Miezul lucrurilor

De Graham Greene

Capodopera lui Graham Greene, Miezul lucrurilor, cu acțiunea plasată într-un oraș de pe coasta de vest a Africii, spune povestea lui Henry Scobie, un bărbat dedicat muncii sale în poliție și care nutrește o dragoste amestecată cu milă față de soția sa, Louise. Când se îndrăgostește de tânăra văduvă Helen, Scobie este sfâșiat între fidelitate și dezonoare – un vârtej care duce direct la crimă. Pe măsură ce lumea lui Scobie se prăbușește, criza sa personală dă naștere unei povești pline de suspans, fascinante și, în cele din urmă, tragice. Miezul lucrurilor este portretul de neuitat al unui om obișnuit, cu greșelile și actele sale de eroism, a cărui existență se împarte între pasiune și credință, un caz de conștiință suprapus peste o povestire exotică, așa cum se întâmplă adesea în romanele marelui autor englez.

Cunosc personajele lui Graham Greene mai bine decât îi cunosc pe majoritatea oamenilor din viața mea.
John Irving

Graham Greene e un scriitor care te învață să scrii.
Gabriel García Márquez

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 8 nov. 2018
• ISBN: 9786063356100

Previzualizare carte

Cronologie

1904

La 2 octombrie, se naște la Berkhamsted, Hertfordshire, Anglia, Henry Graham Greene, fiul lui Charles Henry Graham Greene, directorul școlii publice din localitate.

1911–1924

După absolvirea școlii publice din Berkhamsted, Greene intră la Collegiul Balliol din Oxford, unde studiază istoria modernă.

1925 Debutează cu un volum de versuri intitulat Aprilie bolbo­rositorul.

1926–1930

Greene se mută la Londra, unde lucrează ca redactor la The Times.

1926

Se convertește la catolicism, influențat în parte de viitoarea sa soție, Vivien Dayrell-Browning, cu care se căsătorește în 1927.

1929

Publică primul său roman, Omul dinăuntru.

1932

Apare Expresul de Stambul, primul dintre „divertismentele" lui Graham Greene, ecranizat în 1934.

1934

Publică romanul E un câmp de bătălie.

1935

Apar romanul Patria m-a făcut om și un volum de povestiri, Camera de la subsol. Nuvela care dă titlul volumului a stat la baza scenariului scris de Graham Greene pentru filmul lui Carol Reed Idolul prăbușit, din 1948.

1935–1939

Conduce rubrica literară a revistei The Spectator.

1936

Greene publică „divertismentul" Ucigașul plătit, ecranizat în 1942 și în 1957, și o carte de impresii dintr-o călătorie în Africa, Călătorie fără hărți.

1938

Publică romanul Brighton Rock, ecranizat în 1947 și în 2010.

1939

Apar „divertismentul" Agentul secret, ecranizat în 1945, și o carte de impresii dintr-o călătorie în Mexic, intitulată Drumurile clandestine.

1940

Publică romanul Puterea și gloria, ecranizat în 1947 cu titlul Fugarul.

1941–1945

Greene lucrează în cadrul Foreign Office-ului. În 1942–1943 este trimis în Africa de Vest, unde rămâne mai mult de un an.

1943

Publică „divertismentul" Ministerul groazei, ecranizat în 1945.

1947

Apare volumul de proză scurtă intitulat Nouăsprezece povestiri.

1948

Publică romanul Miezul lucrurilor, ecranizat în 1953.

1949

Apare „divertismentul" Al treilea om, inițial textul unui sce­nariu de film realizat de regizorul Carol Reed.

1951

Publică romanul Sfârșitul unei iubiri, ecranizat în 1955 și în 1999 și difuzat cu titlul Sfârșitul aventurii.

1953

Își face debutul în dramaturgie, cu piesa Camera de zi.

1954

Greene își retipărește nuvelele într-un volum sporit față de cel din 1947 și intitulat Douăzeci și una de povestiri. O selecție din acest volum și din cel intitulat Simțul realității (1963) a apărut în românește cu titlul Sfârșitul serbării.

1955

Publică romanul Americanul liniștit, ecranizat în 1958 și în 2002, și „divertismentul" Cel care pierde ia tot.

1957

O nouă piesă de teatru, Sera.

1958

Apare „divertismentul" Omul nostru din Havana, ecranizat în 1959.

1961

Publică romanul Un caz de mutilare și un jurnal de călătorie în Africa intitulat În căutarea unui personaj.

1963

Apare culegerea de povestiri Simțul realității.

1966

Publică romanul Comedianții, ecranizat în 1967.

1967

Apare culegerea de povestiri intitulată Ni-l împrumuți puțin pe soțul tău? (și alte scrieri din viața amoroasă).

1969

Publică romanul La drum cu mătușa mea, ecranizat în 1972.

1973

Apare romanul Consulul onorific, ecranizat în 1983.

1978

Publică romanul Factorul uman, ecranizat în 1979.

1980

Apare romanul Doctorul Fischer din Geneva.

1982

Publică romanul Monsenior Quijote.

1985

Apare romanul Al zecelea om.

1988

Publică ultimul său roman, Căpitanul și inamicul.

1990

Apare culegerea de povestiri intitulată Ultimul cuvânt.

1991

La 3 aprilie, Graham Greene moare la Vevey, în Elveția.

2008

Este descoperit manuscrisul neterminat al unui roman polițist început de Greene în 1926, Scaunul gol. În 2009 începe publicarea sa în serial în The Strand Magazine.

CARTEA ÎNTÂI

PARTEA ÎNTÂI

CAPITOLUL UNU

1

Wilson ședea pe terasa hotelului Bedford cu genunchii lui rozalii și golași lipiți de balustrada din fier. Era duminică și dangătul clopotului de la catedrală vestea slujba de utrenie. De cealaltă parte a străzii Bond, la ferestrele liceului, tinere fete de culoare, în treninguri albastru-închis, se ocupau cu interminabila îndeletnicire, sortită eșecului, de a-și netezi părul sârmos. Wilson își mângâia mustața de curând lăsată să crească și visa, în așteptarea unui gin cu bitter.

Stând așa, acolo, orientat spre Bond Street, avea în față marea. Chipul lui palid dovedea cât de recent o părăsise pentru a debarca în port, după cum o dovedea și lipsa lui de interes pentru liceenele de peste drum. Era asemenea acului întârziat al barometrului care indică încă „timp frumos mult după ce perechea lui s-a deplasat spre „furtună.

Pe sub terasă, funcționarii de culoare treceau spre biserică, dar soțiile lor înveșmântate în rochii scânteietoare de după-amiază, albastre sau vișinii, nu-i stârneau nici urmă de interes.

În afară de Wilson, pe terasă nu se afla decât un indian bărbos cu turban, care se oferise să-i prezică viitorul: probabil că nu erau nici ora, nici ziua potrivite pentru cei din rasa albă – cu siguranță că aceștia se găseau pe plaja aflată la depărtare de cinci mile; dar Wilson nu avea mașină. Singurătatea îi deveni aproape insuportabilă. De fiecare latură a școlii, acoperișul din tablă ondulată era înclinat spre mare și ori de câte ori vreun vultur, oprindu-se din zbor, se așeza pe ea, tabla zăngănea și zdrăngănea deasupra capului său.

Trei ofițeri din marina comercială, aparținând convoiului de vase ancorate în port, își făcură apariția urcând dinspre chei. Pe dată îi înconjurară niște băiețași cu șepci de elevi. Refrenul băieților, un fel de versuri de grădiniță, răzbătu slab până sus la Wilson: „Căpitan vrea huța-huța, sora mea-i atrăgătoare și e și învățătoare, căpitan vrea huța-huța". Indianul cel bărbos se uita încruntat la un șir de socoteli complicate de pe dosul unui plic – vreun horoscop sau poate numai evidența cheltuielilor pentru traiul zilnic? Când Wilson își îndreptă din nou privirea spre stradă, ofițerii reușiseră să scape de școlarii care acum tăbărâseră ca un roi în jurul unui singur marinar: îl conduceau triumfători spre bordelul aflat nu departe de sediul poliției, parcă l-ar fi dus la grădiniță.

Un picolo negru aduse ginul lui Wilson pe care acesta îl sorbi foarte încet pentru că nu avea nimic altceva de făcut decât să se întoarcă în camera lui încinsă și sordidă și să citească un roman – sau o poezie. Lui Wilson îi plăceau versurile, dar le absorbea în taină ca pe un drog. Culegerea The Golden Treasury îl însoțea pretutindeni, dar era consumată seara în doze mici – o picătură de Longfellow, Macaulay, Mangan: „Continuă și spune cum, cu geniul irosit, trădat în prietenie, înșelat în dragoste…" Avea gusturi romantice. În public însă îl etala pe Wallace. Dorea cu înfocare ca în aparență să difere cât mai puțin de ceilalți oameni: își lăsase mustață, pe care o arbora asemenea cravatei membrilor unui club – în chip de element comun –, dar ochii îl trădau; ochi căprui de câine, ochi de prepelicar, ațintiți plini de tristețe spre Bond Street.

– Scuzați-mă, spuse o voce, nu sunteți dumneavoastră domnul Wilson?

Își înălță privirea spre un bărbat cu fața suptă, de vârstă mijlocie, purtând inevitabilul șort kaki, de culoarea fânului.

– Ba da, eu sunt.

– Pot să stau lângă dumneavoastră? Mă numesc Harris.

– Încântat, domnule Harris.

– Sunteți noul contabil de la UCA?

– Da, eu sunt. Beți ceva?

– Am să iau o citronadă dacă n-aveți nimic împotrivă. Nu pot să beau alcool în timpul zilei.

Indianul se ridică de la masa lui și se apropie cu deferență.

– Nu se poate să nu vă amintiți de mine, domnule Harris. Dacă ați vrea, domnule Harris, să-i vorbiți prietenului dumneavoastră despre talentele mele. Poate ar dori să citească scrisorile mele de recomandare…

Teancul de plicuri soioase se afla întotdeauna în mâna lui.

– Numai de la vârfurile societății.

– Hai, ia-o din loc, șterge-o de aici, pungaș bătrân ce ești! făcu Harris.

– De unde mi-ați aflat numele? se interesă Wilson.

– L-am văzut într-o telegramă. Sunt cenzor de telegrame, explică Harris. Ce slujbă! Ce muncă!

– Văd limpede, domnule Harris, că soarta dumneavoastră s-a schimbat considerabil. Dac-ați binevoi să intrați pentru o clipă cu mine în baie… stărui indianul.

– Ia-o din loc, Gunga Din, n-auzi?

– Dar de ce în baie? se miră Wilson.

– Acolo își face întotdeauna prezicerile. Presupun că e singura încăpere ferită de care poate dispune. Nu m-am gândit niciodată să-l întreb de ce.

– Sunteți de mult pe-aici?

– De optsprezece luni afurisite.

– Vă întoarceți curând acasă?

Harris se uită lung spre port pe deasupra acoperișurilor de tablă. Zise:

– Toate vapoarele se îndreaptă în altă direcție. Dar când am să plec în sfârșit spre casă, n-o să mă mai vedeți niciodată pe aici. Coborî glasul și rosti cu venin, pe deasupra paharului cu citronadă: Urăsc locul ăsta. Urăsc oamenii de aici. Îi urăsc pe tuciuriii ăștia blestemați. Nu e indicat să le spuneți așa, cred că știți?

– Servitorul meu pare băiat de treabă.

– Servitorul unui alb e întotdeauna de treabă. E un negru veritabil – dar ăștia, uitați-vă la ei, uitați-vă acolo jos la ăla cu pene boa. Ăștia nici măcar nu sunt negri adevărați. Doar indieni veniți din vest și care au pus stăpânire pe toată coasta. Funcționari la antrepozite, consilieri municipali, magistrați, avocați – Dumnezeule! Și așa până sus, în Protectorat. N-am nimic împotriva unui negru adevărat. Culoarea pielii ne-a dat-o Cel de sus. Dar ăștia, Dumnezeule! Guvernului îi e frică de ei. Poliției îi e frică de ei. Uitați-vă acolo jos, făcu Harris, iată-l pe Scobie.

Un vultur fâlfâi din aripi, deplasându-se de colo colo pe acoperișul din tablă ondulată, iar Wilson se uită la Scobie. Se uită cu totală nepăsare, supunându-se indicației unui străin, și rămase cu impresia că bărbatul îndesat, cu păr cărunt, care umbla singur pe Bond Street, nu prezenta nici un interes deosebit. Nu avea cum să știe că aceasta era una din acele împrejurări pe care nu le poți uita niciodată: o minusculă cicatrice se formase pe memorie, o rană care avea să doară ori de câte ori se vor întruni anumite condiții – gustul ginului în miezul zilei, mireasma florilor sub un balcon, zornăitul de tablă ondulată, o pasăre hâdă săltând greoaie cu fâlfâit de aripi de pe o cornișă pe alta.

– Îi iubește atât de mult, continuă Harris, încât se și culcă cu fetele lor.

– Asta e uniforma poliției?

– Asta. Marea noastră forță polițienească. „Pier­dută a fost și nu s-a aflat" – cunoașteți poezia.

– Nu citesc poezii, spuse Wilson.

Ochii lui îl urmăriră pe Scobie străbătând strada scăldată de soare.

Scobie se opri și schimbă câteva cuvinte cu un negru purtând o pălărie de panama albă; un polițist negru trecu pe lângă ei, salutând cu deferență. Scobie își continuă drumul.

– Probabil stipendiat și de sirieni, dacă s-ar cunoaște adevărul.

– De sirieni?

– Aici e Turnul Babel, explică Harris. Indieni din vest, africani, indieni autentici, sirieni, englezi, scoțieni la Biroul Lucrărilor Publice, preoți irlandezi, preoți francezi, preoți alsacieni.

– Ce fac sirienii aici?

– Fac avere. Dețin toate magazinele din nordul țării și majoritatea magazinelor de aici. Fac contrabandă și cu diamante.

– Presupun că există în cantități mari.

– Nemții plătesc prețuri bune.

– Dar el n-are și o nevastă pe-aici?

– Cine? Ah, Scobie. Are, într-un fel. Poate dac-aș avea o nevastă ca a lui, m-aș da și eu în vânt după negrese. O să faci curând cunoștință cu ea. E intelectuala orașului. Îi place arta, poezia. A organizat o expoziție de artă pentru marinarii naufragiați. Cunoașteți genul – versuri pe tema însingurării, scrise de aviatori, acuarele pictate de fochiști, pirogravuri executate în școlile de misionari. Bietul Scobie! Mai luați un gin?

– Cred că da, făcu Wilson.

2

Scobie coti pe James Street, pe lângă Secretariat. Clădirea cu balcoanele ei lungi îți sugera întotdeauna un spital. De cincisprezece ani asista la sosirea unui număr de pacienți; la fiecare optsprezece luni unii erau expediați acasă gălbejiți și nervoși, pentru ca alții să le ia locul – secretari coloniali, secretari la agricultură, trezorieri și directori la lucrări publice. Scobie urmărea graficul temperaturii fiecăruia – primul acces de mânie nejustificată, băutura în cantități tot mai mari, brusca revenire la principii, după un an de concesii. Funcționarii de culoare se comportau întocmai ca doctorii la căpătâiul bolnavilor: cu voioșie și respect suportau orice jignire. Pacientul avea întotdeauna dreptate.

După colț, în fața bătrânului Bombax malabari­cum, unde se adunaseră cândva întâii coloniști în prima zi petrecută de ei pe acel țărm neprietenos, se înălțau tribunalul și postul de poliție, o clădire mare de piatră, ca sforăitoarea laudă de sine a oamenilor slabi. Înlăuntrul acelui înveliș masiv, ființa umană suna pe coridoare ca un sâmbure uscat. Nimeni nu s-ar fi putut ridica la înălțimea adecvată unei concepții atât de bombastice. În orice caz, însă, ideea nu pătrundea mai departe de prima încăpere. Pe culoarele strâmte și întunecoase, în camera de anchetă sau în celule, Scobie detecta întotdeauna mirosul josniciei și al nedreptății umane – duhoarea unei grădini zoologice, amestec de rumeguș, excremente, amoniac și lipsă de libertate. Podelele erau frecate zilnic cu peria, dar mirosul nu putea fi îndepărtat niciodată. Arestații și polițiștii îl purtau îmbibat în veșminte ca pe fumul de țigară.

Scobie urcă treptele largi și coti la dreapta, de-a lungul coridorului exterior acoperit, spre biroul lui: o masă, două scaune de bucătărie și un dulap, niște cătușe ruginite atârnate de un cui, ca o pălărie veche, un fișet: unui străin i s-ar fi părut o încăpere goală, lipsită de confort, dar pentru Scobie însemna căminul. Alți oameni clădeau treptat sensul noțiunii de cămin prin acumulare – încă un tablou, din ce în ce mai multe cărți, un prespapier de o formă ciudată, scrumiera cumpărată pentru cine știe ce motiv uitat, în timpul unei vacanțe uitate; Scobie își clădise căminul printr-un proces de simplificare. Cu cincisprezece ani în urmă pornise cu mult mai multe obiecte decât avea acum. Existase o fotografie a nevestei lui, perne din piele în culori vii cumpărate de la târg, un fotoliu, o hartă a portului, mare, colorată, pe perete. Harta i-o ceruseră cu împrumut alți colegi mai tineri: lui nu-i era de nici un folos; purta tot țărmul coloniei în ochii minții: de la golful Kufa până la Medley era sectorul lui. Cât privește pernele și fotoliul, descoperise curând că în atmosfera sufocantă a orașului un confort de acest gen înseamnă numai căldură. Acea parte a corpului care se atinge sau se lipește de ceva transpiră automat. Ultimul dintre obiecte, fotografia soției, devenise inutilă prin însăși prezența ei. Venise la el în primul an al războiului acestuia absurd și acum nu mai putea să plece: pericolul pe care îl reprezentau submarinele o fixase ca pe cătușele din cui. Și, un motiv în plus, fotografia era foarte veche și Scobie nu ținea să-și reamintească trăsăturile încă neformate, expresia calmă și blândă, datorată lipsei de cunoaștere a vieții, buzele supus întredeschise într-un zâmbet solicitat de fotograf. Cincisprezece ani modelează un chip, blândețea se estompează odată cu experiența, iar el, văzând fotografia, ar fi resimțit veșnic propria răspundere. El îi condusese pașii: experiența căpătată nu era decât experiența selectată de el însuși. El îi modelase chipul.

Se așeză la masa complet goală și aproape imediat sergentul lui de origine mende pocni din călcâie în pragul ușii:

– Sahib?

– Ceva de raportat?

– Comisarul vrea să vadă, sahib.

– Ceva nou la capitolul infracțiuni?

– Doi negri se bat în piață, sahib.

– Pe chestie de femei?

– Da, sahib.

– Altceva?

– Domnișoara Wilberforce vrea să vadă pe dumneavoastră, sahib. Eu spun mereu că dumneavoastră la biserică și că trebuie să mai vină înapoi, dar ea nu dezlipit. Zice că stă neclintit.

– Care domnișoară Wilberforce e asta, sergent?

– Nu știu, sahib, ea venit de la Sharp Town, sahib.

– Bine, o s-o primesc după ce stau de vorbă cu domnul comisar-șef. Dar pe nimeni altcineva, bagă de seamă.

– Înțeles bine, sahib.

Pe coridor, în drum spre biroul comisarului-șef, Scobie o văzu pe fată stând singură pe o bancă lipită de perete; îi aruncă o privire fugară și prinse doar vaga imagine a unui chip întunecat, de tânără africană, și a unei rochii de stambă violent colorată pentru ca pe dată fata să dispară din mintea lui, el continuând să se întrebe ce să-i spună comisarului-șef. Acest gând îl frământase toată săptămâna.

– Ia loc, Scobie.

Comisarul-șef era un om în vârstă, de cincizeci și trei de ani – în colonii vârsta se socotea după numărul anilor de slujbă. Comisarul-șef, cu cei douăzeci și doi de ani de serviciu, era cel mai vârstnic om de acolo, în timp ce guvernatorul era un puștan de șaizeci, în comparație cu oricare funcționar districtual care avea în spate cinci ani de experiență.

– Ies la pensie, Scobie, rosti comisarul-șef, la sfârșitul acestui stagiu.

– Știu.

– Presupun că toată lumea știe.

– Am auzit vorbindu-se despre asta.

– Și totuși, dumneata ești al doilea om căruia i-am spus. Se știe și cine va fi numit în locul meu?

Scobie răspunse:

– Se știe cine nu va fi numit.

– Cumplită nedreptate, spuse comisarul-șef. Nu pot să fac mai mult decât ce am făcut, Scobie. Dumneata ești un om care se pricepe de minune să-și facă dușmani. Ca Aristide cel drept.

– Nu cred că sunt chiar într-atâta de drept.

– Întrebarea e ce ai de gând să faci? Ei intenționează să numească pe unul pe care-l cheamă Baker, din Gambia. E mai tânăr decât dumneata. Vrei să-ți dai demisia, să te pensionezi, să te transferi, Scobie?

– Vreau să rămân pe loc, declară Scobie.

– Soției dumitale n-o să-i surâdă ideea.

– Mă aflu aici de prea multă vreme ca să mai plec.

„Biata Louise, gândi el. „Dacă m-aș fi luat după ea, unde ne-am afla acum? și recunoscu îndată că n-ar mai fi fost aici, ci într-un loc mult mai bun, cu o climă mai bună, leafă mai bună, situație mai bună. Ea ar fi prins din zbor orice prilej favorabil: s-ar fi cocoțat cu agilitate pe scara socială și nu s-ar fi sinchisit de cei care se târăsc pe jos, ca șerpii. „Am îngropat-o aici", reflectă el, cu ciudatul, prevestitorul complex de vinovăție pe care-l resimțea întotdeauna, de parcă ar fi fost răspunzător și de ceva ce avea să urmeze, de ceva ce nici măcar nu putea să prevadă. Rosti cu glas tare:

– Știți că-mi place aici.

– Te cred. Mă întreb însă de ce.

– E așa frumos seara, explică Scobie vag.

– Știi ultima poveste pe care au scornit-o împotriva dumitale la Secretariat?

– Că sunt omul sirienilor?

– N-au ajuns încă așa de departe. Asta-i etapa următoare. Nu, cică te-ai culca cu negrese. Știi cum sunt, Scobie, ar fi trebuit să-i faci curte uneia dintre nevestele lor. Se simt jigniți.

– Poate c-ar fi mai bine dacă aș trăi cu o negresă. Atunci n-ar mai avea ce inventa.

– Cel dinaintea dumitale se culca cu zeci de negrese, spuse comisarul-șef, dar asta n-a deranjat niciodată pe nimeni. Pentru el au născocit altceva. Ziceau că bea în secret. Bând în public, cum fac ei, era cu totul altceva. Îi făcea să se simtă mai bine. Ce cocină de porci, Scobie!

– Prim-adjunctul secretarului colonial nu e băiat rău.

– Da, prim-adjunctul secretarului colonial e de treabă. Comisarul-șef râse. Ești un tip nemaipomenit, Scobie. Scobie cel drept.

Scobie se reîntoarse de-a lungul coridorului; fata ședea în penumbră. Era desculță, picioarele stăteau unul alături de celălalt, ca niște mulaje expuse într-un muzeu: nu aparțineau de rochia cochetă din stambă viu colorată.

– Dumneata ești domnișoara Wilberforce? întrebă Scobie.

– Da, domnule.

– Nu locuiești aici, nu-i așa?

– Nu! Locuiesc în Sharp Town, domnule.

– Bine, intră.

Scobie o luă înainte către biroul său, unde se așeză la masa de lucru. Nu exista nici un creion la vedere și trase sertarul. Aici și numai aici se strânseseră obiecte: scrisori, radiere, un șirag de mătănii rupt – nici un creion.

– Care-i necazul, domnișoară Wilberforce?

Ochii îi căzură pe un instantaneu înfățișând un grup în costume de baie pe plaja Medley: soția lui, soția secretarului colonial, directorul învățământului ridicând ceva ce aducea cu un pește mort, soția trezorierului colonial. Suprafețele de piele albă expusă vederii îi făcea să pară o întrunire de „albinos" cu gurile căscate de râs.

Fata spuse:

– Proprietăreasa mea – intrat cu forța la mine în casă, aseară. Venit pe beznă și dărâmat toată despărțitura și jefuit lada cu toate lucrurile mele.

– Ai mulți chiriași?

– Numa’ trei, domnule.

Scobie cunoștea exact situația, un chiriaș lua o baracă de mărimea unei camere, contra cinci șilingi pe săptămână, ridica vreo câțiva pereți despărțitori subțiri și închiria la rândul lui așa-zisele camere cu jumătate de coroană una – o casă de raport pe orizontală. Fiecare încăpere era mobilată cu o ladă conținând câteva vase de porțelan și un pahar „aruncate de un patron sau furate de la un patron, un pat făcut din cutii vechi de ambalaj și un felinar de vânt. Sticla acestor felinare nu rezista mult timp și flăcăruile deschise gata întotdeauna să prindă un strop de parafină prelinsă înaintau spre pereții despărțitori din placaj și provocau nenumărate incendii. Uneori, când câte o proprietăreasă intra cu forța în casa ei, dărâma pereții care reprezentau pericolul și le lua lămpile chiriașilor, zvonul despre acest furt făcea rotocoale, ca pe luciul unei ape, și se tot mărea, atingând dimensiunile unui jaf de lămpi atunci când ajungea în cartierul european și devenind subiect de bârfă la club. „Nu mai poți deține o lampă cu nici un chip, se comenta.

– Proprietăreasa ta, i se adresă Scobie tăios, zice că tu-i faci multe neplăceri: prea mulți chiriași: prea multe lămpi.

– Nu, domnule. Nu scandal de lămpi.

– Scandal de femei, hâm? Tu fată rea?

– Nu, domnule.

– De ce venit aici? De ce nu căutat pe caporal Laminah în Sharp Town?

– El frate cu proprietăreasa mea, domnule.

– Așa, zău? Același tată, aceeași mamă?

– Nu, domnule. Același tată.

Întrevederea era ca un ritual între preot și enoriaș. Scobie știa cu precizie ce avea să se întâmple când unul dintre oamenii lui va cerceta cazul. Proprietăreasa va declara că i-a pus în vedere chiriașei să dea jos pereții despărțitori și, fiindcă nu s-a executat, a trecut ea însăși la fapte. O să nege că a existat vreodată o ladă cu vase de porțelan acolo. Caporalul va confirma acest lucru. Se va dovedi că nu e fratele proprietăresei, ci un alt fel de rubedenie, incertă – probabil cu reputație proastă. Mita – cunoscută sub denumirea respectabilă de remunerație suplimentară – va trece din mână în mână, furtuna de indignare și mânie care sunase atât de autentic se va domoli, pereții despărțitori se vor înălța iarăși, nimeni nu va mai auzi un cuvânt despre ladă, și un număr oarecare de polițiști vor deveni mai bogați cu unul sau doi șilingi. La începutul serviciului său, Scobie se năpustise cu ardoare în aceste anchete; se trezise iarăși și iarăși în postura unui fanatic, susținând, din convingere, pe sărmanul și nevinovatul chiriaș împotriva bogatului și vinovatului proprietar. Dar curând descoperi că vinovăția și nevinovăția erau tot atât de relative ca și bogăția. Chiriașul nedreptățit se dovedea de fapt capitalistul bogat, realizând un profit de cinci șilingi pe săptămână de la o singură încăpere, după ce își acoperea chiria proprie. Mai apoi, Scobie încercase să lichideze în fașă aceste cazuri: discuta cu reclamanta și-i atrăgea atenția că ancheta nu va fi de nici un folos și, fără îndoială, o va costa timp și bani; uneori refuza chiar să ancheteze. Refuzul lui de a acționa avusese drept rezultat pietre azvârlite în fereastra mașinii, cauciucuri ciopârțite, porecla de „Om Rău" care îl însoțise ca o amprentă în tot decursul unei lungi și triste perioade și care îl iritase inexplicabil de tare, el nereușind în atmosfera aceea – jilavă și zăpușitoare – să ia lucrurile în ușor. Începuse de pe atunci să-și dorească încrederea și afecțiunea acestor oameni. În acel an suferise de o formă deosebit de gravă de malarie și fusese la un pas de a fi declarat cu desăvârșire inapt pentru serviciu.

Fata aștepta răbdătoare hotărârea lui. Aveau o capacitate infinită de răbdare când se cerea să fie răbdători – întocmai cum nerăbdarea lor nu cunoștea limitele decenței atunci când le putea aduce un câștig. Erau în stare să stea liniștiți o zi întreagă în curtea din dos a vreunui alb pentru a obține de la el ceva ce nici nu stătea în puterea lui să le acorde, dar într-un magazin urlau, se băteau și se insultau ca să fie serviți înaintea vecinului. Scobie își spuse: „Ce fată frumoasă!" Era ciudat să te gândești că în urmă cu cincisprezece ani frumusețea ei nu l-ar fi frapat – sânii mici obraznici, încheieturile fragile ale mâinilor, coapsele tinere, puternic arcuite; pe atunci nu ar fi deosebit-o cu nimic de alte semene – o negresă. Pe vremea aceea o considera frumoasă pe soția lui; pielea ei albă nu-i amintea de un albinos. Biata Louise! Scobie rosti:

– Dă-i hârtia asta polițaiului de serviciu.

– Mulțumesc, domnule.

– E în regulă. Zâmbi: Încearcă să-i spui sergentului adevărul.

Scobie o urmări cum dispare din birou asemenea celor cincisprezece ani din viața lui irosiți acolo.

3

În veșnica luptă pentru obținerea unei locuințe, Scobie fusese subminat și pierduse. În timpul ultimului concediu, bungalow-ul său din Cape Station, principalul cartier european, fusese atribuit unui inspector sanitar mai în vârstă, pe nume Fellowes, și Scobie se trezise aruncat într-o casă pătrată cu două etaje, construită inițial pentru un negustor sirian pe șesul din vale – o porțiune de mlaștină recuperată care avea să redevină mlaștină odată cu sezonul ploilor. De la ferestrele casei se vedea direct spre mare pe deasupra unui șir de case locuite de creoli; de cealaltă parte a drumului, într-o autobază militară, camioanele manevrau și fremătau fără încetare, iar vulturii, ca niște curcani domestici, se plimbau tacticoși prin gunoaiele regimentului. Pe muchia scundă a dealurilor din spate, printre norii joși, se aflau bungalow-urile coloniei; în cămări ardeau lămpi toată ziua, mucegaiul se aduna pe ghete – totuși, acesta era genul de case pentru oamenii de rangul lui. În viața femeilor contează enorm să se poată mândri; cu ele însele, cu soții lor, cu ambianța înconjurătoare. Arareori se mândreau, cel puțin așa i se părea lui Scobie, cu cele ce nu pot fi expuse vederii.

– Louise, strigă el, Louise.

N-avea nici un motiv să strige: dacă nu era în camera de zi, n-avea unde să fie în altă parte decât în dormitor (bucătăria era doar un simplu șopron în curte vizavi de ușa din spate); totuși, îi rămăsese în obicei s-o strige pe nume, un obicei deprins în vremea când era îndrăgostit și nerăbdător. Cu cât avea mai puțină nevoie de Louise, cu atât se simțea mai răspunzător de fericirea ei. Când îi striga numele, striga precum danezul Knut împotriva valurilor – valurile melancoliei și ale dezamăgirii ei.

În zilele de demult, ea îi răspunsese, dar nu era o ființă obișnuită cu rutina ca el – și nici atât de prefăcută, își spunea Scobie uneori. Bunătatea și mila nu aveau forță asupra ei; ea n-ar fi simulat niciodată vreo emoție pe care n-o simțea cu adevărat și, asemenea unui animal, se lăsa în întregime pradă suferinței de moment, ca apoi să-și revină la fel de brusc. Când o găsi în dormitor, sub plasa de țânțari, îi evocă mai curând un câine sau o pisică, până într-atât i