Inainte de intuneric

De Dan Stanca

Cu o poveste puternică, alertă și tonică, bazată pe o întâmplare reală, romanul lui Dan Stanca pune pe tapet inutilitatea actelor de reparare a unui trecut defect.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 5 nov. 2021
• ISBN: 9786063390722

Previzualizare carte

1.png

De același autor

– selectiv –

Vântul sau ţipătul altuia, Militară, 1992

Aripile Arhanghelului Mihail, Nemira, 1996

Apocalips amânat, Cartea Românească, 1997

Premiul Uniunii Scriitorilor din România

Muntele viu, Polirom, 1998

Ultimul om, Polirom 1999

Morminte străvezii, Albatros, 1999

Ritualul nopţii, Allfa, 1999

Premiul revistei Flacăra

Domnul clipei, Allfa, 2000

Premiul Asociației Scriitorilor din București

Pasărea orbilor, Albatros, 2001

Drumul spre piatră, Pro, 2002

Premiul Uniunii Scriitorilor din România

Mut, Cartea Românească, 2006

Noaptea lui Iuda, Humanitas, 2007

Premiul revistei Ateneu

Cei calzi şi cei reci, Cartea Românească, 2008

Premiul Asociației Scriitorilor din București

Mutilare, Cartea Românească, 2010

Craii şi morţii, Cartea Românească, 2012

Ghetsimani 51, Cartea Românească, 2015

Premiul Uniunii Scriitorilor din România

Anii frigului, Humanitas, 2017

Cum mi-am distrus viaţa, Cartea Românească, 2017

Detonarea, Polirom, 2018

Adio, România, Vremea, 2019

Premiul Naţional de proză „Ion Creangă"

Strălucirea corpului, Vremea, 2020

Editura Litera

tel.: [phone]

e-mail: [e-mail]

www.litera.ro

Înainte de întuneric

Dan Stanca

Copyright © 2021 Grup Media Litera

pentru ediția în limba română

Toate drepturile rezervate

Editor: Vidrașcu și fiii

Redactor: Andra Rotaru

Corector: Ionel Palade

Copertă: Flori Zahiu-Popescu

Imagine copertă: Nadia Draoui / Getty Images

Tehnoredactare și prepress: Laura Velcea

Biblioteca de proză contemporană

este coordonată de Doina Ruști.

ISBN 978-606-33-8005-1

ISBN EPUB 978-606-33-9072-2

trecutul mereu prezent

Tot ceea ce ține de trecut capătă un grad de actualitate superior celui pe care îl avea în momentul existenței sale propriu-zise. Ideea lui Walter Benjamin poate părea deconcertantă, însă dacă o privim mai atent, îi deslușim semnificația. Cum anume dobândește trecutul o atare actualitate sporită? În virtutea imaginii drept care și prin care e înțeles.

Tablouri ale unor trecuturi relativ recente, supraetajate, specifice spațiului românesc (începând cu perioada anilor ’40 și până în prezent), propune romanul lui Dan Stanca Înainte de întuneric. Titlul poate fi înțeles diferit: înainte de întunericul pe care-l creează deznodământul sângeros și absurd al protagonistului (de altfel, moartea lui este anunțată încă din primul rând al textului), sau, ținând cont de toate poveștile depănate, înainte de tenebrele care se aștern peste existențele înfățișate. În cheia cea mai sumbră, ar putea fi chiar întunericul de la sfârșitul lumii. La fel de bine însă, el poate indica înspre perioada situată înainte de întuneric, adică înainte de instaurarea regimului comunist în România, căci istoria individuală este doar un fir din țesătura marii istorii.

Realismul apocaliptic ce marchează întreaga creație a lui Dan Stanca este prezent și în acest ingenios amestec de ficțiune și biografie, în care, sub trăsăturile personajului principal, Luca Milescu, îl recunoaștem cu ușurință pe scriitorul nonagenar Marcel Petrișor, cândva profesor de franceză la un important liceu bucureștean, fost deținut politic, figură cu notorietate în lumea intelectualilor care au trecut prin universul concentraționar.

Eticheta nominală a personajului nu este aleasă întâmplător. Prenumele amintește de evanghelistul înzestrat cu talent artistic, despre care tradiția afirmă că ar fi pictat-o pe Maica Domnului. Deși eroul nu pictează, el este ochiul în care se reflectă icoana Arhanghelului Mihail (atât de dragă legionarilor), cea care îi oferă prozatorului pretextul de a dezvolta mitul monarhului ascuns, preluat din scrierile lui Vasile Lovinescu. Numele de familie – Milescu – ne duce cu gândul la boierul rătăcitor, ajuns până în îndepărtata Chină, un om mutilat, însemnat, așa cum au încercat torționarii să îi marcheze pentru totdeauna pe cei supuși ororilor temnițelor comuniste. Nu e vorba aici despre o călătorie în spațiu, ci despre o transgresare a frontierelor interioare, o ieșire din tine pentru a deveni altcineva, o transfigurare izbăvitoare:

„Aşa au trecut anii de puşcărie, spunându-şi mereu forma intensă de rugăciune: Nu mai sunt cel care am fost, sunt ALTUL, şi dacă sunt altul, atunci tot ce înainte îmi făcea rău fiindcă ştia cine sunt, acum nu mai poate să-mi facă fiindcă nu mă mai cunoaşte. Raţionamentul, de o simplitate deconcertantă, s-a dovedit însă infailibil. Schimbarea personalităţii l-a salvat."

Trecutul și prezentul vieții eroului invită în scenă celelalte personaje, care își interpretează mai mult sau mai puțin fragmentar partitura. Întunericul și lumina își dispută constant teritoriul în acest discurs al contrastelor. Diafanele prezențe feminine (Sânziana, al cărei chip îl evocă pe cel al soției lui Marcel Petrișor, Dana Konya-Petrișor, descendentă a familiei Negruzzi, sau Roxana Ionescu, de care Luca, rămas văduv, se îndrăgostește, dar la care renunță cavalerește pentru a nu întina taina căsniciei) sunt contrabalansate de figurile partenerelor (Alberta Ferugia și Jana Vâlcu) mult mai tinerilor prieteni ai protagonistului: Dragoș Buzna, fostul lui elev, și amicul acestuia, Horia Săndulache.

Deși romanul surprinde diverse episoade din existențele actanților (unele înveșmântate în mantia romantismului, altele pronunțat vulgare, scabroase sau terifiante) și suprapune uneori temporalitățile, există o idee care străpunge mereu platoșa nesemnificativului și a urâtului. La un moment dat, ea apare explicit formulată în gândurile pe care Luca Milescu încearcă să le transmită învățăceilor săi: „Scopul nostru nu este viața, ci învierea, iată o țintă care nu trebuie ratată..."

De fapt, totul gravitează în jurul acestui miez, care i-a ajutat pe deținuți să îndure anii grei de temniță și să nu-și piardă mințile. Timpul ce ni s-a dat capătă sens doar în lumina învierii, după cum icoana Arhanghelului Mihail (în jurul căreia se construiesc câteva episoade mistice) își dezvăluie forța din complementaritatea verticalei (îngerul) cu orizontala (omul de la picioarele lui). Fratele mai mare al lui Luca, purtând un nume eminescian – Dionis –, este primul care are, în lagărul de la Miercurea Ciuc, revelația acestui raport între verticala și orizontala din icoană, pe care mezinul îl va transpune ulterior în termenii relației dintre chip și asemănare:

„A văzut, de fapt a observat cu văzul interior, şi nu cu ochii de carne, că la picioarele îngerului se află ceva. Mihail cel din ceruri nu era singur în icoană, nici nu putea să fie. Avea nevoie de cineva pe pământ pentru a dovedi că misiunea sa de luptător cu oştile iadului nu e invenţie."

Omul de la picioarele îngerului, învelit într-un giulgiu, este simultan mort și viu – formulă pe care cei care au cunoscut realitățile din închisorile comuniste au repetat-o în mărturiile lor. Analizând imaginea sacră, Vasile Lovinescu schițează trei probleme esențiale: îngerul și omul (sau arhanghelul și voievodul) alcătuiesc Crucea; monarhul ascuns joacă un rol escatologic, anunțând deopotrivă sfârșitul și începutul, distrugerea și refacerea lumii, și faptul că „pentru a fi nemuritor nu e suficient să învingi moartea, ci și viața". Aceasta este și lecția subtilă pe care o sugerează Luca Milescu prin faptele și prin cuvintele lui. Cunoașterea pe care vrea să o transmită prietenilor lui nu este doar una rațională, intelectuală, ci este, în sens etimologic, o naștere împreună cu, o interiorizare a adevărului cunoscut.

Romanul pune acut problema relației dintre memorie, uitare și iertare, chestiune îndelung discutată și în paginile memorialisticii de detenție. Cele trei forme ale memoriei la care se referă Paul Ricœur – memoria împiedicată (refuză, din pricina traumei, să declanșeze amintirea), memoria manipulată (o manipulare concertată de către deținătorii puterii) și memoria obligată (necesitatea rememorării ca act justițiar, de restaurare a echilibrului și a echității; o reală datorie a individului și a comunităților) – se regăsesc în dozaje diferite în roman.

Martor al unei epoci îndelungate, Luca Milescu este părtaș la evenimentele istoriei, trăind deopotrivă sub fascinația acelor „cruciați sau pelerini care credeau în Transfigurare", dar și sub loviturile necruțătoare ale criminalilor ce își doreau să-l modifice substanțial, prin reeducare. Revoluția din decembrie ’89 nu îl poate păcăli, luciditatea (chiar cinismul) în fața așa-ziselor schimbări derivă dintr-o lungă experiență de viață. Reîntâlnirea cu fostul lui anchetator, colonelul Mirel Mierloi, atins (ce ironie!) de o boală a uitării, închide cercul. Luca nu poate și nu vrea să uite, căci trăiește cu sentimentul că lucrurile trebuie să fie aflate, dezvăluite, pentru a nu fi repetate. Atitudinii lui i se potrivește eticheta pusă de Ion D. Sârbu, în Jurnalul unui jurnalist fără jurnal: „Adevărul înseamnă memorie și bilanț public". Cu instrumentele ficțiunii, dar cu ochii larg deschiși înspre realitățile de ieri și de azi, Dan Stanca manevrează arma reamintirii, înțeleasă ca o căutare activă a trecutului, disecat sub lupa timpului prezent.

Poveștilor din roman li se potrivește alternanța între ocultare și dezvăluire, practicată după un ritual doar de ea știut de mama fraților Dionis și Luca, în privința icoanei Maicii Domnului din casa familiei Milescu. Gestul acoperirii ei cu un ștergar și al descoperirii ulterioare (ca și în cazul oglinzii, ale cărei ape sunt ascunse în context funerar) este menit să îi ofere răgazul necesar pentru a se reconecta la sacru. Succesiunea rapidă a secvențelor (real / oniric, trecut / prezent, diafan / dezgustător, emoționant / cinic) imprimă narațiunii un ritm alert, care îl ține pe cititor atent de la prima la ultima pagină a textului. Epilogul neașteptat demontează sensurile tenebroase ale răzbunării, orientând privirea dinspre trecutul greu de acceptat înspre viitorul ce poate rezerva episoade senine celor inocenți.

Cristina BOGDAN

Icoana de la Neamţ

Nici cu o zi înainte de moarte, Luca Milescu nu şi-a presimţit sfârşitul. În dimineaţa fatală s-a sculat liniştit la ora şase, s-a dus la baie, unde a întârziat deoarece a acordat prea multă atenţie bărbieritului, poate acesta să fi fost un semn că ziua aceea nu va fi ca toate celelalte, a făcut duş şi s-a gândit că, dacă iese din casă, trebuie să se îmbrace elegant, să redevină junele din urmă cu zeci de ani, şi mai ales, întâlnindu-se cu cineva, să nu fie ispitit să scoată vreo vorbă despre trecutul său crâncen. Cu atât mai mult dacă persoana ar fi fost de gen feminin. Presupunând că ar fi continuat să se vadă, de la sine înţeles ar fi început să-şi povestească unul altuia ce au făcut înainte de-a se cunoaşte, iar el atunci ar fi nimerit într-o situaţie extrem de delicată... Şi aceasta numai fiindcă nu ştia cum să facă şterşi anii aceia de închisoare... În niciun caz nu voia să solicite compasiunea celuilalt sau a celeilalte, fapt care i s-ar fi părut de-a dreptul indecent. Unii colegi de-ai lui, vrând să facă impresie, recurgeau tocmai la asemenea evocări. Domniţa era înduioşată de poveştile de puşcărie şi aproape că se simţea în prezenţa unui erou. Povestitorul, evident, nu-şi mai încăpea în piele de mândrie şi voia să culeagă din situaţia creată cât mai multe avantaje. Lui Luca i se făcea silă. Dacă ajungi să cucereşti o femeie vorbindu-i despre ororile prin care ai trecut, aceasta înseamnă că eşti mult mai ticălos decât ticăloşii care ţi-au făcut rău, conchidea el şi-i întorcea spatele aceluia atras de asemenea strategii de seducţie. Din această cauză, incredibil, îşi pierduse o serie de camarazi cu care ani şi ani împărţise amarul detenţiei. Fusese sigur că nu se vor despărţi niciodată fiindcă îi unea o prietenie consolidată tocmai de calvarul pe care-l străbătuseră, şi uite că despărţirea avusese loc. Şi aceasta în condiţiile libertăţii, când, teoretic cel puţin, nimic nu ar fi putut să se strecoare între ei şi să-i îndepărteze. Mai degrabă, în puşcărie s-ar fi putut lua la ceartă din cauza, bunăoară, unei coji de pâine pe care unul dintre ei o vârâse pe ascuns în buzunar, dar nu în libertate, având prilej berechet să-şi aducă aminte de tot, iar amintirile, astfel, să le întărească şi mai mult prietenia... Dumnezeule, a murmurat în dimineaţa aceea Luca Milescu după ce s-a uitat în oglindă, şi-a îndreptat ţinuta şi și-a spus în sinea lui că arată ireproșabil. Mai avea puţin şi împlinea 90 de ani, dar nu vedea în aceasta un motiv de depresie. Ştia că prea multă umbră n-o să mai facă pământului, dar nu se îngrijora câtuşi de puţin. O zi frumoasă poate să fie echivalentul eternităţii. De ce să se gândească la vârsta pe care o are? Cu ce-l ajută o asemenea luciditate? În închisoare supravieţuise tocmai prin aceea că ignorase timpul. Dacă s-ar fi gândit că mai are în faţă încă zece ani neefectuaţi din termenul de detenţie, şi-ar fi pierdut minţile. Important era să treacă ziua în care era, să se uite pe cer şi să vadă declinul soarelui, să nu se întristeze atunci când se înnopta, să se culce sperând că poate o va visa pe Maica Domnului, iar a doua zi, chiar dacă va lua totul de la capăt, să nu se simtă împovărat de sentimentul repetiţiei. Ăsta-i tot secretul... Timp nu mai există. Este doar un ritm în care te încadrezi, cerc al veşnicei reîntoarceri, şi până la urmă, un fel de „tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte" – ce poate fi mai liniştitor?

Casa era goală fiindcă soţia lui, locuind în majoritatea timpului în Franţa, nu venea în ţară decât de cel mult două ori pe an, iar sfârşitul tot acolo o prinsese. El, în schimb, se dusese la ea destul de des, dar plecat de acasă nu se mai simţea în largul lui. Era un simţământ confuz şi până la urmă absurd. De ce nu se simţea bine acolo, pe malul Senei sau al Loarei, inspirând aerul umed care cobora dinspre Normandia, unde nu era sufocat de duhorile din ţară şi putea să bată toate muzeele? Păi, tocmai de asta nu se simţea în apele lui. Era, de fapt, un intrus, intrat într-o carte sau într-un tablou fără să aibă nicio legătură cu personajele sau cu desenele de acolo... Nimeni nu-l lua de mână să-l dea afară, dar el era acela care se jena şi voia musai să găsească ieşirea. Evident, franţuzoaicelor putea să le turuie zi şi noapte despre universul concentraţionar, denumiri ca Jilava, Aiud, Gherla, Râmnicu Sărat sunau exotic în auzul acelor domnişoare fâşneţe, dar, dacă ar fi avut de-a face cu doamne îndoctrinate, s-ar fi trezit plesnit peste faţă cu un calificativ dezonorant, „fascist"... Oh, mademoiselle, êtes vous vraiment sûre que vous connaissez le sens du mot? Noi, fasciştii, aşa cum ne numiţi, ne-am iubit ţara şi am vrut s-o apărăm de aşa-zişii eliberatori... I-ar fi râs în nas cucoana. Nu însemna însă că dezacordul lor ideologic ar fi descurajat raportul intim, nici vorbă... Poate tocmai dezacordul excita cu adevărat, şi posedând-o pe cucoană trăia mult mai intens plăcerile. Luca chiar avusese o asemenea experienţă, simţind că i se urcă sângele la cap, deoarece „gauchista" nu se lăsa în niciun fel convinsă de argumentele lui şi o ţinea una şi bună că toţi emigranţii din Europa Răsăriteană au fost şi sunt nişte fascişti antisemiţi, nişte bestii care nu suportă ideea că au pierdut războiul... Enervat, Luca i-a spus de la obraz: Îl câştigăm însă în pat... De fapt, asta şi aştepta muierea. În dimineaţa care a urmat, Luca s-a simţit excepţional, împlinit deplin ca bărbat, mai mult de atât, zeu care posedând o muritoare recrease tot cosmosul. Trecuseră atât de mulţi ani încât numărătoarea lor îi făcea rău. Dar, logic, nu avea niciun rost să-i numere. Doar că starea sufletească de atunci era aceeaşi cu ceea ce trăia în prezent. Se uita stăruitor în oglindă şi pur şi simplu descoperea acolo acelaşi om. Doamne sfinte, nu îmbătrânise nici măcar cu o zi... Aşa ceva nu era de crezut. De unde până unde o asemenea conservare? Bărbat înalt, de peste un metru optzeci, nu se cocoşase, asta însemna că vertebrele, ha, ha, nu se tasaseră, avea acelaşi spate drept, pielea nu i se zbârcise, musculatura nu devenise flască, nu mai putea să alerge, dar nici nu era estetic s-o ia, hodoronc-tronc, la goană prin oraş, ce mai, era un om fericit... Oglinda însă, ştia foarte bine, e o mare mincinoasă. Nu trebuie să rămâi la suprafaţa oglinzii, ci să te scufunzi în apele ei. Doar aşa se petrece tulburarea care redă tocmai zbuciumul extraordinar al sufletului pe care aparenţele pretind că l-au domesticit. Cu toate acestea, nu se putuse abţine şi chiar şi în oraş, dacă trecea prin dreptul unei vitrine care reflecta imaginile din jur, trăgea cu coada ochiului ca să se vadă acolo, înalt, suplu, un bărbat frumos, admirat mai de toată lumea, de colegele din cancelarie, dar mai ales de elevele din ultimul an de liceu, care se dădeau în vânt după domnul profesor de franceză. Din fericire, ţinuse sub control acest sector tentant. Dacă o aventură cu vreo colegă, profesoară de ştiinţe exacte, era ceva ca de la sine înţeles şi deloc culpabil, acelaşi act comis cu vreo elevă ar fi produs veritabile comoţii şi de tot renumele său s-ar fi ales praful. Îşi amintea foarte bine o situaţie din trecut, care putuse degenera. Lansase o carte, una dintre primele cărţi, care avea în prim-plan tragedia clasică franceză din secolul al XVII-lea, volum apărut la Editura Univers, care pe vremea aceea câştiga atenţia fiindcă de mult nu mai apăruse la noi un asemenea studiu. A fost în Librăria Eminescu o aglomeraţie nemaipomenită, au venit cunoştinţe, amici, colegi de la liceu, dar mai ales elevi... Asta a fost nebunia. S-a simţit în al nouălea cer şi, într-adevăr, şi-a spus atunci că pentru aşa ceva viaţa merită trăită. A semnat atâtea autografe de a început să-l doară mâna. La plecare însă a avut o surpriză pe care prevăzând-o ar fi prevenit-o, dar nici nu i-a dat prin cap că una dintre elevele lui favorite din clasa a XII-a, cu zece pe linie, stând retrasă şi nevrând să se facă remarcată, după ce lansarea a luat sfârşit, a ieşit din conul de umbră, s-a apropiat de el şi l-a rugat să facă împreună câţiva paşi. Luca era împreună cu Petre Ţuţea şi aveau de gând să mai rămână în oraş, la un pahar, dar rugămintea fetei fusese formulată atât de convingător încât ar fi fost pur şi simplu o impoliteţe din partea lui s-o refuze, după cum şi Ţuţea, dibuind cum stau lucrurile, i-a făcut semn că o şterge pentru ca nu cumva să-i stea în cale. Ca un făcut, toată lumea plecase din librărie, rămăseseră numai Luca şi fata, iar librăreselor deja începuse să nu le miroasă a bine... Au ieşit pe bulevard şi din câţiva paşi au şi ajuns în Cişmigiu. Era o seară de toamnă liniştită, care îmbia la plimbări lungi, ieşiri subtile din timp, când vârstele partenerilor nu mai fac nicio diferenţă şi cei doi se pot contopi până la uitarea de sine. Luca a simţit că nu se poate împotrivi dorinţei, şi cu cât s-ar fi împotrivit, cu atât dorinţa ar fi sporit în intensitate. S-a uitat atunci adânc în ochii fetei care avea un chip ca-n basme, ca-n mituri şi legende, aşa cum sunt de obicei reprezentate Isoldele, şi Crimhildele, şi ale noastre Ilene Cosânzene... Simţind pericolul, i-a spus atunci fetei cu vocea lui baritonală, care întotdeauna făcea impresie: Tu ştii că am murit şi că ne întâlnim, de fapt, într-o altă lume? Fata s-a crispat toată, iar apropierea ei de el a pierit ca prin farmec. Dar eu nu vreau să mor, a ţipat ea strident şi în clipa imediat următoare a luat-o la fugă. Luca nu sperase că poate ieşi atât de uşor din contextul jenant. A doua zi la ore, fata era cu totul alta şi nimeni nu s-ar fi îndoit de faptul că nu dă pe profesorul din faţa ei nicio ceapă degerată. Luca a răsuflat uşurat, cu toate că în sinea lui considera că se purtase ca un laş. Dar genul acesta de aventuri cu eleve din clasele mari, sau, dacă ar fi fost cadru universitar, cu studente, îi repugna. De altminteri, chestiunea erotică, de-a lungul timpului, fusese pentru el o piatră de poticnire, transformată apoi în piatră de şlefuire. Nu fusese timid, dar în aceeaşi măsură, evitase manifestări necontrolate. După închisoare avusese două dorinţe: aceea de-a călători şi aceea de-a iubi. Călătoriile nu lipsiseră, deşi de multe ori considera că nu face altceva decât turism mediocru şi colecţionează poze, ilustrate, fotografii. Peisajul vizitat nu avea adâncime şi răspundea doar la nivel senzorial. La fel era şi cu iubirile, care la început îl emoţionau, dar în scurtă vreme se decolorau şi simţea brusc că are nevoie de altceva. De fapt, suferea de o carenţă foarte răspândită: incapacitatea permanentizării. Te bucuri de ceva, dar ceea ce-ţi produce bucurie nu după mult timp ajunge să te lase rece, dar tu în continuare tânjeşti. Soluţia? Schimbarea, dar aceasta scobea ca o gheară în suflet şi căsca un gol dureros. Următoarea călătorie sau iubire nu-l mai bucura precum cea de dinainte. Era, categoric, ceva diminuat, înţelegând astfel că într-un târziu nicio ofertă nu-l va mai satisface şi va rămâne în faţa lumii cu mâinile goale. Erau aceleaşi ca-n puşcărie, pe care uneori şi le aşeza în faţa ochilor ca pe un fel de oglindă pentru a descoperi acolo înţelesurile de neînţeles ale vieţii. De aceea, căsătoria lui fusese, de fapt, cu totul altceva decât ce se petrece în majoritatea cazurilor. Sânziana era fiica unui general bătrân, pe care-l cunoscuse în anii de detenţie, om care spunea mereu acelaşi lucru, dar aceasta nu era repetiţie prostească, ci amplificare temută. Vedea lumea ca pe o haină militară. Dacă nu mai e scrobită şi nu mai cade ţeapănă pe oştean, atunci acela care pleacă la luptă sigur va fi înfrânt. Aşa e şi lumea acum, spunea el. O haină boţită şi pătată. În asemenea condiţii, nu mai putem câştiga războiul... Care război? îl întreba Luca, dar generalul tăcea şi se scufunda în sine. Fata lui a venit la cununie purtând o rochie albă de dantelă, dar uitându-se mai atent, Luca a observat că are pe piept o pată, e drept, minusculă, dar pată... Se jena să-i atragă atenţia, dar, pe de altă parte, se mira că niciunul dintre invitaţi nu sesizează defectul. Oare aşa era menit, ca doar el să observe? Sânziana a simţit deruta lui şi a zâmbit conspirativ. Nici în ziua care preceda sfârşitul său, Luca Milescu nu a uitat acel zâmbet. Fata consfinţea astfel un fel de secret – doar ei ştiau că rochia ei de mireasă este pătată – şi deci unirea lor pleca de la început cu o defecţiune. Cu alte cuvinte, nu are rost să-şi facă iluzii, şi exact cum el îi spusese în Parcul Cişmigiu tinerei amorezate că, de fapt, ei sunt morţi, tot aşa, aşezat împreună cu Sânziana în faţa sacramentelor cununiei, se simţea ca din