Sticletele. Reeditare

De Donna Tartt

Theo Decker, un adolescent de treisprezece ani din New York, supraviețuiește ca prin minune unei explozii care îi omoară mama într-un muzeu de artă și intră fără voia lui în posesia unui mic tablou fascinant, preferatul mamei sale.
Opt ani mai târziu, Theo lucrează într-un magazin de antichități, iar tabloul ascuns cu grijă devine pe neașteptate poarta de acces către lumea subterană a traficului cu opere de artă.
O poveste plină de suspans, meșteșugită meticulos, asemenea unui tablou flamand, despre iubire și artă, despre pierdere și obsesie, despre supraviețuire și modelarea propriului destin, toate supuse întorsăturilor imprevizibile și nemiloase ale sorții.

„O narațiune atât de fermecătoare, încât e imposibil să îi reziști...
E o plăcere să citești Sticletele.“
Publishers Weekly

„Un roman dickensian superb, seducător, care te ține cu sufletul la gură fără să-și piardă nici o clipă energia narativă.“
The New York Times

„O carte despre artă în toate formele sale.“
Vanity Fair

„O capodoperă extrem de ambițioasă.“
Washington Post

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 15 nov. 2018
• ISBN: 9786063342745

Previzualizare carte

1.png

Partea întâi

Capitolul I. Băiat cu craniu

Capitolul II. Lecţia de anatomie

Capitolul III. Park Avenue

Capitolul IV. Acadea cu morfină

Partea a Doua

Capitolul V. Badr al-Dine

Capitolul VI. Vânt, nisip, stele

Partea a treia

Capitolul VII. Magazinul din spate

Capitolul VIII. Magazinul din spate, continuare

Partea a patra

Capitolul IX. Posibilitate, totul

Capitolul X. Idiotul

Partea a Cincea

Capitolul XI. Canalul Domnilor

Capitolul XII. Locul de întâlnire

Mulțumiri

Donna Tartt este o scriitoare americană născută în 1963, în Greenwood, Mississippi. A studiat la University of Mississippi şi la Bennington College. În 1992 a publicat romanul Istoria secretă (The Secret History), care a înregistrat un succes fără precedent: primul tiraj s-a epuizat imediat, romanul a rămas pe lista bestsellerurilor timp de treisprezece săptămâni şi a fost tradus în peste douăzeci şi cinci de limbi. În 2002 i-a apărut al doilea roman, Micul prieten (The Little Friend), care s-a bucurat, la rândul lui, de o primire caldă din partea publicului şi a criticilor şi a câştigat Premiul literar WH Smith (2003). Sticletele (The Goldfinch), cel de-al treilea roman, a fost publicat în 2013 şi a intrat imediat în clasamentul celor mai bine vândute cărţi al publicaţiei New York Times, unde a rămas în top 10 timp de peste patruzeci de săptămâni. În 2014, romanul a fost recompensat cu Premiul Pulitzer pentru ficţiune, iar autoa­rea lui a fost inclusă pe lista celor mai influenţi oameni ai anului în Time 100: The 100 Most Influen­tial People in 2014. De asemenea, drepturile de publicare a romanului au fost vândute în treizeci şi două de ţări.

The Goldfinch

Donna Tartt

Copyright © 2013 Tay, Ltd.

Design copertă © Keith Hayes

Ilustraţie copertă: Carel Fabritius, Sticletele, 1654, Mauritshuis, Haga, Olanda © Bridgeman Images

Toate drepturile rezervate

Toate personajele şi evenimentele din această carte, în afară de cele aparţinând în mod evident domeniului public, sunt fictive, şi orice asemănare cu persoane reale, în viaţă sau decedate, este pur întâmplătoare.

Editura Litera

O.P. 53; C.P. 212, sector 4, Bucureşti, România

tel.: [phone]

e-mail: [e-mail]

Ne puteţi vizita pe

www.litera.ro

Sticletele

Donna Tartt

Copyright © 2018, 2019 Grup Media Litera

pentru versiunea în limba română

Toate drepturile rezervate

Editor: Vidraşcu şi fiii Redactor: Ovidiu Şerban

Corector: Cătălina Călinescu

Prepress copertă: Flori Zahiu

Tehnoredactare şi prepress: Ofelia Coşman

Seria de ficţiune a Editurii Litera este coordonată

de Cristina Vidraşcu Sturza.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Tartt, Donna

Sticletele / Darcey Bell; trad.: Justina Bandol. – Bucureşti: Litera, 2018

ISBN 978-606-33-3265-4

ISBN EPUB 978-606-33-4274-5

I. Bandol, Justina (trad.)

821.111

Pentru mama, pentru Claude

Partea întâi

„Absurdul nu eliberează, ci leagă."

Albert Camus¹

Capitolul I. Băiat cu craniu

1

Pe vremea când mă aflam încă în Amsterdam, am visat-o pe mama pentru prima oară după mulţi ani. Stăteam închis în hotel de mai bine de o săptămână, temându-mă să sun pe cineva sau să ies; inima îmi pornea să se zbată nebuneşte, împotmolindu-se, până şi la cele mai nevinovate zgomote: soneria liftului, zăngănitul căruciorului cu băuturi, chiar şi clopotele bisericilor care băteau ora, Westertoren, de Krijtberg² – dangătul lor atins de o aripă întunecată, un presentiment fatidic, ca în basme, încrustat în arabescurile metalului. Ziua şedeam la picioarele patului, străduindu-mă să desluşesc ceva din ştirile de la televizor (fără vreo şansă, căci nu ştiam boabă de olandeză), şi, când renunţam, mă aşezam lângă fereastră, privind ţintă canalul, cu pardesiul din păr de cămilă îmbrăcat peste celelalte haine – căci părăsisem New Yorkul în grabă, şi lucrurile pe care le luasem cu mine nu erau suficient de călduroase, nici măcar înăuntru.

Afară, oraşul zumzăia vesel. Era Crăciunul, şi, noaptea, luminile clipeau pe podurile de pe canal; dames en heren³ cu obraji roşii, cu eşarfele fluturând în vântul îngheţat, huruiau pe caldarâm cu brazi legaţi la spatele bicicletelor. După-amiaza, o trupă de amatori cânta colinde de Crăciun, care pluteau, subţiratice şi fragile, în aerul iernii.

Tăvi de mic dejun în neorânduială; ţigări prea multe; votcă încropită de la duty free. În zilele acelea neliniştite, zăvorâte, am ajuns să-mi cunosc fiecare colţişor al camerei aşa cum un prizonier sfârşeşte prin a-şi şti pe de rost celula. Era prima dată când mă aflam în Amsterdam; nu văzusem mai nimic din oraş, şi totuşi camera însăşi, cu frumuseţea ei aspră, străbătută de curenţi, decolorată de soare, îmi stârnea intens sentimentul Europei de Nord, era un model în miniatură al Olandei: pereţi albi, spoiţi cu var, corectitudine protestantă, amestecate în acelaşi timp cu splendoarea nuanţelor somptuoase ale vopselelor aduse pe vase negustoreşti din Orient. Petreceam exagerat de mult timp examinând o pereche minusculă de tablouri în ulei, în rame aurite, atârnate deasupra comodei: ţărani care patinau pe un lac îngheţat în apropierea unei biserici şi o bărcuţă cu pânze luptându-se cu valurile agitate ale mării iarna⁴: cópii decorative, fără nimic special, cu toate că eu le studiam ca şi cum aş fi putut găsi în ele, încriptat, vreun secret care să învie înaintea mea pânzele vechilor maeştri flamanzi. Afară, lapoviţa bătea uşor în pervazul ferestrelor şi clipocea pe suprafaţa canalului; şi, deşi draperiile de brocart cădeau în falduri bogate, iar covorul era moale, lumina iernii aducea cu ea ceva din atmosfera înfrigurată a lui 1943⁵: privaţiuni, austeritate, ceai slab cu zahăr, mers la culcare pe stomacul gol.

În fiecare dimineaţă devreme, când încă nu se luminase de ziuă, înainte să apară angajaţii din schimbul de zi şi holul de la intrare să înceapă să se umple de oameni, coboram la parter după ziare. Recepţionerii se mişcau vorbind în şoaptă, cu paşi uşori, trecând cu privirea peste mine aproape ca şi cum nu m-ar fi văzut – americanul din camera 27, care nu ieşea niciodată în timpul zilei; iar eu încercam să mă conving că şeful schimbului de noapte (costum închis la culoare, tunsoare periuţă, ochelari cu ramă de os) ar fi fost în stare de orice ca să prevină neplăcerile sau să evite un scandal.

Herald Tribune nu conţinea nici o ştire despre mine, dar povestea împânzea toate ziarele olandeze, în titluri cu majuscule groase, de-o şchioapă, străine mie, ispitindu-mă, chinuitor, de sub ochii mei, dar de dincolo de puterea mea de înţelegere. Onopgeloste moord. Onbekende. Urcam înapoi, mă întorceam în pat (complet îmbrăcat, căci camera era prea rece) şi întindeam ziarele pe cuvertură: fotografii cu maşini de poliţie, panglica galbenă încercuind locul, nici măcar titlurile de sub poze nu le puteam descifra, şi, deşi nu păreau să conţină numele meu, era imposibil de ştiut dacă includeau vreo descriere a mea sau dacă ascundeau de fapt informaţii.

Camera. Caloriferul. Een Amerikaan met een strafblad. Apa verde măslinie a canalului.

Pentru că mi-era frig şi eram bolnav, şi în cea mai mare parte a timpului nu ştiam ce să fac (uitasem să-mi iau o carte, ca şi hainele călduroase), stăteam în pat mai toată ziua. Noaptea părea să coboare la mijlocul după-amiezii. Deseori, printre foşnetele ziarelor împrăştiate, oscilam între somn şi trezie, şi visele îmi erau, majoritatea, mânjite de aceeaşi nelinişte tulbure care mi se prelingea pe nesimţite în orele de veghe: procese la tribunal, valize deschizându-se brusc pe pista de aterizare, din care hainele îmi răbufneau în toate părţile, şi nesfârşite coridoare de aeroport unde alergam să prind un avion la care ştiam că oricum nu voi ajunge niciodată.

Din cauza febrei aveam o mulţime de vise ciudate şi extrem de vii, momente când, scăldat în sudoare, dădeam bezmetic din mâini şi din picioare, neştiind dacă e zi sau noapte, dar în ultima şi cea mai rea dintre aceste nopţi am visat-o pe mama: un vis scurt şi misterios, care mi s-a părut mai degrabă o viziune. Mă aflam în magazinul lui Hobie – sau, mai precis, într-un spaţiu oniric, vag sinistru, amenajat ca o versiune sumară a magazinului –, şi ea a apărut deodată în spatele meu – i-am văzut reflexia într-o oglindă. Am încremenit de fericire; era ea, până în cel mai mic detaliu, cu toţi pistruii la locul lor, îmi zâmbea, mai frumoasă şi totuşi nu îmbătrânită, cu părul negru şi colţul gurii ridicat uşor, într-o umbră de surâs ciudată, nu un vis, ci o prezenţă care umplea întreaga cameră, o forţă în sine, o alteritate vie. Şi, oricât de mult îmi doream, ştiam că nu mă pot întoarce, că, dacă aş fi privit-o direct în faţă, aş fi violat legile universului ei, dar şi pe ale mele; venise la mine în singurul fel în care putea, şi ochii ni s-au întâlnit în geamul oglinzii pentru o clipă lungă, neclintită; dar, chiar când părea gata să spună ceva – cu un amestec, s-ar fi zis, de amuzament, afecţiune şi exasperare –, între noi s-a rostogolit un rotocol de aburi şi m-am trezit.

2

Lucrurile ar fi mers altfel dacă mama ar fi trăit. Aşa, a murit când eu eram copil; şi, deşi tot ceea ce mi s-a întâmplat de atunci încoace este exclusiv vina mea, de când am pierdut-o am încetat să mai disting vreun reper, vreo călăuză spre o destinaţie mai fericită, spre o viaţă mai puţin singuratică sau mai prietenoasă.

Moartea ei – linia despărţitoare: înainte şi după. Şi, deşi e deprimant să recunosc asta după atâţia ani, încă n-am întâlnit pe nimeni care să mă facă să mă simt iubit aşa cum o făcea ea. Totul prindea viaţă în preajma ei: mama radia o lumină fermecată, ca de teatru, încât a vedea lucrurile prin ochii ei însemna a le vedea în culori mai vii decât în mod normal. Îmi amintesc cum, cu câteva săptămâni înainte să moară, am luat o cină târzie cu ea într-un restaurant italian din Village⁶ şi cum ea m-a apucat de mânecă, emoţionată de farmecul neaşteptat, aproape dureros, al unui tort aniversar cu lumânări aprinse care era adus din bucătărie de un mic alai, deplasând un cerc slab şi tremurător de lumină pe tavanul întunecat; apoi tortul aşezat pe masă ca o văpaie în mijlocul familiei, transfigurând chipul unei doamne în vârstă, zâmbete peste tot în jur, chelnerii care se îndepărtau cu mâinile la spate – o aniversare comună, cum poţi întâlni în orice restaurant ieftin din centru, şi sunt sigur că n-aş fi ţinut-o minte dacă mama n-ar fi murit la scurt timp după aceea. Dar aşa, după moartea ei, m-am gândit de nenumărate ori la seara de atunci şi cred într-adevăr că am să mă gândesc toată viaţa: cercul familiei luminat de flacăra lumânărilor, tablou vivant al fericirii cotidiene, ordinare, care a dispărut din viaţa mea odată cu ea.

Era, pe deasupra, frumoasă. Lucrul ăsta aproape că nu contează; dar era. Pe vremea când abia venise la New York din Kansas, a lucrat cu jumătate de normă ca fotomodel, deşi se simţea prea stânjenită în faţa camerei ca să fie cu adevărat bună pentru meseria asta; calităţile ei nu se regăseau pe peliculă.

Şi totuşi era pe deplin ea însăşi: o raritate. Nu-mi amintesc să fi văzut vreodată pe cineva care să-i semene cu adevărat. Avea păr negru, o piele albă care vara făcea pistrui, ochi albaştri ca peruzeaua plini de lumină, iar linia oblică a pomeţilor era un amestec atât de excentric de descendenţă amerindiană şi „amurg celtic"⁷, încât unii o credeau islandeză. De fapt, era pe jumătate irlandeză, pe jumătate cherokee, provenea dintr-un oraş din Kansas de lângă graniţa cu Oklahoma; şi îi plăcea să mă facă să râd numindu-se Okie⁸, cu toate că era ostentativă, îndrăzneaţă şi elegantă ca un cal de curse. Din păcate, caracterul acesta exotic îi iese la iveală puţin prea sever şi neînduplecat în fotografii – pistrui acoperiţi de machiaj, păr strâns în coadă de cal joasă, la ceafă, ca al nobililor din Povestea lui Genji⁹ –, în timp ce nu i se vede mai deloc căldura, vâna aceea voioasă, imprevizibilă a firii ei, pe care o iubeam cel mai mult. După senzaţia de imobilitate pe care o dă în fotografii, e limpede cât de puţin se încredea în aparatul foto; pare a sta la pândă, ca o sălbăticiune care se încordează să se apere. Dar în viaţă nu era aşa. Se mişca mereu cu o iuţeală uimitoare, cu gesturi bruşte şi uşoare, poposind întotdeauna pe marginea scaunului, ca o pasăre lungă şi elegantă a bălţilor, gata să tresară şi să-şi ia zborul. Îmi plăceau la nebunie parfumul de santal pe care îl folosea, aspru şi surprinzător, şi foşnetul fustei apretate când se apleca să mă sărute pe frunte. Iar auzindu-i râsul, îţi venea să laşi baltă orice-ai fi făcut şi să te iei după ea pe stradă. Oriunde mergeam, bărbaţii o priveau cu coada ochiului, cu o expresie care uneori mă deranja.

Moartea ei a fost vina mea. Ceilalţi s-au grăbit întotdeauna puţin prea tare să mă asigure că nu e aşa; şi da, desigur, „era doar un copil, „cine şi-ar fi putut închipui, „un accident cumplit, „ghinion, „i se putea întâmpla oricui" – perfect adevărat, atâta că eu nu cred o iotă din toate astea.

S-a întâmplat la New York, pe 10 aprilie, cu paisprezece ani în urmă. (Până şi mâna refuză să înregistreze data aceasta; a trebuit să mă forţez s-o scriu, să mişc pur şi simplu pixul pe hârtie. Înainte era şi ea o zi ca toate celelalte, dar acum îmi sare în ochi din calendar ca floarea unui cui ruginit.)

Dacă lucrurile ar fi mers după cum plănuiserăm, ziua n-ar fi făcut decât să se stingă în cerul serii, anonimă, înghiţită fără urmă împreună cu tot restul clasei mele a opta. Ce mi-aş mai aminti acum din ea? Nimic sau aproape nimic. Dar aşa, textura dimineţii aceleia mi-e mai vie în minte decât clipa prezentă, cu atmosfera ei umidă, grea de apă. Noaptea plouase, bătuse o furtună grozavă, mai multe magazine fuseseră inundate, şi vreo două staţii de metrou se închiseseră; noi doi stăteam pe covorul de la intrarea în bloc, care ne plescăia sub picioare, în timp ce Goldie, portarul preferat al mamei, nebun după ea, mergea cu spatele pe Fifty-Seventh, cu braţul în sus, fluierând după un taxi. Maşinile şuierau pe lângă noi, împroşcând o perdea de apă murdară; norii tumefiaţi de ploaie se rostogoleau deasupra blocurilor-turn, duşi de curenţi şi descoperind din când în când petice de cer senin, în timp ce jos, pe stradă, sub stratul de smog, vântul adia jilav şi blând a primăvară.

– Ah, e ocupat, doamna mea! strigă Goldie peste vacar­mul străzii, dându-se la o parte din drum pentru ca taxiul să poată da colţul, stropind în jur şi stingându-şi lumi­niţa verde.

Era cel mai mărunt dintre portari: palid, slăbănog, plin de viaţă, cu pielea deschisă la culoare, portorican şi fost boxer la categoria pană. Deşi faţa i se buhăise de alcool (uneori îşi făcea apariţia în schimbul de noapte mirosind a whisky), era încă vânos, musculos şi iute. Făcea întruna glume, ieşea mereu la o pauză de ţigară în colţul străzii, când era frig se muta de pe un picior pe altul şi sufla în mâinile albe înmănuşate, spunând bancuri în spaniolă şi lăudându-i pe ceilalţi portari.

– Vă grăbiţi tare în dimineaţa asta? o întrebă pe mama.

Pe insigna lui scria BURT D., dar toată lumea îi spunea Goldie din cauza dintelui de aur şi pentru că numele lui de familie, de Oro, însemna în spaniolă „aur"¹⁰.

– Nu-i nici o problemă, avem timp destul.

Dar mama arăta istovită, şi mâinile îi tremurară când îşi legă încă o dată eşarfa de la gât, care zvâcnea şi flutura în vânt.

Goldie trebuie să fi observat şi el, pentru că (sprijinit evaziv de ghiveciul uriaş din faţa blocului, uitându-se oriunde, numai nu la ea) îmi aruncă o privire vag deza­probatoare.

– Nu mergeţi cu metroul? mi se adresă.

– Avem mai multe drumuri de făcut, răspunse mama fără prea multă convingere, văzând că nu ştiam ce să spun.

De regulă nu dădeam prea mare atenţie felului cum se îmbrăca, dar ţinuta ei din dimineaţa aceea (balonzaid alb, eşarfă roz translucidă, pantofi alb-negri cu şireturi) mi s-a întipărit atât de adânc în memorie, încât acum mi-e greu s-o mai văd altfel.

Aveam treisprezece ani. Îmi displace profund să-mi amintesc cât de stingheriţi ne simţeam unul în prezenţa celuilalt în dimineaţa aceea, atât de ţepeni, încât până şi portarul îşi dăduse seama; în oricare altă zi, eu şi mama am fi stat de vorbă prieteneşte, dar atunci nu aveam prea multe să ne spunem, pentru că eu tocmai fusesem eliminat din şcoală. Mama primise un apel la serviciu cu o zi înainte; venise acasă tăcută şi furioasă; şi cel mai groaznic era că nici măcar nu ştiam de ce fusesem eliminat, deşi bănuiam cam în proporţie de şaptezeci şi cinci la sută că, pe drumul de la biroul său până la cancelarie, domnul Beeman îşi aruncase ochii pe fereastra de la etajul unu, de pe palier, exact la momentul nepotrivit, şi mă văzuse fumând în incinta şcolii. (Sau, mai degrabă, mă văzuse stând pe lângă Tom Cable în timp ce el fuma, ceea ce în şcoala noastră însemna cam acelaşi lucru.) Mama ura fumatul. Părinţii ei, despre care îmi plăcea enorm s-o aud povestind şi care muriseră în mod cu totul nedrept înainte ca eu să apuc să-i cunosc, fuseseră antrenori de cai, călătoriseră peste tot prin Vest şi îşi câştigaseră existenţa crescând cai Morgan¹¹: oameni afabili, sociabili, care inventau singuri cocktailuri, jucau canastă, mergeau la Kentucky Derby¹² în fiecare an şi ţineau ţigările în cutii de argint peste tot prin casă. Apoi, într-o zi, întorcându-se din grajd, bunica se îndoise de mijloc şi începuse să scuipe sânge; şi toată adolescenţa mamei, pe veranda din faţa casei stătuseră în permanenţă tancuri cu oxigen, iar în dormitor jaluzelele rămăseseră trase până jos.

Dar, aşa cum mă temeam, şi nu fără motiv, ţigara lui Tom nu era decât vârful aisbergului. Aveam de ceva vreme probleme la şcoală. Totul începuse – mai exact, bulgărele pornise să se rostogolească la vale – cu câteva luni înainte, atunci când tata fugise de acasă şi ne lăsase baltă; mie şi mamei nu ne plăcuse niciodată prea mult de el, ne simţeam în general mult mai bine în absenţa lui, dar alţii păruseră şocaţi şi tulburaţi profund de bruscheţea cu care ne abandonase (fără bani, fără pensie alimentară, fără vreo adresă de post restant), iar profesorii de la şcoala mea din Upper West Side¹³ îmi plânseseră atâta de milă, fuseseră atât de nerăbdători să-şi manifeste înţelegerea şi sprijinul, încât îmi acordaseră – mie, elev cu bursă – tot felul de permisiuni speciale, amânări, ba chiar, în mod repetat, a doua şi a treia şansă, ajutându-mă, în decurs de câteva luni, să-mi sap o groapă foarte adâncă, în care căzusem apoi cu brio.

Aşa încât noi doi, eu şi mama, fuseserăm chemaţi la o „consfătuire" la şcoală. Programarea era abia la unsprezece şi jumătate, dar, pentru că mama fusese oricum silită să-şi ia o dimineaţă liberă, ieşiserăm din casă, cu gând să ne îndreptăm către West Side¹⁴ devreme – ca să luăm micul dejun (însoţit, cel mai probabil, de o discuţie serioasă) şi pentru ca mama să cumpere un cadou de ziua ei unei colege de serviciu. Stătuse trează până la două şi jumătate în noaptea dinainte, cu chipul încordat în haloul de lumină al calculatorului, scriind e-mailuri şi încercând să rezolve cât mai multe din treburile dimineţii în care nu avea să fie la serviciu.

– Nu ştiu dumneavoastră, îi spunea Goldie destul de vehement, dar eu m-am săturat de primăvara şi de umezeala asta. Ploaie întruna…

Se scutură de un fior, îşi strânse gulerul cu o strâmbătură şi aruncă o privire către cer.

– Cred că în după-amiaza asta ar trebui să se însenineze, spuse mama.

– Da, ştiu, dar eu abia aştept vara. Goldie îşi frecă mâinile. Vara, lumea pleacă din oraş, nu-i place, se plânge de căldură, însă eu… Eu sunt pasăre tropicală. Cu cât mai cald, cu atât mai bine. Ah, de-ar veni odată! Se dădu înapoi pe călcâie, bătând din palme. Şi… să vă spun eu ce-mi place cel mai mult, cum se linişteşte totul aici în iulie… Blocul se goleşte, parcă adoarme, toată lumea o şterge, înţelegeţi? Goldie pocni din degete, în timp ce un taxi trecea în viteză pe lângă el. Ăla e concediul meu.

– Dar nu ţi-e prea cald afară?

Tatăl meu, distant din fire, nu putea să suporte chestia asta la mama – faptul că avea tendinţa să intre în vorbă cu chelneriţe, cu portari, cu recepţionerii răguşiţi de la curăţătoriile de cartier.

– Iarna poţi cel puţin să-ţi mai pui o haină…

– Ştiţi ce, aţi lucrat cumva vreodată pe post de uşier? Vă spun eu că se face un frig al dracului. Nici nu mai contează câte haine şi căciuli îţi pui. Dacă stai afară în ianuarie, februarie, când bate vântul dinspre râu… Brrr!

Nervos, rozându-mi unghia degetului mare, mă holbam la taxiurile care treceau rapid pe lângă braţul ridicat al lui Goldie. Ştiam că, până la întâlnirea de la unsprezece şi jumătate, aşteptarea avea să fie chinuitoare; nu-mi rămânea decât să stau liniştit şi să nu mă apuc să emit întrebări incriminatorii. Habar n-aveam cu ce voiau să ne împroaşte pe mine şi pe mama odată ce ajungeam în biroul directorului; însuşi cuvântul „consfătuire" sugera o convocare a autorităţilor, acuzaţii şi puneri la zid, poate chiar exmatricularea. Dacă îmi pierdeam bursa ar fi fost o catastrofă; din ziua când plecase tata eram lefteri; abia dacă aveam bani de chirie. Mai presus de toate mă temeam groaznic ca domnul Beeman să nu fi aflat cumva că eu şi Tom Cable spărseserăm câteva case de vacanţă nelocuite pe vremea când stătusem cu el în The Hamptons¹⁵. Spun „spărseserăm" deşi nu forţaserăm nici un lacăt şi nu făcuserăm nici o stricăciune (mama lui Tom era agent imobiliar, şi noi intraserăm cu cheile de rezervă şterpelite de pe rastelul din biroul ei). Ne vârâserăm nasurile mai mult prin dulapuri şi scotociserăm niţel prin sertare, dar mai şi şterpeliserăm câte ceva: bere din frigider, nişte jocuri Xbox şi un DVD (Jet Li, Dresat pentru a ucide) şi bani, nouăzeci şi doi de dolari în total: câteva bancnote mototolite de cinci şi de zece dintr-un borcan de bucătărie, teancuri de mărunţiş din spălătorii.

De fiecare dată când mă gândeam la asta simţeam că mi se face rău. Trecuseră luni de atunci, dar, deşi încercam să mă conving că domnul Beeman n-ar fi avut de unde să ştie că intraserăm în casele alea – cum ar fi putut? –, imaginaţia îmi zbura bezmetică, stârnită de panică. Hotărâsem să nu-l trădez pe Tom (chiar dacă nu eram chiar atât de sigur că el nu mă spusese), dar asta mă punea într-o situaţie dificilă. Cum de putusem să fiu atât de idiot? A intra pe furiş într-o casă era o infracţiune; oamenii ajungeau la închisoare pentru asta. În noaptea dinainte stătusem treaz ore întregi, pendulând între extreme, torturat de gânduri şi privind cum ploaia plesneşte geamurile spasmodic, cu degete noduroase, întrebându-mă ce aveam să spun dacă aş fi avut de înfruntat adevărul. Dar cum puteam să mă apăr când nici măcar nu-mi dădeam seama ce ştiau ei?

Goldie scoase un oftat greu şi veni cu spatele până la mama.

– Incredibil! spuse el, scrutând încă strada cu un ochi obosit. În SoHo¹⁶ e inundaţie, aţi auzit, nu? Iar Carlos zicea că pe lângă sediul ONU au închis mai multe străzi.

M-am uitat posomorât la şuvoiul de muncitori care cobora din autobuzul de navetă, lipsit de bucurie ca un roi de viespi. Poate am fi avut mai mult noroc dacă mergeam o stradă sau două mai încolo, spre vest, însă eu şi mama îl cunoşteam suficient de bine pe Goldie ca să ştim că s-ar fi simţit ofensat dacă ne-am fi descurcat singuri. Dar tocmai atunci – atât de neaşteptat, încât am sărit cu toţii ca arşi –, un taxi se năpusti lângă bordură, azvârlind în aer un evantai de apă cu iz de canal.

– Aveţi grijă! exclamă Goldie, făcând un salt într-o parte, în timp ce taxiul se oprea în nas, dar apoi observă că mama nu avea umbrelă: Staţi puţin! spuse, dând să se repeadă în holul de la intrare, către colecţia de umbrele pierdute şi uitate pe care o păstra într-o cutie de alamă de lângă şemineu şi o redistribuia în zilele ploioase.

– Nu! îi strigă mama, scotocind prin geantă după minuscula ei umbrelă pliabilă, dungată ca o acadea. Nu-ţi face griji, Goldie, am tot ce-mi trebuie…

Goldie făcu un salt înapoi la bordură şi închise uşa taxiului după ea. Apoi se aplecă şi ciocăni în geam:

– Vă doresc o zi superbă!

3

Îmi place să cred că sunt o persoană sensibilă (aşa cum bănuiesc că ne place tuturor), astfel că, în timp ce aştern toate astea pe hârtie, mă simt întru câtva tentat să schiţez o umbră furişându-se asupra noastră. Dar, în realitate, eram surd şi orb la viitor; singura mea grijă, covârşitoare, era şedinţa de la şcoală. Îl sunasem pe Tom să-i spun că fusesem eliminat (în şoaptă, la telefonul fix, pentru că mama îmi luase mobilul), însă el nu păruse tocmai surprins.

– Uite ce-i, mă întrerupsese, nu fi fraier, Theo, nimeni n-are habar, iar tu ţine-ţi fleanca! Şi, înainte să apuc să mai scot o vorbă, adăugase: Trebuie să-nchid, şi pusese receptorul în furcă.

Am încercat să cobor puţin geamul taxiului, să intre aer; degeaba. Înăuntru mirosea ca şi cum cineva ar fi schimbat nişte scutece murdare pe bancheta din spate sau chiar s-ar fi cufurit acolo şi ar fi încercat pe urmă să mascheze cu un odorizant cu aromă de cocos care mirosea a loţiune de protecţie solară. Bancheta era soioasă şi lipită cu scotch, arcurile se rablagiseră de tot. De fiecare dată când treceam peste vreun hop îmi clănţăneau dinţii, exact cum se întâmpla şi cu tinichelele religioase atârnate de oglinda retrovizoare a şoferului: câteva medalioane, un iatagan în miniatură care ţopăia de un lănţişor de plastic şi un guru bărbos, înfăşurat în turban şi cu palma ridicată a binecuvântare, care ne ţintuia pe mine şi pe mama cu ochi sfredelitori.

De-o parte şi de alta a lui Park Avenue, şiruri de lalele dădeau onorul. Distingeam în surdină, în timp ce maşina gonea, muzica de Bollywood, dată încet, până la un soi de tânguire aproape subliminală, rotindu-se şi scânteind hipnotic. Copacii abia dădeau primele frunze. Băieţii de livrări de la D’Agostino şi Gristedes¹⁷ împingeau cărucioare încărcate cu produse alimentare; angajate la birouri, cocoţate pe tocuri, cu o expresie hărţuită, se precipitau pe trotuare, trăgând după ele copii de grădiniţă fără chef; un lucrător în uniformă mătura mizeria din rigolă într-un făraş cu coadă lungă; avocaţi şi agenţi de bursă priveau cerul cu palmele despreunate, încruntând din sprâncene. În timp ce maşina ne sălta mai departe pe bulevard (mama arăta jalnic, apucase strâns rezemătoarea ca să se ţină), eu priveam lung pe fereastră la feţele dispeptice şi prozaice ale trecătorilor (indivizi în balonzaide, cu expresii îngrijorate, fremătând în mulţimi mohorâte la semafoare, sau oameni care îşi beau cafeaua din pahare de carton, vorbind la telefon, privind cu coada ochiului dintr-o parte într-alta) şi încercam din răsputeri să nu mă gândesc la toate variantele neplăcute care ar fi putut să mă aştepte, unele incluzând tribunalul pentru minori sau închisoarea.

Taxiul coti subit şi brutal pe Eighty-Sixth Street. Mama căzu peste mine şi mă apucă de braţ; am simţit-o jilavă şi palidă ca un peşte de baltă.

– Ţi-e rău? am întrebat-o, uitând pentru o clipă de propriile necazuri.

Avea o expresie fixă, plină de suferinţă, pe care o ştiam prea bine: buzele i se subţiaseră, fruntea îi lucea, iar ochii priveau enormi şi sticloşi.

Dădu să spună ceva, dar apoi îşi duse mâna la gură tocmai când maşina oprea brusc la semafor, smucindu-ne în faţă şi trântindu-ne apoi îndărăt de speteaza banchetei.

– Mai rabdă puţin! i-am spus şi apoi m-am aplecat şi am ciocănit în paravanul de plexiglas soios.

Şoferul (un sikh¹⁸ cu turban) tresări surprins.

– Auziţi? i-am spus prin plasă¹⁹. E bine, lăsaţi-ne aici!

Indianul – reflexia lui din oglinda împopoţonată – mă privi lung.

– Vreţi să oprim aici.

– Da, vă rog frumos.

– Dar aţi dat alt adresă.

– Ştiu, dar aici e bine, am spus, aruncând o privire spre mama.

Părea cu totul ofilită. Rimelul i se întinsese, şi bâjbâia prin geantă după portofel.

– Doamna simte bine? întrebă şoferul cu glas neîn­crezător.

– Da, da, e bine. Trebuie doar să coborâm, mulţumim.

Cu mâini tremurătoare, mama scoase un ghemotoc de bancnote umede de un dolar şi le întinse prin deschizătura din sârmă. Indianul îşi strecură şi el mâna şi le primi în palmă (resemnat, întorcând privirea). Am coborât, ţinând uşa pentru mama.

Ea se împletici puţin când păşi pe bordură. Am prins-o de braţ.

– Eşti bine? am întrebat-o timid în timp ce taxiul o lua din loc.

Eram în jumătatea de nord a lui Fifth Avenue, pe lângă vilele care dau spre parc.

Ea trase adânc aer în piept, apoi se şterse pe frunte şi mă strânse de braţ.

– Pfii! spuse, făcându-şi vânt cu palma.

Fruntea îi strălucea, şi ochii îi păreau încă uşor buimăciţi; avea înfăţişarea uşor şifonată a unei păsări marine abătute din drum de curenţi.

– Scuză-mă, m-a apucat tremuriciul. Slavă Domnului că am ieşit din taxiul ăla! Mi-e bine, am doar nevoie să respir puţin aer.

Şuvoiul de oameni se scurgea necontenit la colţul acesta vântos de stradă: eleve în uniforme, râzând şi ocolindu-ne din fugă; bone care împingeau landouri sofisticate, cu câte doi sau trei copii. Un tată agasat, cu o faţă avocăţească, trecu pe lângă noi în grabă, trăgându-şi fiul de încheietură.

– Nu, Braden, l-am auzit spunându-i băieţelului care tropăia ca să ţină pasul, să nu crezi asta, e mai important să ai o meserie care să-ţi placă…

Ne-am tras într-o parte ca să evităm apa înspumată pe care un om de serviciu o vărsa dintr-o găleată pe trotuar, în faţa clădirii.

– Ia spune-mi, zise mama, frecându-şi tâmpla cu degetele, mi s-a părut mie sau taximetrul ăla a fost înfiorător de…

– … scârbos? Amestec de loţiune de protecţie solară şi căcuţă, nu?

– Serios – îşi flutură mâna pe post de evantai –, ar fi fost rezonabil dacă nu oprea şi nu pornea atât de brusc. N-am avut nimic la început, dar pe urmă m-a pocnit dintr-odată.

– De ce Dumnezeu nu-i rogi niciodată să te aşezi în faţă?

– Vorbeşti exact ca taică-tău.

Mi-am ferit privirea, încurcat, căci auzisem şi eu acea vagă asemănare cu tonul lui atoateştiutor.

– Hai să mergem până pe Madison şi să găsim un loc unde poţi să stai jos! am spus.

Mi-era îngrozitor de foame şi ştiam acolo un restaurant care-mi plăcea. Dar, străbătută aproape de un fior, un val vizibil de greaţă, mama clătină din cap.

– Vreau aer. Îşi şterse urmele de rimel de sub ochi. Mi-e bine la aer.

– Sigur, am spus, puţin prea repede, grăbindu-mă să-i fac pe plac. Cum vrei.

Îmi dădeam toată silinţa să fiu de părerea ei, dar mama, răvăşită de spasmele de greaţă, îmi simţise tonul vocii. Mă privi îndeaproape, încercând să-şi dea seama ce gândeam. (Ăsta era un alt obicei prost pe care ni-l formaserăm în anii de convieţuire cu tata: încercarea de a ne citi gândurile unul altuia.)

– Ce-i? zise ea. Vrei să mergem undeva anume?

– Ăă, nu, nu neapărat, am spus, făcând un pas înapoi şi privind panicat în jur; deşi mi-era foame, simţeam că nu am dreptul să insist asupra a ceea ce-mi doream.

– Îmi revin imediat. Într-un minut.

– Poate… Am clipit alarmat din ochi: ce voia, ce i-ar fi făcut plăcere? Ce-ar fi să mergem să stăm puţin în parc?

Spre uşurarea mea, mama aprobă din cap.

– În regulă, spuse, cu vocea aceea pe care eu o numeam de Mary Poppins, dar numai până îmi vin în fire.

Am pornit către zebra de la intersecţia cu Seventy-Ninth Street, pe lângă arbuşti ornamentali toaletaţi, sădiţi în ghivece baroce, pe lângă uşi masive cu dantelării de fier forjat. Lumina pălise până la un cenuşiu industrial, iar vântul era umed şi greu, ca aburul dintr-un ceainic. Peste drum de parc, artiştii plastici îşi instalau standurile, îşi desfăceau pânzele, îşi prindeau în piuneze acuarelele cu catedrala Sfântul Patrick şi podul Brooklyn²⁰.

Mergeam alături în tăcere. Gândurile mi se învârteau obsesiv în jurul problemelor de la şcoală (Oare părinţii lui Tom primiseră şi ei un telefon? De ce nu mă gândisem să-l întreb?) şi a ceea ce aveam să comand la micul dejun când reuşeam s-o duc pe mama la restaurant (omletă cu şuncă şi ardei, cu garnitură de cartofi prăjiţi şi bacon; ea avea să-şi ia, ca întotdeauna, ouă ochiuri cu pâine de secară prăjită şi o cană de cafea neagră), şi abia dacă vedeam încotro mergeam, când mi-am dat seama că mama tocmai spusese ceva. Nu se uita la mine, ci undeva departe, pe deasupra parcului; iar expresia ei îmi aminti de un celebru film francez căruia nu-i ştiam numele, în care nişte oameni distraţi umblau pe străzi bătute de vânt şi vorbeau mult, dar de fapt nu păreau să se adreseze unul altuia.

– Ce-ai spus? am întrebat, după câteva bătăi buimace de inimă, grăbind pasul ca s-o ajung din urmă. S-a format…

Ea păru surprinsă, ca şi cum ar fi uitat că mă aflam acolo. Haina albă, fluturând în vânt, îi sublinia silueta de ibis cu picioare lungi, gata parcă să-şi desfacă aripile şi să se ridice plutind deasupra parcului.

– Ce anume s-a format?

– A! Chipul i se albi, ea dădu din cap şi râse scurt, în felul ei ascuţit şi copilăresc. Nu, am spus „deformarea timpului".

Deşi cuvintele sunau ciudat, am ştiut ce voise să spună – sau mi-am închipuit că ştiu: fiorul acela al discontinuităţii, cele câteva secunde care dispăreau brusc în timp ce te aflai pe stradă – un lapsus al timpului, secvenţa tăiată din film.

– Nu, pitic, era vorba de cartier.

Îmi ciufuli părul, făcându-mă să zâmbesc pieziş, pe jumătate stingherit: „pitic" îmi rămăsese de când eram mic şi nu-mi plăcea, aşa cum nu-mi plăcea nici ciufulitul părului, dar, oricât de stânjenit mă simţeam, m-am bucurat s-o văd mai relaxată.

– Mi se întâmplă de fiecare dată aici. Ori de câte ori ajung în locurile astea, parcă am din nou optsprezece ani şi abia am coborât din autobuz.

– Aici? am întrebat neîncrezător, dându-i voie să mă ţină de mână, ceea ce n-aş fi făcut în mod normal. E ciudat.

Ştiam totul despre primii ani ai mamei în Manhattan, la o distanţă apreciabilă de Fifth Avenue – pe Avenue B, într-un atelier deasupra unui bar, unde vagabonzii dormeau rezemaţi de uşi, încăierările din bar se revărsau afară în stradă, iar o cucoană bătrână şi nebună pe nume Mo ţinea ilegal zece sau douăsprezece mâţe închise în casa scărilor, la etajul cel mai de sus.

Mama dădu din umeri.

– Da, pentru că aici totul e exact ca în prima zi. Un tunel în timp. În Lower East Side… ştii cum e, mereu apare ceva nou²¹, dar, pentru mine… am mereu senzaţia asta de Rip van Winkle²², venit de fiecare dată parcă de şi mai departe în timp. În unele zile mă trezeam şi mi se părea că rearanjaseră complet vitrinele peste noapte. Restaurantele vechi dăduseră faliment, un bar modern luase locul curăţătoriei…

Am păstrat o tăcere respectuoasă. Mama se gândise mult la trecerea timpului în ultima vreme, poate pentru că i se apropia ziua de naştere. „Sunt prea bătrână pentru tot ritualul ăsta", spusese cu câteva zile în urmă, în timp ce ne învârteam prin apartament, scotocind pe sub pernele canapelei, în buzunarele pardesielor şi jachetelor după ceva mărunţiş ca să-l plătim pe băiatul de livrări de la raionul de mezeluri.

Mama îşi vârî mâinile în buzunarele balonzaidului.

– Aici, în partea de nord, s-au schimbat mai puţine, spuse. Deşi vocea îi suna limpede, i-am văzut tulbureala din ochi; era clar că nu dormise bine – mulţumită mie. Porţiunea de nord a lui Park Avenue e unul din puţinele locuri unde mai poţi vedea cum arăta oraşul pe la 1890. La fel Gramercy Park²³… şi Village – ici şi colo. Când am venit în New York mi s-a părut că zona asta era o amestecătură de Edith Wharton, Franny şi Zooey şi Mic dejun la Tiffany²⁴.

– Franny şi Zooey se petrecea în West Side.

– Da, dar eu eram prea fraieră ca să-mi dau seama. Tot ce pot să spun e că era foarte diferit de Lower East, unde tot felul de indivizi fără adăpost făceau focul în cutii de conserve. Aici, la sfârşit de săptămână, era o atmosferă magică – hoinăream prin muzee, flanam prin Central Park…

– Flanai?

Folosea atât de multe cuvinte care mie mi-erau străine, şi „a flana" îmi sugera o plimbare înfofolită în flanele, pe vreme geroasă, deşi cu pas iute, ca să nu te laşi pătruns de ger…

– Ei, adică umblam creanga, brambura, cum fac eu. Eram lefteră, cu ciorapii găuriţi, mă ţineam cu fiertură de ovăz. Dacă poţi să crezi, deseori veneam pe jos până aici la sfârşit de săptămână. Economiseam pentru biletul de tren spre casă. Asta pe vremea când existau încă jetoane, nu cartele. Şi, cu toate că trebuie să plăteşti ca să intri în muzeu… Ştii cum scrie, să „donezi o anumită sumă"? Ei bine, cred că aveam mult mai multă îndrăzneală pe atunci sau poate celor de la muzeu le era pur şi simplu milă de mine, pentru că… O, nu! exclamă brusc, pe un alt ton, oprindu-se locului ca fulgerată, în timp ce eu făceam mai departe câţiva paşi, neştiutor.

– Ce-i? m-am întors. Ce este?

– Am simţit ceva. Întinse palma şi se uită la cer. Tu nu?

Şi, chiar în clipa aceea, lumina începu să pălească. Cerul se întunecă repede, de la o secundă la alta; vântul răsfoi copacii din parc, şi frunzuliţele noi de pe crengi se iţiră fragede şi gălbui pe fundalul norilor negri.

– Ah, Doamne, ar fi trebuit să ne dăm seama! spuse mama. O să plouă torenţial.

Se aplecă deasupra carosabilului, privind spre nord: nici un taxi.

Am prins-o din nou de mână.

– Haide! am spus. Cred că avem mai mult noroc pe partea cealaltă a străzii.

Am aşteptat nerăbdători ultimele clipiri ale semnalului roşu. Crâmpeie de hârtie se roteau în aer şi se rostogoleau pe stradă.

– Hei, uite un taxi! am spus, privind spre nord pe Fifth Avenue; dar, chiar atunci, un tip cu o servietă veni în fugă la bordură cu braţul ridicat, şi lumina taxiului se stinse.

Peste drum, pictorii se repezeau impacientaţi să-şi acopere tablourile cu folii de plastic. Vânzătorul de cafea trăgea obloanele remorcii. Ne-am grăbit să traversăm şi, chiar când am păşit pe trotuar, un strop greu de ploaie mi se turti pe obraz. Cercuri maronii, mari cât monedele, pătară ici-colo asfaltul.

– Ah, fir-ar! strigă mama.

Bâjbâia în geantă după umbrelă – care abia dac-ar fi ajuns pentru o persoană, darămite pentru două.

Şi se porni – şiroaie reci de apă împinse pieziş de vânt, rafale impetuoase răscolind coroanele copacilor şi zgâlţâind tendele de peste drum. Mama se chinuia să deschidă umbrela ţâfnoasă, dar fără prea mult succes. Oamenii de pe stradă şi din parc îşi puseseră ziare şi serviete deasupra capului şi tropăiau pe scări în sus către porticul muzeului²⁵, singurul loc din apropiere unde te puteai adăposti de ploaie. Şi, în felul cum noi înşine ne-am repezit pe trepte sub capricioasa umbrelă dungată, repede, repede, repede, era ceva festiv şi fericit, ca şi cum am fi scăpat de o primejdie groaznică, cu toate că, de fapt, ne năpusteam direct spre ea.

4

Trei lucruri importante i se întâmplaseră mamei după ce sosise în New York cu autobuzul din Kansas, lipsită de prieteni şi practic fără un ban în buzunar. Mai întâi, un impresar pe nume Davy Jo Pickering o zărise servind la mese într-o cafenea din Village: o adolescentă prost hrănită, în bocanci Doc Martens şi haine de la second-hand, cu o cosiţă atât de lungă pe spate că se putea aşeza pe ea. Când ea îi adusese cafeaua, el îi oferise mai întâi şapte sute şi apoi o mie de dolari ca s-o înlocuiască pe o fată care lipsea în ziua aceea de la o şedinţă foto pentru un catalog – chiar peste drum. Îi arătase duba unde făcea pozele, echipamentul instalat în părculeţul Sheridan Square, numărase bancnotele şi i le pusese pe bar. „În zece minute", spusese ea; adusese restul mic dejunurilor deja comandate, îşi scosese şorţul şi plecase pur şi simplu.

– Am pozat numai pentru cataloage trimise prin poştă, avea întotdeauna mare grijă să explice.

Ceea ce însemna că nu lucrase niciodată pentru reviste sau case de modă, ci numai pentru cataloagele publicitare ale unor lanţuri de magazine care vindeau haine relativ ieftine pentru domnişoarele din Missouri şi Montana. Uneori era interesant, povestea, dar, de regulă, nu: costume de baie în ianuarie, când dârdâia de febră; pulovere şi fulare în arşiţa verii, când transpira ore în şir printre frunze false de toamnă, în timp ce ventilatorul din studio îndrepta spre ea un şuvoi de aer cald, iar machiorul se repezea între poze să-i pudreze broboanele de transpiraţie de pe nas.

Dar, în timpul anilor petrecuţi prin studiouri, când se prefăcuse de atâtea ori studentă, pozând în butaforii de campus universitar, în grupuri de fete ţepene, cu cărţile strânse la piept, reuşise să pună suficienţi bani la ciorap ca să intre de-adevăratelea la facultate: istoria artei la Universitatea din New York²⁶. Nu văzuse niciodată un tablou faimos faţă în faţă până la vârsta de optsprezece ani, când se mutase la New York, şi abia aştepta să recupereze timpul pierdut – „extaz pur, raiul pe pământ, spunea –, îngropată în cărţi de artă şi scormonind cu privirea la nesfârşit aceleaşi diapozitive (Manet, Vuillard²⁷) până când i se împăienjeneau ochii. („E complet aiurea, spunea, „dar zău că nu mi-ar mai trebui nimic dacă aş putea doar să stau să mă uit la câteva tablouri tot restul vieţii. Mi se pare cel mai plăcut mod de a o lua razna.")

Facultatea a fost al doilea lucru important care i s-a întâmplat la New York – pentru ea, probabil, cel mai important. Şi, dacă n-ar fi fost al treilea (întâlnirea şi căsătoria cu tatăl meu – nu la fel de reuşit ca primele două), şi-ar fi încheiat aproape sigur masteratul şi ar fi făcut un doctorat. De fiecare dată când avea câteva ore libere, se ducea glonţ la Frick sau la MoMa, sau la Met²⁸, motiv pentru care, în timp ce stăteam sub porticul şiroind de apă al muzeului, privind la perdeaua de ploaie de pe Fifth Avenue şi la stropii care săreau albi pe caldarâm, nu m-am mirat când mama şi-a scuturat umbrela şi a spus:

– Poate n-ar fi rău să intrăm puţin şi să aruncăm o privire până se opreşte ploaia.

– Ăăă… Voiam să mănânc. Sigur.

Ea îşi privi ceasul.

– Cred că n-avem nimic de pierdut. Oricum nu putem lua un taxi acum.

Corect. Şi totuşi, eram lihnit de foame. „Când mai mâncăm?" m-am gândit morocănos, luând-o în sus pe scări după ea. După toate probabilităţile, avea să fie atât de furioasă după întâlnire, încât nu mă aşteptam să mă scoată în oraş la prânz, ci să trebuiască să mergem acasă şi să mă mulţumesc cu un castron de cereale sau ceva asemănător.

Şi totuşi, muzeul era întotdeauna un fel de sărbătoare; iar după ce am ajuns înăuntru, împresuraţi de vacarmul vesel al turiştilor, m-am simţit în mod ciudat izolat de tot ceea ce m-ar fi putut aştepta în ziua aceea. Sala Mare era gălăgioasă şi duhnea a pardesie îmbibate de apă. Un grup de asiatici în vârstă uzi fleaşcă trecu în viteză pe lângă noi, pe urmele unei domnişoare ghid supereficiente, cu aer de stewardesă; nişte cercetaşe cu hainele leoarcă şuşoteau, strânse una într-alta, în apropierea vestiarului; lângă ghişeul de informaţii stătea un şir de cadeţi în uniforme cenuşii de paradă, cu şepcile în mână şi mâinile încleştate la spate.

Pentru mine, copil de oraş, întotdeauna închis între patru pereţi, muzeul era interesant în primul rând prin dimensiunile sale uriaşe – un palat în care sălile se succedau la nesfârşit şi deveneau tot mai pustii pe măsură ce te adânceai în el. În străfundurile secţiei de decoraţiuni europene, unele dintre dormitoarele ignorate de turişti şi atelierele de desen barate cu câte o frânghie păreau cuprinse de o vrajă adâncă, ca şi cum nimeni n-ar mai fi pus piciorul în ele de sute de ani. Încă de când începusem să merg neînsoţit cu metroul, îmi plăcuse să mă duc acolo singur şi să cutreier până când mă pierdeam, pătrunzând tot mai adânc în labirintul de galerii, până când, uneori, mă trezeam în săli uitate, cu armuri sau porţelanuri pe care nu le mai văzusem niciodată (şi pe care, câteodată, nu mai eram în stare să le regăsesc).

Stând la rând la intrare în spatele mamei, mi-am dat capul pe spate şi mi-am pironit ochii în tavanul ca de peşteră al cupolei care încununa cele două niveluri ale clădirii: dacă îl priveam fix mult timp, ajungeam uneori să simt că plutesc acolo, în spaţiul de sub el, ca un fulg – scamatorie de pe când eram copil, care pălea tot mai mult odată cu trecerea anilor.

Între timp, mama – cu nasul roşu şi abia trăgându-şi sufletul după alergătura prin ploaie – scormonea în geantă după portofel.

– Când ieşim, poate mă reped până la magazinul muzeu­lui. N-am nici o îndoială că ultimul cadou pe care şi-l doreşte Mathilde e un album de artă, dar o să-i fie greu să se lamenteze prea tare fără să pară caraghioasă.

– Câh! am spus. E un cadou pentru Mathilde?

Mathilde era directorul artistic al firmei de publicitate la care lucra mama şi fiica unui magnat francez al pânzeturilor de import. Era mai tânără decât mama şi cunoscută pentru irascibilitatea ei, gata oricând să trântească o criză de nervi dacă băieţii de la service-ul auto sau de la catering făceau vreo gafă.

– Dap. Fără o vorbă, mama îmi oferi o gumă, pe care am primit-o, apoi azvârli pachetul la loc în geantă. Îţi dai seama, ăsta e exact stilul lui Mathilde – un cadou bine ales nu trebuie să coste o avere, poate fi doar un prespapier decorativ luat pe mai nimic de la anticarul din colţul străzii. Chestie care ar fi super dacă cineva ar mai avea vreodată timp să meargă până în centru să cotrobăie tarabele anticarilor. Ştii ce s-a întâmplat anul trecut, când a fost rândul lui Pru? Fata s-a panicat, a dat o fugă la Saks²⁹ în timpul pauzei de masă şi a cheltuit cincizeci de dolari din banii ei, pe lângă ceea ce strânsese, pentru o pereche de ochelari de soare, Tom Ford, pare-mi-se, iar Mathilde tot a trebuit să facă ea o glumă despre americani şi cultura lor de consum. Şi Pru nici măcar nu e americancă, e din Australia.

– Ai discutat cu Sergio? am întrebat-o.

Sergio – rareori în birou, deşi adesea pe paginile mondene ale ziarelor, alături de personaje precum Donatella Versace – era proprietarul multimilionar al firmei la care lucra mama; o „discuţie cu Sergio echivala cu întrebarea: „La ce bun?

– Ceea ce înţelege Sergio prin album de artă e o colecţie de fotografii Helmut Newton sau poate chestia aia bună de pus în sălile de aşteptare pe care a scos-o Madonna acum câţiva ani³⁰.

Am dat să întreb cine era Helmut Newton, dar mi-a venit o idee mai bună.

– De ce nu-i cumperi o cartelă de metrou?

Mama îşi dădu ochii peste cap.

– Crede-mă, chiar ar trebui.

Avuseseră recent o tevatură la serviciu, când şoferul lui Mathilde rămăsese blocat în trafic, lăsând-o să aştepte în Williamsburg³¹, în atelierul unui giuvaiergiu.

– Ştii cum? Anonim. Lasă-i-o pe birou – una veche, expirată. Numai ca să vezi ce face.

– Îţi spun eu ce-ar face, zise mama, vârându-şi cardul de abonament pe sub geamul ghişeului de bilete. Şi-ar concedia secretara şi probabil jumătate din departamentul de producţie.

Firma de publicitate la care lucra mama era specializată în accesorii de damă. Cât era ziua de lungă, sub privirea iritată şi uşor maliţioasă a lui Mathilde, mama organiza şedinţe foto în care cercei de cristal sclipeau pe falşi nămeţi festivi de zăpadă, iar genţi din piele de crocodil, abandonate pe bancheta din spate a unor limuzine goale, radiau halouri de lumină celestă. Se pricepea; prefera să lucreze în spatele aparatului foto, nu în faţa lui; şi ştiam că o încânta să-şi vadă opera pe postere în staţiile de metrou şi pe pancartele publicitare din Times Square. Dar, în ciuda sclipiciului şi a poleielii (mic dejun cu şampanie, punguţe cu cadouri de la Bergdorf³²), programul de lucru era întotdeauna prea lung, şi munca ei avea, în esenţă, ceva futil care – îmi dădeam seama – o întrista. Mama îşi dorea de fapt să se întoarcă la universitate, deşi ştiam amândoi că şansele erau mici după plecarea tatei.

– În regulă, spuse ea, întorcându-se de la ghişeu şi punându-mi în palmă ecusonul, hai să nu ne lungim, bine? E o expoziţie mare, arătă spre un afiş – PORTRET ŞI NATURĂ MOARTĂ: CAPODOPERE DIN EPOCA DE AUR A PICTURII NORD-EUROPENE –, n-o s-o putem vedea acum pe toată, dar sunt câteva lucruri…

Vocea i se pierdu într-un susur în timp ce urcam în urma ei Scara cea Mare, prins între nevoia prudentă de a mă ţine aproape de ea şi tentaţia de a rămâne pe furiş câţiva paşi în spate şi a mă preface că sunt singur.

– Nu-mi place deloc să trecem ca gâsca prin apă, i-am desluşit din nou vorbele când am ajuns-o din urmă în capul scărilor, dar, pe de altă parte, e genul de expoziţie la care trebuie să vii de două sau de trei ori. Avem Lecţia de anatomie, pe care n-avem voie s-o ratăm, dar ceea ce-mi doresc cel mai mult să văd e un tablou mic de tot, foarte rar, al unui pictor care a fost profesorul lui Vermeer. Cel mai mare vechi maestru de care n-a auzit nimeni. Şi pânzele lui Frans Hals merită. Îl ştii pe Hals, nu? Băutorul voios? Şi Eforele azilului de bătrâni?

– A, da, am zis şovăielnic.

Dintre toate tablourile pe care le pomenise, nu ştiam decât Lecţia de anatomie. Văzusem un fragment pe afişul expoziţiei: carnea lividă, o mulţime de nuanţe de negru, nişte chirurgi cu feţe de beţivani, cu ochi injectaţi şi nasuri roşii.

– Noţiuni elementare de istoria picturii, spuse mama. Aici, ia-o la stânga!

La etaj era cumplit de frig, mai ales că aveam părul încă ud de ploaie.

– Nu, pe aici, spuse mama, prinzându-mă de mânecă.

Expoziţia era greu de găsit şi, în timp ce străbăteam galeriile pline de lume (croindu-ne drum prin mulţime, cotind la dreapta, la stânga, luând-o înapoi prin labirintul ameţitor de indicatoare şi săli), afişe uriaşe şi mohorâte cu Lecţia de anatomie apăreau intermitent la intersecţii neaşteptate, ca nişte jaloane rău prevestitoare – acelaşi trup neînsufleţit cu braţul jupuit de piele şi săgeţi roşii dedesubt: „spre sala de operaţii".

Nu eram deloc încântat de ideea unei colecţii de tablo­uri cu olandezi îmbrăcaţi în negru care nu făceau mai nimic, şi, când am împins uşile de sticlă, intrând de pe coridorul plin de ecouri în sala unde un covor gros absorbea zgomotele, am crezut la început că greşisem locul. Pereţii radiau aburul difuz şi cald al opulenţei, dulceaţa generică a vechimii; dar apoi totul se desluşi în limpezime şi culoare, în lumina pură a Nordului – portrete, interioare, naturi moarte, unele mărunte, altele somptuoase. Doamne cu soţii lor, doamne cu căţeluşi, frumoase singuratice în superbe rochii brodate şi neguţători impozanţi, solitari, înveşmântaţi în blănuri şi în giuvaiere. Mese de banchet răvăşite, presărate cu mere curăţate de pieliţă şi coji de nucă; tapiserii atârnate de câte-o galerie şi argintării; iluzii optice cu insecte târâtoare şi flori în dungi. Şi, cu cât pătrundeam mai adânc în sală, cu atât tablourile deveneau mai ciudate şi mai frumoase. Lămâi decojite, lângă care fâşiile de pieliţă galbenă se învârtoşau abia simţit sub tăişul cuţitului, în umbra verzuie a unei pete de mucegai. Lumina răsfrântă în buza unui pahar de vin pe jumătate gol.

– Îmi place şi ăsta, şopti mama, venind lângă mine în faţa unei naturi moarte de dimensiuni modeste, cu un aer mai degrabă sinistru: un fluture alb pe un fundal întunecat, plutind pe deasupra câtorva fructe roşii³³. Fundalul, un negru dens de ciocolată, dădea o impresie sofisticată de căldură şi te ducea cu gândul la magazii încărcate, la istorie, la trecerea timpului.

– Olandezii ăştia se pricepeau extraordinar să redea graniţa subţire dintre fructul pârguit şi putreziciune. Uită-te la el, e perfect, dar nu mai ţine, o să înceapă să se strice. Şi fii atent mai ales aici! spuse mama, aplecându-se peste umărul meu ca să traseze un contur prin aer cu degetul – la trecerea aceasta, la fluture. Desenul de pe dosul aripii era atât de pufos şi de delicat, încât părea că vopseaua s-ar fi întins instantaneu dacă mama abia ar fi atins-o. Uite cât de frumos îi reuşeşte! Nemişcare şi abia o umbră de tremur.

– Cât timp i-a luat să-l picteze?

Mama stătuse puţin prea aproape şi acum se dădu câţiva paşi în spate ca să privească tabloul, neştiind că atrăsese atenţia unui paznic care mesteca gumă şi ai cărui ochi erau aţintiţi asupra spatelui ei.

– Olandezii sunt cei care au inventat microscopul, spuse ea. Erau bijutieri, şlefuitori de lentile. Au insistat să reprezinte totul în cel mai mic detaliu pentru că până şi lucrurile cele mai mărunte înseamnă ceva. De fiecare dată când ai să vezi gâze sau insecte într-o natură moartă – o petală ofilită, un punct negru pe vreun măr –, să ştii că pictorul îţi comunică un mesaj secret. Îţi spune că nimic din ce e viu nu durează, totul e trecător. Moartea în timpul vieţii. De asta se numesc naturi moarte. Poate că la început nu-ţi dai seama, pentru că totul e atât de frumos, sunt atâtea flori, nu vezi fărâma de putregai. Dar, dacă te uiţi mai îndeaproape, ai s-o zăreşti.

M-am aplecat să citesc notiţa despre tablou, tipărită cu litere discrete pe perete, care mă informa că pictorul – Adriaen Coorte, data naşterii şi data morţii, incertă – nu fusese renumit în timpul vieţii şi se bucura de recunoaştere abia din anii ’50 încoace.

– Mamă, am spus, ai văzut ce scrie aici?

Dar ea trecuse deja mai departe. Galeriile de aici, cu tavanele joase, erau reci şi învăluite în şoapte stinse, nici urmă de larma şi ecoul palatin din Sala cea Mare. Deşi nu lipseau vizitatorii, expoziţia avea totuşi aerul liniştit şi sinuos al unui braţ leneş de apă, un anume calm al golului: oftaturi lungi şi expiraţii extravagante, ca un amfiteatru plin de studenţi care dau un examen. Mergeam în urma mamei, care trecea şerpuind de la un portret la altul, mult mai repede decât mergea de obicei într-o expoziţie, de la flori la mese de joc şi la fructe, ignorând mare parte dintre pânze (a patra stacană de bere, încă un fazan mort) şi îndreptându-se fără ezitare către altele („Acum Hals. Uneori e de-a dreptul răsuflat cu beţivanii şi târfuliţele lui, dar, când e să-i meargă mâna, chiar îi merge. N-are nimic din precizia şi nervozitatea celuilalt, lucrează ud pe ud, hârşti, ­hârşti, totul foarte rapid. Feţele şi mâinile sunt excelent redate, ştie ce anume atrage privirea, dar fii atent la haine – sunt atât de sumare, abia schiţate! Uită-te cu câtă largheţe şi cât de modern lucrează cu pensula!). Am rămas un timp în faţa unui portret de Hals care înfăţişa un băiat cu un craniu în mână („Fără supărare, Theo, dar nu ţi se pare că seamănă cu cineva anume? Cineva – trăgându-mă uşor de păr – „căruia nu i-ar prinde rău să se tundă?) şi a două tablouri cu ofiţeri benchetuind, despre care mama îmi spuse că erau foarte, foarte cunoscute şi că exercitaseră o influenţă uriaşă asupra lui Rembrandt. („Şi lui van Gogh îi plăcea foarte mult Hals. Scrie pe undeva că «Frans Hals foloseşte nu mai puţin de douăzeci şi nouă de nuanţe de negru!» Sau erau douăzeci şi şapte?) Mă ţineam după ea cu senzaţia uluită a timpului pierdut, fascinat de intensitatea ei, de cât era de absorbită, încât ignora complet galopul minutelor. Jumătatea noastră de oră părea să se apropie de sfârşit; şi totuşi voiam s-o distrag, s-o fac să zăbovească, în speranţa infantilă că timpul avea să se scurgă pe nesimţite şi noi aveam să depăşim cu totul ora întâlnirii.

– Acum, Rembrandt, spuse mama. Lumea afirmă de obicei că tabloul ăsta este despre raţiune şi iluminism, despre începuturile cercetării ştiinţifice şi aşa, şi pe dincolo, dar, pentru mine, bărbaţii ăştia formali şi politicoşi au un aer cam sinistru, uită-te la ei, îngrămădiţi în jurul mesei de parcă s-ar fi strâns într-o după-amiază să petreacă la un bufet suedez. Deşi… – arătă cu degetul – îi vezi pe tipii ăia doi cu mutre cam nedumerite de acolo din spate? Ei nu se uită la cadavru, se uită la noi. La mine şi la tine. Ca şi cum ne-ar vedea că stăm în faţa lor – doi oameni din viitor. Şi sunt uimiţi. „Ce căutaţi voi aici?" Foarte naturalistic. Şi totuşi – mama trasă cu degetul prin aer conturul cadavrului –, corpul nu e pictat într-un fel tocmai natural, dacă eşti atent. Radiază un luciu bizar, vezi? Aproape ca şi cum ar fi autopsia unui extraterestru. Vezi cum iluminează feţele bărbaţilor care se uită la el? Ai zice că îi vine dintr-o sursă interioară. Pictorul îi atribuie luminescenţa asta pentru că vrea să-ţi atragă privirea către el, să-l facă să-ţi sară-n ochi. Şi aici, arătă mama spre mâna despicată, uită-te cum atrage atenţia asupra ei pictând-o mai mare, disproporţionată faţă de restul corpului. O răsuceşte chiar, încât policele e pe partea cealaltă, ai observat? Ei bine, să ştii că nu e o greşeală. Pielea e jupuită – se vede imediat, pentru că e o chestie foarte bizară –, dar, inversând poziţia degetului mare, pictorul face mâna să pară şi mai bizară, e un lucru pe care îl înregistrăm subliminal, chiar dacă nu-l putem defini, dar e ceva complet anapoda, aiurea. O stratagemă foarte isteaţă.

Stăteam în spatele unei mulţimi de turişti asiatici, abia dacă vedeam tabloul de atâtea capete – dar, de fapt, nici nu-mi păsa prea mult, pentru că văzusem o fată.

Şi ea mă văzuse. Trăseserăm cu ochiul unul la altul în timp ce străbăteam galeriile. Nici măcar nu-mi dădeam seama ce era atât de interesant la ea, fiindcă era mai mică decât mine şi arăta cumva ciudat, nici pe departe ca fetele de care mă amorezam de obicei, tipe serioase şi foarte mişto, care străbăteau coridoarele aruncând în jur priviri dispreţuitoare şi ieşeau cu băieţi mai mari. Fata aceasta avea părul roşu aprins, mişcările iuţi, faţa ascuţită, răutăcioasă şi ciudată, şi ochii de o culoare stranie, un căprui auriu ca de miere. Şi, cu toate că era prea slabă, numai coate şi genunchi, şi, într-un fel, absolut simplă, avea ceva care părea să mă îmbete. Ducea cu ea, legănând-o şi izbind-o în toate părţile, o cutie ponosită de flaut. Să fi fost vreo fată de bani gata? În drum spre lecţia de muzică? Poate că nu, m-am gândit, ocolind-o prin spate în timp ce treceam cu mama în sala următoare; era îmbrăcată puţin prea anost şi prea degajat; probabil vizita New Yorkul. Dar mişcările ei erau mai sigure decât ale majorităţii fetelor pe care le ştiam, iar căutătura şireată şi stăpânită cu care mă măsură scurt din cap până-n picioare când trecu razant pe lângă mine mă scoase din minţi.

Mă târam în spatele mamei, ascultând numai cu o ureche ceea ce-mi spunea, când ea se opri atât de brusc în faţa unui tablou, încât aproape am călcat-o pe picior.

– Ah, scuze! spuse mama, fără să-mi arunce vreo privire, dându-se câţiva paşi în spate ca să-şi facă loc.

Părea că cineva îi aprinsese o lumină pe chip.

– Ăsta