crețu să își savureze somnul netulburat.

Și așa a mai trecut o zi plăcută și fără incidente din tinerețea noastră.

SĂPTĂMÂNA CARE A URMAT se anunța a fi una de coșmar pentru mine. Timpul trecea încet, încet, cu proiecte multe, nopți albe, mâncare puțină și somn fără vise.

Era marți dimineață și era un bun prilej pentru noi să discutăm cadoul lui Andrei. În plus era una dintre acele dimineți în care junele nostru avea chef de un jogging de revigorare de dimineață – probabil că voia doar să ne lase timp liber să îi putem lua cadoul dorit, ticălosul. Oricare ar fi fost intențiile lui, era singura noastră șansă, așa că am profitat de ea.

Stăteam cu Petra la masa de la bucătărie deplin cufundate în muzica ce răzbătea dinspre baie. Crețu făcea dușul de dimineață și o voce baritonală inunda întreaga casă, puternică, vibrantă și destul de falsă. Crețu se simțea bine și știam, amândouă, din proprie experiență că nimic nu putea să îl facă să înceteze. Din fericire pentru noi, fetele, băieții nu erau fani ai băilor lungi, în cadă și cu spumă, pentru că atunci chiar am fi avut o problemă. De obicei atunci când își începeau recitalul – cam de două, trei ori pe săptămână -, abia apucau să recite o melodie de-a celor de la Paraziții, extrem de rar treceau la a doua, așa că îi puteam suporta. În cele din urmă a încetat și noi două am putut să ne auzim conversând în timp ce îl așteptam.

- Pepe, dar e chiar bun, pe bune! Are și lămâie și miere. Pe bune că e bun.

Încercam să o conving să mai bea o gură din ceaiul de echinaceea, noua descoperită obsesie.

- Fată, nu-mi place. Are gust rău! Dar de ce nu mă lași să îmi fac de mentă? Era bosumflată rău. Se părea că dimineața asta era nefastă doar pentru noi, reprezentantele sexului feminin. Eu mă trezisem cu o durere drăguță de cap și un început de zgândăreală la o măsea cu ștate de plată vechi, iar Petra tocmai își ciobise cana preferată – nu a fost atentă atunci când a spălat-o, i-a alunecat și roșul ei lucios a fost pângărit cu o pată albă și neregulată. Era război pentru ea, însemna că urma apocalipsa, că Dumnezeu îi întorsese fața și că urma să aibă ghinion cel puțin șapte ani dacă era să faci o asociere cu ciobitul oglinzilor.

- Păi nu mai avem, d-aia nu poți să bei.

- Dar eu d-ăla vreau!

Era extrem de nesuferită atunci când era nervoasă, nu avea pic de milă pentru sentimentele celor din jur și, din pur egoism, voia ca și ei să se simtă cel puțin la fel de mizerabil ca și ea.

- Petra, termină! E bun și ăsta. Încercă măcar!

- La dracu, am încercat, are gust de lături de porci, nu că aș fi încercat, dar așa îmi imaginez că ar avea. A, nu, stai, are gust de licoarea negilor făcută de vrăjitoarea cea rea ca să le iasă negi pe nas femeilor frumoase din regat. D-asta mi-ai dat mie, ești invidioasă pe mine pentru că eu sunt o frumusețe clasică și tu nu, și vrei să devin urâtă ca o mătură. Recunoaște! S-a ridicat de pe scaun și făcea semne din mâini ca o vrăjitoare în timp ce încerca să imite râsul caracteristic. Mă înșelasem, în dimineața asta era haioasă, nu nesuferită. Asta însemna că eu eram singura rămasă pe baricade.

- Ce matură și ce femei frumoase? a întrebat Crețu lăpăind cu picioarele goale pe faianța rece. Am venit cât de repede am putut când am auzit că vorbeați de femei. Am auzit bine, nu? De femei frumoase vorbeați. Colegele tale, Petra? Când îmi faci lipeala cu una? Crețu se aplecase cu coatele pe masa și cu fața destul de aproape de cea a Petrei. Poziția ar fi putut părea atrăgătoare și senzuală pe o altă persoană, dar la el părea doar că făcuse un duș mult prea fierbinte care îl obosise fizic și acum simțea nevoia de odihnă.

- Nu am colege singure prea multe. Și alea pe care le am, nu sunt de nasul tău, Crețule, i-a zis ea nas în nas cu el.

- Mincinoaso! Toate femeile mă vor, sunt idolul lor.

Crețu s-a ridicat de la masă și acum făcea piruete lente și deloc grațioase în timp ce încerca să ne convingă că trupul lui grăsuț era obiectul fanteziei oricărei femei. Petra a început să râdă, frumos și sincer, dar nu cu răutate – el era până la urmă prietenul nostru de atâta amar de ani, ne permiteam să râdem unul de altul. Eu încă eram sub influența stării mele de spirit aiurite așa că încă eram serioasă.

- Da, da, visează în continuare, hipopotamule, l-a tachinat Petra.

- Dacă tu nu mă vezi cât de superb sunt, asta înseamnă că tu ești cea cu probleme, domnișoara frigidă, i-a replicat Crețu, încă plin de el și neatins de răutatea Petrei.

Acum n-am mai rezistat. Am început să râd, ținându-mă de burtă. Era și greu să nu o faci atunci când îi vedeai mutra Petrei nefericită pentru că îi fusese închisă gura de către Crețu care pur și simplu radia de încântare și, acum, chiar îl puteai considera drăguț. Ochii Petrei aruncau săgeți otrăvitoare către noi pentru că punctul ei sensibil fusese atins: de când „bărbatul – cană = bărbatul – perfect, o părăsise, iubita mea prietenă nu reușise să găsească un înlocuitor nici măcar mediocru pentru el. Și asta nu pentru că nu ar fi fost curtată, pentru că era de-a dreptul asaltată de bărbați – avea un piept greu de trecut cu vederea -, dar niciunul nu fusese considerat de ea ca fiind demn de o relație de peste o săptămână. Se perindaseră ceva bărbați prin agenda ei, pe unii îi cunoscusem, cu alții mâncasem toți pizza la masa asta de bucătărie și altora le dădusem chiar eu papucii prin telefon - pentru că eu eram mai diplomată atunci când ea era impulsivă și fără sentimente. Dar niciunul nu trecuse de miraculosul prag de „o săptămână, era un prag blestemat, un zid de cărămidă pentru ei.

Petra și-a întors privirea otrăvită către mine și rânjetul mi s-a făcut nod în gât.

- Tu de ce râzi? Ești de aceeași parte cu mine.

Am tăcut pentru că avea dreptate. Eram femeie și eu trebuia să o înțeleg mai bine decât oricine. Dar nu la asta se referise ea, ci la faptul că viața mea sexuală era încă și mai seacă. Dacă a ei mai era condimentată pe alocuri de câte un tânăr atrăgător și mai îndrăzneț, a mea era ca Marea Moartă: lină și fără surprize. La ea tot mai existase acel „bărbat cană" ca să îi asigure fanteziile nopților și să îi încălzească instalația, dar la mine, în dreptul iubirii de demult pierdute și regretate era bară, era un loc gol.

- Hei, mâțelor, hai să vă facă tata ceva de mâncare, să vedeți voi cum știe să gătească băiatul. Apoi să vedem care mai are coaie să zică că nu sunt bărbatul perfect.

Ne-am întors amândouă fețele carte el pentru că ceea ce urma nu putea fi de bine. El era motivul pentru care noi cumpăram un set nou de veselă și unul de pahare în fiecare sezon. El era regele, nimeni nu era mai împiedicat ca el și probabil că și în mâinile unui copil de trei ani porțelanul sau sticla erau mai în siguranță. Stăteam cu gurile căscate și ochii cât cepele amândouă, atente la mâinile lui cu degete drăguțe în timp ce încerca să scoată de pe raftul de sus al mobilierului trei boluri de supă.

- Ai grijă, ai grijă, nu m-am putut abține să nu îi spun.

- Cu calm, doamnele mele, pregătiți-vă să fiți uimite. Crețu, marele bucătar, întră în acțiune. O să fac ceva pe cât de simplu pe atât de revoluționar, ne anunță el cu vocea lui baritonală și plină de încredere.

Eram atente. A pus bolurile unul lângă altul, la distanțe perfect egale – lucru uimitor pentru că el era atât de nepriceput la aproximat distanțele în mod obișnuit. S-a îndreptat în pași de dans către celălalt dulap și a extras cu grație punga ce cereale. S-a întors și a pus trei porții egale. Apoi, și mai bine dispus, s-a apropiat de frigider de unde a luat cutia de lapte din lăcașul ei. A pus iar trei porții egale.

- Oauuuu, m-ai dat pe spate, Crețule, i-a spus Petra imitând perfect surpriza. Chiar nu mă așteptam la asta, e atât de neobișnuit pentru ora asta a zilei, până la urmă e abia 9.00 dimineața. Cine s-ar fi așteptat la așa ceva acum? Eu una nu!

- Răbdare, răbdare, dragelor. Lucrurile bune se întâmplă celor care au răbdare, i-a răspuns el încă concentrat.

- Măi, măi, a sunat a ceva aproape prea inteligent pentru tine. Amândouă chicoteam pentru că așa era.

- Știți voi ce mi-a trimis mie mămica mea, ne-a întrebat cu un zâmbet mare de încântare și încredere Crețu.

- Ce? O scrisoare recomandată prin care încerca să te convingă să îți schimbi domiciliul din buletin?

- Haioaselor! Probabil că până de Crăciun o să o primesc și pe aia. Dar acum am mințit-o pe mama că m-am apucat să îmi fac lucrarea de licența în cele din urmă și, prin urmare, se presupune că sunt într-o perioadă plină de stres acum. Așa că iubita mea mămică s-a gândit că un borcan de dulceață de smochine mi-ar face numai bine. Sărut-mâna mămico, ești cea mai bună, spuse el fericit după ce a pupat borcanul scos din frigider și l-a ridicat plin de recunoștință către cer. S-a întors apoi la cele trei castronașe și a pus în fiecare dintre ele câte două smochine caramelizate și îmbibate de suc.

- Hei, ce faci? Ai mai încercat așa ceva vreodată, l-am întrebat.

- Liniște, acum creez!

Era mai serios decât îmi aduceam aminte să îl fi văzut vreodată. Nici când a dat capacitatea sau bacalaureatul fruntea lui nu păruse mai încordată și, dacă făceai abstracție de activitatea lui propriu-zisă și te concentrai strict pe figură, chiar te puteai înșela și îl puteai lua drept un băiat serios. Dar dacă era să te gândești mai bine, era vorba de Crețu. Când, dacă nu atunci când mânca sau era mâncarea implicată, putea fi el serios?

- Voila! Era tot un zâmbet și nu a vărsat nici măcar o picătură din miraculosul lui amestec atunci când ne-a servit. Din mâinile băiatului ăsta pe care până mai ieri îl considerasem antitalent în orice activitate umană, chiar puteau ieși lucruri bune – sau măcar așa speram să fie.

Spre uimirea mea, amestecul exotic chiar a fost delicios și am mâncat toți trei în liniște și cu poftă.

- Sărut-mâna pentru masă, l-am anunțat

- Masa a fost delicioasă și bucătăreasa frumoasă, a completat Petra.

- Așa, așa, știam eu că băiatul poate, ne-a spus plin de mândrie.

- Acum, că suntem cu burțile pline, hai să vorbim de Andrei. Ce îi luăm?

- Ceva ieftin și voluminos, fu de părere Crețu.

- Măi, nu fi mârlan. E prietenul nostru, a sărit Petra. Trebuie să îi luăm ceva frumos! Dar dacă stau să mă gândesc, asta nu ne împiedică să îi luăm ceva care ne folosește și nouă, nu?

- Da, da, așa mai merge. Dacă îi ieșea și lui ceva, Crețu era fericit. Îi luăm un tort maaaare de ciocolată, fabula el cu fața grăsuță spre cer și ochii melancolici.

- Îi luăm pe dracu, i-a întrerupt Petra reveria. Principiul „ îi luăm ce ne folosește și nouă", se referă la toți, nu numai la tine. Eu am deja câteva kilograme în plus și lui Andrei nici măcar nu îi plac prăjiturile de ciocolată, ci tartele cu fructe.

- Atunci un aparat de tuns? Ne-ar trebui unul nou, încercă el.

- Care parte din „ ne folosește și nouă" nu ai înțeles? Cum mă ajută pe mine sau pe Maria un aparat de tuns nou?

- Îi luăm manete noi de playstation, am intervenit eu. Deja dura de prea