Succubus

De Victor Paier

Cartea este un thriller psihologic / fantasy despre un schizofrenic care se intalneste in timpul unui episod psihotic cu demonul Succubus. Acesta il tormenteaza si ii inseala inima pana in momentul in care se indragosteste, ca mai tarziu sa afle ca e o iubire bolnava ce il va marca. Asa ajunge sa fuga mai adanc in acel episod, unde isi gaseste refugiul. Dar pentru cat timp?

„Ca un cititor ce ma aflu, m-am trezit intr-o lume paralela, cautand sa-i dau de cap, cu putinele mele informatii in ceea ce privea subiectul ales de Victor Paier. Unul ofertant, pe care el l-a exploatat cu stiinta. Insertiile psihotice si cele de delir, puse la locul lor, au creat o punte si o carare ascendenta, mai ales o scara, care m-a imbiat sa urc, pe treapta urmatoare, ca din susul suisului sa am o privire de ansamblu asupra vietii fracturate a eroului.”
—Nina Ceranu

• Limbă: Română
• Editor: Victor Paier
• Data lansării: 17 aug. 2022
• ISBN: 9786060718789

Victor Paier

Victor Paier este un debutant in lumea scriitorilor, cu mari sperante si mari asteptari.Deschizandu-se la randul sau ca o carte, publica primul volum, pintr-o reflexie ca de oglinda, marturisind publicului cu sinceritate mici fragment din viata sa.

Previzualizare carte

Copyright

Succubus

COPYRIGHT 2022 Victor Paier

COPYRIGHT 2022 Editura LETRAS

Toate drepturile rezervate.

ISBN ePub 978-606-071-878-9

Publicat de Letras

https://letras.ro/

Distribuit de https://piatadecarte.net/

Contact editura: [e-mail]

[e-mail]

Această carte este protejată de legea dreptului de autor.

Din respect pentru autorul cărţii, folosiţi-o pentru uzul personal.

Puteţi reproduce extrase din această carte în limita a 300 de cuvinte, pe site-ul, blogul dvs., în reţelele sociale, folosind întotdeauna semnele citării, urmate de titlul cărţii SUCCUBUS, un link către această carte şi către Editura Letras.

Cuprins

Copyright

Succubus

Cuvinte de însoțire

Bibliografie

Multumiri

Succubus

O dimineață rece și fără pic de soare.

Privirea mea e ațintită în față, pe o axă de pășit obligatoriu. Aerul rece îmi umezește haina și plămânii. Îmi aprind o țigară.

Mă întreb încotro ne îndreptăm azi, chiar dacă pășesc înainte, ca un circar, încercat de public. Dincolo de blestemul dimineții și de starea londoneză a aerului, măsor după rigla mea și calculez după aprecierea lor, din punctul A până în punctul B de deplasare, câtă viață consum.

Sunt singur cu mine și ceva rămășițe din trecut, ce vor să se dilueze într-o stare de bine, dar în zadar. Trăim într-un prezent gălăgios, neputincioși în a schimba ceva.

Îmi las trupul să parcurgă distanța fără mine, în timp ce eu amestec, ca pe un pachet de cărți, trăirile mele. Nu o fac cu drag, dar nici din nevoie, pur și simplu mi-am creat acest reflex psihotic și repetitiv.

Privesc cum sunt privit ca un oarecare și abordat ca un anost, tăcut, mai tot timpul, cu privirea plecată, sarcastic, în cele două-trei cuvinte pe care le rostesc.

Duc o luptă nevăzută decât de ochiul antrenat, o luptă între noi trei care sălășluim în acest cap aparent mic, urât și ușor, ce se balansează între polii umerilor. Îmi controlez clipirile la un anumit interval, pentru a nu trezi suspiciuni prostiei, care de cele mai multe ori, înconjoară tot decorul lumii mele. Prostia este, în esență, cea mai groaznică fobie a mea, cu care lupt la mai orice ciot de dialog cu majoritatea normalilor. De cele mai multe ori sunt tras evaziv în discuții tâmpite, de tipar, prea subiective față de însăși esența comunicării.

De cele mai multe ori evit mai orice interacțiune cu lumea, care nu știe că eu, sunt noi. Noi suntem și suntem trei, trei echilibrați care rezumă concluzii și ipoteze, care transcriu matematic unde x este aliniamentul de timp și spațiu în care orice interacțiune externă este atât de periculoasă și imprevizibilă încât poate crea răul la cel mai neînțeles nivel.

Tristețea? Tristețea e un mijloc de viață ce s-a agățat de mine în frăgezimea copilăriei. Eu am crescut, la fel și ea. Acum sunt oarecum… matur și o dată cu maturitatea mea s-a maturizat și tristețea. Acum e depresie și știi ce e atât de oripilant la rahatul ăsta de depresie? Creează dependență, o dependență care doare, doare rău, dar în același timp raționalizez că durerea este un sentiment și atât timp cât trăiesc acest sentiment înseamnă că sunt încă viu.

Sper! Încă sper că într-o zi, cândva, depresia hotărăște să plece, nemaiavând ce să consume și poate atunci am ocazia să o iau de la capăt cu un strop de speranță, un strop dar până atunci nu știu că de mult mai este. Dar sigur mai este.

Iubirea... ce e iubirea? Dă-i o formă, dă-i un miros, dă-i o culoare și nu-mi da porcăria aia cu balonul roșu sub formă de inimă și parfum intens de trandafiri, aia nu e iubire, alea sunt recuzitele clovnilor care fură zâmbete și râsete, plătiți deloc decent înainte sau după spectacolul lor fals.

Mama... o înțeleg. Sunt dificil și nu i-am făcut viața ușoară, să tot cer zi de zi mâncare când ea avea de hrănit un iubit care îi explica zi de zi de ce aș fi mai bine într-un orfelinat.

— Prost, pute, nu se mai satură de mâncare. 16 ani și 59 kg...

Am plecat...

În cealaltă parte a orașului, am un plan...

— Sărut mâna!

— Ce vrei?

— Aș putea vorbi cu patronul? Aș vrea să îl întreb dacă nu au nevoie de ajutor.

— Stai așa.

Trec 5 - 10 minute și vine, se uită la mine și zice:

— Vrei să muncești aici?

— Da!

— Ca ce?

— Ce e nevoie!

— Ce vârstă ai?

— 21…

— Poți să ridici și să cari saci de 25 kg?

— Cred că da!

— Hai în spate.

În spatele magazinului era brutăria iar în fața lui erau două camioane mari. Trecem ușor pe lângă ele și aproximez că e vorba de acei saci de 25 de kg.

— Imbecilule!!! Ești cretin? Tu nu vezi că toți vor să te omoare? Daaa! să te omoare, te vor prinde într-un loc întunecat și te vor strangula și lovi încontinuu! Fugi! Fugi repede!!!

Mă trezesc, îmi iau tratamentul. Am 29 de ani și ei sunt în capul meu și în viața mea de peste 12 ani, sunt insuportabili și atât de răi încât vorbind despre ei nu fac altceva decât să îmi creez probleme dar, asta e. Cel puțin nu-i mai aud pe toți cei patru, acum suntem noi doi și de această dată nu mai pot spera, nu mai am optimismul că voi trece peste asta ca peste depresie, pentru că ei știu ce gândesc și-mi scapă, ca o insectă, speranța, dar hei, dacă tot e chef hai și cu depresia.

Am reușit aproximativ 8 ani jumate să îmi creez o lobotomie psihologică să îi spun așa dar s-a dovedit a fi un mare dezastru pentru că nu am nici cea mai vagă idee ce am făcut. Cireașa de pe tort este că ei construiesc scenarii care pot sau nu să fie reale așa că paranoia e și ea la ea acasă.

Sunt așezat, sorb o gură de cafea îndulcită și pregătită pe gustul nostru și din nou dezbatem eterna problemă: ce căutam toți trei aici. Ok, poate ar trebui să rămân eu și trecutul meu, așadar am rămâne doi. Dar la orice privire în oglindă, al treilea apare sub formă identică mie și în același timp, desincronizat în mișcările pe care legea reflexiei le cere ca atare.

Ceva s-a așezat în mine, în mintea și sufletul meu, unde și-a construit un mecanism complex, plin de manete biomecanice pe care le acționează brut, sublim și plin de rațiune și obiectivism. Și atunci, eu nu sunt eu, eu sunt un habitat activ, operat de o entitate venită dintr-un alt timp, un animal vertiginos care manipulează mai orice gând, acțiune și cuvânt. În timp, am găsit cum să mă eliberez din sclavia mecanismului construit în mine. Mă afund în apa adâncă a trecutului, respir amintiri, fie ele bune, rele.

La prima rază de curaj, am deschis gura și am întrebat, au urmat lungi discuții cu această entitate, care m-a convins de mai multe ori, că nu este o formă din mine și nici o boală psihică, ci doar un oaspete, ce a nimerit orbește în cazarea minții mele. Mi-a explicat, mi-a arătat cum este viața și lumea lui și îmi mulțumește de cele mai multe ori pentru povara ce trebuie dusă în timp, în ani omenești.

Au trecut cincisprezece ani omenești de la prima simțire a pătrunderii, timp în care a stat ascuns în întuneric și a învățat limba, timpul și viața. Nu de foarte mult timp, în urma unui șoc ce a trezit în mine mai multe temeri, cumva s-a înfățișat, rugându-mă să nu mă panichez.

În urma unor rugăciuni, așteptam aproape mecanic pace și binecuvântare. Pacea a venit, dar nu sub forma unei liniștitoare trăiri, ci sub forma tăcerii, tăcere divină, ce mă lăsa să înțeleg că nu sunt sub grația divină și nici sub vreun blestem așezat asupra sufletului meu.

Mă întreb de fiecare dată când deschid ochii, aproape înlăcrimați și plini de teamă, din cauza coșmarului ce îl trăiesc noapte de noapte. Prin coșmar, nu mă refer la visele urâte ce-și fac menirea în somnul oricui, ci la coșmarul sublim, acela în care mă trezesc în visul meu și mă văd îngreunat cu frânghii ce-mi sugrumă sufletul și stropi de sânge ce-mi lovesc ochii aproape uscați prin netrăire și delăsare umană. Coșmarul mă ține în viață pentru a mă face conștient că ceea ce trăiesc nu îmi aparține, ci este a acelor entități și gânduri gri ce se nasc și se hrănesc cu mintea mea.

Trăiesc pentru a fi consumat de viață, încet și în timp. Teama inevitabil s-a transformat în ură, o ură generală și dedicată oricărei forme de viață și acțiuni ale vieții. O ură