Omuletul rosu / Doina Rusti

De Doina Ruști

Iubire și aventură, începuturile Internetului, Bucureștiul anilor 2000, iar mai presus de toate alazar, locul în care se nasc poveștile.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 26 mai 2021
• ISBN: 9786063390777

Previzualizare carte

Alice în Țara Internetului: despre tehnologie și fantezie

Omulețul roșu a apărut în 2004, iar eu l-am tradus în italiană, pentru prima oară fragmentar, în 2010, pentru antologia Il romanzo rumeno contemporaneo (1989–2010). Teorie e proposte di lettura (a cura di N. Neșu, edizione italiana di A. Tarantino, premessa di L. Valmarin, Bagatto Libri, Roma). A urmat o ediție completă, în 2011 ( L’omino rosso , Nikita Editore, Firenze), iar recent am revăzut textul pentru ediția de la Sandro Teti Editore (Roma, 2021). În românește, după câte știu, până la ediția de față, a mai apărut o versiune electronică, în 2012.

*

Romanul de debut al Doinei Ruști, una dintre cele mai originale voci ale generației de prozatori din România postdecembristă, Omulețul roșu ilustrează deja toate particularitățile producției ulterioare a prozatoarei: aplecarea spre construcția complexă a discursului narativ, jonglând între anecdotic și epic prin întrețeserea numeroaselor fire secundare în urzeala narativă principală; inserțiile onirico-fantastice care contrapunctează un realism aproape ostentativ; transferul continuu între trecut și prezent și urmărirea destinelor individuale în contextul marilor mișcări socio-istorice; utilizarea creativă și personală a limbajului și a stilurilor narative, sub semnul hibridizării registrelor și genurilor.

În Omulețul roșu, conform modelului „poveste în poveste", folosit și în romane ulterioare, precum Zogru sau Lizoanca la 11 ani, spre exemplu, discursul narativ este construit prin intersectarea a numeroase micropovești, conectate atât între ele, cât și cu macropovestea-cadru, alcătuită din narațiunea convergentă a vieților celor doi protagoniști, Laura și Albert.

Acțiunea e fixată pe la începutul anilor 2000, perioadă profund marcată de trecerea dificilă și complexă de la sufocantul național-comunism al regimului Ceaușescu la un consumerism nu mai puțin radical, nemilos și dezumanizant, deși într-un mod diferit.

Laura Iosa, o femeie singuratică, de vârstă mijlocie, fără prieteni adevărați, care nu a avut relații romantice sau sexuale de unsprezece ani, rătăcește printr-un București posttotalitar dezorientat și agresiv, populat de falși revoluționari și intelectuali vlăguiți (castrați), de lolite ariviste, doctori venali, părinți decăzuți și psihiatri dependenți de droguri – un teritoriu stăpânit de răpitori, impostori și ucigași. Din periferiile precarității sociale și economice în care se află, Laura contemplă mizeria din jur, cu cinism și deziluzie, luptându-se să rămână pe linia de plutire, dar așteptând, cu o convingere nespusă și secretă, un eveniment special, care să-i schimbe viața. Iar singura ușă deschisă este Internetul, aflat atunci încă la începuturile lui.

Acțiunea principală este constituită de încercările Laurei (un personaj musilian, incomod, neadaptat) de a supraviețui în peisajul urban moral și intelectual dezolant din lumea reală și de intrările sale în lumea virtuală, halucinantă și caleidoscopică, numită alazar, ambele marcate de întâlnirea cu un enigmatic omuleț roșu. Periplul picaresc al Laurei se împletește cu coming of age-ul lui Albert, un informatician cu veleități de hacker. Povestea lui constituie în sine aproape un Bildungsroman exemplar al generației „decrețeilor", acoperind evenimente plasate puțin înainte de Revoluție, dar și după aceea, până în momentul confesiunii Laurei.

Romanul se construiește ca o „matrioșcă": povestea Laurei, relatând perioada scurtă între sfârșitul lunii februarie și sfârșitul lunii martie, conține povestea omulețului roșu despre Albert și alte povești secundare care adâncesc narațiunea în trecut, întrucât – nu-i așa? – rădăcinile evenimentelor de azi se află în vicisitudinile familiale, de ieri ale protagoniștilor. Astfel, pe fundalul evenimentelor din prezentul imediat al Bucureștiului de azi, care se derulează între noiembrie și aprilie, se deapănă reconstituirea treptată, aproape polițistă, a unei istorii familiale din interbelic până în zilele noastre.

*

Întreaga acțiune este prezentată printr-un mimesis al modelelor textuale, specifice netului, ale căror coduri sunt integrate și prelucrate estetic (sunt „remediate, ne spun teoriile contemporane ale comunicării) în narațiune, contribuind la individualizarea romanului în cadrul literaturii primilor ani 2000. Cititorul este plasat în fața unui text „analogic – obiectul carte – continuând modalitatea tehnologică tradițională, milenară, de vehiculare a literaturii: cuvântul scris/tipărit pe un suport fizic (piatră, lemn, frunze de palmier, pergament, hârtie etc.), care în carte este prezentat discursiv și formal drept un text „digital" – constituit în ficțiunea romanescă din postările Laurei pe un forum, însoțite de comentariile utilizatorilor (într-un soi de contrapunct intratextual care evocă prototipul ilustru al Țiganiadei) și din schimburile de e-mailuri între personaje – reprezentând cea mai recentă modalitate de vehiculare a literaturii: cuvântul proiectat pe un suport virtual.

Multitextul „digital fictiv al „postărilor Laurei este, de asemenea, mediul care permite cititorului real să acceseze lumea analogică real-fictivă sau mai bine zis lumea fictivă a sinelui narator: Bucureștiul cărții, care coincide în mare măsură cu lumea reală a autoarei (Bucureștiul realității), într-un joc complex și înșelător de oglinzi și de referințe încrucișate, între mass-media și e-mailuri, între pagina materială și monitorul virtual, între textul analogic real și textul digital fictiv.

Tangența romanului cu noile media nu se limitează doar la aspecte formale, una dintre temele centrale și poate cea mai originală a Omulețului roșu fiind tocmai realitatea virtuală, într-o versiune care adaptează decorul telematic-cibernetic la coordonatele fantastice și oniric-halucinante a căror prezență constituie aproape o „marcă" a ficțiunii Doinei Ruști.

Alazarul în care rătăcește Laura este spațiul virtual și locul mitic al nașterii omulețului roșu. Creatorul acestuia – Albert – își revarsă dorința de a se dezvălui și nevoia de a vorbi despre sine prin conceperea unei „matrici" pe care Jumpy, un program trojan, ar fi trebuit să o reconstituie într-un mod aproape identic într-un alt calculator. Jumpy, într-un anumit sens, este o versiune digitală a borgesianului Pierre Menard, a cărui „admirabilă ambiție" era să scrie Don Quijote, nu copiindu-l sau transcriindu-l, ci recreându-l întocmai de la zero, producând „niște pagini care să coincidă – cuvânt cu cuvânt și rând cu rând – cu cele ale lui Miguel de Cervantes". Spre deosebire de ambițiosul personaj borgesian, programul lui Albert nu urmărește să recreeze întocmai fișierul original scris de creatorul său, ci să construiască într-un mod imprevizibil, cu materialele găsite în documentele computerului în care se infiltrează – cel al Laurei – rămânând în același timp fidel nucleului său emoțional.

Alazarul în care intră Laura este, în cele din urmă, lumea poveștilor create de Jumpy. Prin urmare, este, cel puțin parțial, o lume artificială analogă cu cele imaginate și profețite în primii ani entuziaști ai revoluției digitale, o realitate virtuală interactivă și captivantă, caracterizată de un simț al prezenței. Cheia supremă pentru înțelegerea acestei lumi, poate, stă tocmai în expresia potențialului narativ pe care-l are spațiul virtual. Modul în care Jumpy recreează povestea lui Albert cu materialul pe care îl găsește în computerul Laurei reprezintă o implementare ficțională surprinzătoare a proprietății de a produce infinite permutări narative pe care Janet Murray, pioniera teoriei hipertextului, în cartea sa Hamlet on the Holodeck: The Future of Narrative in Cyberspace (1997), le-a atribuit mediului digital sub numele de „putere caleidoscopică".

Precum „caleidoscopul lui Murray – o colecție de fragmente textuale și reguli combinatorii – generează sens narativ la fiecare „rulare a programului lui Albert, amestecând materialul pe care îl găsește în calculatorul Laurei și scenariul poveștii scris de creatorul său, generează configurații de semnificații infinite și imprevizibile, printr-un sistem sofisticat de variere a plotului și de selectare și interpretare a datelor. Și precum în hipertextul lui Murray acțiunile utilizatorului pot crea combinații de elemente neprevăzute, dar mereu capabile să se integreze într-un cadru înzestrat cu sens narativ, și prezența Laurei în hiperrealitatea alazarului este pe deplin senzorială, ea participând cu propriile acțiuni la desfășurarea și la modificarea poveștilor pe care le întâlnește și din care aduce cu sine fragmente în „realitatea reală".

Prin urmare, alazarul este „realitate virtuală" nu atât sau nu doar pentru că este un spațiu digital iluzoriu, ci mai presus de toate, pentru că este un spațiu al posibilităților, al virtualităților infinit nerealizate ale narațiunii și ale puterii demiurgice și ordonatoare a cuvântului. Alazarul este virtualitatea bazată pe forța seminală a logosului, care impune haosului ordine și semnificație, e o ușă către multiversul imaginației și al creativității dezlănțuite, care plasează continuu cuvintele în povești și în mesaje doar pentru a le descompune și a le reasambla în povești și mesaje noi, conform unor reguli misterioase și imprevizibile.

Omulețul roșu, o ființă fără formă, în afara timpului și spațiului, poate intra direct în acest univers virtual pentru că nu este legat de restricțiile lumii fizice; în mod asemănător, și Laura, aruncată la marginea vieții de încă o dezamăgire și de aceea și ea oarecum „în afara" lumii, va începe, împreună cu omulețul, să traverseze membrana invizibilă care separă realul de posibil și să acceseze direct – precum Neo din The Matrix – lumea virtuală a alazarului.

În virtutea modalităților multiple prin care înglobează mai la vedere sau mai subtil realități precum web-ul, hipertextul, realitatea virtuală și codurile lor, Omulețul roșu întruchipează mai multe dintre metaforele și arhetipurile Internetului propuse în zorile afirmării Rețelei de Mark J. Stefik și colaboratorii săi în Internet Dreams: Archetypes, Myths, and Metaphors (1996).

Pe de-o parte, e netul ca „bibliotecă digitală și „Păstrător al cunoașterii: întreaga poveste a Laurei este produsă și „păstrată în format nativ digital, fiind publicată pe un forum, iar romanul în sine se prezintă și se definește – ficțional – ca parte integrantă a imensei biblioteci digitale care este Rețeaua; istoria lui Albert, de asemenea, se construiește pe și prin net, grație schimbului de informație între utilizatorii forumului și – în general – ai acestei „biblioteci.

Pe de altă parte, se află „poșta electronică și „Comunicatorul: Laura dă viață poveștii sale comunicând-o lumii cu mijloacele și în spațiile oferite de internet și primește feedback cu privire la modul în care o modifică și o conduce în direcții neașteptate. Întregul roman se află de fapt sub tutela arhetipului Comunicatorului, întrucât relațiile fundamentale între personajele principale sunt mereu mediate de net: utilizatorii reacționează la textul Laurei prin chat sau prin e-mail, tot prin e-mail Laura se îndrăgostește de Andrei, Albert își lansează în lume apelul-trojan, iar Laura conversează cu detestatul vecin Rufă. Într-un sens larg, povestea Laurei se desfășoară în întregime și în exclusivitate între limitele ecranului cu care pagina tipărită se identifică ficțional: în afara fișierului chilia din calculatorul său, povestea Laurei există doar în momentul în care ea este publicată pe net și numai pentru utilizatorii săi (printre care se află, ficțional, cititorul real): când comunicarea via net este sistată, adică atunci când Laura nu mai postează pentru că a început să trăiască în lumea reală, povestea ei încetează să mai existe atât pentru cititorul fictiv (utilizatorii forumului), cât și pentru cel real.

În sfârșit, există „lumea digitală și „Aventurierul: întreaga poveste a Laurei este o aventură în lumea virtuală, în spațiul dematerializat al comunicării on-line sau în „lumea digitală" a alazarului. În acest sens, Laura întruchipează extraordinar de bine arhetipul Aventurierului, navigând pe mările Netului pentru a „andoca pe site-ul lui Andrei sau pentru a recolecta electronic „mesajele într-o sticlă, lansate de alți aventurieri, prinse în Rețea, acestea conducând la dezlegarea mai multor mistere sau spre tărâmul caleidoscopic al visului digital creat de Jumpy.

Orașe enigmatice populate de pasaje secrete și mesaje indescifrabile, căderi amețitoare în întuneric, urmăriri în viteză și zboruri eterice, creaturi monstruoase sau curioase, peisaje stranii și tulburătoare, o prăpastie în care prind viață oamenii care poartă ascuns în sine un mesaj format din cuvinte luminoase, un copil încă nenăscut, dar care face minuni, un alai de încălțăminte animată, cărări periculoase, o misterioasă vilă albă și o gazdă zâmbitoare, toate acestea și multe altele sunt alazarul, pur sense of wonder, o lume halucinantă, convulsivă, absurdă, însă coerentă și reală cum numai fantezia știe să fie, o Țară a minunilor electronică, bizară și imprevizibilă în care Laura se aventurează, încântată și neînfricată, ca o telematică Alice.

*

Prin punerea în scenă a lumii contemporane din interiorul și din afara Netului, cu contradicțiile și miturile sale, cu iluziile și visele sale, și prin exemplificarea pe mai multe planuri a modurilor în care literatura offline poate aborda realitățile estetice, textuale, sociale și culturale ale lumii online, romanul Omulețul roșu al Doinei Ruști ne sugerează că, oricine am fi: „Bibliotecari, „Comunicatori sau „Aventurieri", virtualul este real, dar și că deocamdată (și probabil încă pentru ceva vreme) lumea de acolo, dinăuntrul calculatoarelor, încă începe și se termină aici, în afara lor.

Roberto Merlo

1

Când a început legătura asta, credeam c-am ajuns la fundul sacului. Toată vara am încercat să-mi găsesc un job, nu pe măsură, dar măcar suportabil, ceva unde să-mi potolesc cât de cât mintea, deși cam peste tot e la fel, în institute, la muzee, în redacțiile revistelor, în edituri, în fine, la Academie sau în teatru, peste tot e muncă de funcționar; te scoli să prinzi condica, șeful, să fii cât mai devreme ca să pleci repede de-acolo. Pe urmă, birouri, cafele, discuții otrăvite, inutile, bârfe, nemulțumiri, sărăcie și, peste toate, castronul comun de impostură.

Din cauza asta multă lume vrea să devină profesor. Să stea la catedră, să se uite ostentativ la ceas, să se audă vorbind, cu certitudinea că sub voința lui se modelează lumea așa cum va fi. O catedră la un liceu în capitală costă cel puțin 1000 $. Posturile universitare sunt nu doar cu mult mai scumpe, dar blocate de interese întrețesute. În primul rând politicienii vor să fie profi universitari. Pe urmă vin ziariștii, actorii, fotbaliștii. Bineînțeles – ratați, jangheli convinși că fără ei lumea s-ar duce de râpă, animați de o ură puternică față de tot ce înseamnă profesor. Fiecare universitate are dreptul să angajeze pe cine vrea, pe cine corespunde, cu spate puternic, bazat, dar mai ales mai prost ca șeful care-l angajează, lipsit de personalitate ori cât de cât cuminte, să nu facă gât, în sfârșit, de-al nostru. Forrest Gump.

Pe la universități n-am avut noroc. De licee nu-mi arde, e pierdere mare de timp și cheltuiala nu merită. M-am întors anchilozată la Editura Şcoala de Fier, din mila căreia trăiesc, tot așa ca și anul trecut. Tehnoredactez manuale, colaborez prin convenție civilă.

Începuse toamna, când mi-am dat seama cu adevărat că e vremea lolitelor. Făceam paginația unui manual, pentru câteva sute, și mă gândeam să scriu un dicționar de expresii latinești ca să mai câștig ceva bani. Toamnă frumoasă și o suferință generală, dacă mă crezi, o auzeam din camera asta de-aici, venind din direcția Foișorului. Cu o astfel de impresie în suflet m-am dus la întâlnirea cu Neica, pentru încă o discuție despre minienciclopedia care zăcea în editura lui de aproape trei ani.

Dar nu era Neica, ci Lolita, o studentă de-a lui, apărută la editură astă-vară, genul de femelă care se poartă acum: fizic de puștoaică fără ciclu, dar cu mișcări nostime, agresive, mature.

Lolita stătea la birou, în poziție dominatoare, încercând să mă intimideze – față de copil răsfățat, câteva lucruri învățate pe de rost, plus tutuirea adversarului:

– Ştii, ți-o spun ca specialistă-n în Heidegger, a-nceput ea, și pentru că eu nu ziceam nimic, a miorlăit ceva despre planurile ei intelectuale și-a trecut la subiect – în sfârșit, nu știu dacă te interesează, a zis ea, voiam să-ți spun că enciclopedia asta ar fi meritat re-scrisă de un colectiv ori cel puțin de două persoane diferite, ca specializare mă refer, poate că o minte de filozof ar fi dat ceva în plus...

Lolita e o păsărică incultă, dar insistentă. Ceea ce ar fi vrut era să semnăm cartea împreună, nu de-a dreptul, ci Lolita spune, ca specialistă, desigur, că manuscrisul e plin de greșeli, de exemplu. Nu are importanță că l-a citit multă lume înainte. Nimic nu are importanță în fața lolitelor. Nu e vorba aici de a câștiga favoruri de la Neica. O lolită hotărăște, iar hotărârile ei sunt lege care taie în carne, discută cu aplomb absolut despre orice, are păreri filozofice, gândește repede, are fantezie, iar dacă un individ blazat și plin de sine, care stă-n nădejdea lecturilor lui de tinerețe, cum e Neica, se întreabă chestii mari, de genul Dumnezeu este Dumnezeu doar în măsura în care știe el însuși, Lolita atacă în forță: Hegel chiar a zis, încă de mai multe ori – despre acea conștiință de sine, autos, cum zici tu, nu? Cu riscul de a intra în polemică am să-ți spun... Lolita privește cu seriozitate în ochii lui Neica, nu se uită pe sub gene, nu este indecentă, ci copilul genial, grav și interesat pe bune de filozofie. Îi aduce aminte bietului Neica să fie dascăl, să se rușineze că-l strânge șlițul.

Pe un ton ușor jenat, ușor compătimitor, Lolita mi-a mărturisit că lucrarea mea e plină de greșeli. Mă gândesc că n-are rost să-mi irosesc timpul, așa că îi trag un – ei bine, lasă că vom vedea împreună ce se poate face. Aici am subestimat-o pe lolită, ea voia un răspuns ferm, de genul – cred că dacă am rescrie împreună cartea... Așa că am ieșit din birou, m-a condus politicos, mi-a luat o scamă de pe umăr și-am intrat la șefa departamentului. Acolo am auzit-o pe Lolita spunând:

– Manuscrisul mai trebuie citit o dată pentru că este plin de greșeli.

– Nu sunt de acord, în sfârșit m-am hotărât eu. Cartea trebuie să intre în tipografie sau îmi retrag manuscrisul, pe care l-ați citit doi ani, să ne amintim...

– Bine, s-a indignat femeia-șefă-de-departament, dar cum să ți-l iei?! Noi am cheltuit deja cu el, l-am dat la atâția referenți, este în faza finală de lucru, de ce trebuie să ne ameninți?

Totuși, n-am putut să spun – pentru că trăim în vremea lolitelor, ci doar – aștept să mă sunați într-o zi–două. Atunci nu eram încă sigură de lolitism. Poate era vorba numai despre o întâmplare nefericită din viața lui Neica.

Imediat am căutat altă editură, dar când să-mi iau manuscrisul, a intervenit Neica, în mod evident nefiind încă pus la curent cu noutățile, promițându-mi, cu politețuri și complimente, că-mi scoate cartea cum vreau eu, în ce colecție vreau, cu ce redactor vreau, foarte repede. M-a convins să mă las în grija lui. Însă a doua zi m-a sunat din nou, să vin pentru o discuție și abia atunci am fost sigură că intrasem în era lolitelor.

Şi-așa am ajuns în noaptea capitală – a începutului. În acea noapte, mi s-au întâmplat două evenimente: Gabi, un băiat de la editura lui Neica, m-a sunat și mi-a spus că Lolita „lucrează" pe minienciclopedia mea, schimbând pe ici, pe colo, copiind de pe Net, în sfârșit, scriind rapid o carte, căreia îi găsise și un titlu: Marile cărți ale omenirii. Nu știu ce simt oamenii când sunt furați, trădați, împinși pe scări, dar eu mă simțeam pur și simplu trasă prin intestinul subțire. Nu voiam nici măcar să împușc toate lolitele din lume, cum ar fi fost normal. Doream cu disperare să-mi salvez cartea. Şi atunci s-a produs al doilea eveniment al acelei nopți memorabile. Căutam reviste electronice pe Internet, în speranța de a-mi publica undeva povestea, de-a o spune și altora, de-a lansa un help mititel, când am dat de o bibliotecă on-line. Era un site care conținea scrieri nepublicate, din categoria gânduri mărețe, aforisme, testamente, conspecte, comentarii pentru bac, în fine, tot ce trecuse prin mintea unor oameni dornici să comunice cu alții, oameni în situația mea. Site-ul avea și o adresă de e-mail: [e-mail]. Așa că am scris două rânduri, care aveau să fie o cheie care mi-a deschis labirintul, ceva de genul: m-a impresionat pagina dumneavoastră, e pe gustul meu, mă întreb dacă aș putea să trimit un text pentru biblioteca dumneavoastră.

Imediat ce-am trimis mesajul în neant mi-a părut rău. Era penibil, m-am gândit la Leopold Bloom, la care, Doamne, de câte ori nu m-am gândit după aceea, îmi venea să plâng de nefericire și de scârbă, și de lehamite, și de singurătate. Așa că, în șuierăturile telefonului, mi-am luat poșta, ca să văd dacă nu-mi scrie cineva, unul–doi dintre cei câțiva nefericiți care-mi mai scriu din când în când, și pot să spun că nu mi-a venit să cred că aveam un mesaj:

Thu, 9 Nov 2000 21:35:00 -0800 (PST)

From: [e-mail]

To: Laura Iosa

Vă mulțumesc pentru aprecierile la adresa site-ului. Trimiteți. Aștept cu drag,

Andrei Scarlat

Privit așa, din perspectiva actuală și din chilie, mesajul este absolut normal, însă în noaptea tulbure a părăsirii și a dezastrului, cuvintele astea au fost ca un semn, ca o solie, ca o mână întinsă. În sfârșit, am plâns. Ştiu că nu face impresie bună, dar îmi face bine s-o spun. Am copiat primele treizeci de pagini din minienciclopedie și le-am trimis în aceeași noapte, când, de altfel, câteva ore mai târziu, mi-a venit și răspunsul, care se încheia stupefiant cu o întrebare: V-ar deranja să-mi scrieți despre preocupările dvs.?

Nimeni în lumea asta nu m-a întrebat ce preocupări am. Pe cine interesează ce fac eu? Pe nimeni. Mă întreabă adeseori unul sau altul ce mai fac, dar nici n-așteaptă răspunsul, trece la altceva sau ascultă cu ochii împăienjeniți și căscatul înflorit pe buze, simt în aer cum plutește câte-un du-te-n pizda mă-tii, la fiecare frază care-ncepe cu uite ce mă preocupă pe mine în ultima vreme... Acum când scriu în fișierul ăsta, căruia i-am spus chilia, nu pot să nu mă gândesc că poate și întrebarea lui Andrei Scarlat a fost tot un cuvânt al rutinei, poate că avea un text deja formulat, pe care îl trimitea fiecărui corespondent, dar, mai sigur, voia să aibă o evidență a celor care-i scriu și atât, cum povesteai tu că făcea Albert. Oricum, pentru mine a însemnat mult, atunci, în noaptea aia care se termina când am început să scriu:

Domnule Andrei Scarlat,

Preocupările mele sunt diverse. Într-un fel sunt liber-profesionistă, în sensul că nu am un loc de muncă stabil, ci colaborez pe la mai multe edituri – redactez și tehnoredactez texte. De asemenea, am publicat un dicționar de simboluri literare și am scris această mică enciclopedie, pe care încă nu am publicat-o și din care v-am trimis un fragment.

Doresc să vă meargă bine. Mai scrieți-mi, mă voi bucura.

L.I.

Și m-am culcat în zorii zilei cu gândul că nu sunt singură – ți-am și scris atunci ceva, nu aici, în chilia, ci în celălalt fișier, numit atât de prozaic – jurnal.

NB. În afară de un ce e cu textul ăsta aici? n-am prins alte reacții la prima intrare pe site. L-am copiat din chilia și l-am băgat noaptea trecută în forumul ohbrother, apoi am trecut pe chat, dar nimeni nu vorbea despre mine. M-am uitat peste numele participanților, dar nu mi s-a părut să fii printre ei. Ca să mă țin de cuvânt, îți scriu mai departe.

2

Adoua zi m-am trezit către prânz, mi-am tras în grabă ceva pe mine și mi-am făcut douăzeci–treizeci de cărți de vizită cu adresa site-ului de pe Internet. Era o toamnă teribilă, iar eu credeam că intrasem în timpul lolitelor. Pe canapeaua din sufragerie stăteau împrăștiate paginile unui manual de geografie, pe care urma să-l duc în câteva zile la editură, iar în fața bibliotecii, pe parchet, dădusem jos câteva duzini de cărți din care voiam să scot citate. Pe geam se vedea Foișorul de Foc și n-aveam niciun chef să plec, dar am luat-o spre editura lui Neica, pregătită pentru orice.

Era una dintre acele zile în care el vine la editură special pentru câte o treabă importantă, cum ar fi ca să strice cheful cuiva, ori așa, ca în situația de față, să mă întâlnească pe mine. L-am găsit într-o stare neliniștită, îmbrăcat cu niște pantaloni negri, satinați. Era pregătit cu un text învățat pe de rost:

– Uite, eu vă vorbesc ca și copilului meu, a început el, și vă rog să mă credeți că sunt cât se poate de sincer. Cartea are părți foarte bune, dar și părți proaste; nu este vorba aici despre refăcut, ci proiectul este prea ambițios pentru dumneavoastră, așa că nu pot să dau la tipărit, cel puțin nu în forma în care se află acum.

El se aștepta aici ca eu să mă frâng, să mi se pună un nod în gât și să plec obidită, eventual să mă sinucid. Habar n-avea, de fapt, ce e cu mine. Așa că i-am răspuns amabil că am înțeles și-am luat-o spre ușă.

S-a ridicat și el incredibil de repede. I se descheiase un nasture de la cămașa lui (albastru de Prusia), căutată cu lumânarea, și-i vedeam pielea pătată, de bărbat bătrân și în mod sigur cu miros de closet. Și-a dat seama la ce mă uit, dar era mult prea prins:

– Nu se poate să plecați, nu m-ați înțeles! Eu vă spun adevărul, iar dumneavoastră se pare că nu mă credeți; iată, eu vreau să vă cer, să vă rog din suflet să nu publicați această carte.

– Ce motiv aș avea, mai ales că am pierdut aproape trei ani?

– Desigur, este normal să vă întrebați. Sper că am autoritatea să vă conving să amânați proiectul, pentru ca mai târziu să nu vă pară rău că i-ați dat drumul pe piață în forma aceasta.

– Adică în ce formă?

M-a privit un moment cu ură deschisă, apoi a trecut la modul lui obișnuit de a privi oamenii ca pe niște hârtii călcate-n picioare:

– Doamnă, cartea e plină de greșeli.

Așadar, iată-l prelucrat! Lolita n-a pierdut timpul. Aș fi putut să plec în momentul ăla, dar era amuzant: un bărbat coclit, cu chelia asudată de efort, încercând să mă convingă să ce? Să nu-mi public nicăieri cărțulia. Nu-și dădea deloc seama de situația penibilă în care se afla. Am întins din nou mâna spre ușă, dar Neica era în misiune războinică.

– Vă rog să mă ascultați! Ştiu că puteți s-o publicați foarte repede, mai ales că aveți și referatele de la noi, dar eu n-aș vrea să intervin pentru a opri acest lucru, ci aș vrea să renunțați dumneavoastră de bunăvoie la o carte care nu este încă definitivată.

Vasăzică nu se dădea în lături de la nimic, mă amenința în mod ordinar, încerca să câștige timp. Nu pentru el, ci pentru scumpa Lolita, care trebuia să termine monumentala operă vărzuită din manuscrisul meu. Așa că m-am cărat cu el ținându-se după mine până la ieșire. Nu i-am reproșat ceva, nu l-am jignit, nu m-am enervat, nu m-am lăsat intimidată. Am trecut pe la Gabi și i-am pus pe birou câteva cărți de vizită, ca să dea el vestea că mi-am pus cartea pe Internet. Am intrat prin câteva edituri din Casa Presei cu aceeași treabă, dar și ca să sondez terenul, să văd unde s-ar mai putea tipări o carte respinsă de Neica. Nu mi-era chiar bine, însă nici căzută pe brânci nu eram.

Noaptea am deschis din nou fereastra spre lume și aveam două mesaje, amândouă de la Andrei Scarlat. În primul îmi dădea adresa la care se afla enciclopedia mea, iar al doilea suna astfel:

Dragă doamnă Laura Iosa,

Mă bucur că mi-ați scris despre munca dvs.

V-ar interesa să punem și alte texte pe Internet? Asta, desigur, dacă nu sunt probleme de copyright. M-ar interesa dicționarul cât și compoziții sau ce mai aveți. Ce-ar fi să vă fac și un site?

Asta era ceva. Să am un site, adică o pagină a mea! A fost prima oară când m-am gândit la Andrei încercând să ghicesc cam ce hram poartă, dacă e tânăr sau bătrân, în special. E un sentiment plăcut să deschizi cutia poștală și să găsești scrisori, e ca și cum te-ar striga cineva, iar eu mă înfiorez de bucurie numai la gândul că aș putea să aud un glas trimis către mine, cu intenția de a-mi întrerupe așteptarea cronică în care mă aflu. Andrei nu putea să fie decât un puști care își petrece toată noaptea la computer. Asta nu însemna că trebuie să-i scriu ca unui puști, ci cu un sobru Domnule Andrei Scarlat, mărturisind, cât am putut de repede că eram onorată, îndatorată, firește. În cazul în care nu vă răzgândiți, ce-ar trebui să fac pentru a avea un site? am mai întrebat eu, în mod ipocrit.

Ziua de sâmbătă mi-a trecut cu tâmpenii. Pe atunci aveam mintea plină de lolite și de castrați și trăiam la tensiune mică, fără să bănuiesc că există alazar și omuleți roșii. Te așteptam, așteptam să mi se întâmple ceva.

Am ieșit puțin, m-am învârtit pe la Teatrul Național și m-am uitat la afișele care anunțau vechituri, actori bătrâni, spectacole didactice. De fapt, după ce a plecat Andrei Şerban n-am mai putut să rezist până la capăt la niciun spectacol de teatru. Pentru mine întâlnirea cu el a fost capitală. Mai cu seamă cu tragediile. Medeea, Troienele și Electra. Îmi