Învierea

De Tolstoi Lev

„Învierea este prin excelență romanul în care autorul își ficționalizează cel mai viu experiențele autobiografice. Cu alte cuvinte, este un roman-corolar, dens și personal, în sensul concentrării maxime a concepțiilor autorului. O constantă în proza lui Tolstoi este să-și exprime, via personaje, aspirațiile și suferințele morale ale autocunoașterii și autodesăvârșirii. Dmitri Ivanovici Nehliudov, personajul principal, reprezintă, indiscutabil, un alter ego al autorului.

[…] Neîndoielnic rămâne faptul că Învierea este un roman ferm, puternic, remarcabil, atât prin tipologiile create, cât și prin valoarea sa programatică.“

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 14 iun. 2016
• ISBN: 9786066868914

Previzualizare carte

PARTEA ÎNTÂI

Matei. Cap. XVIII. Versetul 21. Atunci Petru, apropiindu-se de El, i-a zis: „Doamne, de câte ori va greși față de mine fratele meu și-i voi ierta lui? Oare până de șapte ori?. Versetul 22. Zis-a lui Iisus: „Nu zic ție până de șapte ori, ci până de șaptezeci de ori câte șapte.

Matei. Cap. VII. Versetul 3. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, și bârna din ochiul tău nu o iei în seamă?

Ioan. Cap. VIII. Versetul 7 … Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei.

Luca. Cap.VI. Versetul 40. Nu este ucenic mai presus decât învățătorul său; dar orice ucenic desăvârșit va fi ca învățătorul său.

I

Oricât s-ar fi străduit oamenii aceștia, îngrămădiți câteva sute de mii pe un loc nu prea larg, să desfigureze pământul pe care mișunau, oricât l-ar fi bătut cu pietre ca să nu mai crească nimic pe el, oricât l-ar fi plivit de orice firicel de iarbă ivit cu greu și ar fi afumat totul cu petrol și cărbuni, oricât ar fi tuns arborii și ar fi alungat vietățile umblătoare și zburătoare – primăvara era primăvară chiar și la oraș. Soarele încălzea, iarba creștea îndărătnică pe oriunde putea răzbate, nu numai ca gazon, ci și printre lespezile de piatră ale bulevardelor; mestecenii, plopii și mălinii își desfăceau frunzele cleioase și aromate, teii își umflau mugurii plesniți; ciorile, vrăbiile și porumbeii își refăceau cu bucurie cuiburile, iar muștele își întețeau bâzâitul pe lângă pereții încălziți de soare. Se bucurau și plantele, și păsările, și gâzele, și copiii.

Oamenii însă – oameni maturi, în toată firea – nu conteneau să se înșele și să se chinuiască pe ei înșiși și unul pe altul. Oamenii socoteau că sfântă și importantă nu această splendoare a lumii lui Dumnezeu, dată spre bucurie pentru toată suflarea, menită să îndemne la pace, dragoste și bună învoire, ci sfinte și importante erau rânduielile statornicite de ei pentru a domni unul asupra altuia.

Astfel, cei din cancelaria închisorii guberniale socoteau că e sfântă și importantă nu primăvara ce pogorâse cu bucuriile și duioșia ei asupra oamenilor și a viețuitoarelor, ci sfântă și importantă era hârtia primită în ajun, cu număr și pecete, prin care se cerea ca astăzi, 28 aprilie, la ora nouă dimineața, să fie trimiși trei deținuți aflați aici, un bărbat și două femei. Una dintre ele, o răufăcătoare primejdioasă, trebuia expediată separat. Și iată, pe baza acestui ordin, în ziua de 28 aprilie, la ora opt dimineața, gardianul apăru pe coridorul întunecos și rău mirositor al secției de femei. În urma lui venea o femeie cu fața chinuită, îmbrăcată într-o bluză cu galoane pe mâneci, strânsă într-o centură cu margine albastră. Era gardiana.

— Aveți nevoie de Maslova? – întrebă ea, apropiindu-se, împreună cu gardianul de serviciu, de ușa unei celule.

Gardianul, zornăind mănunchiul de chei, descuie lacătul, deschise ușa camerei din care năvăli un aer și mai respingător și răcni:

— Maslova, la judecătorie!, și închise ușa din nou, așteptând.

Chiar și în ograda închisorii vântul aducea prospețimea dătătoare de viață a câmpurilor, în timp ce pe coridoare plutea o putoare de nerespirat, un aer îmbâcsit de fecale, mucegai și păcură, care putea să-l aducă la deznădejde pe orice nou venit. Gardiana încercase această senzație pe propria piele imediat ce venise de afară, deși era obișnuită cu aerul greu. Intrând în coridor, simți dintr-o dată o sfârșeală și i se făcu somn.

În celulă se auzi forfotă: voci de femei și pași desculți.

— Mișcă mai repede, Maslova, auzi! – răcni gardianul șef din ușa celulei.

Peste câteva minute în ușă apăru o femeie mică de statură, pieptoasă, cu o bluză și fustă albă, peste care avea un halat de culoare cenușie; păși vioaie și se opri lângă gardian. În picioare avea ciorapi din bumbac și papuci de închisoare, iar pe cap avea o broboadă albă, de sub care ieșeau cârlionți negri, scoși special ca să se vadă. Fața femeii era de o paloare neobișnuită, ca la oamenii închiși multă vreme, amintind de firavii lăstari de cartofi din pivnițele întunecoase. Albe îi erau și mâinile mici, dar cam late, alb și gâtul grăsuliu, ce se zărea de sub gulerul larg al halatului. Te surprindeau, în contrast cu paloarea feței, ochii de un negru intens, strălucitori, ce erau oarecum umflați, dar foarte vii, iar unul dintre ei puțin sașiu. Femeia se ținea drept, cu pieptul său mare avântat semeț înainte. Ieșind pe coridor, își ridică mândră capul, îl privi pe gardian fix în ochi și se opri gata să îndeplinească tot ce i se va cere. Gardianul se pregătea să închidă ușa, când în deschizătură se ivi fața palidă, severă și încrețită a unei femei cu părul alb. Bătrâna începu a-i spune ceva Maslovei. Gardianul însă închise ușa și capul dispăru. În celulă chicoti o femeie. Maslova zâmbi și ea și se apropie de ferestruica mică, zăbrelită, tăiată în ușă. Din partea cealaltă bătrâna își lipi fața de ferestruică și o sfătui cu glas răgușit:

— Vezi să nu-ți scape vreo vorbă de prisos, ține-o una și bună și gata!

— Fie ce-o fi, că mai rău nu mi-o fi. Aleagă-se una! – zise Maslova, scuturându-și capul.

— Una, una, că nu două, – i-o întoarse gardianul șef, gustându-și cu superioară satisfacție finețea glumei. – Marș după mine!

Ochiul bătrânei ce se arătase prin ferestruică dispăru, iar Maslova ieși în mijlocul coridorului și porni cu pași mărunți și repezi în urma gardianului șef. Coborâră treptele de piatră, trecând apoi pe lângă celulele bărbaților, mai infecte și mai gălăgioase decât ale femeilor, petrecuți de ochi curioși prin ferestruicile ușilor, și intrară în cancelarie, unde așteptau doi soldați înarmați pentru escortă. Un conțopist îi dădu unuia dintre soldați o hârtie îmbibată cu fum de tutun și, arătându-i-o pe deținută, zise:

— Ia-o în primire.

Soldatul, un mujic zdravăn din Nijni Novgorod, cu fața roșie și ciupită de vărsat, vârî hârtia în manșeta de la manta, zâmbi și, făcând un semn spre tovarășul său, un ciuvaș cu pomeții lați, arătă spre deținută. Soldații și deținuta ieșiră în curte și porniră spre ieșirea centrală.

Dincolo de poarta principală soldații și deținuta se pomeniră în stradă și o luară încet spre oraș prin mijlocul ulițelor pietruite.

Birjarii, băcanii, bucătăresele, muncitorii, slujbașii se opreau și o urmăreau pe Maslova cu priviri curioase; unii clătinau din cap și se gândeau: „Iată la ce duce o purtare urâtă, nu ca a noastră". Copiii priveau cu groază la această nelegiuită, liniștindu-se doar la gândul că soldații au arme și o păzesc bine, așa că ea nu le mai poate face nici un rău. Un țăran, care tocmai ieșise dintr-un birt, unde băuse ceai mulțumit că reușise să vândă cu un preț bun niște cărbuni, își făcu semnul crucii, se apropie de ea și-i întinse o copeică. Deținuta roși cu privirea în pământ și bălmăji ceva.

Simțind săgetarea atâtor priviri îndreptate asupra ei, Maslova le întâmpina pe furiș, fără a întoarce capul, și atenția aceasta a trecătorilor începu să o amuze. Mai mult o bucura însă, după timpul petrecut în celulă, aerul curat de primăvară, dar îi era greu să pășească pe pietre, căci picioarele uitaseră parcă deprinderea de a merge, incomodate mai ales de papucii grosolani, așa că se strădui să meargă cât mai încet, uitându-se pe unde calcă. În dreptul unei dughene, în care se vindea făină, niște porumbei forfoteau prin mijlocul străzii, nestingheriți de nimeni și era cât pe ce să-l atingă pe unul cu piciorul, dar acesta zvâcni și zbură în sus chiar pe lângă urechea deținutei, încât ea simți adierea provocată de aripi. Deținuta zâmbi, dar în același moment oftă din greu, amintindu-și starea în care se afla.

II

Istoria deținutei Maslova era dintre cele mai obișnuite. Era fiica unei argate fără bărbat, pripășită pe lângă maică-sa, care era îngrijitoare de vite pe moșia stăpânită de două surori moșierițe. Femeia asta nemăritată năștea în fiecare an și, după cum se făcea de obicei prin sate, pruncul era botezat, apoi lăsat să moară de foame, nașterea lui nefiind dorită, pentru că însemna o povară în plus.

Astfel i-au murit cinci copii. Toți fuseseră botezați, apoi alăptați de mântuială, până se duceau pe lumea cealaltă. Al șaselea, zămislit cu un țigan nomad, era fetiță și ar fi avut aceeași soartă, dar s-a întâmplat că una dintre cele două cucoane a intrat în grajd să le certe pe îngrijitoare că smântâna nu era bună. Într-un colț al grajdului zăcea lăuza și, alături de ea, odrasla nou-născută, o fetiță plină de vigoare și sănătate. Bătrâna domnișoară le făcu pe toate cu ou și cu oțet: și pentru mirosul greu al smântânii, și pentru că au lăsat femeia să nască în grajd, dar deodată se înduioșă la vederea pruncului și hotărî să-i fie nașă. Deci o boteză și, fiindu-i milă de fină, porunci să i se dea mamei lapte și ceva bani, astfel că fetița rămase în viață. Bătrânele domnișoare așa-i ziceau – „izbăvita".

Avea trei ani când maică-sa, îmbolnăvindu-se, a murit. Bătrânei îngrijitoare de vaci nu-i prea păsa de nepoată și atunci cucoanele au luat-o la ele. Fetița cu ochii ca mura era neobișnuit de vioaie și drăgălașă și era o mângâiere pentru bătrânele domnișoare.

Cea mai tânără dintre ele, Sofia Ivanovna, era și mai bună la suflet – ea o botezase pe fetiță, iar acum o îmbrăca frumos, o învăța să citească, având de gând să-i dea o educație aleasă. Cea mai în vârstă însă, Maria Ivanovna, fiind mai aspră, socotea că e mai bine să facă din ea o lucrătoare bună, o cameristă, așa că era mai exigentă cu ea, o pedepsea, ba uneori o și bătea. Așa a crescut fetița, între două firi diferite.

Îi ziceau Katiușa, nici prea grosolan – Katika, dar nici prea dezmierdător – Katenika. Cosea, făcea curățenie în odăi, lustruia icoanele, prăjea, măcina și servea cafea, spăla diverse lucruri, iar uneori stătea cu stăpânele ei și le citea vreo carte.

Fusese pețită, dar n-a vrut să meargă după nimeni, căci presimțea că i-ar fi greu să se mărite cu oamenii muncitori care o ceruseră, ea, care dusese o viață dulce, boierească.

Așa o dusese până la șaisprezece ani. Iar când a împlinit șaisprezece ani, a venit în ospeție un nepot de-al stăpânelor, un prinț bogat, student, și Katiușa s-a îndrăgostit de el, păstrând în suflet sentimentul de iubire. După doi ani, în drum spre front, nepotul a mai trecut pe la mătușile lui, având răgaz patru zile, și în ajunul plecării a sedus-o, lăsându-i la despărțire o hârtie de o sută de ruble. După cinci luni de la plecarea lui, fata a înțeles că este însărcinată.

De atunci toate o nemulțumeau, era numai cu gândul la cum să scape de rușinea ce o aștepta; a început să-și neglijeze îndatoririle din casă, iar într-o zi – fără să-și dea seama cum și de ce – a avut o izbucnire puternică și și-a vărsat supărarea asupra stăpânelor, aruncându-le în față grosolănii. Se căi după aceea, dar a trebuit să-și ceară concedierea.

Supărate, domnișoarele au lăsat-o să plece. A devenit servitoare la un polițai, dar a trebuit să plece după trei luni, pentru că stăpânul, om de cincizeci de ani, începuse să se lege de ea, devenind din ce în ce mai insistent, încât odată ripostă, numindu-l prost și drac bătrân și îl izbi în piept până îl doborî la pământ. O alungară pentru grosolănie. Să se angajeze în altă parte nu mai avea nici un rost, căci se apropia sorocul să nască, așa că se pripăși într-un sat, la o văduvă bătrână, care făcea negoț cu vin și care era și moașă. Născu ușor, dar moașa o infectă de febră puerperală, de aceea copilul, un băiețel, îl luă o babă și-l duse la orfelinat, dar după spusele ei, abia ajuns acolo, muri.

Când se adăposti la moașa aceea să nască, Katiușa avea o sută douăzeci și șapte de ruble, douăzeci și șapte câștigate de ea și suta de la seducătorul său. La plecare îi mai rămăseseră șase ruble. Nu știa să economisească, cheltuia și pentru sine, dădea și altora. Moașa îi luă pentru întreținere patruzeci de ruble pentru două luni, douăzeci o costase transportarea copilului la oraș, patruzeci de ruble îi dăduse babei cu împrumut, să-și ia vacă, douăzeci dăduse pe o rochie și niște mărunțișuri, așa că, după ce se însănătoși, Katiușa nu mai avea nimic și iar trebuia să-și caute de lucru. Găsi slujbă la un pădurar. Era însurat, dar, la fel ca și polițaiul, începu să-i dea târcoale Katiușei chiar din prima zi. Nu-l putea suferi, așa că încerca să-l evite, dar el era mai viclean și mai priceput. La urma urmei, îi era stăpân și putea să facă ce voia. Pândi momentul și o avu. Soția intră la bănuieli și, reușind să-l prindă în cameră cu Katiușa, începu s-o lovească. Katiușa nu se lăsase și, în urma încăierării, fusese gonită fără să primească o lețcaie pentru cât lucrase. Katiușa a plecat la oraș și s-a oprit la o mătușă. Bărbatul ei fusese legător de cărți, cândva trăiau bine, dar acum își pierduse clienții și se ținea numai de băutură, cheltuind tot ce-i cădea în mână.

Mătușa ținea o mică spălătorie și astfel își întreținea copiii și bărbatul decăzut. Ea îi propuse Katiușei să devină spălătoreasă. Văzând însă munca grea a spălătoreselor, Maslova nu s-a putut hotărî și, cu ajutorul agențiilor, a găsit un loc de servitoare la o doamnă, care avea doi băieți la gimnaziu. După o săptămână, fiul cel mai în vârstă, un tânăr în clasa a șasea, având deja mustăți, a lăsat cartea și s-a dat pe lângă Maslova. Mamă-sa o găsi vinovată de toate pe Maslova și o concedie imediat. Alt loc Maslova nu și-a putut găsi, în schimb întâlni, la una dintre agențiile pentru angajarea servitoarelor, o damă elegantă, cu mâinile pline de inele și brățări. Auzind în ce situație se află Maslova și că era în căutare de slujbă îi dăduse adresa și o invită la dânsa. Maslova s-a dus. Dama o primi cu multă căldură, o servi cu prăjituri și vin dulce, apoi trimise camerista undeva cu un bilețel. Seara, în odaie intră un bărbat înalt, cu plete lungi și cărunte, cu barbă la fel de căruntă; se așeză îndată lângă Maslova zâmbind și începu să glumească, cercetând-o cu ochi scânteietori. Gazda îl pofti în altă cameră și Maslova o auzi vorbind: „E o trufanda, e proaspătă, de la țară". Apoi o chemă și pe dânsa, spunându-i că domnul e un scriitor cu bani mulți și dacă ea o să-i placă înseamnă că a lovit-o norocul. Ea îi plăcuse și scriitorul îi dădu douăzeci și cinci de ruble, promițându-i să se vadă des cu ea. Banii se topiră curând; i-a plătit mătușii pentru întreținere, și-a cumpărat o rochie nouă, o pălărie și ceva panglici. Peste câteva zile scriitorul a trimis iar după ea. Și s-a dus. Îi mai dădu douăzeci și cinci de ruble și-i propuse să se mute într-o altă locuință.

Trăind în apartamentul închiriat de scriitor, Maslova se îndrăgosti de un băiat de prăvălie, vesel, care trăia în aceeași curte. Se despărți de scriitor și se mută într-o locuință mică. Tânărul însă își încălcă promisiunea de a se căsători cu ea, o părăsi pe neașteptate și, fără să-i spună vreo vorbă, plecă la Nijni. Maslova era din nou singură. În locuință nu a mai putut rămâne, căci polițaiul îi pusese în vedere să-și ia bilet galben și să treacă examenul medical. Katiușa s-a dus din nou la mătușa sa. Aceasta, văzând-o cu rochie nouă și pălărie, o primi cu respect, crezând că s-a îmbogățit și nu i-a mai propus să lucreze în spălătorie. De altfel, Maslova nici nu-și mai punea problema să lucreze sau nu ca spălătoreasă. Se uita cu milă la munca de ocnașe a spălătoreselor, femei deșirate și palide, unele bolnave, care storceau și călcau rufe în aburul de săpun încins la treizeci de grade, cu ferestrele deschise și iarna și vara, și se îngrozea la gândul că și ea ar fi putut ajunge aici.

Tocmai în acest moment de cumpănă, când Maslova nu-și putea găsi nici un protector, a fost găsită de o matroană abilă, care se ocupa cu recrutarea fetelor pentru casele de toleranță.

Maslova fuma de mult, iar în timpul legăturii sale cu băiatul de prăvălie și după ce fusese părăsită de el începuse să și bea. Vinul începu să-i placă nu numai fiindcă îl găsea gustos, ci și pentru că o făcea să uite de loviturile primite și de greutățile vieții. Ba chiar îi dădea acea siguranță și lipsă de jenă pe care nu le avea când era trează. Fără vin se simțea cuprinsă de tristețe și rușine.

Matroana o invită pe mătușă la masă, iar Katiușei, după ce o îmbătă, îi propuse să se angajeze la cel mai renumit bordel din oraș, expunându-i cu lux de amănunte toate avantajele. Maslovei se afla într-o dilemă: ori umilitoarea starea de fată în casă, expusă mereu poftei bărbaților și cu perspectiva unor legături amoroase efemere, ori o situație liniștită și avantajoasă, sub protecția legii, permanentă de prostituată bine plătită. Ea a ales ultima variantă. Își dorea ca, prin asta, să se răzbune și pe prinț, și pe vânzător, și pe toți oamenii care i-au făcut rău. A mai tentat-o, cântărind greu în balanță, și perspectiva de a se îmbrăca frumos. Matroana îi spusese că acolo are dreptul să-și comande ce fel de rochii dorește: de catifea, de mătase, pentru bal sau decoltate. Când și-a imaginat cum i-ar sta într-o rochie de mătase galben-deschisă cu garnitură de catifea neagră la decolteu, nu a mai putut rezista tentației și a fost de acord. Spre seară o birjă a dus-o în vestita casă de toleranță patronată de Kitaeva.

Din acea zi Maslova a început o viață, care însemna o neîntreruptă batjocorire a legilor lăsate de Dumnezeu și de oameni, viață dusă de sute și sute de mii de femei, nu numai cu aprobarea, ci și sub protecția puterii de stat, viață care, pentru nouă femei din zece, se termină în boli chinuitoare și moarte prematură.

După orgiile nopții, dimineața și-o petrecea în somn greu. La orele trei-patru după-amiază se trezea fără vlagă într-un pat murdar. Un pahar de sifon pentru gura coclită, o cafea, plimbări leneșe din cameră în cameră în capot, priviri aruncate de după perdele, certuri inofensive; apoi spălatul și parfumatul corpului, al părului, încercatul rochiilor, gătitul în fața oglinzii, fardatul, arcuitul sprâncenelor, mâncarea grasă și dulce; apoi rochia de mătase aprinsă cu decolteu îndrăzneț și apariția în sala mare, bogat împodobită și inundată de lumină, sosirea oaspeților, muzica, dansul, bomboane, vin, țigări și dragoste cu tineri și cu vârstnici, cu adolescenți și cu bătrâni ramoliți, cu holtei și cu însurați, cu negustori și cu băcani, cu armeni, evrei, tătari, cu bogați și cu săraci, cu sănătoși și cu bolnavi, beți și treji, bădărani și gingași, militari și civili, studenți și gimnaziști – din toate păturile, de toate vârstele și caracterele. Strigăte și glume, bătăi și muzică, tutun și vin, și iarăși muzică până în zori, când venea eliberarea de orgie și refugiul într-un somn ca de plumb. Și așa în fiecare zi, săptămâna întreagă. Iar la sfârșitul săptămânii – era obligatorie prezentarea la o instituție de stat, o secție cu funcționari și doctori plătiți, bărbați care, uneori cu austeră seriozitate, alteori cu o veselie jucăușă, nimicind simțul pudorii dat de natură nu numai oamenilor, ci și animalelor drept mijloc de protecție pentru ispita fărădelegii, cercetau aceste femei și le dădeau autorizație pentru a continua cu complicii lor aceleași fărădelegi în săptămâna care urma. Și astfel încă o săptămână. Și așa în fiecare zi, și iarna, și vara, fie zi de lucru, fie sărbătoare.

Și acest fel de viață a durat șapte ani, timp în care Maslova a schimbat două case și o dată s-a tratat într-un spital. În al șaptelea an de prostituție și în al optulea de la prima cădere, când împlinise douăzeci și șase de ani, i-a fost sortit să nimerească la închisoare și acum era dusă la judecată, după șase luni de arest preventiv între ucigași și hoațe.

III

În timp ce Maslova se apropia sub escortă de clădirea judecătoriei, istovită de drumul lung, corupătorul ei, prințul Dmitri Ivanovici Nehliudov, nepotul stăpânelor ei, care o crescuseră, stătea întins în patul său înalt cu arcuri, cu saltea de puf, în așternutul mototolit. Își descheiase gulerul cămășii de noapte din pânză albă de olandă, ce avea la piept pliuri călcate cu fierul, și fuma, privind fix în gol și gândindu-se la ce a fost ieri și la ceea ce are de făcut astăzi. Amintindu-și de seara din ajun, petrecută în mijlocul familiei Korceaghin, oameni bogați și de rang, cu a căror fiică, după cum presupunea toată lumea, urma să se căsătorească, el oftă și aruncă țigara arsă, vrând să scoată din tabachera de argint alta, dar se răzgândi și își lăsă în jos picioarele albe și netede, căutând cu ele papucii de casă, își aruncă pe umerii plini un halat de mătase și intră cu pași grei și repezi în baie, o cameră vecină cu dormitorul, în care pluteau miresme de elixiruri, odicolon, parfumuri și briantină. Acolo își curăță cu un praf special dinții plombați în multe locuri, îi clăti cu o soluție parfumată, apoi se spălă îndelung, peste tot, ștergându-se cu prosoape diferite. Pentru mâini folosi un săpun parfumat, după ce își curăți atent cu o periuță unghiile lungi, apoi trecu în altă cameră, cu duș, lăsându-și în bătaia apei reci corpul musculos, cam învelit cu grăsime. Se șterse cu un prosop pufos, îmbrăcă haine ca zăpada, călcate cu grijă, luă în picioare ghetele lustruite lună și se așeză în fața oglinzii să-și pieptene cu două perii bărbița neagră și creață și chica zburlită, cam rărită în partea din față.

Toate obiectele pe care le folosea pentru toaletă: lenjerie, ghete, haine, cravate, ace, butoniere – erau de cea mai fină calitate, scumpe, dar simple și rezistente.

Luând dintr-o duzină de cravate și broșe pe cele care îi căzură în mână (cândva îl pasiona alegerea lor, acum însă i se părea complet lipsită de importanță), îmbrăcă un costum impecabil și ieși, curat și parfumat, deși nu îndeajuns de împrospătat, într-o sufragerie lungă, al cărei parchet fusese frecat în ajun de trei mujici; era acolo un bufet masiv de stejar și o masă la fel, cu picioare în formă de labe de leu, având în ea ceva solemn și fastuos. Fața de masă era fină și scrobită, cu monograme mari. Ibricul de argint păstra aroma cafelei, zaharnița strălucea, la fel un vas cu frișcă și coșulețul cu biscuiți; alături se găseau pesmeți și colac proaspăt, iar mai într-o parte așteptau câteva scrisori, gazete și o carte de curând apărută, „Revue des Deux Mondes". Nehliudov vru să înceapă cu scrisorile, dar în ușa din coridor apăru legănându-se o femeie bătrână, plinuță, în doliu, având părul prins în dantele, care îi ascundeau cărarea. Era Agrafena Petrovna, camerista mamei lui Nehliudov, care murise de curând chiar în această casă. Trăia aici de multă vreme, din copilărie, și o însoțise nu mai puțin de zece ani pe mama lui Nehliudov în străinătate; avea ținută și maniere nobile, iar pe Dmitri Ivanovici îl știa încă de când se numea Mitea. Acum îndeplinea funcțiile de menajeră.

— Bună dimineața, Dmitri Ivanovici.

— Bună să-ți fie inima, Agrafena Petrovna. Ce mai veste-poveste? – întrebă el, glumind.

— Iată o scrisoare. O fi de la prințesa bătrână ori de la fiica ei. A adus-o camerista în zori, așteaptă la mine – spuse Agrafena Petrovna și zâmbi cu subînțeles.

— Bine, acuș, – zise Nehliudov, observând zâmbetul femeii și se posomorî.

Zâmbetul însemna că scrisoarea e de la prințesa Korceaghina, cu care, după părerea Agrafenei Petrovna, Nehliudov se pregătea să se căsătorească. Această presupunere, exprimată prin zâmbet, îi era neplăcută.

— Deci să-i spun să aștepte, conchise Agrafena Petrovna și, ca să se afle în treabă, mută periuța pentru curățatul mesei dintr-un loc în altul, apoi ieși cu demnitate.

Nehliudov desfăcu plicul parfumat și începu să citească biletul primit.

„De vreme ce m-am obligat să fiu memoria dumitale, vin să-ți amintesc că astăzi, 28 aprilie, trebuie să fii la curtea de jurați, așa că nu poți merge cu noi și cu Kolosov la expoziție, după cum, – cu ușurința ce te caracterizează – mi-ai promis ieri; à moins que vous ne soyez disposé à payer à la cour d’assises les 300 roubles d’amende, que vous refusez pour votre cheval¹, pentru că nu te-ai prezentat la timp. Mi-am amintit de acest lucru aseară, imediat după ce ai plecat. Deci nu uita.

Pr. M. Korceaghina"

Pe verso era adăugat: „Maman vous fait dire que votre couvert vous attendra jusqu à la nuit. Venez absolument a quelle heure que ce soit².

M.K."

Nehliudov se încruntă. Biletul făcea parte din acea abilă manevră pe care prințesa Korceaghina o desfășura de două luni încoace pentru a-l prinde într-un pânză de păianjen invizibilă și a-l aduce lângă dânsa. Dar pe lângă neobișnuita nehotărâre în fața căsătoriei a holteilor trecuți de prima tinerețe și nu prea îndrăgostiți, Nehliudov mai avea un motiv care-l împiedica, chiar dacă s-ar fi hotărât s-o ceară în căsătorie. Desigur, nu faptul că acum zece ani a sedus-o și a abandonat-o pe Katiușa, acest incident fusese uitat încă de atunci și nu constituia o piedică în calea căsătoriei, ci cu totul altceva: era la mijloc o femeie măritată cu care se afla în relații intime. Hotărâse să rupă această legătură, dar nu știa cum va întâmpina ea hotărârea lui.

Nehliudov era timid cu femeile și poate că tocmai această timiditate a lui trezise în femeia aceea dorința de a-l cuceri. Era soția reprezentantului nobilimii din județul unde Nehliudov participase la alegeri când fusese ales bărbatul ei și reușise să-l atragă în mrejele ei, legătura devenind din ce în ce mai pătimașă pe măsură ce creștea în el și un fel de repulsie. La început nu a putut rezista ispitei, apoi s-a simțit vinovat și nu a mai avut puterea să rupă legătura fără consimțământul ei. Iată de ce socotea că nu are dreptul, chiar dacă s-ar hotărî, s-o ceară în căsătorie pe Korceaghina.

Una dintre scrisorile de pe masă era de la soțul acestei femei. Observând scrisul și ștampila poștei, Nehliudov tresări și se înroși sub acel obișnuit flux de energie care îl încerca întotdeauna la apropierea unei primejdii. Tulburarea însă era de prisos: soțul, acum alesul nobilimii din județul în care se aflau moșiile lui Nehliudov, îl anunța că la sfârșitul lui mai va fi convocată o adunare extraordinară de zemstvă și îl ruga să vină și să donner un coup d’épaule³ în problemele de mare importanță, care se vor discuta cu privire la școli și drumuri, deoarece se așteaptă o împotrivire serioasă din partea reacțiunii.

Reprezentantul nobilimii avea concepții liberale și se încumeta, împreună cu adepți ai săi, să ia atitudine în fața reacțiunii din timpul lui Alexandru al III-lea, era captivat de această luptă și nu știa despre nenorocirea vieții sale conjugale.

Nehliudov își reaminti de chinuitoarele remușcări pe care i le trezea, fără să știe, acest om, își reaminti cum odată i se păruse că soțul știe tot și se pregătește să-l provoace la duel și cum hotărâse să tragă în vânt, iar ea a fugit deznădăjduită, prin grădină, în lac să se înece și cum a fost nevoit s-o caute. „Nu pot să plec acum, nu pot să fac nimic până nu-mi răspunde", se gândi el. Cu o săptămână în urmă îi expediase o scrisoare categorică, în care se declara vinovat și gata să-și ispășească vina, dar, spre binele ei, e mai înțelept să termine totul. Răspunsul întârzia, ceea ce întrucâtva părea să fie un semn bun. Dacă ea n-ar fi fost de acord să rupă relația, i-ar fi scris ori ar fi venit singură, cum făcea de obicei. Nehliudov auzise ceva despre un ofițer care i-ar face curte, iar această veste îi trezise gelozia și totodată speranța izbăvirii, căci povara minciunii îl apăsa chinuitor.

O altă scrisoare era de la administratorul șef al moșiilor sale. Acesta îi scria că trebuia să vină personal și să-și autentifice drepturile la moștenire, apoi să hotărască modul cum vor administra mai departe gospodăria: ca pe vremea răposatei sau – o variantă pe care i-o propuse și prințesei pe când era în viață – mărind inventarul și lucrând și pământurile care înainte se arendau țăranilor, ceea ce, după părerea administratorului, era mult mai avantajos. La sfârșitul scrisorii se scuza că a întârziat puțin cu trimiterea celor trei mii de ruble prevăzute pentru data de întâi. Banii vor sosi cu poșta următoare. Întârzierea s-a produs din cauza țăranilor răi de plată, care se obrăzniciseră până într-atât, încât a fost nevoie de intervenția autorităților. Scrisoarea îl bucură, dar îl și indispuse pe Nehliudov. Îl măgulea poziția sa de mare proprietar, pe de altă parte însă nu putea uita că în tinerețe, deși era latifundiar, devenise un adept înflăcărat al lui Herbert Spencer și îl impresionase teoria acestuia din Social statics⁴, cum că dreptatea nu admite proprietatea privată asupra pământului. Cu franchețea și fermitatea tinereții sale, Nehliudov susținuse pe atunci acest principiu, scriind în timpul studiilor o teză pe tema aceasta, mai mult chiar: pentru a nu-și contrazice convingerile cedase țăranilor o mică parte de pământ, care nu aparținea mamei sale, ci îi revenise ca moștenire directă de la tatăl său. Acum, devenind prin moștenire mare proprietar, se afla în fața unei dileme: sau să renunțe la proprietatea sa, așa cum făcuse acum zece ani cu cele două sute de desetine ale tatălui său, sau să recunoască tacit că părerile sale de odinioară erau greșite și fără nici un temei.

Primul lucru nu-l putea face, fiindcă nu avea alte mijloace de trai în afară de pământ. Vreo slujbă nu-l ispitea deloc, mai ales că între timp se obișnuise să trăiască pe picior mare și nu-și mai putea concepe viața fără lux și confort. Unde mai pui că forța de convingere, fermitatea, ambițiile și dorința de a sfida nu mai erau cele din tinerețe. Dar și varianta a doua îi venea greu să o accepte: acele argumente limpezi și incontestabile împotriva dreptului funciar, pe care le însușise din Statica socială a lui Spencer și pe care mai târziu le găsise confirmate în lucrările lui Henry George, nu putea să le ignore.

De aceea scrisoarea administratorului îi lăsă un sentiment neplăcut.

IV

După ce își bău cafeaua, Nehliudov porni spre cabinetul său ca să vadă pentru ce oră era prevăzută în citație prezența lui la judecătorie și să-i scrie prințesei un bilețel de răspuns. Ca să ajungă în cabinet trebuia să treacă prin atelier. Pe șevalet se găsea un tablou început și întors, iar pe pereți atârnau schițe. Întreg atelierul, cu schițele lui și mai ales tabloul acesta, pentru care muncise doi ani, îi readuseră sentimentul dureros al neputinței, tot mai nelipsit în ultimul timp, al zădărniciei încercărilor sale în pictură. Căută să pună această dispoziție pe seama simțului său artistic prea fin și dezvoltat, totuși dezgustul nu-l părăsi.

Renunțase la slujbă cu șapte ani în urmă, fiind convins că are vocație pentru pictură și vedea cu oarecare dispreț ocupațiile practice ale oamenilor, le privea de la înălțimea îndeletnicirii sale artistice. Acum însă înțelegea că nu avea dreptul s-o facă. De aceea, orice gând în legătură cu asta îi era neplăcut. Privi cu tristețe la mobilierul luxos din atelier și intră indispus în cabinetul său, o cameră spațioasă și înaltă, cu tot felul de ornamente, amenajată cu tot confortul.

În sertarul biroului său masiv, la compartimentul „urgent", găsi imediat citația, în care se spunea că trebuie să se prezinte la ora unsprezece, de aceea se apucă și-i scrise prințesei că-i mulțumește pentru invitație și că va veni la masă. Dar, scriind bilețelul, i se păru prea intim și-l rupse; următorul îi ieși pe un ton ofensator de rece. Îl rupse și pe acesta și apăsă pe un buton din perete. În ușă se ivi un lacheu bătrân și posomorât, cu favoriți, proaspăt bărbierit și îmbrăcat într-un șorț de bumbac.

— Cheamă, te rog, un birjar.

— Am înțeles.

— Acolo așteaptă un trimis de la Korceaghin… spune-i că le mulțumesc și că mă voi strădui să vin.

— Am înțeles.

„E cam nepoliticos, dar n-am ce-i scrie. Oricum o văd astăzi", se gândi Nehliudov și ieși să se îmbrace. Când apăru pe trepte, un birjar cunoscut îl aștepta în trăsura sa cu roți de cauciuc.

— Ieri, abia ce ați plecat de la prințul Korceaghin, i se adresă acesta, întorcându-și pe jumătate gâtul puternic și bronzat, că am sosit și eu, da’ portarul îmi spune: „Numai ce a ieșit".

„Și birjarii sunt la curent cu relațiile mele cu familia Korceaghin", constată Nehliudov și reveni iarăși la problema nerezolvată, care îl preocupa mereu în ultimul timp: se cuvine sau nu s-o ia pe Korceaghina în căsătorie, nefiind în stare – ca și în alte probleme ivite acum – să se hotărască într-un fel sau altul.

În favoarea căsătoriei era, în primul rând, faptul că, pe lângă plăcerile unui cămin, aceasta înlătura dezordinea din viața sexuală, oferea posibilitatea unei vieți morale; în al doilea rând, faptul esențial era că Nehliudov spera că familia și copiii vor da sens existenței sale lipsite acum de conținut. Acestea pledau pentru căsătorie. Împotrivă, însă, era, în primul rând, obișnuita frică a holteilor tomnatici de a-și pierde libertatea și, în al doilea rând, teama inconștientă în fața ființei tainice a femeii.

În favoarea căsătoriei, în particular însă, adică a căsătoriei cu Missi (Korceaghina se numea Maria, dar, după cum se obișnuia în familiile de elită, avea diminutiv străin) era, în primul rând, faptul că ea, vlăstar de viță, se deosebea de oamenii de rând nu prin ceva ieșit din comun, ci prin „corectitudine" – el nu găsea alt termen pentru a defini această calitate a ei, pe care o prețuia foarte mult: de la îmbrăcăminte la maniera de a vorbi, de a umbla, de a râde; și, în al doilea rând, recunoașterea din partea ei a înaltelor lui calități, aprecierea lor în cea mai mare măsură, ceea ce pentru Nehliudov însemna că ea îl înțelege mai bine decât alții, deci e inteligentă și judecă just. Împotriva acestei căsătorii, tot în particular deci, era, în primul rând, faptul că el ar putea foarte probabil găsi o fată cu mai multe calități decât Missi, deci mai demnă de el și, în al doilea rând, Missi avea douăzeci și șapte de ani, ceea ce însemna că întreținuse, evident, relații de dragoste până la el și gândul acesta era insuportabil, căci orgoliul lui nu admitea ca ea să mai fi iubit pe cineva, chiar dacă nu putea să știe dinainte că o să-l întâlnească, și numai imaginându-și așa ceva, el se simțea ofensat până în adâncul sufletului.

În felul acesta, argumentele cumpăneau la fel, câte pro, atâtea și contra, așa că Nehliudov râdea de el însuși și își zicea că e la fel ca măgarul lui Buridan, neștiind spre care căpiță de fân să se îndrepte.

„De altfel, până nu primesc răspuns de la Maria Vasilievna (așa se numea soția reprezentantului nobilimii), nu pot să întreprind nimic", conchise el în cele din urmă. Era satisfăcut de faptul că mai poate amâna luarea unei hotărâri definitive.

„La urma urmei, o să cumpănesc mai târziu", hotărî el, în timp se trăsura oprea fără zgomot în fața judecătoriei.

„Acum trebuie să-mi îndeplinesc conștiincios obligațiile obștești, ca întotdeauna, așa cum găsesc eu de cuviință să mi le exercit. Uneori acest lucru nu e lipsit de interes", își zise el și, trecând pe lângă portar, intră în antreu.

V

Pe coridoarele judecătoriei începuse animația, când Nehliudov intră și el în această forfotă. Paznicii ba umblau repede, uneori chiar în fugă, ba târând picioarele, gâfâind, încoace și încolo, cu hârtii și diferite însărcinări. Portărei, avocați, oameni de serviciu treceau încolo și încoace, reclamanții și inculpații aflați în libertate umblau îngândurați sau stăteau jos într-o muțenie plină de resemnare.

— Unde-i judecătoria de circumscripție?

— Care? Avem secția civilă, avem curtea de apel.

— Eu sunt jurat.

— La secția penală. Așa trebuia să fi spus de la început. Încoace, la dreapta, apoi pe ușa a doua din stânga.

Nehliudov porni după cum i se arătase.

În fața ușii așteptau doi bărbați, unul dintre ei negustor, om înalt și gras, blajin din fire, care se vedea că mâncase și băuse bine, pentru că era foarte binedispus; celălalt era vânzător, evreu de origine. Vorbeau despre prețul lânii, când se apropie Nehliudov și-i întrebă dacă aici e camera juraților.

— Aici, domnule, aici. Ești și dumneata de-ai noștri, jurat, nu-i așa? Întrebă, vesel, negustorul, apoi, primind un răspuns afirmativ, continuă: – Ei, azi avem treabă împreună. Eu sunt Baklașov, de rangul doi, rosti el, întinzând o mână lată, moale și inertă. – Azi e o zi grea. Cu cine am plăcerea?

Nehliudov se prezentă și trecu în camera juraților.

Într-o cameră nu prea mare se aflau adunați circa zece oameni de diferite categorii. Abia sosiseră și ei, unii stăteau, alții umblau, se studiau reciproc și făceau cunoștință. Printre ei se afla un pensionar în tunică militară, ceilalți în haine civile, iar unul avea pe el un anteriu lung.

Deși prezența lor aici era în detrimentul ocupațiilor curente și fiecare căuta să sublinieze acest lucru, nici unul nu-și putea ascunde o oarecare satisfacție prilejuită de importanța misiunii lor cetățenești.

Fie că se cunoșteau, fie că bănuiau numai cine e cutare sau cutare, jurații se întrețineau între ei despre vreme, despre primăvara timpurie sau despre treburile care îi așteaptă. Câțiva se grăbiră să facă cunoștință cu Nehliudov, socotind apropierea de el drept o mare cinste. Iar el, ca întotdeauna printre oameni străini, avea certitudinea prestigiului său. Dacă l-ar fi întrebat cineva de ce se consideră mai presus decât marea majoritate a oamenilor, n-ar fi știut ce să răspundă, pentru că în toată viața lui nu se afirmase prin nimic deosebit. Faptul că o rupea ușurel pe englezește, pe franțuzește și pe nemțește, că purta cămăși, cravate, butoniere și haine de cea mai fină calitate încă nu-i îndreptățea cu nimic superioritatea și el înțelegea acest lucru. Cu toate acestea, își socotea incontestabilă această superioritate, așa că toate manifestările de respect față de persoana sa le accepta ca pe ceva foarte firesc, iar când lipseau se simțea jignit. Avu prilejul și aici, în camera juraților, să fie lovit în amorul propriu. Printre jurați se afla și un cunoscut de al său, un oarecare Piotr Gherasimovici (Nehliudov nu-i cunoștea numele sau doar se lăuda cu faptul că nu i-l cunoaște), fostul învățător al copiilor surorii sale, care avea studiile terminate și era profesor de gimnaziu. Nehliudov nu putea să-l sufere pentru ținuta degajată și familiară, pentru râsul larg și pentru că era „comun", după cum îl caracterizase sora sa.

— A, n-ai scăpat nici dumneata, îl întâmpină el cu hohote pe Nehliudov. – N-a fost chip să tragi chiulul!

— Nici nu m-am gândit să trag chiulul, răspunse, uscat și sumbru, Nehliudov.

— Da, virtutea cetățenească. Să vedem ce-o să cânți dumneata mai târziu, când o să flămânzești și n-o să poți ațipi, – râse și mai tare Piotr Gherasimovici.

„Această progenitură de protoiereu o să înceapă a mă tutui", se gândi Nehliudov și făcu o mină atât de tristă, de parcă ar fi primit vestea că i-au murit toate rudele, apoi îi întoarse spatele și se apropie de un grup adunat în jurul unui domn foarte prezentabil, înalt și proaspăt bărbierit, care povestea ceva cu multă însuflețire. El vorbea despre un proces, care se desfășura acum în secția civilă, dând dovadă că e la curent cu toate amănuntele și numindu-i cu numele după tată pe judecători și pe unii avocați cu renume. Un avocat ilustru reușise să dea procesului o întorsătură neașteptată, astfel că una dintre părți, o cucoană în vârstă, deși fusese până atunci în câștig de cauză, trebuia să plătească din senin o sumă foarte mare părții adverse.

— Un avocat genial!, încheie povestitorul.

Toți îl ascultau cu respect, unii încercau să adauge vreo observație, dar el îi întrerupea imediat, ca și cum numai el putea să știe cu adevărat toate dedesubturile acestui caz.

Deși Nehliudov sosise cu întârziere, trebui să mai aștepte multă vreme. Se întârzia, deoarece încă nu se prezentase unul dintre membrii colegiului.

VI

Președintele venise devreme la judecătorie. Era un om înalt și solid, cu favoriți mari și cărunți. Era însurat, dar ducea o viață destrăbălată, la fel ca și soția sa, fără să-și reproșeze nimic unul altuia. Primise de dimineață un bilețel de la o guvernantă elvețiană, care trăise în casa lor vara trecută și acum era în trecere spre Petersburg, dintr-o vilegiatură în sud și care avea să-l aștepte astăzi între trei și șase la hotelul „Italia". Iată de ce ar fi dorit să înceapă și să termine mai repede procesele prevăzute azi, ca s-o poată revedea pe Clara Vasilievna, roșcata aceea cu care avusese vara trecută o idilă.

Intrând în cabinet, încuie ușa, apoi scoase din sertarul de jos al dulapului cu hârtii două haltere și făcu douăzeci de mișcări în sus, înainte, în lateral și în jos, lăsându-se de trei ori pe vine cu greutățile ridicate deasupra capului.

„Dușul rece și gimnastica – iată secretul tinereții", – se gândi el și își pipăi cu mâna stângă, pe care avea un inel masiv de aur, bicepsul încordat al dreptei. Îi mai rămăseseră de făcut câteva mișcări de scrimă (avea obiceiul să execute asemenea exerciții înaintea ședințelor mai îndelungate), când se cutremură ușa. Cineva voia să o deschidă. Președintele puse în grabă halterele la locul lor și deschise ușa.

— Scuză-mă, zise el.

În cameră intră unul dintre membrii colegiului, un om scund, cu ochelari cu ramă de aur, cu umeri ridicați și fața posomorâtă.

— Matvei Nikitici iarăși n-a venit, rosti el nervos.

— Încă nu, îi răspuns președintele, îmbrăcându-și mundirul. – Întârzie, ca de obicei.

— N-are nici un pic de simț, – remarcă nou-venitul și se așeză supărat, scoțând o țigară.

Ordonat și pedant cum era, acest membru avusese în zori un conflict cu soția sa care, isprăvind înainte de termen suma repartizată pentru cheltuielile casei pe o lună, îi ceruse un avans. El se împotrivi. Înfuriată, ea îl amenință că n-o să pregătească nimic pentru masă și el era convins că într-adevăr așa o să se întâmple, pentru că de la o asemenea femeie poți să te aștepți la orice. „Încearcă să duci o viață morală și armonioasă! se gândi el, cercetând cu invidie fața radioasă și plesnind de sănătate a președintelui, care își desfăcuse larg coatele și își mângâia cu mâinile sale albe și frumoase favoriții lungi și deși, cu sclipiri cărunte, pieptănându-i și aranjându-i deasupra gulerului înalt și țeapăn. – Uite-l, e veșnic mulțumit și vesel, pe când eu mă chinuiesc".

Intră grefierul și aduse un dosar.

— Vă mulțumesc frumos, îi răspunse președintele și aprinse o țigară. – Cu ce începem?

— Eu aș propune cazul cu otrăvirea, rosti cu indiferență grefierul.

— Bine, fie și otrăvirea, zise președintele, socotind în gând că oricum până la patru termină și va putea pleca. – Dar Matvei Nikitici încă n-a venit?

— Nu-i și nu-i.

— Dar Breve e aici?

— Aici, confirmă grefierul.

— Atunci transmite-i dumneata, dacă-l vezi, că începem cu otrăvirea.

Breve era substitut de procuror și trebuia să facă rechizitoriul la ședința de azi.

Ieșind pe coridor, grefierul îl întâlni pe Breve. Era cu haina descheiată, avea umerii ridicați, servieta la subsuoară și mergea aproape în fugă pe coridor, balansându-și atât de tare mâna liberă, încât planul ei îi era perpendicular pe direcția corpului în mișcare.

Mihail Petrovici m-a rugat să aflu dacă sunteți gata, îl opri grefierul.

— Desigur, sunt gata oricând, spuse substitutul de procuror. – Ce dosar merge întâi?

— Otrăvirea.

— Minunat, căzu de acord substitutul de procuror, deși nu vedea aici nimic minunat, căci nu dormise toată noaptea: un prieten pleca undeva, trebuia condus, deci chefuiră cu prilejul despărțirii până la două noaptea, apoi se duseseră să petreacă în casa unde cu șase luni în urmă se găsea Maslova, așa că nu avusese timp să cerceteze dosarul și se gândea cum să tragă cu ochiul în fugă să vadă despre ce e vorba. Grefierul știa acest lucru și îi făcuse bucata, sfătuindu-l pe președinte să înceapă cu otrăvirea. Avea concepții radical-liberale, pe când Breve era conservator, mai mult chiar: la fel ca toți nemții, care slujeau în Rusia, era devotat ortodoxismului și din cauza aceasta grefierul nu-l înghițea și îi râvnea locul.

— Ei, dar cum rămâne cu scapeții?

— Am spus că nu pot, i-o reteză substitutul de procuror, – din lipsă de martori, ceea ce o să declar și la judecată.

— Păi, totuna…

— Nu pot, rămase neînduplecat Breve și, cu mâna în continuă pendulare, intră în cabinetul său.

El amâna cazul scapeților pe motiv că lipsește un martor care, de fapt, nu prea avea importanță, dar o făcea din cauză că în componența consiliului de astăzi predominau intelectualii și procesul s-ar fi terminat cu achitarea. Conveniseră cu președintele ca acest dosar să fie lăsat pentru sesiunea judecătoriei județene din componența căreia vor face parte mai mult țărani, astfel partea acuzării va avea mai multe șanse.

Animația de pe coridor creștea. Lumea se îngrămădise mai ales lângă sala secției civile, unde se desfășura procesul despre care povestea acel domn prezentabil juraților ahtiați după tertipuri judiciare. În pauză ieși din sală bătrânica pe care genialul avocat o lipsise de toată averea în folosul acelui afacerist abil, care nu avea nici un drept asupra averii femeii: acest lucru îl știau și judecătorii, cu atât mai mult reclamantul și avocatul său, însă manevra lor fusese pusă la punct cu atâta pricepere, încât judecătorii n-au mai putut să nu-i dea câștig de cauză. Bătrânica era o femeie grasă, în rochie de gală și pălărie cu flori mari. Ea se opri pe coridor, își desfăcu brațele scurte și groase, văicărindu-se fără întrerupere: „Ce-o să fie acum, oameni buni? Fie-vă milă! Ce-i asta?", adresându-se avocatului său. Avocatul ei privea la florile din pălărie și, gândindu-se la altceva, nici n-o mai asculta.

În urma bătrânei pe ușa din sala secției civile ieși celălalt avocat, satisfăcut și radios, cu plastronul strălucitor sub jiletca larg deschisă, care reușise să îi ia tot bătrânicii cu flori pe pălărie și să-l pricopsească pe clientul său cu peste o sută de mii de ruble, din care îi revenea și lui un onorariu de zece mii. El simțea privirile tuturor ațintite asupra sa și, îndreptându-se spre ieșire, toată înfățișarea lui parcă spunea: „Vai, nu vă mai exprimați atâta devotamentul!"

VII

În sfârșit, sosi și Matvei Nikitici și atunci portărelul, un om cu gâtul lung și mersul într-o parte, după cum într-o parte îi era dusă și buza de jos, intră în camera juraților.

Portărelul acesta era un om cumsecade, avea studii universitare, dar din cauza beției nu putea prinde rădăcini nicăieri. Cu vreo trei luni în urmă, o contesă, care o proteja pe soția lui, îi găsise aici de lucru și el reușise să se mențină până acum, ceea ce îl bucura mult.

— Ei, domnilor, sunt prezenți toți? întrebă el, punându-și pince-nez-ul și privind pe deasupra lui.

— Parcă sunt toți, spuse negustorul vesel.

— Să verificăm, spuse portărelul – și, scoțând o listă din buzunar, începu să facă apelul, examinându-i pe cei numiți ba prin pince-nez, ba pe deasupra lui.

— Consilier de stat I.M. Nikiforov.

— Eu, răspunse un domn impozant, cel care era la curent cu toate chițibușurile judecătorești.

— Colonel în rezervă Ivan Semionovici Ivanov.

— Aici, răspunse un bătrânel slab, în tunică militară.

— Negustor de rangul al doilea Piotr Baklașov.

— Prezent, zise un negustor blajin, zâmbind cu toată gura. – Suntem gata!

— Locotenent de gardă prințul Dmitri Nehliudov.

— Eu, răspunse Nehliudov.

Portărelul i se închină cu deosebit respect, privindu-l cu amabilitate prin pince-nez, parcă pentru a-l evidenția prin aceasta de ceilalți.

— Căpitan Iuri Dmitrevici Dancenko, negustorul Grigori Efimovici Kuleșov ș.a.m.d.

Mai lipseau doi.

— Iar acum, domnilor, poftiți în sală, îi invită portărelul cu un gest politicos.

Sala judecătoriei era lungă și impunătoare, cu un podium în fund, spre care duceau trei trepte. Pe podium, la mijloc, era o masă acoperită cu postav verde, cu franjuri de un verde mai închis, dincolo de ea stăteau trei scaune cu speteze foarte înalte, din stejar sculptat, iar pe peretele din fund un tablou în culori aprinse al unui general în toată statura sa, îmbrăcat în veston cu trese și panglici, ținând piciorul în repaus și mâna pe sabie. În colțul din dreapta se afla un analoi⁵, deasupra căruia atârna un chivot cu icoana lui Hristos în cunună de spini și, tot acolo, în partea dreaptă, se găsea și măsuța procurorului. Vizavi, în stânga, și mai în spate era locul grefierului, iar în față, către public, o îngrăditură din ștachete de stejar, dincolo de care se găsea banca acuzaților, goală încă. În partea dreaptă a podiumului erau înșirate pe două rânduri scaune, cu aceleași speteze înalte, pentru jurați, iar jos, în sală, mesele avocaților. Toate acestea ocupau o jumătate de sală, despărțită de res-tul printr-un grilaj, în partea cealaltă se aflau bănci așezate în amfiteatru spre peretele din spate. Pe bănci stăteau de acum patru femei, părând a fi muncitoare de la fabrică sau servitoare, și doi bărbați, oameni de rând, impresionați și ei, se vede, de măreția sălii, care vorbeau în șoaptă.

În urma juraților intră portărelul, cu mersul său pieziș, se opri în mijlocul sălii și, vrând parcă să-i înfricoșeze pe cei prezenți, răcni:

— Curtea!

Toți se ridicară în picioare. Pe podium apărură judecătorii: președintele cu mușchii și cu favoriții săi impresionanți; după el, unul dintre membrii consiliului, omulețul cel scund cu ochelari cu ramă de aur, acum și mai înăcrit, pentru că numai cu câteva minute în urmă îl întâlnise pe cumnatul său, candidat în magistratură, care îi adusese vestea că soră-sa într-adevăr nu vrea să le pregătească masa.

— Las că mâncăm undeva într-o cârciumioară, făcu haz cumnatul.

— Nu-i nimic de râs aici, ripostă el și intră și mai îmbufnat în sală.

După ei apăru și al treilea membru al consiliului, acel Matvei Nikitici, care își făcuse un obicei să întârzie întotdeauna, un om cu o barbă zdravănă și cu ochi alungiți în jos a bunătate. Suferea de gastrită și începea de astăzi, după sfatul medicului, un regim nou și acest regim îl reținuse acasă mai mult ca oricând. Acum, când urcă pe podium, avea fața concentrată, pentru că se obișnuise să ghicească, folosind cele mai felurite mijloace în acest scop. Acum,