Anii

De Woolf Virginia

Considerat de autoare cel mai plin de „viață adevărată“, de „carne și sânge“, romanul Anii nu poate fi analizat totuși în afara oricăror referiri la alte cărți de ficțiune ale Virginiei Woolf. Văzut de critici drept cel mai „bogat“ roman al autoarei, e drept unul cu totul nereprezentativ pentru modernismul său literar, Anii rămâne o carte esențiala în înțelegerea de ansamblu a operei Virginiei Woolf, nu în ultimul rând o reconstituire minuțioasă, plină de amănunte de epocă, a cinci decenii de viața privată din istoria Marii Britanii.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 14 iun. 2016
• ISBN: 9786066869621

Previzualizare carte

CRONOLOGIE

1882

Pe 25 ianuarie se naște Virginia (Adeline) Stephen (viitoare Woolf), cel de-al treilea copil al istoricului și scriitorului sir Leslie Stephen și al Juliei Prinsep Stephen (născută Jackson), a cărei frumusețe e renumită în epocă, aceasta fiind modelul unor cunoscuți pictori prerafaeliți. Educată acasă, de chiar tatăl ei, apoi de profesori particulari, care-i insuflă pasiunea pentru lectură, Virginiei Woolf i se permite de timpuriu accesul atât în monumentala bibliotecă a familiei, cât și în cercul de scriitori, artiști, gânditori care îi frecventează pe soții Stephen (printre aceștia, Henry James sau celebra fotografă Julia Margaret Cameron, care era și mătușa Juliei). Aici îi citește pe George Eliot (care îi și vizita la reședința din Hyde Park Gate), Thackeray, Dickens. Virginia are patru frați vitregi (ambii părinți au mai fost căsătoriți înainte și au rămas văduvi) și trei buni, pe Thoby, Adrian și Vanessa, dintre care doar băieții vor fi trimiși să studieze la universitate. Viitoarea scriitoare își petrece verile copilăriei la St. Ives, în Cornwall, de unde are și cele mai frumoase amintiri, ulterior acest loc devenind cadrul acțiunii din romanul Spre far.

1895

În luna mai moare Julia Stephen, prima dintr-un lung șir de traume prin care Virginia urmează să treacă. Peste numai doi ani, în 1897, o pierde și pe sora sa vitregă, Stella, și are prima cădere nervoasă gravă. În ciuda momentelor de cădere pe care le va mai avea, vreme de patru ani, studiază germana, greaca și latina la Ladies’ Department of King’s College London.

1904

Moare și sir Leslie Stephen, noul eveniment traumatic provocându-i Virginiei încă un moment de depresie și o primă tentativă de sinucidere, care duce la internarea ei într-un spital de boli nervoase. Ulterior, Vanessa și Adrian vor vinde casa părintească din Hyde Park Gate și se vor muta în Bloomsbury, cartier londonez care va da și numele celebrului grup de scriitori, filosofi, artiști (prin intermediul fratelui lor Thoby, Vanessa și Virginia îi cunoscuseră pe unii dintre viitorii membri ai Grupului Bloomsbury, foști colegi și prieteni ai acestuia). Printre ei se numărau criticul de artă Clive Bell (care se va căsători cu Vanessa), E.M. Forster, Lytton Strachey (homosexual asumat, care totuși o va cere în căsătorie pe Virginia) etc., grupului fiindu-i asociate și numele lui T.S. Eliot sau Aldous Huxley. Leonard Woolf e și el un membru al grupului, iar mai târziu scriitoarea va identifica în el profilul bărbatului care să-i fie „partener egal" într-un mariaj modern, departe de imaginea căsniciei tradiționale a părinților ei.

1905

Scrie articole și eseuri pentru The Guardian, The National Review, Times Literary Supplement, unde va și deveni recenzent. Predă, de asemenea, cursuri de literatură engleză și istorie la Morley College din Londra.

1906

La numai doi ani după moartea tatălui se stinge și Thoby, care va deveni modelul personajului Jacob, din romanul Camera lui Jacob, dar și al lui Percival, din Valurile. Acesta contractase febră tifoidă în urma unei călătorii a familiei în Europa.

1909

Lytton Strachey o cere de soție, iar Virginia Woolf acceptă. Totuși, peste un timp logodna este ruptă.

1912

Pe 10 august se căsătorește cu Leonard Woolf, scriitor, editor și jurnalist cu vederi de stânga, care o va susține mereu și îi va fi alături până în clipa morții. Împreună cu el va înființa editura Hogarth Press (în 1917), unde vor fi publicate atât propriile opere, cât și cele ale lui Katherine Mansfield, T.S. Eliot, E.M. Forster, Sigmund Freud.

1913

Are cea de-a treia cădere nervoasă gravă, iar doctorii consideră că, având în vedere precara stare de sănătate și imprevizibilele ei crize depresive (astăzi, psihiatrii ar diagnostica-o cu sindromul maniaco-depresiv), nu ar trebui să aibă niciodată copii; Virginia Woolf va rămâne mereu apropiată de nepoții săi, dar nu va avea un copil al său.

1915

Publică primul roman, Călătorie în larg (The Voyage Out), început cu mulți ani înainte, și care trebuia inițial să se numească Melymbrosia. Acesta fusese terminat încă din 1914, dar publicarea se face abia acum din cauza crizei depresive prin care autoarea trecuse, dar și a intrării Marii Britanii în război, la 4 august 1914. Romanul vorbește, cu umor și ironie, despre experiența maturizării și dezvăluie apetența scriitoarei pentru proza experimentală, pentru tehnicile narative neobișnuite.

1918

E publicată cartea lui Lytton Strachey, Eminent Victorians, iar Virginia Woolf va nota mai târziu în jurnalul ei că l-a invidiat pentru succesul acesteia; Quentin Bell amintește despre acest episod în biografia Virginiei Woolf, în contextul inevitabilelor rivalități apărute între scriitorii din Grupul Bloomsbury.

1919

Pe 20 octombrie vede lumina tiparului al doilea roman al Virginiei Woolf, Noapte și zi, o poveste de dragoste în aparență convențională, dar care pune, de fapt, pe un ton lipsit de gravitate, cu umor, probleme importante care vor mai face subiectul și altor romane ulterioare, precum rolul femeii, libertatea individuală, relația dintre sexe. Romanul e înțesat de trimiteri la opera lui Shakespeare, și mai cu seamă la piesa Cum vă place.

1921

E tipărit, la editura proprie, Hogarth Press, volumul de proză scurtă Monday or Tuesday. Din cele opt texte de ficțiune, șase vor fi republicate de Leonard Woolf după moartea Virginiei, în volumul A Haunted House (1944).

1922

Camera lui Jacob (scris într-un răstimp de patru ani) este primul roman propriu publicat la editura Hogarth Press și totodată prima carte în care scriitoarea optează în mod evident pentru un tip de proză experimentală. Romanul nu are un subiect propriu-zis, în sensul convențional, și își propune nararea mai multor întâmplări din viețile unor personaje în paralel, pentru a crea impresia de simultaneitate, de autenticitate, pentru a surprinde „pulsul vieții"; printre tehnicile narative și procedeele stilistice folosite aici se numără fragmentarea epică sau prolepsa, la care va reveni și pe care și le va perfecționa în următoarele romane.

În același an, Virginia și Leonard Woolf călătoresc în Spania, să-și întâlnească un prieten și apropiat al Grupului Bloomsbury, Gerald Brenan.

1925

Apare al patrulea roman al Virginiei Woolf, Doamna Dalloway, probabil și cel mai cunoscut. Îmbinând tehnica fluxului conștiinței, notația amănunțită, fotografică a detaliilor vizuale, olfactive, auditive, referiri la probleme ale societății britanice dintre războaie (precum condiția femeii sau tratarea bolilor mintale), romanul se desfășoară de-a lungul unei singure zile de iunie. Un fel de Stephen Dedalus feminin, Clarissa Dalloway trasează, de fapt, odată cu traversarea părții celei mai elegante a Londrei, o secțiune prin însăși societatea acesteia, dar și prin propria conștiință. Romanul a fost ecranizat în 1997, în rolurile principale jucând Vanessa Redgrave, Natascha McElhone și Michael Kitchen. De asemenea, autorul american Michael Cunningham a scris un roman numit Orele (The Hours), titlul inițial pe care Virginia Woolf l-a avut în vedere pentru Doamna Dalloway. Tot în acest an apare volumul de eseuri The Common Reader.

1927

Publică romanul Spre far, a cărui acțiune se petrece în două zile, despărțite de un interval de zece ani, despre drama unei familii britanice, Ramsay. Două dintre personaje, domnul și doamna Ramsay, îi sunt inspirate de părinții săi, sir Leslie Stephen și Julia Prinsep Stephen, iar mesajul cărții se leagă de inegalitatea dintre sexe, de condiția femeii în cuplu și de nevoia de emancipare a acesteia.

1928

Apare romanul Orlando. O biografie, dedicat poetei Vita Sackville-West, de care Virginia Woolf era îndrăgostită și care i-a inspirat personajul central. Roman-hibrid, în cheie satirică, atipic pentru creația Virginiei Woolf, Orlando urmărește existența tumultuoasă a unui tânăr nobil de la curtea Angliei care traversează patru secole de istorie britanică, fără să îmbătrânească, dar schimbându-și sexualitatea. Criticii au regăsit portretele unor prieteni sau cunoștințe ale autoarei și în spatele altor personaje, precum Marmaduke, care i-ar fi fost inspirat de soțul Vitei. Nigel Nicolson, biograf, fiul Vitei Sackville-West, a spus despre carte că este „cea mai lungă și mai fermecătoare scrisoare de dragoste din literatură". Romanul a fost ecranizat în 1992, având-o în rolul principal pe Tilda Swinton.

1929

Publică eseul O cameră separată, ce are la bază o serie de conferințe pe teme feministe (referitoare la importanța educației femeilor, la situația acestora în societate etc.), ținute în 1928 la Cambridge. În acest eseu se regăsesc celebrele cuvinte referitoare la condițiile care trebuie îndeplinite pentru ca o femeie să poată scrie literatură: banii și o cameră separată.

1931

Apare romanul Valurile, socotit de critici una dintre cele mai valoroase cărți ale Virginiei Woolf, autoarea însăși considerând-o o „piesă-poem". Roman pe mai multe voci, Valurile e probabil și cea mai inovatoare operă ficțională a autoarei, cuprinzând mai multe monologuri înțesate de idei filosofice privitoare la natura sinelui, la percepție și exercițiul autoscopic, obsesii care traversează întreaga operă a Virginiei Woolf. Criticii au identificat, în spatele unora dintre personaje, profilurile unor prieteni celebri ai autoarei: în Neville, pe scriitorul Lytton Strachey, iar în Louis, pe T.S. Eliot.

1933

Este publicată biografia imaginară a cockerului Virginiei Woolf, Flush: O biografie, scriere semificțională în care este satirizată viața citadină, văzută prin ochii unui câine. În același an, soții Woolf fac o călătorie în Franța.

1937

Apare romanul Anii. În urmă cu șase ani, Virginia Woolf ținuse o conferință la National Society for Women’ Service. Pornind de la aceasta, avea în plan să scrie un volum de eseuri despre condiția femeii, dar ulterior se răzgândește și își afirmă intenția de a scrie un eseu-roman, în care acțiunea propriu-zisă să fie însoțită de comentarii referitoare la societate, economie, politică etc. Titlul acestuia ar fi trebuit să fie The Pargiters. Ulterior însă plănuiește să scrie un alt eseu, care ar fi trebuit să se numească On Being Despised (acesta se va transforma însă în Three Guineas). În cele din urmă, renunță la partea nonficțională și scrie romanul Anii, despre destinul unei familii londoneze de-a lungul a 50 de ani, eliminând partea de eseu propriu-zis și dând prioritate ficțiunii.

1938

E publicat Three Guineas, un lung eseu-scrisoare în care intră o bună parte din materialul rămas nefolosit după renunțarea la formula semificțională din The Pargiters și scrierea romanului Anii. Una dintre ideile cărții este că, dacă femeile ar juca un rol mai important în societate, nu ar mai izbucni atâtea războaie.

1939

Marea Britanie declară război Germaniei. Cei doi soți Woolf plănuiesc ca, în cazul în care nemții le-ar invada țara, să se sinucidă (Leonard Woolf era de origine evreiască). În același an, părăsesc Londra și se mută la țară, în Rodmell.

1940

Casa din Londra a Virginiei și a lui Leonard Woolf e distrusă de bombardamente, la fel și editura Hogarth Press. Aflată în continuare la Rodmell, simțind deja apropierea unui nou episod depresiv, din care intuiește că nu-și va mai reveni, Virginia Woolf își termină ultima carte, Între acte, pe care o începuse cu doi ani înainte și care va fi publicată postum.

1941

Pe 28 martie se sinucide aruncându-se în râul Ouse, aflat în apropierea casei de la Rodmell, după ce își umple buzunarele cu pietre; lasă în urma sa două scrisori de adio, una pentru sora sa, alta pentru Leonard Woolf. Trupul îi e găsit după douăzeci de zile și incinerat, iar cenușa îi este îngropată la rădăcina unui ulm din spatele casei. După moartea ei, Leonard Woolf își asumă rolul de a-i vedea publicate numeroasele opere, printre care jurnalele și corespondența. Astăzi Virginia Woolf e considerată unul dintre cei mai importanți scriitori ai secolului XX, printre promotorii modernismului literar, care a influențat în mod decisiv cursul literaturii, datorită formulelor narative originale și înclinației spre experimental, totodată eseurile sale devenind cărți de referință pentru critica feministă.

1972

Quentin Bell, nepotul Virginiei Woolf, scrie cea mai cunoscută biografie a autoarei.

2005

Time include Doamna Dalloway pe lista celor mai bune 100 de romane scrise în limba engleză începând cu 1923.

UN NOU TIP DE REALISM

Scris între 1932 și 1936, romanul Anii va fi și ultima carte publicată antum din creația Virginiei Woolf. Acesta fusese proiectat inițial ca o scriere semificțională, un eseu-roman în care trebuiau să fie valorificate idei de critică socială, care s-ar fi intitulat The Pargiters, după numele familiei personajului principal, colonelul Abel Pargiter. Ar fi trebuit să cuprindă părți teoretice, urmate de exemplificarea lor prin intermediul unor episoade ficționale care să ofere, la final, cum însăși autoarea afirma, o imagine de ansamblu a societății britanice postvictoriene, încă plină de neajunsuri și nedreptăți, multe privitoare la condiția femeii, la imposibilitatea acesteia de a beneficia de o educație formală și de a avea același statut ca bărbatul. În acest interval, autoarea plănuiește și scrierea unui alt eseu, care ar fi trebuit să se numească On Being Despised, pe aceste teme ce îi străbat, de altfel, întreaga creație. În cele din urmă, oferă prioritate ficțiunii, care trebuie să aibă un statut independent, autonom, însă nu abandonează nici proiectul nonficțional, multe dintre ideile care ar fi trebuit să se regăsească în eseul-roman fiind valorificate într-un alt lung eseu, intitulat Three Guineas și apărut un an mai târziu, în 1938. Romanul Anii impune, astfel, un nou tip de realism, treptat autoarea renunțând la orice tip de comentariu critic inserat în paginile sale și permițând narațiunii să vorbească de la sine; explicându-și mai târziu opțiunea, în paginile memorialisticii sale, Virginia Woolf vorbește despre oroarea ei de a influența, de a manipula cititorul, de repulsia pe care o simte față de didacticismul victorian pe care fusese silită să-l accepte încă din timpul copilăriei în casa părintească din Hyde Park Gate (acolo unde crescuse într-un univers patriarhal, cu figura maternă percepută ca o făptură angelică, dominată de autoritatea masculină). Așa cum au remarcat unii exegeți¹, autoarea avea, prin intermediul acestui roman, șansa de a critica sistemul familial victorian în mod direct, dar fără să priveze narațiunea de caracterul independent, fără să imprime textului un mesaj moralizator care ar fi prejudiciat formula romanescă. O serie de teme privitoare la istoria contemporană, la artă, literatură, toate trebuind să facă parte din tabloul social complet al epocii, trec astfel în planul al doilea, susținând de fapt episoadele narative, și nu invers, cum își propusese inițial autoarea.

Deși romanul cu cel mai mare succes de vânzări al Virginiei Woolf, în momentul apariției sale, Anii a rămas totuși, alături de Noapte și zi, printre cărțile cel mai puțin apreciate și analizate de critică. Realismul atipic cultivat aici, lipsa unui subiect propriu-zis, fragmentarea narativă amintesc întru câtva de proza experimentală din Valurile, dar miza este alta: dacă acolo în centru erau idei precum natura percepției, iar cele șase voci distincte se supuneau unor examene introspective ample, personajele creionându-se de fapt prin intermediul unei observații atente a lumii din jur, al unei înregistrări minuțioase a senzațiilor proprii, în Anii punctul de vedere este unul exterior, obiectiv, chiar dacă scriitoarea renunță la vocea auctorială care să impună cititorului un anumit punct de vedere. Romanul e structurat în două părți de mai mare întindere, subintitulate „1880 și „Prezentul, între ele fiind intercalate o serie de microsecțiuni ce surprind existența membrilor familiei Pargiter de-a lungul mai multor ani, fără a se păstra o coerență narativă, unele dintre personaje revenind în mod recurent pe parcursul desfășurării evenimentelor (precum Eleanor, fiica cea mare a colonelului), altele fiind prezente, de la un moment al narațiunii încolo, aproape exclusiv prin intermediul evocării lor (de pildă, Milly). Din acest motiv, romanul nu poate fi clasat drept o saga, istoria unei familii de-a lungul a 50 de ani, deși unele paralele cu romanele lui George Eliot (precum Ramola) sau cu The Forsyte Saga a lui Galsworthy au existat (pe Galsworthy însă autoarea îl criticase pentru realismul social practicat, într-unul dintre eseurile sale, Modern Fiction²). Surprinzându-și personajele în mediile diferite cărora le aparțin (și consemnând evenimentele mărunte ale existenței lor banale, de zi cu zi, descoperindu-le în raporturile cotidiene cu servitorii, prietenii, rudele etc., descriind interioare), în relația cu diferite instituții, autoarea reușește ceea ce își propusese, ca după Valurile să scrie ceva în contrast cu acest roman în care tehnica narativă predilectă fusese înregistrarea directă a experiențelor interioare, o carte care să ofere o imagine totală a societății, îmbinând elemente de istorie, artă, politică, feminism, literatură³.

Veritabile imagini picturale ale metropolei londoneze surprinse în succesiunea diferitelor anotimpuri, dar și ample descrieri ale vieții urbane, cuprinse treptat de vârtejul modernității, de ritmul său haotic (și care amintesc de pasaje similare din Doamna Dalloway), servesc drept intro-uri ale microsecțiunilor cărții, subliniind acordul subtil dintre trăirile interioare, percepție, senzații și lumea exterioară (idee mai veche a autoarei, exploatată pe larg în Valurile, dar și în Doamna Dalloway). Fără a avea caracterul poetic din alte romane ale Virginiei Woolf, aici narațiunea menține echilibrul dintre elementul social și existența lăuntrică, resorturile intelectuale și sufletești ale personajelor: astfel, romanul se deschide cu un tablou de familie ce îi are în centru pe colonelul Pargiter și pe copiii acestuia – Eleanor, fiica cea mare, Milly, Delia, Rose, Martin, Edward (student la Oxford) și Morris (care e deja avocat) și care suprinde un eveniment traumatizant din existența lor, moartea mamei. Evenimentul e perceput diferit de fiecare dintre copiii Pargiter, prilej pentru cititor de a înțelege raporturile dintre membrii familiei, dar și profilul psihologic al acestora (Delia, de pildă, percepe starea eternei bolnave ca opresivă și îi dorește în ascuns moartea). Colonelul, după o vizită la club (scena îl surprinde într-un mediu predilect, alături de „bărbați de același fel ca și dânsul, foști militari sau funcționari de stat care acum ieșiseră la pensie), pornește spre străduța tainică din dosul catedralei Westminster, unde, la numărul 30, locuiește amanta sa Mira; întreaga situație e percepută ca sordidă, sentimentul promiscuității fiindu-i accentuat de interiorul sărăcăcios, aflat în dezordine, de gustul îndoielnic al camerei ocupate de Mira. În contrast deplin cu acest spațiu, salonul din Abercorn Terrace, surprins în timpul ritualului gustării și ceaiului, e însăși imaginea locuitorilor casei: mobilat cu gust, cu piese vechi, de familie, elegant și confortabil, e spațiul ideal pentru reuniunile familiale de după-amiaza. Nu întâmplător, într-o altă secțiune a cărții, casele din Abercorn Terrace sunt definite prin sintagma „cât se poate de respectabile, iar în scena despărțirii lui Eleanor de devotata Crosby, servitoarea familiei, prilejuită de vânzarea casei părintești, fiica cea mare a colonelului, care luase încă de timpuriu locul autorității materne, deși resimte un sentiment de eliberare⁴, rememorează cu emoție cele mai importante momente din trecutul familiei. Totodată, Crosby, odată ajunsă la noua locuință pe care urmează s-o ocupe, rearanjează, cu mania servitorilor bătrâni, toate memento-urile care îi evocă existența privilegiată în slujba familiei colonelului, încercând să recreeze interiorul casei Pargiter: „Elefanți indieni, vaze argintate, calul-de-mare pe care-l găsise într-o zi în coșul de hârtii, chiar pe când trăgeau tunurile la înmormântarea bătrânei regine Victoria, toate le luase cu ea. Le aranja, în dungă, pe polița sobei și – după ce agăță și fotografiile familiei, unele în rochie de mireasă, altele cu perucă și togă, iar pe domnul Martin în uniformă la mijloc, pentru că el era favoritul ei – odaia arăta aidoma ca și acasă".

Odată cu trecerea timpului, noi personaje întregesc tabloul social: Kitty Malone, o verișoară de care e îndrăgostit Edward, dar care se va căsători cu lordul Lasswade, Digby, fratele colonelului, și soția acestuia Eugénie, împreună cu fiicele lor Maggie și Sara (căreia i se spune uneori Sally), ale căror vieți vor fi urmărite, în aceeași manieră discontinuă, fragmentară, până la secțiunea finală, intitulată „Prezentul. Pe fundal însă sunt consemnate cele mai importante momente din istoria Marii Britanii, cuprinse în acest interval: alegerile din 1880, moartea lui Parnell (modelul Deliei, care-l admiră încă din adolescență, cu un soi de exaltare aproape erotică; pe de altă parte, colonelul, la aflarea veștii, reacționează la polul opus: „Bine, își spune, deci a murit aventurierul acela fără scrupule, agitatorul acela care semănase atâta discordie, bărbatul acela...), bombardarea Londrei, ieșirea Marii Britanii din război etc. De asemenea, idei filosofice recurente în romanele Virginiei Woolf apar, fără frecvența obișnuită în alte opere, și aici – neputând să participe la un bal organizat de familia sa, imobilizată la pat, Sally se gândește: „Bine, de vreme ce era imposibil de citit și de dormit, avea să se lase să fie gândire. E mai ușor să întreprinzi faptele decât să le gândești. Picioare, trup, mâini, toată ființa ei trebuia să se aștearnă pasiv, spre a lua parte la acest universal proces de gândire care, spunea acel om, e lumea în trăire". Problema identității, a naturii experienței sunt teme prezente și în Anii, însă aici, mai mult decât în oricare dintre cărțile de ficțiune ale autoarei, aspectul social e în prim-plan, chiar dacă într-o abordare diferită de cea cu care ne-a obișnuit romanul realist (de altfel, așa cum avertizează unii exegeți ai Virginiei Woolf, a-i analiza operele exclusiv în siajul priorității pe care o acordă frumuseții, senzației, efemerului ar presupune o abordare reducționistă, insuficientă pentru a-i explica credoul artistic, atât al ei, cât și al altor reprezentanți ai modernismului literar⁵).

Considerat chiar de autoare diferit de celelalte texte ale sale, cel mai plin de „viață adevărată, de „carne și sânge, Anii, și cel mai „ne-modernist" dintre romanele sale, nu poate fi analizat totuși în afara oricăror referiri la alte cărți de ficțiune ale Virginiei Woolf⁶. Văzut de critici fie drept cel mai „bogat" roman al autoarei, fie drept unul cu totul nereprezentativ pentru modernismul său literar, Anii rămâne o carte esențială în înțelegerea de ansamblu a operei Virginiei Woolf.

Andreea RĂSUCEANU

1 Alex Zwerdling, Virginia Woolf and the Real World, University of California Press, 1986, p. 46

2 Galsworthy, Bennett și Wells sunt cei trei autori vizați de critica aspră a Virginiei Woolf în acest eseu, scriitori materialiști, preocupați nu de spirit, ci de corp, pe care, subliniază aceasta, literatura britanică ar trebui să-i dea uitării cât mai repede.

3 Joan Bennett, Virginia Woolf, Her Art as a Novelist, Cambridge University Press, 1964, pp. 143-144

4 Eleanor preia toate poverile familiei după moartea doamnei Pargiter, dedicându-se fraților și tatălui ei și rămânând singură întreaga viață (v. Mitchell Alexander Leaska, The Novels of Virginia Woolf: From Beginning to End, John Jay Press, 1977, pp. 219, 234).

5 A.O. Frank, The Philosophy of Virginia Woolf: A Philosophical Reading of the Mature Novels, Akademiai Kiado, 2001, p. 21

6 Într-o cronică din epocă, se vorbește despre roman ca fiind plin de „poezia vieții", nici roman-cronică, nici roman de familie, amintind, datorită motivului principal, al înregistrării evenimentelor din existența unei familii, de Spre far, prin formula narativă tradițională la care revine uneori, de Călătorie în larg, prin discontinuitate, de Camera lui Jacob (v. Peter Monro Jack, „Virginia Woolf’s Richest Novel", în The New York Times, 11 aprilie 1937).

ANII

1880

Era o primăvară șovăielnică. Vremea, în continuă schimbare, făcea să zboare peste pământuri nori albaștri și purpurii. La țară, fermierii priveau ogoarele cu îngrijorare; la Londra, oamenii deschideau umbrelele și apoi iar le închideau, privind spre cer. Dar în aprilie era de așteptat o asemenea vreme. Această observație o făceau foarte mulți vânzători de la magazinul Whiteley sau de la Magazinele Armatei și Marinei, înmânând pachete cochet ambalate doamnelor în rochii cu volănașe, care stăteau de partea cealaltă a tejghelei. Nesfârșite alaiuri de cumpărători în West End, de oameni de afaceri în East End se perindau pe trotuare, asemenea unor caravane în mers neîncetat, așa le apăreau celor care aveau vreun motiv să se oprească, fie ca să pună într-o cutie poștală o scrisoare, fie în fața vreunei ferestre de club în Piccadilly. Șuvoiul de landouri, trăsuri Victoria sau cupeuri curgeau necontenit; căci începea sezonul. În străzile mai liniștite, muzicanții dădeau glas sunetelor firave și mai totdeauna melancolice ale flașnetelor, cărora le răspundeau ca un ecou sau ca o parodie – în arborii din Hyde Park sau în cei din Saint James’s Park – ciripitul vrăbiilor și, la răstimpuri, subitele izbucniri ale mierloiului îndrăgostit. Porumbeii din scuaruri foșneau întruna prin vârfurile copacilor, făcând să pice câte o crenguță și gungurind iarăși și iarăși cântecul lor adormitor, mereu întrerupt. Porțile de la Marble Arch și Apsley House erau blocate după-amiaza de doamne în toalete bogat colorate, cu turnură la spate, și de domni în redingote, purtând bastoane și garoafe la butonieră. Iată, venea prințesa; la trecerea ei, bărbații își scoteau pălăriile. În subsolurile din lungile alei ale cartierelor rezidențiale, fete în casă, cu bonete și șorț, pregăteau ceaiul. Suind din ascunsul subsol, ceainicul de argint era așezat pe masă; iar fecioare și fete bătrâne, care pansaseră rănile lui Bermondsley și ale lui Hoxton, măsurau cu grijă una, două, trei, patru lingurițe de zahăr. Când apunea soarele, un milion de luminițe de gaz aerian, semănând cu ochii penelor de păun, sclipeau în coliviile lor de sticlă, totuși fâșii largi de întuneric rămâneau așternute pe trotuare. Lumina amestecată a lămpilor și a soarelui la asfințit se răsfrângea deopotrivă în placidele ape ale lacurilor Round Pond și Serpentine⁷. Cei ce ieșeau să ia masa în oraș, trecând în trăsuri frumoase peste pod, priveau o clipă vederea fermecătoare. În cele din urmă se înălța luna, și banul ei poleit, umbrit ici și colo de smocuri de nori, răspândea o lumină senină, severă sau poate total indiferentă.

Rotindu-se încet, ca razele scrutătoare ale unui far, zilele, săptămânile, anii se perindau rând pe rând, traversând cerul.

Colonelul Abel Pargiter stătea de vorbă, după dejun, la clubul său. Întrucât amicii lui, așezați în fotoliile de piele, erau bărbați de același fel ca și dânsul, foști militari sau funcționari de stat care acum ieșiseră la pensie, ei înviau cu glume și povestiri trecutul lor în India, Africa, Egipt, apoi, printr-o firească tranziție, se îndreptau către prezent. Veni vorba de o numire într-o funcție oarecare, de o posibilă numire. Brusc, cel mai tânăr și mai îngrijit îmbrăcat dintre cei trei se aplecă înainte. Ieri dejunase cu... Aici glasul său coborî. Ceilalți se aplecară spre el; cu o scurtă fluturare a mâinii, colonelul Pargiter făcu semn chelnerului care strângea ceștile de cafea să se îndepărteze. Cele trei capete, mai mult sau mai puțin chele și sure, rămaseră câteva minute apropiate. Apoi colonelul Abel se rezemă brusc înapoi în fotoliu. Licărul de curiozitate ce se ivise în ochii tuturor când începuse maiorul Elkins să povestească pierise de pe fața lui. Ședea privind țintă înaintea sa, cu ochii lui puțin oblici, albaștri strălucitori, de parcă s-ar fi lipit de ei lumina vie a ținuturilor din răsărit, și pungiți pe la colțuri, de parcă praful de-acolo ar fi rămas în ei. Dintr-odată îi venise un gând care-l făcuse să-i pară lipsit de interes tot ce spuneau ceilalți, ba chiar să-i fie dezagreabil. Se ridică și privi pe fereastră spre Piccadilly. Ținând în suspensie trabucul, privea-n jos către acoperișurile omnibuzelor, cupeurilor, trăsurilor Victoria, camioanelor și landourilor. El terminase cu toate astea; s-a zis pentru el; nu mai avea ce căuta pe drumurile lor. Chipul frumos și rumen i se întunecă, cum sta așa privind. Deodată, ceva îi trecu prin minte. Avea de pus o întrebare; se întoarse, dar prietenii lui plecaseră. Micul grup se destrămase. Elkins grăbea spre ușă; Brand se dusese să vorbească cu altcineva. Colonelul Pargiter își înghiți vorba de pe limbă și se întoarse spre fereastra care domina vederea spre Piccadilly. Fiece ins din strada aglomerată părea să aibă o țintă. Toți se grăbeau spre vreo întâlnire. Chiar și doamnele care treceau în tropotul cailor prin Piccadilly, în trăsurile lor Victoria și în cupeurile lor, grăbeau spre o treabă oarecare. Lumea se întorcea la Londra; se instala pentru sezon. Dar pentru el nu va fi un sezon; el nu mai avea nimic de făcut. Nevastă-sa trăgea să moară, dar nu murea. Azi îi era mai bine; mâine avea să-i fie mai rău; venea câte o nouă infirmieră, și tot așa mereu. Luă la întâmplare o revistă și-i răsfoi paginile. Se uită la o ilustrație: fațada de vest a Domului din Köln. Împinse revista înapoi, printre celelalte. Într-o zi, curând – ăsta era eufemismul lui pentru timpul când nevastă-sa va fi murit – avea să renunțe la Londra și să trăiască la țară. Dar vezi că mai era și casa; și mai erau copiii; și mai avea și... se schimbă la față; arăta mai puțin nemulțumit; dar și nițel disimulat și stânjenit.

Avea unde să se ducă, la urma urmei. În timp ce tăifăsuia cu ceilalți, își ținuse gândul ăsta ascuns în conștiință. Când se întoarse și constată că ceilalți plecaseră, acesta fu balsamul ce și-l puse pe rană. Se va duce la Mira; ea, cel puțin, va fi bucuroasă să-l vadă. Încât, când părăsi clubul, nu se îndreptă spre cartierul de est, încotro mergeau cei cu treburi; nici spre vest, unde-i era casa, în Abercorn Terrace, ci o porni pe cărările lăturalnice din Green Park spre Westminster. Iarba era foarte verde; începeau să dea frunzele; colțișori verzi, ca niște gheare de păsări, țâșneau din ramuri; era o strălucire, o prospețime peste tot; aerul mirosea curat și înviorător. Dar colonelul Pargiter nu vedea nici iarba, nici copacii. Călca, prin parc, în haina lui încheiată strâns pe corp, privind țintă înaintea sa. Când ajunse la Westminster, se opri. Nu-i plăcea defel această parte a drumului. De fiecare dată când se apropia de străduța cuibărită sub masa imensă a catedralei, de șirul de căsuțe întunecoase, cu perdele galbene și cu anunțuri în fereastră, strada unde vânzătorul de pâinișoare pentru ceai părea să-și sune mereu clopotul, unde copiii țipau și săreau șotronul desenat cu cretă albă pe trotuar, colonelul se oprea, se uita în dreapta, se uita în stânga; apoi o lua foarte iute spre numărul 30, și acolo suna. Cât aștepta, se uita țintă la poartă, cu capul cam plecat. Nu dorea să fie văzut stând în fața acelei porți. Nu-i plăcea să aștepte să i se deschidă. Nu-i plăcea când îi deschidea doamna Sims. Mereu mocnea un miros în casă; mereu atârnau niște boarfe murdare pe o frânghie, în grădinița din fund. Urcă scările, posomorât și greoi, și intră în odaia de zi.

Nu era nimeni acolo; venise prea devreme. Privi cu dezgust prin cameră. Prea multe obiecte mărunte, risipite peste tot. Se simțea nelalocul lui și mult prea masiv, cum sta în picioare, drept, în fața unui paravan pe care era pictat un cufundar aterizând pe niște fire de trestie. Se auzeau la etajul de sus pași grăbiți umblând târâș de colo-colo... „Să fie oare cineva la ea?" se întreba, încordându-și auzul. Afară țipau copiii. Era sordid; era meschin; și el se purta ca un hoț. Într-o zi, curând, își spuse... dar ușa se deschise și metresa lui, Mira, intră în odaie.

— O, Boghy, dragă! exclamă ea.

Părul îi era foarte ciufulit; arăta cam trecută; dar era cu mult mai tânără ca el și se bucura sincer să-l vadă. Cățelușul tot sărea cu labele pe dânsa.

— Lulu, Lulu! strigă ea, prinzând cățelul cu o mână, în timp ce pe cealaltă o ducea spre păr. Hai să te vadă nenea Boghy.

Colonelul se așeză în fotoliul de răchită care scoase un scârțâit. Ea îi așeză cățelul pe genunchi. Îi ieșise o pată roșie – nu cumva eczemă? – îndărătul urechii. Colonelul își puse ochelarii și se aplecă să examineze urechea animalului. Mira îl sărută pe gât, la marginea gulerului. Colonelului îi căzură ochelarii. Ea îi înhăță și-i puse câinelui. Bătrânul nu era azi în apele lui, își dădu ea seama. În lumea aceea misterioasă de cluburi și viață de familie, de care nu-i vorbea niciodată, ceva nu era în regulă.

Venise înainte ca ea să-și fi aranjat părul, ceea ce era foarte neplăcut. Dar datoria ei era să-l distreze, așa că zburătăcea în juru-i – silueta ei, grăsuță cum era, încă îi mai permitea să se strecoare printre masă și fotoliu. Dădu la o parte paravanul și, mai înainte ca el s-o fi putut opri, ațâță focul leneș în soba de odaie cu chirie. Apoi se rezemă de brațul fotoliului lui.

— Vai, Mira! făcu, aruncându-și o privire în oglindă și mutându-și acele prin păr. Ce fată dezordonată ești! Îngrozitor!

Desprinse o șuviță lungă, inelată, și și-o lăsă să-i cadă pe umeri. Mai avea încă un păr frumos, auriu, cu toate că se apropia de 40, și de s-ar fi știut adevărul... avea o fiică de 8 ani, dată în gazdă la niște prieteni la Badford. Părul începu să i se desprindă, de la sine, sub propria-i greutate, și Boghy, privindu-l cum îi cădea pe umeri, se aplecă și i-l sărută. O flașnetă începu să cânte în capătul străzii și copiii alergau grămadă într-acolo, lăsând în urmă o liniște subită. Colonelul prinse a-i mângâia grumazul. Cu mâna care pierduse două degete începu să bâjbâie ceva mai jos, unde ceafa se îmbina cu umerii. Mira se lăsă ușurel pe podea și-și rezemă spatele de genunchiul lui. Se auzi un scârțâit pe scări; cineva bătu la ușă, ca și cum ar fi vrut să-i avertizeze de prezența sa. Mira își prinse îndată părul în ace, se ridică și ieși închizând ușa.

Colonelul începu, în felul lui metodic, să cerceteze din nou urechile câinelui. Era eczemă? Ori nu era eczemă? Se uită la pata cea roșie, apoi puse câinele pe picioare în în coșul lui și așteptă. Nu-i plăcea șușotitul prelungit de afară de pe palier. În cele din urmă, Mira se înapoie; arăta îngrijorată; și când arăta îngrijorată, arăta bătrână. Începu să scotocească pe sub perne și cuverturi. Spunea că-și caută poșeta; unde și-o pusese oare? În învălmășeala asta – gândea colonelul – ar putea fi oriunde. Când, în cele din urmă, o scoase de sub pernele din colțul sofalei, se dovedi o poșetă subțiratică, suptă de sărăcie. Mira o întoarse cu susul în jos. Cădeau batiste, fițuici mototolite, bănuți de argint și de aramă pe când o scutura. Dar musai să fie și o liră întreagă, spunea ea.

— Ieri am avut-o, sunt sigură.

— Cât? întrebă colonelul.

— O liră ar fi cu totul, ba nu... cu totul e o liră, opt șilingi și șase pence, spuse ea, mai îngânând ceva despre spălătorie.

Colonelul scoase două lire din micul său portmoneu pentru monede de aur și i le dădu. Ea le luă și urmă alt șușotit pe palier.

„Spălătorie?" gândea colonelul, privind împrejuru-i în odaie. Era o biată magherniță îmbâcsită; dar el fiind cu atâta mai bătrân ca dânsa, nu se cuvenea să-i pună întrebări despre spălătorie. Iat-o că revenea. Zburătăci puțin prin odaie și apoi se așeză iar pe jos, rezemându-și capul de genunchiul lui. Focul îndărătnic, care pâlpâise firav, acum se stinsese.

— Dă-i pace, făcu el impacientat, când Mira apucă vătraiul. Lasă-l să se stingă.

Ea puse vătraiul jos. Câinele sforăia; flașneta cânta. Mâna lui își reluă explorarea în sus și-n jos pe grumazul ei, prefirându-se prin părul lung și des. În acea odaie mică, umbrită de clădirile învecinate, înserarea se aciuia devreme; și perdelele erau pe jumătate trase. O săltă lângă el; o sărută pe gât; și apoi mâna lipsită de două degete prinse a bâjbâi ceva mai jos, unde gâtul se îmbina cu umerii.

Un ropot subit de ploaie izbi trotuarul, și copiii care țopăiseră prin cuștile de cretă ale șotronului o tuliră spre casă. Bătrânelul care cântase în stradă, balansându-se de-a lungul marginii trotuarului, cu o șapcă de pescar înfiptă țanțoș spre ceafă, psalmodiind cu vigoare: „Faceți-vă pomană; adunați-vă răsplată în ceruri! Adunați-vă răsplată, își ridică gulerul și se refugie printre stâlpii de sub streașina unei cârciumi, unde-și termină îndemnul stăruitor. „Faceți-vă pomană; adunați-vă răsplată în ceruri! Fieșcare! Apoi soarele se ivi iar și uscă pavajul.

— Nu fierbe, zise Milly Pargiter, uitându-se la ceainicul cel mare. Ședea la masa rotundă în salonul din față al casei din Abercorn Terrace. Mai avea până să fiarbă, repetă.

Era un ceainic mare de alamă, de modă veche, cizelat cu un desen de roze, aproape șters. O firavă flăcăruie pâlpâia, înălțându-se și pierind sub cupa de alamă. Sora ei, Delia, rezemată de speteaza unui jilț, lângă dânsa, urmărea și ea flăcăruia.

— Trebuie neapărat să fiarbă? întrebă apoi alene, și parcă ar fi așteptat un răspuns, dar Milly nici nu se sinchisi.

Ședeau în tăcere, urmărind flăcăruia din moțul fitilului gălbui. Pe masă se aflau multe farfurii și cești; se părea că-s așteptați să vină și alții; dar pentru moment erau numai ele singure. Încăperea era plină de mobilă. În fața lor sta un dulap-vitrină olandez, cu etajerele pline de porțelanuri albastre; asfințitul soarelui de aprilie arunca ici și colo câte o pată pe sticla lui. De deasupra căminului le zâmbea portretul unei tinere femei cu părul roșu, îmbrăcată în muselină albă și ținând în poală un coș cu flori.

Milly își scoase din păr un ac și începu să scarmene fitilul, răsfirându-i marginile, ca să sporească flacăra.

— Tot degeaba, zise Delia înciudată, urmărind-o.

Se tot mișca în scaun, fără astâmpăr. Toate mergeau nesuferit de încet.

Apoi intră Srosby și întrebă dacă să ia ceainicul, să-l pună la fiert în bucătărie. Și Milly zise că nu. „Ce tândăleală cu toate fleacurile, de s-ar termina odată!" își spunea Delia, bătând cu un cuțit în masă și privind flăcăruia nevoiașă pe care soră-sa o tot zgândărea cu acul de păr. Un țiuit de țânțar prinse a se tângui sub ceainic; dar chiar atunci se deschise brusc ușa și intră o fetiță îmbrăcată într-o rochiță-șorțuleț, trandafirie, scrobită țeapăn.

— Dădaca ar fi putut să-ți pună un șorțuleț curat, spuse sever Milly, cu felul de a vorbi al unei persoane adulte.

O pată verde strălucea pe șorțulețul fetiței, de parcă s-ar fi cățărat de curând într-un copac.

— Nu veniseră de la spălat, spuse Rose, fetița, îmbufnată.

Privi spre masă, dar nici vorbă de ceai, deocamdată.

Milly își vârî iar acul de păr în fitil. Delia, lăsându-se înapoi în jilț, privea peste umărul soră-sii afară, pe fereastră. De unde ședea, putea să vadă treptele scării din față.

— Uite că vine și Martin, spuse mohorâtă.

Se auzi ușa trântită; niște cărți fură azvârlite pe masa din hol și intră Martin, un băiat de 12 ani. Avea același păr roșu ca și femeia din portret, dar era ciufulit.

— Du-te de te spală și te piaptănă, spuse Delia sever. Ai tot timpul, adăugă. Ceaiul nu fierbe încă.

Se uitară cu toții la ceainic, care își îngâna firicelul de cântec melancolic, pe când flăcăruia pâlpâia sub cupa vibrândă de alamă.

— Să-l ia naiba de ceainic! făcu Martin, întorcându-se repezit să plece.

— Ce-ar zice mama să te-audă vorbind așa? îl dojeni Milly, jucând rolul adultului.

Dar mama lor era de atâta vreme bolnavă, încât amândouă surorile se deprinseseră să imite atitudinea ei față de copii. Iar se deschise ușa.

— Tava, domnișoară... spuse Crosby, ținând ușa deschisă cu piciorul. Purta în mâini o tavă pentru bolnavă.

— Tava, repetă Milly. Ei,