Mama

De Maxim Gorki

În Rusia țaristă, Pavel Mihailovici Vlasov, un tânăr muncitor scăpat de sub tirania unui tată alcoolic și violent, aderă la mișcarea muncitorească. Alături de el și de tinerii revoluționari care se întâlnesc și desfășoară planuri și dezbateri în casa lor, mama lui Pavel începe să reevalueze viața nefericită și lipsită de sens pe care o dusese până atunci. Pas cu pas, ea devine un membru de bază în activitatea revoluționară a grupului de tineri socialiști care ajung cu toții să o numească, pur și simplu, Mama. Publicat inițial în engleză, în foileton, într-o revistă din New York, romanul apare în volum, în limba rusă, în 1907, la Berlin.

Situându-se la granița dintre două generații, Gorki a întins mâna elementelor viabile din ziua de ieri – fugarilor din societatea descrisă de Cehov – și le-a arătat perspectivele zilei de mâine, care mijea la orizont – luminoasă, strălucită... V. Vorovsk

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 19 ian. 1900
• ISBN: 9786063353949

Previzualizare carte

PARTEA ÎNTÂI

1

În fiecare zi, deasupra cartierului muncitoresc, prin aerul unsuros şi îmbâcsit de fum, sirena fabricii urla tremurat. Supuşi chemării, oameni ursuzi, cu mădularele încă obosite, ieşeau ca nişte gândaci speriați din casele lor mici şi cenuşii. Mergeau pe strada desfundată, prin semiîntunericul rece, spre cuştile înalte de piatră ale fabricii, care-i aştepta cu o siguranță nepăsătoare, luminând drumul mocirlos prin nenumărații ei ochi pătrați şi năclăiți. Noroiul plescăia sub picioare. Voci somnoroase scoteau strigăte răguşite, înjurături grosolane despicau văzduhul, şi un alt val de zgomote ieşea înaintea oamenilor: huruitul greoi al maşinilor, fâsâitul aburilor. Mohorâte şi aspre, coşurile înalte şi negre se înălțau ca nişte prăjini groase, deasupra cartierului.

Seara, când soarele apunea iar razele lui roşii străluceau obosite în geamurile caselor, fabrica își lepăda zgura inutilă de oameni din pântecul de piatră; muncitorii păşeau din nou pe străzi, plini de funingine, cu fețele negre, împrăştiind în jur duhoarea jilavă a unsorii de maşini, şi dinții le sclipeau înfometați. De astădată în glasurile lor se simțea vioiciune şi chiar bucurie: munca istovitoare din ziua aceea se sfârşise, acasă îi aştepta cina şi odihna.

Fabrica le mai înghițise o zi; maşinile le storseseră din muşchi toată vlaga de care aveau nevoie. Fără să lase vreo urmă, se mai ştersese o zi din viață; omul mai făcuse încă un pas spre mormânt, dar vedea înaintea lui bucuria odihnei, plăcerile unei cârciumi ticsite şi era mulțumit.

În zilele de sărbătoare, oamenii dormeau până la zece; cei căsătoriți şi aşezați, după ce își îmbrăcau hainele cele mai noi, se duceau să asculte liturghia, dojenind pe cei tineri pentru nepăsarea lor față de biserică. De la liturghie se întorceau acasă, mâncau piroşti¹, apoi se culcau din nou şi dormeau până seara.

Oboseala, strânsă de-a lungul anilor, le ucisese pofta de mâncare; ca să poată mânca, trebuiau să bea mult, să-şi ațâțe stomacul cu rachiu tare şi arzător.

Către seară se plimbau alene pe străzi; cei care aveau galoşi îi purtau şi pe vreme uscată, iar cei care aveau umbrelă, o luau chiar dacă strălucea soarele.

Când se întâlneau, vorbeau despre fabrică şi despre maşini, şi ocărau maiştrii, nu se gândeau şi nu discutau decât despre ceea ce era strâns legat de munca lor. În monotonia tristă a zilelor abia dacă licăreau câteva scântei răzlețe ale gândului lor stângaci şi neputincios. Întorşi acasă, bărbații căutau pricină femeilor şi le băteau adesea, fără să-şi cruțe pumnii. Cei tineri stăteau prin cârciumi sau făceau petreceri când la un prieten când la altul, cântau din armonică sau din gură cântece stupide, deşuchiate, dansau, vorbeau porcării şi beau. Istoviți de muncă, oamenii se îmbătau repede, şi în piepturile lor se isca o nelinişte bolnăvicioasă, neînțeleasă, care căuta să izbucnească. Şi agățându-se cu putere de orice prilej pentru a-şi descărca această nelinişte, ei se aruncau pentru orice fleac, unul asupra altuia, cu sălbăticie de fiară. Se încingeau încăierări sângeroase care se sfârşeau câteodată cu schilodiri grele şi – mai rar – chiar cu omoruri.

În relațiile dintre dânşii stăpânea simțământul unei duşmănii care stă la pândă, tot atât de înrădăcinată ca şi oboseala fără leac a muşchilor. Oamenii se năşteau cu această boală sufletească moştenită de la părinți. Ea îi însoțea, ca o umbră neagră, până la moarte, împingându-i de-a lungul vieții la tot felul de fapte, dezgustătoare printr-o cruzime fără rost.

În zilele de sărbătoare, tinerii se întorceau acasă noaptea târziu, cu hainele sfşâiate, plini de praf şi de noroi, învinețiți de lovituri se lăudau cu bătăile pe care le dăduseră tovarăşilor; batjocurile îndurate îi înfuriau ori îi făceau să plângă. Erau vrednici de milă, beți, nenorociți şi dezgustători. Uneori, părinții îşi aduceau acasă feciorii găsiți beți morți pe lângă garduri, pe străzi, sau în cârciumi. Sudălmile şi loviturile curgeau peste trupurile muiate de rachiu; apoi, cu mai multă sau mai puțină grijă îi suiau în pat, pentru ca a doua zi de dimineață – când urletul mânios al sirenei începea să curgă iarăşi prin văzduh, ca un pârâu negru – să-i trezească din somn ca să se ducă la lucru. Cu toate că își certau şi își băteau crunt copiii, beția şi încăierările celor tineri păreau lucruri fireşti pentru cei mai în vârstă; la vremea lor şi ei băuseră şi se încăieraseră la fel, şi tot la fel fuseseră bătuți de părinți.

Aşa le fusese viața totdeauna; se scurgea an după an, fără să se ştie încotro, mereu la fel de domol, ca un râu tulbure; era legată de deprinderea veche şi înrădăcinată de a gândi şi a face acelaşi şi acelaşi lucru, în fiecare zi. Şi nimeni nu nutrea dorința s-o schimbe.

Uneori se iveau străini în cartier. La început, atrăgeau atenția numai pentru că erau necunoscuți; pe urmă stârneau un oarecare interes când povesteau despre locurile pe unde munciseră; curând însă, tot ce era noutate pălea, lumea se deprindea cu ei şi nu-i mai deosebea de ceilalți. Se vedea limpede din ceea ce spuneau că viața muncitorului era pretutindeni aceeaşi. Şi dacă era aşa, pentru ce să mai vorbească?

Se întâmpla ca unii din ei să povestească lucruri nemaiauzite în cartier. Cu aceia nimeni nu discuta; neîncrezători, oamenii ascultau povestirile ciudate, care stârneau la unii o întărâtare oarbă, la alții un fel de nelinişte, în timp ce alții se simțeau tulburați de umbra uşoară a unei speranțe în ceva nedesluşit şi atunci începeau să bea mai mult ca de obicei, ca să-şi alunge neastâmpărul care-i stingherea.

Dacă observau că străinul are o trăsătură neobişnuită, locuitorii din cartier nu-i iertau aceasta multă vreme şi fără să vrea, îl țineau departe pe omul acela, parcă s-ar fi temut să nu le aducă ceva care să tulbure cursul regulat şi trist al existenței lor grele şi totuşi liniştite. Oamenii se învățaseră ca viața să-i apese necontenit, la fel; nu aşteptau vreo îmbunătățire, socotind că orice schimbare n-ar fi putut face altceva decât să le sporească şi mai mult greutățile.

Tăcuți, muncitorii se fereau de cei ce veneau cu asemenea noutăți. Atunci, aceştia plecau fără să se ştie unde, iar dacă rămâneau la fabrică, trăiau retraşi, neizbutind să se piardă în mulțimea uniformă a celor din cartier...

După ce trăia în felul acesta vreo cincizeci de ani, omul murea.

2

Aşa trăia şi lăcătuşul Mihail Vlasov, un om posac, păros, cu nişte ochi mici care zâmbeau răutăcios, privind bănuitori pe sub sprâncenele stufoase. Era cel mai bun lăcătuş din fabrică şi omul cel mai voinic din cartier. Se purta grosolan cu şefii, şi de aceea cşâtiga puțin; în fiecare zi de sărbătoare snopea în bătaie pe câte cineva, nimeni nu-l iubea, toată lumea îi ştia de frică. Unii încercaseră să-l bată, dar nu izbutiseră. Când Vlasov vedea că cineva se apropie ca să se răfuiască, lua o piatră, o scândură sau o rangă de fier, şi proptindu-se bine pe picioare, își aştepta tăcut duşmanul.

Obrazul lui, acoperit de la ochi până la piept de o barbă neagră, şi mâinile lui păroase stârneau groază. Oamenilor le era teamă mai ales de ochii lui mici, pătrunzători, care-i sfredeleau pe toți ca un burghiu de oțel; cine îi întâlnea privirea se simțea în fața unei puteri sălbatice, fără frică, şi gata să lovească nemilos.

– Hai, plecați, ticăloşilor! spunea el cu o voce înăbușită. Prin perii deşi care-i acopereau fața, străluceau nişte dinți mari galbeni. Oamenii se dădeau îndărăt speriați, văicărindu-se şi înjurând.

– Ticăloşilor! striga furios după dânşii, în timp ce un zâmbet tăios ca un brici îi scânteia în ochi. Apoi, cu capul ridicat țanțoş, se lua după ei, provocându-i:

– Hei, care vrea să se curețe?

Nu voia niciunul.

Vorbea foarte puțin. „Ticălos" era cuvântul lui favorit. Aşa le spunea şefilor din fabrică şi celor de la poliție, şi tot aşa îi vorbea şi femeii lui:

– Ticăloaso, nu vezi că mi s-au rupt pantalonii?

Când Pavel, feciorul lui, împlini paisprezece ani, Vlasov vroi să-i mai tragă o păruială. Dar Pavel puse mâna pe un baros şi-i spuse scurt:

– Să nu mă atingi...

– Cum? a întrebat tatăl înaintând amenințător spre făptura înaltă şi zveltă a băiatului ca o umbră care se lasă deasupra unui mesteacăn.

– Ajunge! i-a spus Pavel. De acum încolo nu mă mai las.

Şi a ridicat barosul.

Tatăl îl privi, își duse mâinile păroase la spate, zâmbi şi zise:

– Bine...

Apoi oftă adânc, adăugând:

– Hei, ticălosule...

După un timp scurt se întoarse spre nevastă-sa:

– Să nu-mi mai ceri bani mie! Să te hrănească Pașka de-acum înainte...

– Şi tu ai să bei toți banii? îndrăznise ea să întrebe.

– Nu-i treaba ta, ticăloaso! Am să-mi iau o ibovnică... Nu-şi luase ibovnică, dar de atunci şi până în ziua morții, timp de aproape doi ani, n-a mai aruncat o singură privire feciorului său şi nici n-a mai vorbit cu el.

Avea un câine, tot atât de mare şi de păros ca el. În fiecare zi câinele îl însoțea până la fabrică, şi în fiecare seară îl aştepta la poartă. În zilele de sărbătoare, Vlasov pleca să colinde prin cârciumi. Umbla tăcut, parcă ar fi căutat pe cineva, scormonind cu privirea chipurile oamenilor. Câinele, cu o coadă mare şi stufoasă lăsată în jos, umbla toată ziua după el. Când Vlasov se întorcea acasă beat şi se aşeza să mănânce, îi dădea şi câinelui din acelaşi castron. Nu-l bătea, nu țipa la el, dar nici nu-l mângâia. După masă, dacă femeia nu ridica numaidecât farfuriile, el le arunca jos, își punea înainte o sticlă de rachiu şi, cu spatele rezemat de perete, cu un glas jalnic şi surd, cu gura larg deschisă şi pleoapele lăsate, începea să urle un cântec. Sunetele sparte i se încurcau în mustăți, împroşcând firimiturile de pâine agățate; lăcătuşul își netezea barba cu degetele lui butucănoase şi cânta înainte. Cuvintele cântecului erau nedesluşite, tărăgănate, melodia amintea urletul lupilor iarna. Cânta cât avea rachiu în sticlă, apoi se culca într-o rână pe laviță, sau lăsa capul pe masă şi dormea aşa, până când îl trezea sirena. Câinele stătea întins, alături de dânsul.

A murit dintr-o hernie. Vreo cinci zile s-a zvârcolit în pat cu fața aproape neagră, cu pleoapele închise, scrşânind din dinți. Uneori îi spunea nevesti-sii:

– Dă-mi şoricioaică, otrăveşte-mă...

Medicul prescrise cataplasme, adăugând că era nevoie de operație şi că bolnavul trebuia dus numaidecât la spital.

– Du-te dracului de ticălos, mai bine mor aici! îi răspunse răguşit Mihail.

După plecarea doctorului, femeia îl rugă cu lacrimi în ochi să se lase operat; Mihail o amenința strângând pumnii:

– Dacă mă fac bine o să fie şi mai rău de pielea ta!

Muri într-o dimineață, când sirena îi chema pe muncitori la lucru. Zăcea în coşciug cu gura deschisă, dar cu sprâncenele încruntate. L-au petrecut până la cimitir nevastă-sa, feciorul, câinele lui, un bătrân bețiv şi hoț, Danilo Vesovşcikov, care fusese alungat de la fabrică, şi alți cțâiva cerşetori din cartier. Soția a plâns puțin şi potolit. Pavel n-a plâns deloc. Oamenii care întâlneau cortegiul pe drum se opreau, făceau o cruce şi-şi spuneau unul altuia:

– Pelagheia s-o fi bucurând c-a murit.

Unii adăugau:

– N-a murit, a crăpat...

După ce sicriul a fost acoperit cu pământ, au plecat toți; numai câinele a rămas multă vreme pe țărâna proaspătă, adulmecând tăcut mormântul. După câteva zile cineva 1-a omorât...

3

Într-o duminică, la vreo două săptămâni după moar­tea tatălui său, Pavel Vlasov s-a întors acasă beat turtă. Bălăbănindu-se, trecu în prima odaie, lovi cu pumnul în masă, aşa cum făcea taică-său, şi spuse răstit:

– Mâncarea!...

Mama se apropie de el, se aşeză alături, îl îmbrățişă şi-i trase capul la piept, dar băiatul, proptindu-se cu mâna în umărul ei, se împotrivi strigând:

– Hai repede, mămico!

– Prostuțule! îi spuse mama cu mâhnire, şi totodată cu blândețe, biruindu-i împotrivirea.

– Am să şi fumez! Dă-mi luleaua tatii... mormăi Pavel, mişcându-şi greoi limba împleticită.

Se îmbătase pentru întâia oară. Rachiul îi sleise trupul dar nu-i înăbușise conştiința; în mintea lui stăruia întrebarea: „Оare-s beat? Beat?"

Mângâierile maică-si îl făceau sfios, era mişcat de tristețea din privirile ei. Îi venea să plângă şi, ca să se înfrângă, căuta să pară şi mai beat decât era.

Ea îi mângâia părul încâlcit şi asudat, repetând în şoaptă:

– N-ar trebui să faci asta...

Îl apucă greața. După un şir de vărsături, mama îl culcă în pat şi-i puse pe fruntea palidă un prosop ud. Îşi veni puțin în fire, dar totul se legăna sub el şi împrejur, ca pe valuri; avea pleoapele ca de plumb, un gust amar şi grețos în gură; se uita la maică-sa printre gene, la obrazul ei mare; îl frământa un gând încâlcit: „Se vede că-i prea devreme pentru mine... Alții beau şi nu li se-ntâmplă nimic, mie mi-e greață."

Auzi glasul blând al mamei ca venind de undeva, de departe:

– Cum ai să mă hrăneşti tu pe mine, dacă ai să începi să bei?

Îşi strânse ochii şi zise:

– Toată lumea bea...

Mama oftă adânc. Băiatul avea dreptate. Ea ştia că oamenii nu găsesc decât la cârciumă o fărâmă de bucurie. Totuşi îi răspunse:

– Tu să nu bei. Tată-tu a băut destul! A băut şi pentru tine şi m-a chinuit destul: măcar ție ar trebui să-ți fie milă de maică-ta.

Ascultându-i vorbele blânde şi triste, Pavel își aminti că tot timpul cât tatăl lui fusese în viață, mama trăise tăcută, ştearsă şi neliniştită, aşteptând mereu bătăile obişnuite. În ultima vreme, ca să nu mai dea ochii cu tată-su, Pavel stătuse puțin acasă, aşa că se înstrăinase şi de mamă-sa; iar acum în timp ce-şi venea în fire, o privea cu atenție.

Era o femeie înaltă, adusă puțin de spate, cu trupul istovit de muncă îndelungată şi de bătăi. Umbla fără zgomot, pieziş, parcă îi era mereu teamă să nu se atingă de ceva. Fața lată şi ovală, cam umflată, brăzdată de cute adânci, era luminată de o pereche de ochi negri, neliniştiți şi trişti, cum aveau aproape toate femeile din cartier. Deasupra ochiului drept, o cicatrice adâncă îi ridica uşor sprânceana; părea că şi urechea dreaptă era mai sus decât cealaltă, ca şi cum ar fi ascultat mereu ceva, cu teamă. Prin părul des şi negru îi străluceau şuvițe cărunte. Era o ființă blândă, tristă şi supusă... Lacrimile i se prelingeau încet, pe obraji.

– Nu mai plânge, o rugă Pavel încet. Dă-mi să beau.

– Să-ți aduc apă cu ghiață...

Când se întoarse, Pavel dormea. Rămase câteva clipe lângă el; mâna îi tremura şi ghiața se lovea uşor de tinichea. După ce puse cana pe masă, mama se lăsă tăcută în genunchi, înaintea icoanelor. Geamurile tremurau de freamătul vieții besmetice de afară. În întunecimea şi umezeala acelei seri de toamnă, o armonică hârâia, cineva cânta cât îl ținea gura, un altul înjura cu vorbe murdare, glasuri întărâtate sau obosite de femei răsunau fără astâmpăr...

În mica locuință a Vlasovilor viața începu să se scurgă mai liniştită, mai tihnită decât înainte, şi oarecum altfel decât în restul cartierului. Casa era aşezată la capătul străzii, în marginea unei coaste repezi, de unde începea o mlaştină. Bucătăria ocupa o treime din locuință; o despărțitură subțire care nu ajungea la tavan o separa de odăița unde dormea mama. Celelalte două treimi alcătuiau o încăpere pătrată, cu două ferestre; într-un colț era patul lui Pavel, în celălalt două bănci şi o masă. Câteva scaune, un scrin pentru rufe, pe el o oglindă mică, un cufăr pentru haine, un ceas de perete, două icoane şi atâta tot.

Pavel își cumpără tot ce-i trebuie unui flăcău: o armonică, o cămaşă cu pieptul scrobit, o cravată țipătoare, o pereche de galoşi, un baston ca să fie aidoma cu tinerii de vârsta lui. Se ducea la petreceri, învățase să danseze cadrilul şi polca. Sărbătorile venea acasă afumat de băutură; după chefuri îi era totdeauna foarte rău. A doua zi dimineața îl durea capul, era chinuit de arsuri, avea fața palidă şi tristă.

Într-o zi maică-sa îl întrebă:

– Ei, ce zici, ai petrecut bine ieri?

El răspunse posac şi mahmur:

– M-am plictisit groaznic! Am să mă duc mai bine la pescuit sau am să-mi cumpăr o puşcă.

Muncea cu tragere de inimă; nu lipsea de la lucru, niciodată nu fusese amendat, era tăcut iar ochii lui mari albaştri, ca ochii mamei, aveau o căutătură nemulțumită. Nu-şi cumpără puşcă şi nici nu se duse la pescuit; dar nici pe calea bătută de ceilalți nu mai merse; tot mai rar se ducea la petreceri şi, cu toate că în zilele de sărbătoare pleca de acasă, se întorcea fără să fi băut. Mama îl urmărea îngrijorată şi observa că fața lui smeadă devenea tot mai ascuțită, privirea mai severă iar buzele i se strângeau cu o asprime ciudată. Părea mistuit de o supărare sau de o boală. Înainte tovarăşii veneau să-l vadă, dar cum nu-l mai găseau acasă, de la o bucată de vreme nu mai dădea nimeni pe la el. Mama se bucurase văzând că nu mai seamănă cu tinerii de la fabrică dar când băgă de seamă că el se îndepărtează cu încăpățânare de şuvoiul negru al vieții, în sufletul ei se furişă un simțământ nelămurit de teamă.

– Poate că nu ți-e bine, Pavluşa? îl întreba mama uneori.

– Sunt sănătos, tun! îi răspundea el.

– Eşti aşa de slab! spunea mama oftând.

Pavel începu să aducă nişte cărți pe care căuta să le citească pe furiş şi, după ce le termina, le ascundea. Uneori copia câte ceva pe o bucată de hârtie, pe care de asemenea o ascundea.

Îşi vorbeau puțin şi nu se vedeau decât foarte rar. Dimineața, după ce își bea tăcut ceaiul, el se ducea la lucru; la amiază venea la masă, schimba cu ea cuvinte neînsemnate, apoi pleca iarăşi. Seara se spăla cu grijă, mânca şi începea din nou să citească din cărțile lui. În zilele de sărbătoare ieşea din casă dimineața şi nu se întorcea decât noaptea târziu. Mama ştia că umblă prin oraş, că se duce la teatru, dar din oraş nu venea nimeni la el. Cu cât trecea vremea, i se părea că fiul ei vorbeşte tot mai puțin; în acelaşi timp băgă de seamă că începuse să întrebuințeze vorbe noi, neînțelese pentru ea, şi că foloseşte tot mai rar obişnuitele cuvinte aspre, grosolane. În purtarea lui se iviră amănunte care-i atraseră luarea aminte: nu se mai sclivisea, dar se ocupa tot mai mult de curățenia trupului, a hainelor, se mişca mai liber şi mai vioi, avea o înfățişare mai simplă, mai blândă. Toate acestea o făcură pe mama să fie mai neliniştită şi mai atentă. Şi față de dânsa, Pavel începuse să se poarte cu totul altfel; uneori mătura odaia, duminica își făcea singur patul şi îndeobşte căuta să-i uşureze munca. Nimeni în tot cartierul nu mai făcea aşa.

Odată aduse un tablou, pe care îl anină în perete; înfățişa trei oameni care vorbeau în timp ce umblau sprinten şi hotărât.

– E Hristos după înviere, în drum spre Emaus, explică Pavel.

Mamei îi plăcu tabloul; totuşi se gândi: „Pe Hristos îl cinsteşti, dar la biserică nu te duci..."

Cărțile sporeau pe polița frumos lucrată de un tâmplar, tovarăş cu Pavel. Odaia căpătă o înfățişare plăcută.

Îi spunea maică-si „dumneata şi îi mai zicea şi „măicuță. Uneori i se adresa duios:

– Mamă, te rog să nu fii îngrijorată. Am să mă întorc acasă târziu...

Asta îi făcea plăcere; în cuvintele lui simțea ceva serios şi temeinic.

Neliniştea însă îi creştea mereu. Şi cum timpul nu-i lămurea nimic, inima i se strângea tot mai tare, presimțind ceva neobişnuit. Uneori, mama era nemulțumită de fiul ei şi se gândea:

– Toți ceilalți trăiesc ca oamenii, numai el trăiește ca un călugăr. E prea serios. Nepotrivit cu vârsta lui.

Câteodată își spunea:

– Şi-o fi găsit vreo fată...

Umblatul cu fetele, însă, cerea bani, iar el îi dădea aproape tot ce cşâtiga.

Trecură aşa săptămâni şi luni întregi; se scurseseră pe nesimțite doi ani de viață tăcută, ciudată, plină de gânduri şi temeri nedesluşite, din ce în ce mai mari.

4

Odată, după cină, Pavel lăsă perdelele la fereastră, se aşeză într-un colț şi începu să citească, după ce atârnase pe perete, deasupra capului, o lampă de tinichea. Mama strânsese farfuriile şi, ieşind din bucătărie, se apropie de el, tiptil. Băiatul își ridică fața şi o privi în ochi, întrebător.

– Nu-i nimic, Paşa, am venit şi eu, aşa! spuse ea repede, şi se depărta mişcând din sprâncene, inti­mi­dată. Dar, după ce stătu o clipă gânditoare şi preocupată în mijlocul bucătăriei, își spălă bine mâinile şi veni din nou lângă el.

– Vreau să te întreb, spuse ea încet, ce tot citeşti acolo?

El închise cartea.

– Stai jos, măicuță...

Mama se lăsă greoaie pe laviță alături de el şi se încordă atentă, ca în aşteptarea unui lucru însemnat.

Fără s-o privească. Pavel începu să-i spună încet, dar în acelaşi timp foarte tăios:

– Citesc cărți oprite. Ele sunt oprite, fiindcă spun adevărul despre viața noastră, a muncitorilor... Se tipăresc pe furiş, în mare taină, şi dacă ar fi găsite la mine, m-ar băga în închisoare, pentru că vreau să aflu adevărul. Acum ai înțeles?

Ea începu să respire din ce în ce mai greu. Se uita la băiat cu ochii larg deschişi şi i se părea că vede un străin. Până şi vocea îi era schimbată: mai joasă, mai plină, mai sonoră, își pipăia cu degetele mustățile subțiri, stufoase, privind țintă pe sub sprâncene, într-un colț al odăii. Ea se înfricoşa de soarta lui şi o cuprinse mila.

– Şi de ce faci asta, Paşa? îl întrebă.

El își înălță capul, o privi şi-i răspunse liniştit:

– Vreau să ştiu adevărul.

Glasul îi suna potolit, dar foarte hotărât, ochii îi scânteiau îndărătnic. Mama înțelese că băiatul se dă­ruise pentru totdeauna, unui lucru tainic şi înspăimântător. I se părea că în viață toate sunt de neînlăturat; se obişnuise să se supună orbeşte şi, negăsind cuvinte în inima ei strânsă de amărăciune şi durere, începu să plângă încet...

– Nu plânge, şopti Pavel duios. Iar mamei i se păru că băiatul își lua rămas bun de la ea.

– Ia gândeşte-te ce viață ducem noi! Ai patruzeci de ani, dar poți spune că ai trăit cu adevărat? Tata te snopea în bătăi, şi abia acum înțeleg că își vărsa tot amarul pe spatele tău, amarul unei vieți care-l strivea, fără să-şi dea nici el seama de unde venea răul! A muncit treizeci de ani. A început să lucreze aici când fabrica avea numai două corpuri de clădiri, şi acum are şapte!

Mama îl asculta cu teamă şi în acelaşi timp cu sete. Ochii lui scânteiau frumoşi şi luminoşi. Cu pieptul sprijinit de masă, se strânsese lângă ea şi aproape atingându-i fața scăldată în lacrimi, îi spusese primele lui cuvinte despre adevărul pe care îl pricepuse, şi pe care îl vedea limpede; vorbea cu toată vigoarea tinereții, cu înflăcărarea unui şcolar mândru de cunoştințele căpătate, în al căror adevăr credea cu sfințenie; vorbea nu atât pentru mamă-sa, cât mai ales pentru a se controla pe sine. Se oprea din când în când să-şi caute cuvintele şi atunci vedea în fața lui chipul abătut, în care ochii blânzi şi aburiți de lacrimi luceau plini de teamă şi de nedumerire. Îi era milă de mama lui. Începu din nou să-i vorbească, dar de data asta despre ea, despre viața ei.

– Ce bucurii ai cunoscut tu? o întrebă. În ce fel ai putea să pomeneşti trecutul tău?

Îl asculta şi dădea din cap cu tristețe, simțind parcă ceva nou, necunoscut, îmbucurător şi dureros totodată, care-i mângâia uşor inima chinuită. Auzea pentru întâia oară vorbindu-i-se despre ea şi despre viața ei; spusele feciorului îi trezeau gânduri nedesluşite, demult adormite, răscolind amintirea stinsă a unei vagi nemulțumiri de viață, gândurile şi simțămintele unei tinereți îndepărtate. Mai vorbise cu prietenele ei, despre multe lucruri, despre toate. Ca toți ceilalți se văita şi ea, dar nimeni nu căuta să-i desluşească de ce e viața atât de grea, atât de apăsătoare. Şi iată acum că acela pe care-l avea în față era băiatul ei şi tot ce-i spuneau ochii, chipul, cuvintele lui, îi mişca inima, o umplea de mândrie: fiul ei îi înțelesese cu adevărat viața, viața mamei lui; îi vorbea de durerile ei şi o compătimea.

Mamele n-au parte de milă.

Ştia aceasta. Tot ce-i spunea despre viața ei de femeie, era un adevăr amar, pe care ea îl cunoştea foarte bine; de aceea îi fremăta acum în piept un mănunchi de simțăminte care o încălzeau cu o desmierdare pe care n-o cunoscuse încă.

– Şi ce ai de gând să faci? întrebă ea, întrerupându-l.

– Să învăț eu întâi, apoi să învăț şi pe alții! Noi, muncitorii, trebuie să învățăm. Trebuie să aflăm, trebuie să înțelegem de ce viața e atât de grea pentru noi.

Se bucură văzând că ochii lui albaştri, adânci şi întotdeauna gravi sclipeau acum mângâietori şi blânzi. Pe buze îi flutură un zâmbet liniştit, de mulțumire, cu toate că printre cutele obrajilor i se prelingeau încă lacrimi. Inima i se împărțea în două: era mândră de băiatul ei care înțelegea atât de bine tot amarul vieții, dar nu putea uita că e tânăr, că vorbeşte altfel decât ceilalți, că s-a hotărât să se împotrivească acestei vieți, obişnuită pentru ea şi pentru alții. Ar fi vrut să-i spună:

– Dragule, ce poți face tu?

Dar îi era teamă că nu-l va mai putea privi cu aceeaşi admirație, pe el care îi apăruse deodată atât de deştept, atât de schimbat... şi oarecum străin.

Pavel văzu surâsul de pe buzele ei, încordarea cu care-l asculta, dragostea de mamă strălucindu-i în privire, şi i se păru că o făcuse să priceapă tot adevărul. Mândria tinerească pe care o simțea pentru puterea vorbei îi mărea încrederea în propriile sale forțe. Înfierbântat, vorbea când zâmbind, când încruntându-şi sprâncenele; uneori în glasul lui străbătea o ură năpraznică şi când mama îi auzea vorbele sunând atât de aspru, dădea din cap speriată şi-l întreba în şoaptă:

– Oare aşa să fie, Paşa?

– Aşa! răspundea el tare şi hotărât. Apoi îi vorbi despre oamenii care în dorința lor de bine pentru popor, semănau adevărul; de aceea duşmanii vieții îi prindeau ca pe nişte fiare, îi aruncau în închisori, îi trimiteau la muncă silnică...

– Eu am văzut astfel de oameni! o asigura el cu căldură. Sunt oamenii cei mai buni de pe pământ!

În ea, aceşti oameni stârneau teama, şi ar fi dorit să-l întrebe din nou:

– Așa o fi?

Dar nu se putea hotărî, şi amuțită asculta mai departe povestirea despre acei oameni, de neînțeles pentru ea, care îi învățaseră feciorul să gândească şi să vorbească într-un fel atât de primejdios pentru el. În sfârşit, îi spuse:

– Nu mai e mult şi se luminează de ziuă. Dacă te-ai culca şi ai dormi puțin!

– Da, mă culc îndată! încuviință şi el. Şi aplecându-se spre ea, o întrebă:

– M-ai înțeles?

– Te-am înțeles! îi răspunse, oftând.

Începu din nou să plângă şi printre sughițuri adăugă:

– Ai să te prăpădeşti!

Pavel se ridică, începu să umble prin odaie, apoi zise:

– Aşadar, acum ştii ce fac şi unde mă duc. Ți-am spus totul. Te rog, mamă, dacă mă iubeşti, nu mă opri!...

– Dragul meu! zise ea. Poate era mai bine pentru mine să nu fi aflat nimic!

El îi luă mâna şi i-o strânse cu putere, în mâinile lui. O sguduise cuvântul „mamă", rostit din toată inima şi această strângere de mână, nouă şi ciudată.

– N-am să fac nimic! spuse ea cu voce întretăiată. Dar păzeşte-te bine, păzeşte-te!...

Neştiind de ce anume trebuie să se păzească, adăugă cu mâhnire:

– Slăbeşti mereu...

Şi învăluindu-i trupul voinic şi zvelt într-o caldă privire mângâietoare, începu să vorbească repede, în şoaptă:

– Domnul să te aibă-n paza lui. Trăiește cum vrei, eu n-o să te încurc. Te rog numai să fii prevăzător când vorbeşti cu oamenii. Trebuie să te fereşti de ei. Oamenii se urăsc unii pe alții! Sunt lacomi şi pismaşi. Se bucură de câte ori pot să facă rău. Când o să începi să-i învinueşti şi să-i judeci, au să te urască şi au să te nimicească.

Pavel stătea în uşă şi asculta cuvintele ei dureroase; iar când isprăvi, îi spuse zâmbind:

– Da, oamenii sunt răi! Dar de când am aflat că pe lume există un adevăr, îmi pare că şi oamenii au devenit mai buni.

Apoi zâmbind din nou, urmă:

– Nici eu nu înțeleg cum s-a întâmplat. Când eram copil mă temeam de toți; când am mai crescut, am început să-i urăsc, pe unii din pricina josniciei lor, iar pe alții, aşa din senin, fără să ştiu nici eu de ce. Acum toți îmi par altfel, mi-e parcă milă de ei... mă întreb şi eu cum se face, dar parcă mi s-a îmblânzit inima de când am aflat că nu toți sunt vinovați de ticăloşia lor.

Tăcu. Apoi, ca şi cum ar fi ascultat ceva dinlăuntru, zise încet, gânditor:

– Iată cum iese la iveală adevărul!

Cu ochii pironiți asupra lui, mama murmură încet:

– O, Doamne, ce tare te-ai schimbat şi ce primejdios! După ce Pavel se culcă şi adormi, ea se sculă din pat şi se apropie de el încet, cu băgare de seamă. Era culcat cu fața în sus, iar din perna albă ieşea neted chipul său oacheş cu trăsături aspre şi îndărătnice. În picioarele goale, numai în cămaşă, cu mâinile strânse la piept, mama stătea la căpătâiul lui, mişca uşor buzele, iar din ochi îi picurau una după alta, lacrimi mari şi tulburi.

5

Și din nou şi-au reluat viața tăcută, în care se simțeau aproape, şi în acelaşi timp departe unul de altul. Odată, în mijlocul săptămânii, într-o zi de sărbătoare, Pavel îi spuse maică-si, când plecă de acasă:

– Sâmbătă au să vină la mine musafiri din oraş.

– Din oraş? repetă mama, şi deodată o podidi plânsul.

– De ce, mamă? strigă Pavel nemulțumit. Ea își şterse fața cu şorțul şi răspunse oftând:

– Nu ştiu, aşa...

– Ți-e teamă?

– Da! mărturisi ea.

Pavel se aplecă până aproape de obrazul ei şi cu glasul arțăgos ca tată-său, zise:

– Din pricina spaimei ne prăpădim cu toții! Iar cei care ne poruncesc, trag foloase din spaima asta şi ne înspăimânta şi mai mult.

Mama gemu tristă:

– Nu te supăra! Cum să nu mă tem? Toată viața am trăit în teamă; mi-e sufletul copleşit de teamă.

El îi răspunse în şoaptă, mai blând:

– Iartă-mă, dar altfel nu se poate! Şi plecă.

Ea tremură trei zile în şir şi de câte ori își aducea aminte că în casă vor veni nişte oameni străini, înspăimântători, care-i arătaseră feciorului drumul pe care mergea acum, inima parcă i se oprea în loc...

Sâmbătă seară Pavel se întoarse de la fabrică, se spălă, își schimbă hainele; apoi ieşi, spunând maică-si, fără s-o privească:

– Dacă vin să le spui că mă întorc îndată. Şi te rog să nu-ți mai fie teamă...

Ea se lăsă istovită pe laviță. Băiatul o privi, posomorât şi-i zise:

– Poate vrei... să te duci undeva?

Se simți jignită; mişcându-şi capul în semn de protest, îl răspunse:

– Nu. De ce?

Era pe la sfârşitul lui noiembrie. Zăpada măruntă şi afânată ce căzuse în timpul zilei pe pământul înghețat, scârțâia sub picioarele băiatului care pleca. La geam întunericul stăruia adânc şi neclintit parc-ar fi pândit ceva cu duşmănie. Mama stătea cu mâinile sprijinite de laviță, cu privirea întoarsă spre uşă şi aştepta...

I se părea că prin întuneric se strecoară pe furiş, din toate părțile, oameni gârboviți şi răi, îmbrăcați ciudat, iscodind peste tot cu privirea. Pe unul îl simțea cum umblă în jurul casei, bâjbâind cu mâinile pe pereți.

Se auzi o fluierătură şerpuind în tăcerea nopții ca un şuvoi subțirel, trist şi melodios; rătăcea în pustiul negru, căuta parcă ceva, se apropia din ce în ce mai tare... Pieri apoi sub fereastră, înfipt parcă în cerceveaua din perete.

Cineva tropăi în tindă. Mama tresări, își înălță sprâncenele şi se ridică.

Uşa se deschise. În cameră se ivi întâi un cap cu o căciulă mare, mițoasă, apoi un trup lung şi aplecat se strecură încet, se înălță, își ridică fără grabă mâna dreaptă, şi după ce oftă cu zgomot, spuse cu o voce groasă, din adânc:

– Bună seara!

Mama salută fără să rostească o vorbă.

– Da’ Pavel nu-i acasă?

Omul își scoase încet scurta îmblănită, ridică un picior, își scutură cu căciula zăpada de pe cizmă, făcu la fel şi cu celălalt picior, își aruncă într-un colț căciula şi intră în cameră, clătinându-se pe picioarele lui lungi. Se apropie de un scaun, îl cercetă voind parcă să se încredințeze cât era de tare, apoi se aşeză, şi, acoperindu-şi gura cu palma, căscă. Avea capul foarte rotund, tuns, fața rasă, mustățile mari, cu vârfurile lăsate. După ce făcu ocolul camerei cu ochii lui mari şi bulbucați, de culoare cenuşie, se aşeză picior peste picior şi, legănându-se pe scaun, întrebă:

– E casa voastră sau stați cu chirie?

Mama, care stătea în fața lui, îi răspunse:

– Stăm cu chirie.

– Nu-i grozavă!

– Paşa o să vină îndată, aşteptați-l! îl rugă ea încet.

– Îl şi aştept! răspunse liniştit lunganul.

Glasul blând, liniştea şi sinceritatea căutăturii lui, dădură mamei curaj. Omul o privea cu un aer deschis şi binevoitor; în fundul ochilor limpezi scânteia ceva vesel, şi toată făptura lui colțuroasă, adusă de spate şi cocoțată pe picioarele lungi, avea ceva atrăgător şi hazliu. Era îmbrăcat cu o bluză albastră şi nişte pantaloni negri, vârți în cizme. Voi să-l întrebe cine este, de unde vine, dacă-l cunoaşte de mult pe Pavel, dar, deodată el se suci cu