Isus din intuneric

De Radu Găvan

Cu un imaginar complex și neo-mistic, cu scene memorabile, romanul aduce o poveste despre zona cea mai profundă și tragică a artei. Nebunie, stări de grație și dragoste — totul pe un fir epic simplu, cu suspans constant.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 22 mar. 2021
• ISBN: 9786063391033

Previzualizare carte

1.png

Citatul de la p. 10 este preluat din cântecul The Unforgiven interpretat de formația Metallica, muzică și versuri de James Hetfield, Kirk Hammett, Lars Ulrich.

Editura Litera

tel.: [phone]

e-mail: [e-mail]

www.litera.ro

Isus din întuneric

Radu Găvan

Copyright © 2021 Grup Media Litera

pentru ediția în limba română

Toate drepturile rezervate

Editor: Vidrașcu și fiii

Redactor: Silvia Berdan

Copertă: Flori Zahiu

Tehnoredactare și prepress: Laura Velcea

Biblioteca de proză contemporană

este coordonată de Doina Ruști.

ISBN 978-606-33-7157-8

ISBN EPUB 978-606-33-9103-3

UN ROMAN TOTAL

După debutul cu Exorcizat (2014), Radu Găvan promitea o literatură incitantă, în registru rea­list, alertă ca scriitură și cu un vizual foarte pu­ternic. Romanul a atras imediat atenția, fiind recom­pensat cu Premiul de Debut „Mircea Ciobanu" al Uniunii Scriitorilor din România, girat la momentul acela de Eugen Negrici. Au urmat alte scrieri, experimente epice interesante, proză scurtă și două romane –  Neverland (2015) și Diavoli fragili (2017). Tradus în germană, foarte implicat în evenimente culturale de top, Radu Găvan și-a căpătat recunoașterea și un loc favorit în lumea literară. Dar abia cu acest roman se poate vorbi despre opera maturității.

Isus din întuneric este un roman neobișnuit ca viziune, cu o temă perenă, legată de artă și de premisele nașterii ei. Se pune adeseori întrebarea, pe cât de frecventă, pe atât de ridicolă, cât din biografia artistului se află în creația sa. În ultimii ani am tot asistat la apariția pe bandă rulantă a romanelor pseudo-autobiografice, adeseori pe aceeași temă, a nefericirii fără cauză, opere mediocre, dar necesare, indicând fără dubiu vârful unei crize nu atât iden­titare, cât de reevaluare a sinelui, situat de mul­tă vreme în centru. Ei bine, la toate aceste fobii ale eului răspunde romanul lui Găvan, aducând o formulă epică absolut insolită, fractală, urmărind legături de tip psihedelic, răspunzând într-un fel acelui filozof care căuta originile tragediei. Și am numit deja trei dintre caracteristicile acestui roman strălucit.

În prim-planul acțiunii se află un artist, iar po­vestea lui se întregește treptat, din zona atât de dramatică și halucinantă a obsesiei, către detaliul biografic și relațiile cu ceilalți. În viața sa există drame, există oameni cu drame similare, există coincidențe și fapte repetitive. Iar, între toate, ca numitor comun, tronează aspirația generală (glorie și amor, cum mai glumim noi, scriitorii), exacerbată însă, dilatată de mintea imaginativă a artistului, accentuată nodal și maladiv de pulsiunile mistice existente în bezna oricărei ființe. Ceva din tema romanului Doctor Faustus al lui Mann răzbate aici, dar într-o manieră care persiflează subtil apăsările demonice, întâlnirile din zona crepusculară. Tocmai de aceea, romanul lui Găvan începe în forță, cu două personaje credibile, doi vizionari dintr-un show tv, care alunecă în acea parte nevăzută a lumii, unde o femeie aleargă pe un drum nesfârșit, hăituită de bărbați demenți, îmbrâncită, maltratată, violată ulterior și nu mult după aceea, mâncată de câini. Se va dovedi că această imagine viscerală aici, migrează treptat spre zona simbolică, devenind explozivă cromatic, trimițând ramificații neașteptate în zonele cele mai intense ale poveștii.

De altfel tot romanul este alcătuit din episoade care, într-un fel, reunesc dimensiunea tragică și aspirația creativă, într-o sinteză admirabilă a numeroase obsesii scriitoricești legate de această temă. Admirabil este modul în care se leagă eve­ni­mentele epice, printr-o compoziție de tip expresio­nist, respectiv, joyceană ca viziune de ansamblu, întărită în mod original de mici linkuri spre perso­najul central, care, finalmente, reia toate momentele tensionate ale poveștii, recompunând-o. De abia la finalul romanului, când toate piesele unui uriaș puzzle sunt așezate fiecare la locul ei, ai, nu întregul unei povești, cât metafora unor întâmplări decisive pentru nașterea ei. Individul în sine nu contează în acest roman, cât urmele lui metaforice într-o lume care este doar a lui. Așa cum și spune la un moment dat, autorul a vizat „romanul total, născut din cea mai adâncă durere pe care o poate cunoaște un om".

Amadeo trăiește abandonul în cele mai mici detalii. Mai întâi își caută tatăl, alcătuind un portret din amintiri recuperate din acea zonă cețoasă, în care se întâlnesc obsesiile și forța creativă. De altfel, obsesia nu este doar temă, ci cheia romanului:

„...există credința că undeva, foarte adânc în­gropată, se află reprodusă cu fidelitate amintirea fiecărui lucru care ni s-a întâmplat, din străfundurile imemoriale şi până în prezentul apropiat. Din acea masă întunecată răsare obsesia."

Întreaga viață a lui Amadeo se dezvoltă din ob­sesii, după cum însăși arta este potențată de astfel de emoții recurente.

De la obsesia rădăcinilor, la cea a restabilirii ade­vărului, se ajunge inevitabil la obsesia intelectuală. Căutarea unui scriitor ucigaș (Admistadt) va căpăta prioritate, nu pentru că opera lui ar fi de interes, ci pentru povestea crimelor sale. Iar instinctul acestei investigații există îngropat adânc în zona de sufocare și nesăbuință a oricărui creator. Artiștii din roman trăiesc cu intensitate această criză a limitei. Ucigași, violatori, sinucigași. Artistul, în viziunea lui Găvan, își regăsește pornirile violente în oamenii întâlniți de-a lungul vieții. Mai mult chiar, fricile ținute sub cheie nasc alte frici și premisele repetării tuturor acelor fapte dramatice.

Reușita cea mare a acestui roman este însă for­mula scriitoricească. Viața lui Amadeo nu apare nici fragmentar, nici proiectată în viziunea altor pers­onaje, ci contorsionată, în funcție de valoarea sim­bo­lică a faptelor, ca o simfonie începută cu o temă cauzală și sfârșită imperial, cu implicarea lumii în­tregi. La această impresie contribuie și amploarea, cartea făcând parte din categoria romanelor-fluviu, dar mai ales viziunea originală asupra actului creativ, văzut ca parte a biografiei pe care o punem la îndoială, care ne creează întrebări fără număr, acea biografie subiectivă, pe care n-o poate prefața nimeni, cum spune Amadeo la un moment dat.

Romanul de maturitate al lui Radu Găvan, Isus din întuneric este cartea confirmării, care-i fi­xează locul în literatură. Masiv, cu efuziuni lirice, construit din materia capodoperelor, poate fi con­si­derat un manifest literar și, cu siguranță, un ro­man-eveniment.

Doina RUȘTI

What I’ve felt

What I’ve known

Never shined through in what I’ve shown

Never free

Never me

So I dub thee Unforgiven

(Metallica, The Unforgiven)

I

Isus din întuneric s-a născut în Kreitfeld, un sătuc din nord, aflat la poalele munţilor. Nu se cunoaşte cu exactitate data la care a venit pe lume, însă putem estima că evenimentul a avut loc undeva între 1978 şi 1980. Kreitfeld a fost distrus de o avalanşă în urmă cu cincisprezece ani, la puţină vreme după ce Isus părăsise satul. Singurii supravieţuitori au fost doi bătrâni, soţ şi soţie, care se aflau la M ü nchen, în vizită la un nepot, însă mărturiile lor sunt cel puțin confuze. Adalbert Thon spune uneori că Isus era un băiat înalt şi frumuşel, cu ochii albaştri şi părul lung şi blond, timid ca o fată şi liniştit peste poate, în timp ce alteori susţine vehement că Isus era un tip brunet, cu ochii negri, adânciţi în orbite şi o atitudine de golan, „un obraznic şi o puşlama nenorocită, care odată a ucis un câine în bătaie". Ori de câte ori rememorează această versiune, bătrânului i se umflă venele gâtului gata-gata să plesnească şi în final devine complet incoerent, amestecând cele mai spurcate înjurături cu diverse cuvinte dintr-o limbă inventată din nebunia lui.

În ceea ce o priveşte pe Maria Thon, soţia lui Adalbert, lucrurile stau puţintel diferit. Distinsa doamnă declară că nu mai ţine minte ce culoare avea părul sau ochii, însă poate spune cu siguranţă că Isus era o fată foarte retrasă, neavând prieteni şi nici alte rude în afara mamei ei, o femeie care trăia de pe o zi pe alta din puţinul pe care i-l oferea grădina de lângă casă.

Ajunşi în punctul acesta, ne găseam, evident, într-o încurcătură, însă orice încercare de a o atenţiona pe doamnă că soţul dânsei susţinea că Isus era de sex masculin a fost în van. Pur şi simplu nu ne răspundea, doar clă­tina uşor din cap, privind pe fereastră, iar noi nu mai insistam. Adevărul este că, oricât de ciudat ar suna, nimeni nu părea să ştie cu siguranţă dacă Isus era bărbat sau femeie, sau, ca să fim mai precişi, unii spuneau că era bărbat şi alţii – femeie. La fel stau lucrurile şi în privinţa aspectului fizic, ba chiar mai rău – o bulibăşeală de descrieri, un potpuriu care ne face să ne întrebăm, pe bună dreptate, dacă nu cumva Isus e doar un concept, o idee supusă interpretărilor, poate un act de hipnoză în masă, nu o persoană în carne şi oase. Şi totuşi, există un loc al naşterii şi o mamă, chiar dacă au fost îngropate sub zăpadă.

*

Şi totuşi, după cum spuneam – cu toate că părea îngropată sub o mare de zăpadă –, există mărturii despre copilăria lui Isus. Doi bărbaţi au apărut în acelaşi timp, transmiţând vorbă că Isus li s-a arătat în viziuni şi în vise, înfăţişându-le trecutul său. În mod normal, cele două prezențe ezoterice nu ar fi atras atenţia decât amatorilor de scandaluri ieftine din tabloide însă, deloc întâmplător, cei doi nu erau nişte oa­meni obişnuiţi. Primul, Sigmund Schwarz, devenise celebru după ce atenţionase autorităţile asupra atentatului cu bombă din Salonic, însă acestea nu îl băgaseră în seamă şi rezultatele au fost înfiorătoare – dezastruoase – oribile: treizeci și doi de morţi şi o sută nouăsprezece răniţi. Apoi, obligate de furia publică, forţele de securitate luaseră în considerare următoarele premoniţii ale mediului şi reuşiseră să deza­morseze două bombe plasate în incinta stadionului Maracana (în timpul unui meci la care asistau șaizeci de mii de oameni) şi mai apoi, la indicaţiile clarvăzătorului, reţinuseră un bărbat care, la puţină vreme de la arestare, recunoscuse răpirea a trei fete, însă refuzase să divulge locul unde le ţinea. Atunci, şi aceasta fusese cireaşa de pe tort, Schwarz intrase într-o transă adâncă de zici că era mai mult mort decât viu, timp în care mormăise tot felul de ciu­dăţenii, ba chiar se și zbătuse de câteva ori ca un apucat, încât trebuiseră să-l ţină trei poliţişti vânjoşi. După vreo două ore deschisese ochii şi rostise cuvintele-cheie care aveau să du­că la găsirea fetelor. Din acea clipă devenise con­­sul­tantul oficial al poliţiei din München şi mergea peste tot însoţit de două gărzi de corp. 

Al doilea bărbat era Roland Weis, unul din­tre cei mai faimoși scriitori contemporani germani. Originar din München, Weis locuia la Berlin, era căsătorit, avea o fată şi preda un curs de scriere creativă la Facultatea de Litere din Berlin. Romanele sale erau întunecate, păs­­trând însă, în general, acea accesibilita­te spe­cifică bestsellerurilor, motiv pentru care anu­miţi critici strâmbau din nas când îi era pomenit numele (ceea ce echivala, de fapt, cu un dispreţ aproape agresiv), plângându-se că Weis era un autor supraestimat şi că romanele sale nu întruneau condiţiile necesare pentru a fi incluse în marea literatură. Unii, mai maliţioşi, sugerau că cel mai mare talent al lui Weis nu era cel literar, ci, mai curând, acela de a manipula cititorii, spunându-le ce doreau să audă şi că succesul său era acela cuvenit unui păpuşar, nu unui scriitor. Fireşte, existau şi voci critice care îl adulau, iar numărul lor îl depăşea cu mult pe cel al detractorilor, ceea ce, combinat cu faptul că romanele sale se vindeau foarte bine şi, bineînţeles, cu atacurile duşmanilor, îi creaseră lui Weis o aură de scriitor controversat şi o faimă ieşită din comun. Practic, scriitorul devenise un star, nu doar în lumea literară, ci şi în cea mondenă. Era invitat la diverse petreceri, uneori ţinea conferinţe în săli arhipline, despre scris în mare parte, dar nu numai, căci era un tip priceput şi la pictură, şi la muzică, un artist în toată puterea cuvântului. Pe deasupra, fiind bărbat bine şi având alura aceea inimitabilă, pe care o posedă scriitorii adevăraţi, era înconjurat aproape permanent de admiratoare, însă niciun scandal nu tulburase până în acel moment viaţa sa de familist impecabil, ceea ce, în mod evident, îi sporise gradul de respectabilitate.

– În această seară vom asculta mărturiile extraordinare ale acestor oameni excepționali. Doamnelor și domnilor, vă invit să-i aplaudați pe Sigmund Schwarz și pe Roland Weis!

*

Roland Weis a spus:

– De câteva nopţi eram bântuit de coşmaruri groaznice – imagini groteşti sau, mai curând, sen­zaţii groteşti – care mă făceau să mă trezesc ud din cap până în picioare, dârdâind de parcă eram cuprins de friguri. Din fericire, teroarea care mă scălda avea un efect iniţial paralizant, astfel că nu ţâşneam din pat, urlând ca un nebun în miez de noapte, ci pur şi simplu deschideam ochii, apoi mă ridicam anevoie în fund, încercând să-mi recapăt suflarea, înconjurat de o linişte stranie, o linişte ca o prezență subtilă, care mă urmărea de undeva din întuneric, ceea ce, oricât de ciudat ar suna, era totuşi o uşurare în condiţiile în care cunoaşteţi, fără îndoială, faptul că eu sunt un familist convins şi un soţ devotat, prin urmare soţia mea doarme lângă mine în fiecare noapte, iar un recital de urlete care să-i zdruncine cel mai dulce somn nu ar fi ceva prea plăcut. 

Ce visam? Păi, de obicei copii, care de cele mai multe ori nu făceau nimic, în afara faptului că zâmbeau şi spuneau ceva într-o limbă de neînţeles, fără să se uite la mine. De fapt, întotdeauna priveau undeva în dreapta mea, ca şi când acolo s-ar fi găsit ceva, o apariție obscură, care, din varii motive, mă însoţea oriunde mă duceam, şi cuvintele lor se înlănţuiau ca într-o litanie rostită cu încetinitorul. Uneori păreau că se roagă, alteori trăiam senzaţia distinctă că mă înjură de toate neamurile, o senzaţie deloc agreabilă, credeţi-mă. Înfiorător însă în toată povestea era faptul că indiferent ce făceau sau spuneau, eu ştiam, fără urmă de îndoială, că erau morţi şi că locul din care mă priveau era iadul, ceea ce însemna că şi eu mă găseam tot în iad ori eram pe cale să ajung acolo, iar în momentul în care realizam chestia asta începeam să mă sufoc, dar nu cu horcăieli şi urlete, şi tot tacâmul, ci într-o linişte totală, de parcă aş fi fost în spaţiu, un om aruncat în vid. Mă rog, nu aş dori să credeţi că fac paradă cu trăirile mele, până la urmă e ceva normal pentru un scriitor să aibă coşmaruri, toţi scriitorii adevăraţi au, credeţi-mă pe cuvânt, altfel n-ar mai avea despre ce să scrie, însă ceva era în neregulă cu treaba asta, intuiţia mi-o spunea hotărât, iar eu sunt un tip intuitiv, pentru numele lui Dumnezeu, chiar sunt!

Acum două nopţi m-am culcat convins că voi avea parte de o nouă rundă de chinuri nocturne. Înainte să mă bag în pat, am încercat să mă pregătesc cumva, dând pe gât un pahar mare de whisky şi fumând câteva ţigări în biroul meu de la mansardă. În lipsă de altceva, am citit o recenzie la Calul de fier. În treacăt fie spus, era o cronică relativ favorabilă, cu toate că recenzentul folosea expresii de genul: „Cel mai recent roman al lui Weis este un pursânge veritabil sau „Autorul stru­neşte acţiunea cu un patos exemplar sau „Condeierul utilizează un stil calofil, cu semni­ficaţii deletere", ceea ce m-a cam scos din sărite, dar, ca de obicei, puţină tărie a avut darul de a-mi anestezia durerile de dinţi (şi de cap) provocate de limbajul emfatic al criticului. M-am gândit la o carte cu un critic, de fapt, la o scenă dintr-o carte, în care unui critic i se taie limba şi degetele, şi mi-a venit să râd. Apoi mi-am spus că ar trebui să-mi fie ruşine, şi de data asta chiar am râs cu poftă. Pe urmă, simţindu-mă binişor, m-am vârât în aşternut şi am adormit aproape imediat.

Am visat că stăteam pe trotuar, în faţa unui hotel din care ieşeau şi în care intrau în permanenţă bărbaţi şi femei de toate soiurile, mai ales o cucoană cu o blană de vulpe înfăşurată în jurul gâtului, care tot intra în hotel, fără să o văd ieşind vreodată, şi de fiecare dată blana devenea mai mare şi mai flocoasă. Apoi, o maşină decapotabilă, roşie ca un vin vechi, un roşu greu, bătând spre burgund, a oprit în fața hotelului şi la volan era o fată blondă, cu ochelari de soare mari cât jumătate de față şi buzele la fel de roşii şi intense ca vopseaua ma­şinii. Fata şi-a întors capul spre mine şi, fără să-şi dea jos ochelarii, mi-a spus să urc. De fapt, cred că nu a spus nimic, doar am ştiut că tre­buie să plec cu ea. M-am suit în maşină, era ceva american, un Cadillac, poate, habar n-am, şi fata a demarat lin. O vreme a condus fă­ră să îmi dea atenţie, pe urmă însă a accelerat brusc şi maşina a început să se ridice uşor-ușurel de pe asfalt, nu doar să se hurducăie, ci să se desprindă de la pământ. Bineînţeles, nu era un fenomen vizibil cu ochiul liber, însă eu ştiam că se desprinde. Am întors capul şi am încercat să număr copacii de pe marginea drumului, şi la început am reuşit, apoi am pierdut şirul, iar imaginea copacilor unindu-se unul cu altul mi-a provocat greaţă. Am privit înainte: şoseaua se risipea, de parcă mă aflam în cabina piloţilor dintr-un avion care decola cu încetinitorul. M-a cuprins ameţeala şi am închis ochii (ce exprimare ridicolă – în vis, am închis ochii –, însă aşa am simţit) şi o vreme cred că visul s-a oprit. Pur şi simplu s-a oprit. 

Când am deschis ochii, am văzut niște case dărăpănate, înconjurate de garduri de lemn cu şipcile desprinse. Cerul era negru şi cu cât îl priveam mai mult, cu atât părea să se apropie de pământ. Fata dispăruse în maşina ei roşie. Eram singur. Stăteam nemişcat la marginea satului, privind cerul şi casele. Apoi, ceva ca un val întunecat, înalt până la cer, contopindu-se cu cerul, ca şi când ar fi coborât spre pământ din înălţimi, a măturat încet satul şi pe unde trecea, lăsa în urmă siluete contorsionate. Femei şi bărbaţi, copii şi bătrâni întinşi fără suflare pe pământul cenuşiu. Pe măsură ce valul se apropia, senzaţia de frică se amplifica, devenind mai întâi anxietate, apoi groază şi în cele din urmă sufocare, pentru că ştiam cu siguranţă, aşa cum doar în vis poţi fi sigur, că în momentul în care valul mă va depăşi, o mare parte din mine se va pierde pentru totdeauna. Iar acea parte era sufletul meu. În mod straniu însă, mă simţeam şi uşurat în acelaşi timp, pentru că ceva îmi spunea că odată cu dispariţia sufletului, durerea şi ura, pe care scrisul doar le amorţise pentru scurte perioade, aveau să plece pentru totdeauna din mine. Nu aveam să mai simt nimic şi, privind valul care se înălţa înaintea mea, pentru o clipă am experimentat Liniştea, şi nu există cuvinte pe lumea asta care să o poată descrie în toată splendoarea ei. Linişte şi întuneric. Apoi visul s-a frânt şi m-am trezit. 

Toată ziua m-am simţit stors de vlagă, pe de o parte din cauza intensităţii cu care trăisem visul, pe de alta din pricina senzaţiei că mai urma ceva după liniştea aceea deplină, ceva atât de obscur şi ameninţător, încât îi puteam percepe respiraţia în spatele urechii, o respiraţie insinuantă, misterioasă şi insistentă, care însă înceta de îndată ce îmi concentram atenţia asupra ei, ceea ce o făcea și vag enervantă. De câteva ori, în timp ce mă chinuiam să scriu la roman, mi s-a părut că zăresc cu coada ochiului o umbră aplecată peste umărul meu stâng, dar, bineînţeles, atunci când m-am răsucit, scuturat de un fior neplăcut ca un peşte care mi se zbătea pe spinare, nu era nimeni. Şi totuşi, senzaţia rămânea, topindu-se încet în vreme ce mă întorceam la lucru, revenind însă brusc la viaţă odată cu reapariţia umbrei.

M-am băgat în pat fără prea mare tragere de inimă, conştient că nu aveam altă alegere decât să dorm (sau să încerc să adorm) şi să las visul (sau ce-o fi) să vină la mine. Am sărutat-o pe Louise, apoi i-am întors spatele. În dulceaţa buzelor îi desluşisem dorinţa, însă nu mă simţeam în stare să fac dragoste cu ea. O vreme i-am simţit privirea aţintită în ceafă, stăruitoare, punând întrebări pe care gura nu îndrăznea să le exprime, cerând răspunsuri pe care nici eu nu le ştiam. La un moment dat mi s-a părut că plânge, mi-am închipuit o lacrimă curgându-i încet pe obraz, apoi încă una şi încă una, însă niciun suspin nu a tulburat tăcerea, niciun zgomot de fapt, prin urmare se prea poate să mi se fi năzărit. Pe urmă a stins veioza şi întunericul s-a lăsat între și peste noi. M-a mângâiat încet pe braţ şi atunci am ştiut că plânsese ori încă mai plângea, dar nu am spus nimic, nici nu m-am întors. Am așteptat încordat ca un arc, cu ochii închişi, până şi-a retras mâna şi m-a lăsat, în sfârşit, singur cu gândurile mele.

Când am deschis iar ochii, mă aflam în ace­laşi loc. Cerul era împânzit de nori mari şi întu­necaţi de furtună. Totul era cenuşiu – cerul, pământul, casele –, un cenuşiu straniu, ce părea desprins din pânzele unui pictor nebun. Pe drumul dintre case s-au ivit o femeie şi câţiva bărbaţi. Femeia se împleticea în faţa lor, de par­că ar fi fost băută sau bolnavă, iar ei râdeau şi, culmea! îi mai şi dădeau câte un brânci, şi ea cădea pe dată în ţărână, însă la fel de repede se ridica şi continua să meargă. Pe față şi pe braţe avea dungi roşii şi, într-una din dăţile când a căzut, am văzut că şi spatele era brăzdat de dâre roşiatice. Părul blonziu îi atârna alandala pe umeri şi obrajii îi erau pătaţi de transpiraţie, lacrimi şi sânge. Arăta ca o nebună hăituită. Cu toate acestea, era o femeie frumoasă și aparte, fără urmă de îndoială. Mizeria şi spaima nu îi puteau înlătura frumuseţea, nici văpaia din priviri. Se pare însă că expresia femeii nu era tocmai pe placul bărbaţilor, care gesticulau furioşi ori de câte ori ea se întorcea către ei, făcându-i semn să meargă dracului mai departe, sau cel puţin asta era senzaţia mea, pentru că nu auzeam nimic din ce spuneau, însă le vedeam feţele încrâncenate, străbătute când şi când de un rânjet care îmi îngheţa sângele în vene. După o vreme am văzut că unul dintre bărbaţi mergea un pic, doar un pic, în faţa celorlalţi şi părea să o îmbrâncească ceva mai des pe femeie, iar râsul său le acoperea pe celelalte şi rânjetul îi părea mai crud. Era înalt, cu părul roşcat, lung şi ondulat. Avea un chip plăcut, însă atunci când se schimonosea, pentru câteva clipe părea să devină o cu totul altă persoană, căpătând o alură respingătoare, ca şi când ceva sau cineva îl trăgea de colţurile feței, deformân­du-i trăsăturile într-o mască dementă. Îmbrâncelile şi căzăturile au continuat o vreme de-a lungul drumului, fără ca nimeni să iasă din case, cu toate că ştiam că satul nu era părăsit şi că din spatele ferestrelor pândeau priviri, poate înspăimântate, poate încărcate de ură sau pur şi simplu indiferente – asta nu mai ştiam –, însă eram sigur că ei erau acolo şi priveau, le simţeam prezența în afara oricărei îndoieli. Chiar când părea că povestea nu mai avea să se sfârşească vreodată, iar femeia urma să cadă şi să se ridice la nesfârşit, lucrurile au căpătat o altă turnură. Bărbatul roşcat a împins-o şi femeia a căzut, însă de data asta a rămas la pământ, cu obrazul în ţărână şi ochii închişi, de parcă ar fi murit. Bărbaţii s-au oprit. Roşcatul a spus ceva şi a rânjit din nou, iar trăsăturile i s-au deformat groaznic şi pentru o clipă l-am privit în ochi şi am simţit ceva umblându-mi prin cap, vă jur – era ca şi când cineva îmi cotrobăia prin minte şi prin suflet –, apoi senzaţia a dispărut şi l-am văzut aplecându-se şi ridicând-o de păr, în timp ce femeia se zbătea şi țipa, cred că țipa, nu se putea să nu ţipe, însă eu nu auzeam decât râsul bărbatului, care părea să se întindă peste case ca un vânt turbat. A săltat-o de la pământ, ţinând-o cu o singură mână, ca pe o păpuşă uriaşă, apoi a aruncat-o înapoi în drum. Femeia a lovit pământul şi a rămas nemişcată. Fără o vorbă, roşcatul s-a dezbrăcat alene, rămânând în pielea goală. Membrul îi zvâcnea obscen între picioare. Ceilalţi bărbaţi s-au despuiat şi ei. Apoi au siluit-o pe femeie şi nu există cuvinte care să poată descrie scena, doar dacă, într-o altă lume, un alt scriitor ar fi găsit calea şi culorile potrivite să zugrăvească infernul sub adevărata sa formă. Însă, dacă acel scriitor ar exista, ar fi fără îndoială nebun acum, aşa cum şi eu mă îndoiesc din acea noapte de mintea mea, de vocile pe care le aud şi de chipurile pe care le văd. 

După ce au terminat, s-au întors şi au plecat, despuiaţi şi nepăsători ca nişte demoni care se pierd în amurg, lăsând în urmă ce mai rămăsese din femeie. Abia atunci am izbutit să îi număr sau pur şi simplu am reuşit să-i cuprind pe toţi dintr-o privire. Erau şapte. Roşcatul era ultimul. Părul îi lucea, roşu ca sângele. L-am urmărit, ştiind că urma să se întoarcă să mă privească, iar cu acea privire avea să îmi dăruiască nebunia eternă şi sălbatică a omului nou, însă m-am înşelat. Bărbatul a continuat să meargă agale în spatele tovarăşilor săi, devenind mai întâi o siluetă neclară, apoi o umbră subţire, şi în cele din urmă – nimic.

Apoi s-a făcut întuneric.

*

Când viziunea a revenit, femeia se găsea în continuare întinsă la pământ, ca şi când totul s-ar fi petrecut cu doar o clipă în urmă însă, privind-o mai atent, am observat că pântecul îi era uşor umflat, iar chipul, brăzdat de şanţuri subţiri. Cu toate că pentru un observator neavizat schimbările acestea nu ar fi însemnat mai nimic, pentru mine revelau trecerea unei perioade îndelungate, în care, fantasmagoric – o linie firavă, şerpuind într-un ocean de ni­sip, femeia rămăsese în acelaşi loc, cufundată într-un somn profund. Sau poate, gândul mi-a străbătut dintr-odată mintea, şi ea visa cine ştie ce, poate chiar pe mine, o idee care m-a înfiorat, pentru ca în clipa următoare să dispară, când burta femeii s-a ridicat într-o mişcare domoală. Atunci, dintre case, cu boturile ridicate în aer şi cozile plecate, şi-au făcut apariţia trei câini. La început erau nişte căţelandri, javre fricoase cu cozile între picioare, cum găseşti în orice sat, apoi, pe măsură ce se apropiau, am văzut mai întâi nişte câini de talie medie, care după încă alţi câţiva paşi au devenit dulăi în toată regula, cu blana neagră, lucioasă, şi boturile pătate de o spumă albă. Nu am auzit mârâielile, însă am văzut colţii mijiţi şi am avut subit revelaţia a ceea ce urma să se întâmple, iar şocul m-a izbit atât de puternic, încât pentru o clipă s-a făcut întuneric şi femeia a dispărut şi, odată cu ea, casele şi câinii s-au topit în beznă. În acea clipă m-am cufundat într-o mare răcoroasă, o mare de tăcere, şi de atunci amintirea acelei clipe de linişte, oricât de efemere, e de ajuns pentru a mă ţine departe de marginea gropii şi a abisului ce pândeşte din ea. Pe urmă imaginile au năvălit ca într-un carusel dement. Dulăii şi-au descleştat fălcile şi au năvălit asupra femeii, înfundându-şi boturile în carnea ei. Am văzut trupul scuturat ca o păpuşă din cârpe, bucăţi de carne smulse 
de pe oase, zburând prin aer şi rostogolindu-se pe pământul negru, sângele amestecându-se cu spuma albă, boturile roşii scormonind, sfâşiind fără încetare. Apoi am văzut chipul femeii, m-am uitat în ochii larg deschiși şi am citit ceva în ei, dar am uitat ce sau am blocat amintirea, i-am privit gura şi i-am intuit ţipetele, şi atunci un bot imens i-a cuprins buzele şi mai apoi faţa într-un sărut din iad, iar când s-a retras, femeia nu mai avea chip, doar o mască roşie, diformă, pe care sclipeau, rotindu-se înnebuniţi, ochii însângeraţi. În clipa următoare, întunericul a năvălit şi un vuiet continuu, ca un maelstrom din altă lu­me, mi-a invadat mintea, apoi, născându-se din vu­iet, am desluşit un scâncet neajutorat, care cu­rând a devenit ţipătul ascuţit al fricii şi mai apoi urletul grotesc al nebuniei, urletul cuiva care e pe cale să cedeze întunericului şi care părea să cuprindă tot ce era în jur şi să-l sfâşie în mii de fărâme. Într-un târziu am realizat că ţipătul nu era al femeii, ci al meu. 

După o vreme ţipătul s-a oprit şi imaginea a revenit. Câinii dispăruseră. Rămăşiţele femeii erau împrăştiate pe drum. Printre ele, mişcându-şi aproape imperceptibil membrele, am vă­zut un bebeluş.

*

Sigmund Schwarz a spus:

– Nu vă pot explica mecanismul prin care îmi parvin aceste, să le spunem – viziuni, deşi din punctul meu de vedere termenul este oarecum sărăcăcios şi face prea puţină dreptate clarvăzătorilor, mă refer la cei adevăraţi, nu vorbesc despre marea masă a şarlatanilor şi chiar dacă aş avea mijloacele necesare, nu aş face-o, pentru că probabil nu aţi înţelege. Vă rog să nu îmi percepeţi vorbele ca pe o dovadă a aroganței mele, ce vreau să subliniez este că anumite procese nu pot fi explicate. Un pictor nu are cum să pună în cuvinte senzaţia pe care o trăieşte pictând, nici un scriitor nu poate descrie cu adevărat actul prin care creează viaţă din cuvinte şi aşa mai departe. Este, şi vă rog să nu săriţi ca apucaţii, ca şi cum ai încerca să-l explici pe Dumnezeu. E atât de mare, că n-ai de unde să-L apuci.

Nu pot, de asemenea, explica de ce nu am presimţit absolut nimic în acea zi, decât în ultimul moment, iar senzaţia de pericol iminent a fost una banală şi absolut logică, cu nimic deosebită de oricare alta trăită de un om obişnuit în condiţii neobişnuite. Pare o contradicție, dar nu este.

După cum puteţi lesne intui, un clarvăzător de nivelul meu are nevoie de o condiţie fizică pe măsură. Mens sana in corpore sano. Prin urmare, în fiecare dimineaţă mă trezesc la aceeași oră și alerg cinci kilometri. Bruno şi Asgard mă însoţesc de fiecare dată, cu toate că, aş putea să jur, nu le face nicio plăcere (nu e nevoie să fii prea perspicace ca să realizezi acest aspect), dimpotrivă, am uneori impresia că detestă profund acest obicei absolut natural şi sănătos. Contrar unei prime impresii, Bruno şi Asgard nu sunt câinii mei, deşi ar fi fost, poate, mai bine, ci gărzile mele de corp. Câinii, fie că sunt de companie, fie de pază, sunt în general ataşaţi de stăpânii lor şi îşi manifestă afecţiunea într-un mod mai mult sau mai puţin exuberant şi, de cele mai multe ori, dezinteresat. În contrapartidă, paznicii mei păreau să fie lipsiţi de aproape orice urmă de emoţie. Fireşte, nu duceam dorul afecţiunii lor, chiar dacă uneori, ca orice om singur, îmi doresc să schimb câteva vorbe cu cineva, însă nu de puţine ori prezenţa celor doi îmi provoca o stare de disconfort. Îi percepeam ca fiind lipsiţi de umanitate, două blocuri de gheaţă, şi oricât încercasem, nu reuşisem să creez o conexiune cu ei, cât de mică. Acea vagă senzaţie de nemulţumire din partea lor, pe care o percepeam sau mă amăgeam că o percep atunci când mă însoţeau dimineaţa la alergat, era singura rază de emoţie ce radia slab între noi. În fine, mai exista şi varianta ca Bruno şi Asgard să fie nişte persoane mai puţin dotate din punct de vedere intelectual, cu un bagaj de emoţii relativ sumar, mă rog, ceea ce s-ar putea numi în limbaj popular – nişte idioţi. 

Ca s-o scurtez, în ziua aceea m-am trezit, ca de obicei, cu noaptea în cap, m-am îmbrăcat, am băut un suc de portocale stors de Asgard, sau de Bruno? sau poate chiar de mine?! of, Doamne – cred c-o dau în demență senilă, în fine, am băut sucul ăla afurisit, poate am stors chiar eu portocalele sau erau deja stoarse de altcineva, aşa, dracu’ să le ia, după care am ieşit să alergăm. 

Mă durea puţin capul, însă am pus starea neplăcută pe seama energiei vag negative ce răzbătea dinspre paznicii mei, care alergau la vreo doi metri în spate, fără să scoată o vorbă. Era ca un bâzâit slab şi constant, o senzaţie des­tul de enervantă şi comună. La un moment dat însă, după ce parcursesem vreun kilometru şi tocmai intrasem în parc, bâzâitul s-a transfor­mat dintr-odată într-un semnal de alarmă ca o sirenă antiaeriană. Trecerea a fost atât de bru­­tală, încât am trăit senzaţia că cineva îmi străbătuse în fugă mintea. Apoi s-a făcut linişte. Am continuat să alerg, în timp ce inima îmi bătea nebuneşte. Mă sufocam. Eram pe cale să fac un infarct? De la ce? Mănânc sănătos, fac mişcare, nu prea mă enervez, duc o viaţă echilibrată. M-am aşezat pe o bancă. Fără să comenteze, Bruno şi Asgard s-au oprit ceva mai încolo. I-am privit cum stăteau în picioare, aparent fără să mă bage în seamă, uitându-se undeva aiurea către lac, tăcuţi şi indiferenţi, şi am trăit senzaţia clară că se prefăceau. Îmi urmăreau fiecare mişcare, mai mult – comunicau cumva între ei, poate prin semne, poate în alt fel, nu ştiu cum, dar o făceau. Apoi mi s-a făcut frică, o frică groaznică, asemenea unui val uriaş, care te izbește pe neașteptate şi te buimăceşte. Nu trebuie să intru în panică, mi-am repetat rar de câteva ori, poate de vreo douăzeci de ori, nu mai ştiu, până când mi-am recăpătat suflul şi senzaţia de frică s-a atenuat. Pe urmă, în timp ce mă linişteam, Bruno s-a întors spre mine şi m-a privit în ochi o clipă, iar în privirea lui se mişca ceva, am văzut un copil zâmbind, după care vedenia a dispărut şi mi-am simţit trupul amorţind, şi mi s-a făcut frig, groaznic de frig. Apoi, Bruno i-a spus ceva lui Asgard, i-am văzut buzele mişcându-se lent şi am ştiut că vorbea despre mine; Asgard a încuviinţat aproape imperceptibil şi cuvintele lui Bruno mi s-au prelins în urechi, cuvintele pe care le spusese cu câteva clipe în urmă şi care abia acum ajunseseră la mine, de parcă între noi ar fi existat un spaţiu vâscos, prin care sunetele înaintau anevoie, iar acele cuvinte erau: Ucide-l pe poponar!

Trebuie să mărturisesc că pentru moment am fost revoltat de folosirea unui termen atât de vulgar, mai ales că orientarea mea sexuală nu era treaba nimănui, cu atât mai puţin a celor doi ucigaşi, apoi momentul a trecut şi am sărit de pe bancă, luând-o la sănătoasa către lac. Parcul era pustiu şi o linişte nefirească plutea în jur. Urmăritorii mei, căci fără îndoială erau pe urmele mele, păstrau tăcerea, iar asta mă înfiora cu atât mai tare, pentru că îmi confirma faptul că aveau gânduri necurate, altfel m-ar fi strigat, mi-ar fi cerut să pun capăt nebuniei şi să mă opresc. Însă ei nu o făceau. Am gonit o vreme ca un iepure hăituit, schimbând des direcţia, până când au început să mă lase picioarele. Aerul devenise dens şi aveam senzaţia că mă mişc cu încetinitorul. Din clipă în clipă mă aşteptam să simt degetele unuia dintre ei înfigându-mi-se în umăr, pentru ca mai apoi să mă trântească la pământ şi să-şi termine treaba. Am închis ochii şi l-am revăzut – blond, cu părul ondulat, lung până la umeri, părul lui moale şi auriu, prin care îmi plimbam degetele şi a cărui atingere mă calma întotdeauna. Vin la tine, am murmurat, şi gândul a fost atât de frumos şi liniştitor, încât frica a dispărut, ca şi când un înger păzitor şi-ar fi petrecut aripile în jurul umerilor mei. Pe urmă imaginea s-a spulberat şi am avut o viziune fulgerătoare, în care o umbră se apleca asupra mea, am auzit un vuiet groaznic, care strivea totul în jur, din adâncul vuietului am perceput o şoaptă ca o tânguire, după care întunericul a revenit şi s-a făcut din nou linişte. Am deschis ochii şi m-am întors, pregătit să primesc atingerea morţii, însă nu am văzut pe nimeni. Drumul era pustiu, întreg parcul părea părăsit. Eram epuizat, stors de orice urmă de dorinţă de viaţă, şi în mod straniu, aproape furios pe faptul că ucigaşii dispăruseră. Acum, când în sfârşit eram pregătit să plec, fusesem înşelat de nişte pretinşi asasini. Mă simţeam umilit, tras pe sfoară. Ce glumă nenorocită! 

M-am aşezat pe o bancă, am închis ochii şi am stat aşa o vreme, ascultând, pur şi simplu ascultând. Apoi, când am deschis ochii, parcul dispăruse şi în locul lui am văzut un bulevard larg şi înţesat de lume şi de lumini, cel mai mare bulevard din cel mai frumos oraş din lume, am văzut vânzători ambulanţi şi magazine luxoase, femei cochete şi bărbaţi negricioşi cu scurte de piele, cerşetori cu fețe triste şi copii râzând, am văzut îndrăgostiţi tineri şi bătrâni, ţinându-se de mână sau îmbrăţişându-se, apoi l-am văzut pe el, păşind agale în faţa mea, subţire şi înalt, i-am recunoscut mersul şi părul blond, şi felul în care îşi mişca braţele în timp ce mergea, mlădios şi inocent, ca un înger care se plimba pe marele bulevard, l-am revăzut şi toate zgomotele din jur au încetat, şi toate chipurile s-au şters, apoi am întins mâna şi i-am atins uşor cotul, am simţit moliciunea catifelei şi i-am intuit căldura corpului, pentru o clipă totul a fost atât de real, şi într-un fel eu am rămas în acea clipă, o parte din mine cel puţin a rămas acolo, partea care a murit şi a ajuns în paradis.

Pe urmă imaginea s-a topit încet, până când nu a mai rămas nimic; s-a scurs din mine şi m-a lăsat golit pe dinăuntru. Am încercat să mă adun şi să mă ridic cât mai curând de pe bancă, altfel aveam să rămân acolo până la sfârşit. Sunt obosit, mintea îmi joacă feste, mi-am spus, o explicaţie banală, singura însă pe care mai aveam forţa să o folosesc în apărarea mea în acel moment. Ca de obicei, clişeul a părut să funcţioneze şi am simţit adrenalina invadându-mi muşchii sleiţi. M-am ridicat anevoie, de parcă aveam o sută de ani, aşa mă şi simţeam, şi o pală de vânt rece mi-a măturat fața. Am închis ochii şi am binecuvântat vântul. Aerul acela îngheţat şi proaspăt era viaţă, o reîntoarcere la viaţă puţin sperată. Când am deschis ochii, pe partea cealaltă a lacului, printre arbori şi umbre, l-am văzut. Aproape lipit de trunchiul gros al unui copac, fără îndoială privindu-mă, piticul. Ghebos şi diform, arătând ca un pinguin din iad, cu figura ascunsă sub borurile pleoştite ale aceleiaşi pălării caraghioase, încremenit în alt timp, din altă lume, sprijinindu-se în bastonul subţire ca un domn, o copie nereuşită a unui domn, cu burta revărsându-se dezgustător peste curea, o burtă ca o gâlmă uriaşă, plină cu mizerie, gata oricând să se spargă şi să arunce afară toate porcăriile, şi de sub burtoiul respingător iţindu-se două picioruşe ca nişte scobitori. De data aceasta arăta diferit, ca Piticul Cinabru, una dintre apariţiile de coşmar ale copilăriei mele, însă el era, acelaşi întotdeauna. Era acest desen, într-o carte, în care un pitic hidos stătea agăţat de părul unei femei, fără ca ea să bage de seamă, nici măcar nu ştiu dacă aceea era imaginea reală sau mintea mea o construise în timp, însă reţinusem cu claritate cocoaşa monstruoasă a piticului, burtoiul evidenţiat de redingota roşiatică, picioarele subţiri şi cara­ghioase, capul grotesc lipit de trunchi, lațele so­ioase atingându-i umerii, nasul obraznic, lung şi ascuţit, obrajii lucioşi, roşii şi rotunzi ca nişte mere, urechile alungite, de liliac, dar mai ales expresia răutăcioasă din ochii lui şi zâmbetul batjocoritor, ca scrijelit cu un cuţit pe figura diformă. Şi pălăria. Un ţilindru zdrenţuit ce-i părea lipit de ţeastă. Oricât mi-aş bate capul, nu îmi amintesc vreo imagine în care piticul să nu poarte ţilindrul, cu toate că într-un colţişor al minţii există o reprezentare vagă a piticului fără el, însă este atât de înceţoşată, încât ar putea la fel de bine să fie o altă plăsmuire ivită din dorinţa mea de a şti ce se află sub ţilindrul acela întunecat. 

Şi acum, piticul meu se întorsese. Tăcut ca întotdeauna, stătea acolo şi mă privea. Era, într-un fel, o copie a Piticului Cinabru din copilăria mea, dar în acelaşi timp, era mai mult de atât, mult mai mult. Împrumutase, da, anumite caracteristici ale Cinabrului, poate pentru a mă face să-l accept mai uşor sau, dimpotrivă, pentru a mă înspăimânta, ori poate că avea un alt motiv, ascuns vederii deocamdată, însă sub scoarţa familiară era altceva, o formă neclară, dinspre care răzbătea uneori o ameninţare subtilă, iar alteori un strigăt de ajutor sau o tristeţe copleşitoare, şi mai era ceva, ca atunci când te afli în spatele unui perete de sticlă şi cineva îţi vorbeşte din partea cealaltă. Îi vezi buzele mişcându-se şi ştii că spune ceva, dar nu ştii ce, şi foarte rar reuşeşti să desluşeşti vreun cuvânt, însă nici atunci nu ştii cu siguranţă dacă acela era cu adevărat cuvântul. Simţeam că cineva îmi vorbea din întuneric prin intermediul piticului, dar foarte rar reuşeam să prind câte o şoaptă.

Deodată am auzit un strigăt. M-am răsucit şi i-am văzut pe Bruno şi Asgard apropiindu-se cu paşi mari. În câteva clipe au ajuns lângă bancă. Gâfâiau ca nişte câini şi în priviri le-am deslușit o furie mocnită. Pentru o clipă m-am înfiorat, însă apoi flacăra rece a fost înlocuită cu o expresie ce părea a fi îngrijorare sau poate uşurare, ori ceva între cele două, mă rog, cert este că orice urmă de ameninţare, reală sau în­chipuită, dispăruse subit. Le-am zâmbit şi le-am cerut scuze, iar ei au dat din umeri încurcaţi, apoi m-au rugat să ne întoarcem. M-am ri­dicat de pe bancă şi am plecat fără să mă mai uit după pitic. Ştiam că nu mai era acolo. M-am întrebat dacă paznicii mei îl văzuseră sau nu, dacă el îi văzuse sau nu, dacă mai putea vedea şi pe altcineva în afară de mine sau eu eram singura imagine vizibilă din lumea mea, ca şi cum între noi ar fi fost un tunel îngust şi tot ce zăream fiecare era imaginea celuilalt din capătul opus, iar pentru a înţelege cu adevărat ceva era necesar ca unul dintre noi să