Spini

De Andreea Albu

În 1953 o crimă oribilă zguduie liniștea Cișmigiului. Un judecător celebru e găsit mort, într-o baltă de sânge, în propria casă, de propria nevastă. Multe întrebări, puține răspunsuri. Zilele trec, probele stagnează. Și atunci când toți se așteaptă să fie găsit criminalul... este găsit în schimb un alt cadavru! 
Zile nebune, înăbușitoar de calde și crime cu sânge rece. O femeie frumoasă, un bărbat potent și un deznodământ neașteptat.

• Limbă: Română
• Editor: Andreea Albu
• Data lansării: 17 nov. 2017
• ISBN: 9781386478119

Previzualizare carte

Capitolul 1

MI-A SPUS CĂ SUNT NEBUNĂ!

Auzi, eu nebună!

PAI ȘI DACĂ EU SUNT nebună, te-ai gândit vreodată, dragul meu, cum te vede o nebună? Te-ai gândit cum arăți prin ochii unui nebun? Ia, gândește-te! GÂNDEȘTE-TE!

Te-ai gândit că dacă nu aș fi fost nebună, nu ai fi avut niciodată șansa să îmi atingi corpul? Să-mi sugrumi sânii în palmele tale, să-i storci ca pe niște cârpe până rămâneau roșii și moi.

Te-ai gândit că dacă nu eram nebună nu te-aș fi iubit niciodată exact așa cum erai tu? Pentru că da, te-am iubit sincer. Așa cum știe o nebună să iubească. Cu totul și nimic mai puțin!

Nebună... Eu nebună...

Nu!

Simt cum pic și nu e momentul!

Știu ce mă poate calma, mereu a reușit.

Îmi ridic palmele și le deschid la nivelul ochilor. Mă uit la ele pe rând și-mi las timp să le asimilez. Zâmbesc, îmi sunt atât de dragi. Una bună, altă rea.

Cea dreaptă, e dreaptă și atât. Nimic nu îi strică perfecțiunea. Asta sunt eu când sunt cuminte. O palmă albă, moale, nemuncită de gânduri și idei. Carne frumoasă, parfumată, dorită.

Și cealaltă...

Cea stângă are o cicatrice albă, lungă, dreaptă. O urmă de cuțit. Acel cuțit!

Ea e mărturia că atunci când a trebuit, nu am cedat!

Nici acum nu o să cedez.

Până la capăt, fără niciun suspin...

2

1

16 IUNIE 1953.

OCTAV

Octav bea cu nesaț vinul, iar acesta este păcatul lui.

Gluma l-au prins cu gura plină de vin roșu, așa că atunci când râsul erupe, vinul iese preponderent pe nas și se oprește pe cămașa lui Barbu, atât de greșit poziționat în fața lui. Cămașa, odată albă imaculat, este acum pestriță. Femeia care atârnă pe brațul lui Barbu se încruntă la Octav. Un fir umed de vin i se scurge pe bărbie. Lui Octav nici că-i pasă.

Râsul isteric acoperă agitația apartamentului mic. Octav, așezat anapoda pe un scaun țărănesc cu trei picioare, sporovăiește sub puterea vinului, a bucurie, a râsului. Râde de parcă n-a mai râs de mult. De parcă n-a râs niciodată. Complet, cu tot corpul și sufletul. Ochii îi sunt plini de lacrimi, plămâni prea goi de aer și el parcă nu poate ține pasul cu râsul. Cu cât încearcă mai mult să se controleze, cu atât râde mai mult.

- Dacă încerci să nu te comporți ca un animal, s-ar putea să ai succes,

îi spune femeia.

Se uită la ea. Nu este nici frumoasă, nici urâtă și are un nume ciudat pe care l-a uitat din prima clipă în care a intrat în apartament. Cum îl cunoaște el pe Barbu, femeia a fost un compromis pentru seara asta, și până mâine la ora asta, nici Barbu nu-și va mai aminti numele ei, presupunând că l-a știut vreodată.

-  Și care mai e distracția? Octav îi răspunde în cele din urmă, când realizează că femeia a vorbit cu el.

Barbu, omul său de încredere, prietenul și jumătatea lui de companie, râde și el așa că opinia dezmățatei nu contează.

-  ÎNCĂ UN RÂND, OCTAV îi spune lui Barbu și se apleacă spre el cu paharul gol în mână. Plin, plin, nu fii zgârcit!

Din păcate, mutarea este prea mult pentru echilibrul său abuzat de alcool, și Octav pică ca un sac de cartofi. Barbu, nu cu mult mai treaz, percepe mișcarea târziu și apucă să toarne vinul care se împrăștie grațios în picături rubinii peste tot chipul lui Octav.

Octav se întoarce cu fața în sus, iar vinul îi curge direct în gură, șuvoi neîntrerupt. Când fluxul este prea mare, și nu mai face față, se rostogolește într-o parte, o namilă de om ce se bălăcește în vin. Și râde, râde, râde.

După mult timp, când Barbu s-a retras cu femeia în dormitorul mic,

Octav stă în fața ultimului pahar de vin. E ultimul pentru că sticla e goală.

A verificat și a scurs-o până la ultima picătură.

Se uită la paharul jumătate plin, jumătate gol din fața lui și nu poate decide care jumătate contează mai mult.

Să bea și să rămână mai puțin, sau să se abțină și să fie echilibru? O întrebare grea pentru ora aceasta incertă dintre noapte și zi...

Mai ales atunci când linia gândurilor este întreruptă periodic de gemetele din camera alăturată.

Micul apartament într-un cartier sărac de la periferia Bucureștiului este locușorul de nebunii al lui Barbu. Nu că nu și-ar permite ceva mai bun! Doar că el crede că ceva care funcționează perfect exact așa cum este nu are de ce să fie schimbat.

Mai multe gemete.

Octav încearcă să-și mute gândurile din prezent și se întoarce în trecut, trecut care a fost chiar generos cu el.

Mândrie, ipocrizie, bani...

4

În ultima săptămână, săptămâna de destrăbălare, Octav a gustat totul. A început luni când a câștigat un proces pentru care s-a luptat luni de zile. Și s-a simțit mândru până în măduva oasele sale tinere.

Marți a marcat între coapsele unei femei bune. A fost o zi memorabilă și o femeie memorabilă. A stors și ultima picătură de putere din el, astfel încât miercuri a fost aproape absent de la locul de muncă. Seara a dormit ca un copil și și-a refăcut forțele.

Joi a auzit vești bune, iar vineri a mințit, a fost îngâmfat și ipocrit, totul condensat în cele trei minute în care a vorbit cu avocatul în fața căruia a câștigat luni.

Sâmbătă a primit bani, mită de la clientul pentru care a câștigat.

Acum, duminică, o noapte din care probabil el nu-și va aminti nimic mâine, stă în fața unui pahar pe jumătate plin, pe jumătate gol și riscă să piardă lupta cu bucuria.

Cu fiecare moment care trece, este din ce în ce mai conștient. De el, de viața lui, de calea lui.

Trage adânc aer în piept.

Nu-i merge, nu reușește să se păcălească singur.

Aerul e prea puțin, sau plămânii nu au suficient spațiu lângă litri de vin ingerați. Chiar nu știe să spună exact. Doar simte că nu poate respira profund, că are nevoie de mai mult. Parcă îi vine să plângă.

Paharul, jumătate gol, jumătate plin, îl cheamă. Îl cheamă cu propriul nume și promite să-i spele toate păcatele de săptămâna trecută.

Apucă paharul cu toată puterea și îl bea dintr-o înghițitură.

Și acum?

Nimic.

Ceea ce mai devreme ar fi părut ca salvare, acum este mai mult chin.

Întrebări aiurea îi vin în minte.

Ce este viața?

MEREU PE FUGĂ, MEREU căutând avid ceva ce nu ai încă. Ce? Ce nu are încă? Nici el nu știe. Dacă ar fi știut, ar fi căutat acel lucru special și ar fi scăpat de această căutare nesfârșită. Știe doar că lipsește ceva. Și el trebuie să fugă, să caute, să lupte pentru a avea mai mult. Întotdeauna mai mult. Niciodată nu-i de ajuns!

Își caută țigările și nu le găsește.

Ca un copil de-a bușilea, se târăște printre sticle goale, scaune cu susul în jos și bălți de vin vărsat. Caută țigări. În cele din urmă, găsește una și o aprinde cu un chibrit găsit dintr-un miracol la îndemână.

Trage adânc fum în piept. Profund. Aerul este sufocant, iar plămânii par chiar mai mici.

În camera de lângă el, gemetele au ajuns la apogeu. Sunt prelungi, puternice și mor răgușit.

Octav se lasă pe spate, cu ochii în tavan și țigara în mână, și începe să râdă cum a făcut-o și mai devreme. Un râs nebun, așa cum este și el acum.

Undeva, pierdut printre blocurile înalte, un cocoș cântă apatic. Cocoș stupid, nu știe că tăvălugul civilizației a venit peste el, iar acum cocoșii nu mai sunt necesare în lumea de mândrie, ipocrizie și bani.

Când Barbu a ieșit pe ușa dormitorului cu femeia atârnând-i de umăr, Octav era în același loc, împrăștiat pe covor.

De acolo, îi spune lui Barbu că dacă are de gând sa îl aștepte să se prezinte la muncă, o să îl aștepte degeaba. Apoi se ridică și pleacă.

6

A dormit toată ziua și apoi, seara, a ieșit din frumosul vis în care realitatea nu era necesară, și și-a început slujba ca un băiat bun și ascultător.

Pe la două dimineața a încetat să bea cafea și pe la trei a terminat de studiat dosarul ultimului client. S-a pus în pat atât de obosit încât se simțea beat, dar totuși fericit de legăturile pe care le făcuse. Clientul urma să fie și el fericit.

Pe la cinci încă picotea. La geam i se pusese o cucuvea gălăgioasă și el o ura din tot sufletul.

A adormit în cele din urmă...

La șase jumătate era deja treaz datorită ceasului biologic. Era setat să se trezească la ora asta obscenă indiferent de orice. Creierii i se revoltă. Se întinde, se scoală agale și merge așa, gol cum l-a făcut maică-sa, până la baie. Trântește ușa după el, plin de nervi și spume.

Jumătate de oră mai târziu – și parcă deja un alt bărbat -, iese pe ușa apartamentul, grăbit, dar zâmbitor, spre muncă. Un duș rece și o cană cât toate zilele de cafea fac minuni pentru orice psihic. A doua cană, o ia după el.

Afară, îl așteaptă puiul său, un Buick 1945, poreclit rânjetul dolarului, singura iubire care nu l-a dezamăgit încă. O mângâie pe capotă drăgăstos și îi face cu ochiul. Mașina neagră lucește și el se simte mai bine. Nicio altă mașină nu i s-ar fi potrivit mai bine!

Se urcă în mașina și pleacă. La fiecare intersecție, mai ia o gură de cafea. Doar așa reușește să se metamorfozeze din omul cavernelor în contemporanul funcțional.

Pe la a treia intersecție îl fulgeră ideea că azi e ziua când trebuie să o scoată - iar! - pe Miruna la o prăjitură. Se strâmbă. Nu are niciun chef

DE EA ȘI LAMENTĂRILE ei. De ce tocmai pe ea o fi ales-o mama lui și tot încearcă să i-o bage pe gât? E drăguță, nu zice nu, dar tot farmecul i se evaporă când începe să vorbească. E ca o țață!

Cu gândul că mai e mult până atunci, accelerează și-și cruță creierul de alte abuzuri inutile.

Ajunge la birou - același furnicar în care se simte ca acasă. Cu cât e mai haos cu atât e mai în elementul său. Trage aer adânc în piept, mirosul de minți încinse îl copleșește și se simte iar – ca în fiecare zi de muncă de altfel -, norocos că poate să facă ceea ce îi place în viață.

E încă cu cana în mână.

-  Mulțumesc pentru cafea, îi spune Mirela, secretara partenerului său de birou, în timp ce trece pe lângă el fugitiv și îi ia ce a mai rămas din cană.

-  Mereu o plăcere, îi răspunde Octav și zâmbește ironic după ea. Mirela scoate limba la el. Oare când or să se maturizeze oamenii ca

el? I-ar plăcea să creadă că niciodată! E atât de frumos să fii tânăr și să faci ce îți place!

Cu cât se apropie de biroul său, cu atât devine mai conștient de zarva neobișnuită. Am mai spus, de obicei e haos într-un birou de avocatură, dar ca acum, mai rar!

Îl vede pe Alin Barbu, omul care deținea cealaltă jumătate din birou și se îndreaptă spre el. Barbu era motivul pentru care el încă își practică meseria într-o vreme când să fi intelectual e cu adevărat periculos. Doar șansa a făcut ca Barbu să fie membru de partid comunist imediat după război. Era văzut bine, om din popor, cu origini sănătoase.

S-au cunoscut în război. Părinții lui Octav, oameni cu stare, au sacrificat tot ca să îl țină cât mai departe de tranșee. Până la urmă, atunci când nevoia de carne de tun a depășit posibilitățile sistemului, a

8

ajuns și el acolo. Au luptat amândoi în război, cot la cot și au scăpat doar cu mândria șifonată - din fericire! În timp ce Octav a stat deoparte, Barbu a făcut politică împotriva lui Antonescu și asta l-a ridicat în ochii mai marilor din partid. Și acum îl mai puteai auzi, atunci când știa că dă bine:

- Legionarii? Niște bandiți de neam și patrie!

Dacă era