Translucid

De Ligia Pârvulescu

„Prozatoarea are mână sigură și instinct prompt, purtându-și cititorul prin meandrele unei narațiuni turate ca un motor cu care s-ar putea decola dincolo de stratosferă, și care încearcă să rezoneze cu subtilele frecvențe și modulații ale materiei universale. Translucid are toate atuurile pentru a fi un roman de succes.” Claudiu Komartin

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 15 oct. 2021
• ISBN: 9786063390746

Previzualizare carte

EPICA ESENȚIALĂ

Ostudentă are o legătură amoroasă întâmplătoare, urmată de un avort. Iată o poveste pe care am citit-o de multe ori și care-ar fi putut să se dezvolte liniar, pe traseul bine cunoscut al dramelor și-al melodramelor. Dar nu se întâmplă așa. Această traumă se metamorfozează, cucerind epidemic tot universul, mai precis, doar urma lui, rămasă într-o memorie precară.

Acțiunea propriu-zisă a romanului se petrece într-un viitor nu prea îndepărtat, la câțiva ani după Covid, după lumea pe care o cunoaștem.Societatea s-a prăbușit, iar intelectualii sunt sclavi, jucării sexuale și animale de sacrificiu. Iată-ne ajunși în plină distopie. Totuși, două lucruri ne țin legați de prezent: nimic din ceea ce se întâmplă nu ne e străin, iar în profunzimile poveștii continuă subtil drama acelei studente, invocată de mine la începutul acestei prezentări. Numele ei este Magda, iar amantul ei de o noapte se numește Tercălău. Sunt două avataruri aflate în subsolul civilizației, dar pe a căror poveste se clădește o nouă lume. Acestea sunt însă doar premisele unui epos, despre care aflăm treptat că e numai emanația unei lumi care-a fost. Și în ce constă, de fapt, esența unei istorii, dacă nu în reminiscențele unor fapte și în formele anamorfotice la care exegeții lor le supun? În complexitatea acțiunilor care dau consistență romanului, fiecare episod se află în relație cu povestea inițială, dar și cu firele nevăzute ale actului creator. Pentru că de la un capăt la altul al romanului este vorba despre sensul și tribulațiile creatorului, chiar și dincolo de lumea socială, ori mai ales acolo. De la aventurile amoroase ale cinicului Tercălău la poemele unui poet imaginar sau la textele unei cântărețe, totul descinde din sensul primordial al ființei, adică de creator al unui univers infinit. Chiar și în post-societatea noastră, în cea mai sumbră lume imaginată, omul nu-și pierde dorința de a crea. Până și faptele odioase (violul, crima) au o latură care include maladiv dorința actantului de a se manifesta artistic. Într-o parte a lumii rămân creatorii agresivi, iar în cealaltă, visătorii, cu naivitățile lor vitalizatoare. Evaziunile, reveriile, imaginarul în părțile lui cele mai obscure devin teme principale în romanul Translucid, ducând treptat către un surprinzător deznodământ, în care nu doar că poveștile se globalizează, ci totul revine la punctele forte ale creației, la acele intensități perene din care au luat naștere capodoperele.

Când am dat de acest roman, printre multe alte texte depuse la concursul de debut al Editurii Litera („Primul roman"), am avut un prim impuls de-a vedea cum se termină. Dar în scurt timp mi-am dat seama că experiența mea de lector nu-mi era de folos: romanul acesta nu poate fi citit pe sărite. Chiar și amănuntele periferice au importanță. Există aici germenii tuturor poveștilor știute și totuși nimic din ceea ce-ați citit nu există cu adevărat.

Viziunea fragmentaristă, deschiderile lirice și observația, uneori brutală, servesc unui demers epic inteligent, matur și manipulativ. Partea cea mai puternică a cărții este fără doar și poate construcția, alcătuită pe tehnici înrudite contrapunctului lui Huxley, dar mai ales compoziției fractalice ca în Inception – filmul lui Christopher Nolan. Secvențe ale poveștii fac un drum sinuos, ca mai apoi să se întoarcă în punctul de pornire, repetă cu intenție un traseu eronat și, mai ales, încearcă să repare drumurile distruse într-o apocalipsă care a lăsat în urmă resturi demne de un complicat puzzle.

Dar la fel de importantă este și partea emoțională a romanului, marcată de efuziuni poetice, de episoade frisonante prin lirism, de un imaginar derulat cinematografic pe harta fragmentată a unei lumi pulverizate.

Se poate spune că acest univers, care începe în căminele studențești din Regie și se termină în lumea epurată a artei, se naște continuu într-un prezent fără sfârșit, în care toate lucrurile iau parte la acest act al nașterii posibile, iar în pasta de bază a noii și nehotărâtei lumi, Magda și Tercălău ocupă un loc esențial. Un roman complex, masiv construit, ținut în mână până la ultima pagină.

Doina RUȘTI

PRIMA PARTE

1

Interracial Public Nudity Voyeur Webcams Wrestling Yoga – yoga? „Ce naiba..., își spuse. „Lucrurile evoluează, se spiritualizează, cum ar veni... Yoga. Hm. Asta-i nouă. Pentru spiritualii cu nevoi pământene. Totul curat și organizat. Oameni care se preocupă altruist de nevoile semenilor. Faptul că în centrul acelei preocupări stăteau hârtii imprimate cu fețele unor morți iluștri era doar un detaliu nesemnificativ: moda banilor – trecătoare, ca oricare alta.

Era aproape patru dimineața. Ajunsese acasă de puțin timp. Noaptea de 8 martie se apropia de final și, după două luni de nehotărâre, făcuse pentru prima oară sex cu Aryan. Flaminia închise ochii și revăzu în liniște filmul ultimelor luni.

Îl cunoscuse la masa unor prieteni comuni, într-un local de lux. Luase o gură de vin și privise cu atenție tabloul din spatele acelui bărbat blond, înalt, zvelt, cu părul până la umeri, îmbrăcat în sacou bleumarin și cu mâini prelungi, de artist. Observase periferic majoritatea detaliilor relevante: privirea ușor arogantă și, din cauza culorii ochilor de un albastru-deschis, mai puțin intensă decât i-ar fi plăcut. Cu totul, un aer ușor british. „Iată un tablou mult mai interesant decât – mda, flori. Mai exact, cale. Probabil se numește «Natură moartă». Pășise în spatele bărbatului pentru a lua de pe o măsuță pliantul care descria picturile: „Natură moartă, își confirmase, plictisită. Foșnise pliantul, percepând neliniștea bărbatului.

Cineva de la masă le făcuse cunoștință și începuseră să se întâlnească. Puteau colabora – în legătură cu imaginea lui. Aryan era, într-adevăr, așa cum o arătau mâinile, un artist.

– La ce cânți?

– Mai multe... pian, chitară...

– În același timp?

Trecuseră rapid două luni, timp în care Flaminia aproape că se îndrăgostise. Aproape. Cunoscându-l ceva mai bine, avântul i se domolise. Ziua aveau de lucru, iar serile ieșeau împreună la evenimente unde ea cunoștea oameni cu care nu avea, și nici n-ar fi vrut să aibă, vreo legătură – diplomați, politicieni, generali de armată. Deși majoritatea erau cunoscuți public ca familiști convinși, la evenimente nu își făceau apariția cu partenerele oficiale, ci mereu în compania altor femei – mai frumoase și mai tăcute.

Depășise repede primul moment, în care avusese ocazia să vadă cum cei care ziua tunau declarații patriotice în media și făceau paradă de integritate, noaptea, în cluburi exclusiviste, în care accesul era permis doar pe bază de card și parolă, se transformau în altceva, bolborosind incoerent femeilor pe care le prindeau de orice parte proeminentă a corpului de care mâinile lor, într-o indecizie alcoolizată, se loveau. Femeile doar zâmbeau. Impecabil. Nicio urmă de jignire sau ruj întins. Niciun rimel scurs de la exprimarea lichidă a vreunei emoții. Femeile acelea nu erau femei. Erau arme. Arme lucrând în interes propriu. Aveau emoții, desigur, dar le limitaseră la propria persoană, într-un spațiu privat interior ce nu-și găsea loc de exprimare în acele momente. Flam realizase că în spatele zâmbetului lor perfect simetric se ascundea mașinăria sexului, oțelul scopului. În acele nopți, femeile erau doar corp. Un corp cu un cap pe a cărui față se lipise un zâmbet – și se lipea orice voia deținătorul cardului. Palme, scuipat, sânge, spermă și lacrimi. Femeile nu simțeau – pentru că ele rămăseseră de fapt acasă. Roșcata veninoasă – cu mama bolnavă de cancer. Blonda ingenuă – cu patru frați și tatăl în delirium tremens. Bruneta cu ochi verzi și posterior de Photoshop – cu iubitul intrat în sevraj. Clickclickclick. De acolo, din întunericul vieții lor reale, din blocurile sordide care miroseau a ceapă și ură, ele se deconectau de corpuri și le ghidau prin telecomandă mentală. Erau maestrele durerii și ale răzbunării. Luau ce puteau, când puteau, zâmbeau și urau. Mângâiau frunțile marilor bărbați ai țării. Îi ajutau să fie limpezi. În timpul nopții, vidanja trecea pe la fiecare. La lumina zilei, totul scrobit, drept și de un alb imaculat. Atât de strălucitor, încât cei buni și drepți luminau până și blocurile în care acele femei începeau încet-încet să-și reia în stăpânire trupurile pe care taxiurile le aduseseră dimineața în fața ușilor ca pe niște răniți grav, abandonați de necunoscuți pe treptele unui spital de urgență.

Și astfel, toată lumea era mulțumită. Roțile patriei se învârteau, iar Flaminia, noapte de noapte, alături de Aryan, vedea cum lucrurile se rotunjeau. Mâini la ale căror încheieturi străluceau Rolex-uri și Patek-uri îl luau pe după umeri pe artist, iar invitațiile pentru susținerea de concerte începeau să curgă. Un concert la Afaceri Externe, altul la Ambasada României la Londra. Și așa mai departe.

Iar ea, Flaminia, trebuia să găsească miezul definitoriu al creației lui. În acele nopți se uita la el cu o privire obosită, iar el era convins că pentru ea totul era normal, banal. Era atât de obișnuit cu degradarea, încât înota în ea ca un cerșetor într-o ladă de gunoi. Flaminia se gândise la Dorian Gray. Cel mai probabil Aryan nu citise romanul. Nici n-avea rost să-i spună despre el: nu l-ar fi citit. Era mult prea prins și aprins de propria artă. La urma urmei, era muzician; unul chiar talentat. Știa tot ce se putea ști despre Haydn, Mozart și tot restul acelei mici găști de muzicieni geniali. Putea cânta de la muzica cea mai cultă până la cea ascultată în cele mai depravate localuri. Îl admira pentru talentul și pentru demonii lui. Aryan eticheta cu „iubire" tot ce vedea; îi spunea că se inspira din iubire. Probabil că ideea în sine îl făcea să nu aibă probleme de conștiință care i-ar fi știrbit imaginea construită despre el însuși de mic copil, prin mii de ore de luptă tenace și furibundă cu acele instrumente al căror stăpân era acum. Ca aproape toți artiștii, era un rege al vanității.

– Flaminia, tu știi ce sunt eu? Eu sunt un zeu. În italiană „Flaminia" înseamnă slujitoare a zeilor, știai?

Știa.

– Suntem în România. Și oricum, prefer să-mi spui Flam, cum îmi spune toată lumea.

– Nu, o să-ți spun Flame. Pentru că așa ești tu.

Imaginea lui Aryan din prima zi a întâlnirii lor se estompa cu viteză amețitoare. Flam era singură și din ce în ce mai puțin îndrăgostită. Îi plăcea corpul lui: articulațiile fine și prelungi, linia gâtului, părul lung și blond. Și, de dragul acelui corp și al artistului care-l locuia, de 8 martie, înainte ca ultima fărâmă de admirație pentru talentul lui să se stingă, făcuse sex cu el.

Pe tot parcursul întâlnirii îl îndemnase să bea. Încercase să-l facă să nu mai vorbească atât de mult și de inutil: toată vorbăria aceea dulceagă o făcea să dea înapoi. Și nu voia să dea înapoi. Își amintise că o singură dată i se mai întâmplase să vrea ca un bărbat să tacă în prezența ei. Carol – un artist al striptease-ului masculin. O sculptură vie, înaltă, care venise la ea, i se așezase în brațe, îi luase palmele și le pusese pe pieptul lui tare, ca de marmură. Flam inspirase adânc mirosul de santal și de piele transpirată. Degetele ei nu întâlniseră niciun fir de păr. Neted ca o statuie, cald ca un animal. Păr lung, blond. Ca al lui Aryan. Nu o interesa striptease-ul masculin, chiar i se părea caraghios – dar o interesa Carol. Mișcările lui nu aveau lascivitatea de gust îndoielnic a tovarășilor de trupă. În timpul spectacolului el i se învârtea în cap pe muzică de Brahms. În seara aceea însă, Carol venise la ea. Și vorbise. Brusc, vraja se rupsese. În mintea ei își spunea încontinuu: „nunununu" – nu știuse cum să se ridice mai repede și să plece. Dezamăgire. Carol nu era prost. Carol nu era deștept. Carol era mediocru. Avea corp perfect și mișcări de derviș și atât. Flam ieșise din club și luase o gură de aer rece – și fusese ca și cum ar fi făcut un duș rece. Îi trecuse. În două minute îi trecuse. Fusese ultima dată când urmărise un spectacol de striptease masculin.

Își revenise din gânduri și-l privise pe Aryan. Bărbatul tăcuse, în sfârșit. Înțelesese, probabil. Flam îi pusese o mână pe picior.

– Vrei să mergem la mine, Flame? o întrebase el aproape instantaneu. Aș putea să-ți cânt la pian.

Știau amândoi despre ce pian era vorba.

Ajunsă afară, trăsese adânc aer în piept ca pentru o scufundare îndelungată și se urcase în mașina lui – era noaptea, era noutatea momentului, era vara, era părul lui lung și blond. Un bărbat înalt o conducea în mașina lui neagră cu numere de America în apartamentul lui din centru în care ea nu mai fusese niciodată. O scuturase un frison.

Se uitase pe geam.

– Melodia asta e despre tine, Flame.

„Fluturele".

Apartamentul era imens. Mobilă stil, candelabre. Pianul era acolo – un pian negru, cu coadă. Atmosferă decadentă. Îi plăcuse. El nu mai spusese prostii.

Se întrerupse din amintirea acelei nopți ca să-și aprindă o țigară. Ultima. „La naiba, iar am uitat să cumpăr. Uit... mereu uit. Deja uitase în mare parte ceea ce urmase în acea noapte. „Senzațiile se șterg primele, filosofă. „Mai ales dacă nu sunt intense."

Își amintea o învălmășeală de mâini, picioare, guri, sexe, strădania lui de a-i face pe plac. La sfârșit, aproape imediat, o întrebase:

– N-ai terminat, nu?

– Nu, răspunsese ea. Dar mi-a plăcut.

Era adevărat. Aryan fusese așa cum trebuia să fie, din toate punctele de vedere. Știa ce să facă și când. Arăta impecabil. Era artist, era talentat, cunoscut și apreciat în medii la care majoritatea oamenilor nu aveau acces. Din punct de vedere fizic, îi plăcuse experiența. Dar, în ciuda curiozității sexuale, ceea ce începuse să simtă pentru el din punct de vedere uman își spusese cuvântul. Corpul ei simțea plăcerea, dar nu voia să se abandoneze celuilalt corp, frumos și vanitos. Nu se simțise extraordinar, dar nici nu regretase că făcuse sex cu el. Făcuse ceea ce-și dorise, până la capăt.

Însă pe el nu-l mulțumise răspunsul. Începuse s-o sărute din nou:

– Acum o să dureze mai mult.

Îi simțea frustrarea; dar problema nu fusese de timp – iar ea își știa corpul și era conștientă de inutilitatea încercării. Apoi o întrebase din nou, iar ea îi răspunsese din nou. După o vreme, începuse să se îmbrace.

– Ce faci, nu rămâi să dormi la mine?

– Vreau să dorm la mine în pat, nu dorm bine în altă parte.

– Vrei să te duc?

– Nu, o să iau un taxi.

– Doar prima oară e așa, o să ne acomodăm.

Afară se făcuse răcoare. Tropăise zgribulită pe tocuri până la primul taxi, strângându-și pe talie haina subțire.

***

Se ridică din pat și ieși să-și cumpere țigări. Marlboro. Nu pentru aromă. Pentru caii din reclamă. „Ce prostie, pentru caii din reclamă...mda, dar așa funcționează. Unora le place zăpada. Altora – lasourile sau văcarii sexy și nebărbieriți." Undeva în subconștient, lucrurile astea influențau. Ceilalți cumpărau o anumită marcă de țigări sau de orice altceva în funcție de niște lucruri subtile de care nu ajungeau să-și dea seama. Nici nu se întrebau. Cel puțin, ea știa. Măcar alegerea era conștientă.

Plănuia să plece. De câteva ori chiar încercase, dar numai în gând. O lamă, niște pastile. Se gândea la grația lamei alunecând de-a lungul venelor. Ca și cum și-ar fi rulat pe mâini niște mănuși lungi, roșii. Lungi, neapărat. Sau ca și cum ar deschide un fermoar și s-ar dezbrăca de piele. Ca și cum... ce? Învârtea țigara între degete. Se așezase pe o bancă. Noaptea era caldă, motoarele treceau parcă în șoaptă. Le auzea răsuflarea în depărtare. Aerul înăbușitor îndesa bucăți de vată printre blocuri și printre mașini. Amortiza tot. Sirenele salvărilor. Detunăturile durerii de a fi fost încă acolo.

Nici nu știa când mai trecuse încă o zi după întâlnirea cu Aryan. Nu știa când trecea timpul. Zilele dormea. Auzea de la alții, seara, prin oraș, că fusese caniculă. Pentru ea, totul era întuneric. Iar noaptea aceea în care plecase de la Aryan era ca un vagon lăsat în urmă pe o linie dezafectată. Își închisese telefonul. Nu știa dacă el o căutase în vreun fel. Vorbea de pe celălalt număr.

Și nopțile treceau în caruselul cluburilor, oamenilor vechi, oamenilor noi, râsete, rochii cu spatele despicat, tocuri de înălțimea zgârie-norilor. Avea senzația că vedea orașul de deasupra. Vorbea mult, cu multă lume, dansa, cunoștea bărbați în fiecare noapte. Se spunea că avea întotdeauna replicile la ea – dar Flam nu gândea. Mintea ei era în altă parte, undeva în spațiul dintre antenele blocurilor și stele, iar corpul ei, corzile ei vocale vibrau probabil din inerție. La fel ca unei găini decapitate, căreia corpul i se mai zbătea o vreme în țărână, trupul ei vibra pe ritmuri de house, rock sau latino, în funcție de locul în care era. Și nu confunda niciodată ritmul. Corpul știa, simțea, corpul era o mașinărie străină de ea. Nu-l lăsa însă niciodată prea mult timp singur. Nu atât de mult încât să rămână fără replici. Nu atât de mult încât să ajungă în brațele cuiva. Mintea ei se întorcea. Mintea ei, sau ce era acel abur care plutea deasupra Bucureștiului sfârâind în nopțile de caniculă sau în nopțile răcoroase, tăcute sau zgomotoase. Mintea ei o lua de păr, îi trăgea capul pe spate și scotea un râset gâlgâit din corzile ei vocale. Și vedea cum oamenii râdeau de râsul ei, împreună cu râsul ei, în râsul ei. Apoi mintea ei o ridica de pe scaune, canapele, hamacuri, și o ducea către casă. Corpul știa drumul; corpul era un cal obosit care venea seara spre locul știut. Se mai oprea la poarta vreunui străin, dar nu întârzia. Știa că „acasă" era în altă parte. Tremura de o dorință nesatisfăcută, voia o împlinire simțită cândva, nici nu știa când. Nu avea la ce să se gândească. Își potolea trupul în sistemul basic. Nu căuta să-și prelungească plăcerea. Citise pe o sticlă de șampon rețeta succesului – spălați, clătiți, repetați. Asta simțea că făcea – că se curăța de o dorință murdară, fără obiect, fără dragoste. Spăla, clătea, repeta. Până când corpul, obosit, lăsa în sfârșit liniștea să se așeze în el ca praful pe mobilă. Atunci își aprindea o țigară și se amuza făcând asocieri de cuvinte din categoriile de pe site-urile porno pe care navigase ceva mai devreme.

Intră în casă, se uită pe ecranul laptopului, își aprinse o nouă țigară și începu să fredoneze Chinawoman odată cu player-ul.

Ca aproape de fiecare dată, începu jocul amestecării categoriilor. Daddies Deep Throats. Spanish Spanking Sports. Wrestling Yoga. Being Lonely. Ultima nu era în listă. „Prea indecent pentru site-uri porno. O mare deviație, Being Lonely. Poate n-ar fi rău să fac un site cu videouri cu oameni singuri", își zise. „Oameni care-și arată Singurătatea. Oh, ce kinky. Cât de nasty. Cât de deranjant. Nu s-ar uita nimeni. Oamenii fug de adevăr."

A doua zi se hotărî să iasă din întuneric. Pe lumină, străzile pline de mașini strălucind în soare îi dădeau impresia unui oraș colcăind de șerpi. Avea senzația că la următoarea trecere de pietoni șarpele cenușiu va deschide gura de asfalt fierbinte și o va înghiți: începuse de ceva vreme să amestece lucrurile. Nu mai deosebea ce văzuse în viața reală – care se desfășura în jurul ei cu viteza unei mașini de curse – de ceea ce trăise doar în imaginație, la o viteză mult mai mare. Avea senzații de déja-vu și-și dădea seama că erau doar aceleași gânduri care-i reveneau în buclă, la distanță de câțiva ani. Sau niște vise prostești. Noaptea care trecuse îl visase pe Aryan. De fapt, era un fel de a spune că îl visase, pentru că nu-l văzuse. Visase că era în capul lui și că se uita la gândurile lui. Gândurile lui treceau unul după altul pe o autostradă. Era frig și ea era o traseistă zgribulită. Tot felul de gânduri. Beethoven... pizza... televizor... spălat pe cap... nu, neapărat azi... Ioana... Se scuturase. Așteptase gândul cu ea. În cele din urmă apăruse. Simțise căldură în el și frustrare. Se aruncase în fața lui și se trezise. Își amintea că în acea fracțiune până la trezirea completă îl zărise pe Aryan pe o plajă. Oricum, nu conta.

În fața ei, lângă zidul unei case dărăpănate, cum se găseau multe în zonă, un cerșetor urina. Nu se putu opri, se uită la el. Țâșnitoare bio. Cerșetorul îi prinse privirea.

– Nu e mare, asta e... bolborosi el.

Îi simți mirosul de mucegai, murdărie și libertate. Libertatea lui avea un miros aparte. Hainele târâte prin gunoaie, praf și tot felul de alte lucruri, dormitul lângă câini, țigările, voma și alcoolul, toate împreună erau orchestra care alcătuia melodia acelui miros de om sărac și liber.

Toți cerșetorii miroseau la fel. Aproape la fel. Își aduse aminte de anii când lucrase în spital. Ca vârstă, era aproape încă un copil. Oarecum. Deși ea nu prea fusese niciodată copil, ci o ființă mică și violentă. Și curioasă. Nu avea limite. Omora animale doar ca să vadă procesul acela ciudat, care deschidea o poartă prin care Flam încerca iar și iar să vadă și să simtă. Apoi plângea. Nu vedea, nu simțea. Și iar omora. Spălați, clătiți, repetați. Curiozitate și excitație. Spălați, clătiți, repetați. Urmărea minute în șir ritualul sexual al câinilor pe maidane. Se așeza pe jos, printre gunoaie, și nu mai vedea nimic altceva. Simțea doar acea atracție ilogică, învălmășeala de gheare, colți, cozi ridicate și mârâituri. Rivalitatea, victoria, înfrângerea. Viața. Asta fusese școala ei. Acele împreunări reflexe și încordate pe care le vedea însemnau dragoste, asta era dragostea, deci, își tot repeta. Cât de frumoasă era viața! Îi plăcea viața! Acasă se uita plictisită în gol și nu comenta nimic la poveștile cu barza pe care i le spunea bunica ei. Avea trei ani și aflase.

Nu fusese niciodată copil. La spital, colegele asistente și medicii o priveau însă așa. Nu spunea niciodată ce-i trecea prin cap. Fizicul fragil și trăsăturile fine ale feței o ajutau să pară ceea ce nu era: „normală". Orice ar fi însemnat asta din punct de vedere social. O fată normală de optsprezece ani. Când era ea de față, colegele spuneau povești din secție cu mai multă perdea.

Numai Miruna nu se ferea. Erau cam de aceeași vârstă. Într-o zi, în pauza de masă, Miruna îi povestise ce pățise în urmă cu câteva nopți, când fusese în tura de noapte. De gardă fusese chiar medicul de care Flam fusese puțin îndrăgostită pe atunci, doctorul Dan T. Miruna povestise cum veniseră în camera de gardă doi țigani cerșetori. Un el și o ea. Se „iubeau" cică. Și cică nu mai puteau să se. Miruna râdea cu gura până la urechi.

– Stai să-ți zic, fată, ce chestie scârboasă, am făcut pe mine de râs.

Flam zâmbise.

– Hai, fată, zi odată, nu mă mai fierbe atâta.

Își schimba vocabularul și expresiile feței în funcție de mediul în care se afla, de tipologia persoanei care-i vorbea. Era una dintre distracțiile ei preferate.

– ... și zi pe scurt, că trebuie s-o spăl pe mofturoasa aia din paișpe. Vrea toaletă din juma-n juma-n de oră, în puii mei. Hai zi, zi.

– Păi, să vezi, stăteam eu cu doctorul Dan T. la o vrajă pe-acolo.

– Ce vrajă, fată, zise Flam, ăla e băiat serios, nu le are cu vrăjitoarele, râsese ea și așteptase încordată răspunsul.

– Da, mă Flam, așa e, dar zic și eu așa, ce vrei, vrabia mălai visează…

Iar râseseră. Miruna era o fată veselă și de treabă.

– Așa, fată. Și vin ăștia doi. Și țiganul începe. „Dom’ doctor, mânca-ți-aș, nu mai pot s-o fut pe țiganca mea, dom’ doctor. Mai mergea treburile, da’ tot mai grele, tot mai grele... iar acu’ nu-mi mai intră deloc. E bolnavă, dom’ doctor, trăi-ți-ar, ia uită-te în pizda ei. Doctorul Dan T. îl întreabă: „Bine-bine, dar tu cum ești acolo, tu ai vreo problemă? „Nuuu, boss, eu o am cât palatu’! Ia bagă un ochi la ea, îți zic, are ea vreo ceva. Decartează și tu, Patrafiro, ce, ești mută?" Și și-a dat drumu’ la gură și țiganca, fată. „Dom’ doctor, mânca-ți-aș pula ta aia mare și frumoasă, așa e cum zice Palmolivu’! El e ca de regulă, și regulează bine. Da’ pizda mea nu mai e acolo, dom’ doctor, nu e și aia e! Haida că ți-o pun pe masă, mânca-ți-aș gura ta de frumos! Bă Palmolive, jau de-aci că lepăd textila!"

Fetele se prăpădiseră de râs.

– Și? Și? râdea Flam.

– Și s-a pus pe masă jegu’ ăla de țigancă, mă! chițăia Miruna. Și... și... deja se sufoca de atâta râs. Și ne-am zgâit la ea și eu și doctorul Dan T. Ia ghici, mă, de ce crezi tu că nu-i intra lu’ Palmolivu’ în Patrafira, binecuvântat fie numele Domnului, amin?! chirăia în delir fata. Pentru că... pentru că... i se întărise rahatul în firele de păr, jegoasa naibii!

Flam se ținea cu mâinile de stomac și se învârtea pe loc, îndoită de spate de atâta râs.

– Mă rog, a fost o problemă medicală serioasă, filosofase ea după ce se mai potoliseră. Rezolvată cu maxim profesionalism de Miruna, în colaborare cu o foarfecă, sub atenta supraveghere a doctorului Dan T.

– Mă Flam, dar tu știi, mă, cum miroseau oamenii ăia? Nu miroseau mă, puțeau! Eu am stomacul tare, dar mai că aproape mi se muiase și mie și era să decartez, vorba lui Palmolivu’, râsese Miruna. Ca animalele mă, ca animalele…

Mirosul. Da. Miros de animal liber. De animal care nu prea întâlnea ape curgătoare sau stătătoare în calea lui și care nici cu limba nu se spăla. Singurul lucru care-i mai curăța pe țigani era vântul. Și nici vântul nu-l voiau. „Numai vântul să nu bată" era vorba lor.

Oftă amuzată. Iubea țiganii. Îi iubea de mică. Erau cei mai buni tovarăși de joacă. Educația și normele sociale nu-și făceau lucrarea în ei. Erau liberi și simpli. Furau împreună, se înjurau și se răfuiau apoi la împărțirea prăzii. Băteau de stingeau pe toți „ăia albii și cu harfe-n cap", cum ziceau ei, iar ea nu putea decât să fie de acord. Apoi mințeau cu nerușinare. „Noi n-am ginit nimica, tovarășa, noi eram la veceu, tovarășa, ei minte, da’ puteți să ne și controlați…", totul cu priviri lacrimogene de văcuță timidă. Câteodată ieșeau să-i tapeze de bani pe comuniștii sensibili. Se puneau pe jos la câte un colț de stradă și începeau să cânte pe un ton spăsit. Nu prea des, că nu era voie. Iar cu nu era voie nu te-ncurcai.

În minte îi răsună o melodie veche pe care, aproape fără să vrea, o fredonă.

Își amintea cât de veselă fusese toată treaba, de parcă fusese ieri.

Așa că, înainte de a trece de cerșetorul care îi ceruse scuze că nu o avea mai mare, se uită în ochii lui tulburi și îi zâmbi. Nu știa dacă zâmbetul își făcuse loc în creierul lui conservat în alcool și jeg. Dar omul simți o legătură cu femeia zveltă și sexy, îmbrăcată în negru. Pentru că se uită la ea mirat: cum, nu era ofensată? nu îl disprețuia? îi mai și zâmbea? Îi privi îndelung silueta fragilă până când dispăru ca o fata morgana în lumina după-amiezii. Nu, probabil că totul a fost o închipuire dată de capul lui bolnav și plin de alcool. Asta trebuia să fi fost.

Da. Asta trebuia să fi fost.

2

John stătea pe mal și vomita. Beția era singura stare pe care și-o mai putea procura. „Fără cocaină, fără heroină și nicio altă evadare cu nume de femeie."

Se șterse la gură și începu să fredoneze:

– John stătea pe mal și boraaaa

beția

era singura stare

pe care

și-o mai putea

procuraaaaa

cocaină heroină nemaaaa!, urlă el la o Lună pe care n-o mai vedea decât în amintire. Râul îi preluă bolboroseala etilică și el își închipui râul ca pe un tovarăș de beție, care-l ajuta, îi ducea voma cât mai departe și-l spăla și-l iubea și-l iubea, da... Dâmbovița. Nicio altă evadare cu nume de femeie.

Se mângâia însă la gândul că măcar era permanent într-o femeie. România era o țară cu nume de femeie. Ideea în sine îi insufla un patriotism priapic. Ce s-ar fi făcut el într-un loc precum Sudan? Se zbârli. Nu avea nimic împotriva homosexualilor în afara faptului că îi ura de moarte. Avea idei puține, dar zdravene. Și se ținea de ele ca un buldog de dosul intrusului. Cu asemenea oameni se construiseră imperii.

Să iasă din România nici nu-i trecea prin cap. Prin niciunul dintre ele. „Îmi bag ceva în ea de țară", bolborosi el. Era un tip fidel. Nu ieșise niciodată în afara granițelor. Nu că nu și-ar fi dorit, dar era prea leneș. Trebuia să-și facă bagajele, să se urce în avion, să suporte compania cuiva și așa mai departe. Oricum, în ultima vreme era ca și cum ar fi călătorit. Peisajul Bucureștiului îi devenea din ce în ce mai străin. Din acest motiv se auto-rebotezase John, nu Ion, așa cum scria prin hârtiile pe care nu le mai avea de mult. Spunea oricui voia să-l asculte: „Ăsta e sfârșitu’ lumii. Nici posturi de radio ori mama mă-sii, laptoape și alte șmenuri. Tot mai nițele." De ceva vreme observase cum lucruri și oameni începuseră să dispară. În primele zile, ceilalți l-au crezut nebun. Adică și mai nebun. Apoi treaba se răspândise „mai rău și mai repede ca bolile de sex. Ana? Nema. Mama? Nema. Pipițele de la colțu’ cu Popa Nan? Canci."

– Fraților, le zisese el atunci celorlalți doi cerșetori, Tercălău și Hafrodit, se strică rău treaba. Vreun șmenar își bagă ochiu’ în lumea asta.

Tercălău dădu din mână:

– Jetoane, ești numai bun să dispari și tu, că mă plictisești.

– Jeton pe naiba, se înfuriase John. Pe mine să știți că de azi nu mă mai cheamă Jeton, ci John, și țara asta nu mai e România.

Își luase un aer solemn. Ceilalți doi pufniseră în râs.

– Hafrodit, susține ideea, se încăpățână el și făcu un semn regesc către Hafrodit. Că de fapt, să știi și tu, Hafrodite, că Tercălău nu mai există. Există doar canceru’ lui de mațe care se manifestă la exterior prin idei parfumate. Numa’ corpu’ și textila a mai rămas din Tercălău, așa să știi. La Tercălău vorbește canceru’ din el.

Tercălău luase o mutră ofensată. Era adevărat că porecla îi venea de la cancerul rectal pe care-l avea. Sfincterul îi cedase de ceva vreme și gazele pe care nu și le mai putea controla ieșeau din el amestecate cu sânge și fecale. La posteriorul lui era mai mereu un tercălău, de unde și porecla, dar de durut în general nu-l durea mai nimic. Decât dacă stătea în fund. Trebuia să stea pe fesa stângă, altfel era greu. Pielea de pe fesa dreaptă îi crăpase și lăsa la vedere o înfloritură hidoasă de carne, ce semăna cu o conopidă însângerată.

– Jetoane, las-o baltă, începuse el să se enerveze.

Cei doi cerșetori se pregăteau de bătaie la modul cel mai serios. Hafroditu’, fricos de fel, începuse să se pițigăie:

– Hai să aplanăm, că doar suntem intelectuali, ce mămicuța mea!

Tercălău se întrerupsese din gaze și fornăieli, iar Jetonu’ se holbase.

– Ce-ai spus, Hafrodite? Ce să facem și ce suntem noi?

– Aplanăm, intelectuali, repetase cu ton de soprană Hafroditu’.

Jetonu’ și Tercălău se trântiseră pe asfalt și începuseră să se tăvălească de râs.

– Bă Hefe, se potolise Tercălău un pic mai târziu, hai să lămurim pentru a nu știu câta oară, dragă. Eu și cu Jetu’ suntem intelectuali. Ceilalți, majoritatea adică, pozitiviștii, cum le zice, nu sunt oameni. Îi știi pe-ăia care stau prin case seara, ca momâile, cu ochii holbați în televizoare?

– Da.

– Ei, ăia sunt pozitiviști, da’ ei nu sunt oameni, dau, doar așa, o impresie artistică că sunt. Ăia-s școliți cu televizoru’ și cu idei roz, spirituale, interpretate prost, aia înseamnă pozitiviști. Sunt ca un fel de zombie, așa. Adică ei halesc creierul intelectualilor, ăia adevărații. Că altceva nu știu ce să facă cu ei. Și după ce se termină intelectualii, încep să se halească între ei. Genu’ se bagă unii pe alții la închisoare și alte de-astea. Aici au ajuns. Că pe intelectuali aproape i-au terminat. Că de-asta eu și cu Jetu’ ne-am camuflat