Isabel și apele diavolului

De Eliade Mircea

Eroul cărții este un doctor în arta extrem-orientală, ce părăsise țara sa de miazănoapte pentru a-și continua cercetările în India. E, în mod evident, un alter ego al autorului, iar personajele, decorurile și întâmplările din roman sunt umbre deformate proiectate de propria-i viață indiană. Primul capitol se folosește de impresiile de călătorie ale lui Eliade din Port Said și de pe vaporul „Hakone Maru“. În spatele lui Fräulein Lucy Roth se află vieneza Stella Kramrisch, pe care, în realitate, autorul o întâlnise abia la Calcutta. Mărturisirile pe care i le face „doctorul“ ni-l înfățișează chiar de la început ca pe un văr valah al lui Doctor Faustus. El ar fi un „înviat din morți“, ce fusese stăpânit ani întregi de Diavol – „puternic și rău“, „vietate cu aripi și duh, duh cu răsuflare și copite“. Nu lupta chinuitoare împotriva lui l-a eliberat, ci doar „deșteptarea“, înțelegerea faptului că Diavolul e „închipuire sau concept“

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 14 iun. 2016
• ISBN: 9786066868877

Previzualizare carte

CRONOLOGIE

1907

Pe 13 martie se naște, în București, Mircea Eliade (dar primele amintiri vor fi legate de Râmnicu Sărat, unde tatăl se mută cu serviciul, la câteva luni după nașterea lui Mircea).

Este fiul Ioanei (născută Stoian) și al lui Gheorghe Eliade.

Despre familia lui oferă date în Memorii: „Fratele meu, Nicolae Remus, se născuse cu un an mai înainte, iar după patru ani a venit pe lume Cornelia. Tatăl meu era moldovean din Tecuci și, înainte de a-și schimba numele în Eliade, se numise Ieremia. Dicționarul francez-român pe care l-am folosit tot timpul liceului era semnat: Gheorghe Ieremia.

Tata era cel mai mare din patru copii. Al doilea băiat, Costică, era, ca și tata, ofițer; dar făcuse Școala de Război, ajunsese ofițer de stat-major și a înaintat până la gradul de general de divizie, în timp ce tata, mai înțelept sau mai nepriceput, n-a reușit să treacă de gradul de căpitan. Fratele cel mai mic, Pavel, după aventuri despre care familia nu vorbea niciodată, intrase funcționar la Căile Ferate. Ultima oară când am aflat vești despre el, ajunsese șef de gară. L-am întâlnit de foarte puține ori. Era brun, ca și tata, dar nu-și pierduse părul și părea mai frumos. Singura lor soră murise curând după ce se căsătorise cu un învățător. N-am știut niciodată cum arătase, unde trăise și ce făcuse. [...] N-am știut niciodată de ce tata și cu unchiul Costică și-au schimbat numele din Ieremia în Eliade, nici de ce celălalt frate s-a încăpățânat să rămână Pavel Ieremia. Tata spunea că au făcut-o din admirație pentru Eliade-Rădulescu".

Eliade-licean.jpg

Eliade, licean

Cât despre familia mamei, „tatăl [bunicului] venise de copil la București, muncise câțiva ani argat la grajdurile de la barieră, ajunsese vizitiu de diligență, apoi geambaș, și în cele din urmă cumpărase nu știu câte hectare de grădină și-și clădise hanul.

Nimeni nu știa exact să-mi spună de unde venise străbunicul. De la Dunăre, spunea unchiul Mitache. De la Olt, pretindea una din mătuși, și-mi spunea chiar numele satului: Arvirești".

1912

Tatăl este mutat la Cernavodă (unde familia va rămâne până în 1914, când se reîntoarce în București). Mircea urmează, în această localitate, clasa I.

1917–1925

Eliade este elev la Liceul „Spiru Haret". Își descoperă pasiunea pentru științele naturii, dar rezultatele la învățătură sunt mai degrabă mediocre și oscilante (în primul an de liceu rămâne corigent la română, franceză și germană). Prin 1919–1920 își improvizează un laborator de chimie în mansarda casei.

1921

Pe 21 mai, debutează cu articolul de popularizare a cunoștințelor științifice „Dușmanul viermelui de mătase", publicat în Ziarul științelor populare și al călătoriilor, sub semnătura Eliade Gh. Mircea.

Ziarul științelor populare și al călătoriilor îi acordă premiul I, pentru povestirea Cum am găsit piatra filosofală.

Începe să scrie Romanul adolescentului miop, sub influența lui Giovanni Papini.

1925

Se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie. Aici îi va avea profesori pe Constantin Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu și Nae Ionescu. Acesta din urmă îi devine mentor.

„Nae Ionescu nu vorbea ca un profesor, își amintește Eliade în Memorii, nu ținea o lecție, nici o conferință. Începuse o convorbire și ni se adresa direct, fiecăruia în parte, parcă ar fi povestit ceva, ar fi prezentat o serie de fapte, propunându-ne o interpretare și așteptând apoi comentariile noastre. Aveai impresia că lecția întreagă e doar o parte dintr-un dialog, că fiecare din noi era invitat să ia parte la discuție, să-și mărturisească părerile la sfârșitul orei.

Simțeai că ce spune Nae Ionescu nu se găsea în nicio carte. Era ceva nou, proaspăt gândit și organizat acolo, în fața ta, pe catedră. Era o gândire personală și, dacă te interesa acest fel de gândire, știai că nu o puteai întâlni altundeva, că trebuie să vii aici s-o primești de la un izvor.

Omul de la catedră ți se adresa direct, îți deschidea probleme și te învăța să le rezolvi, te silea să gândești."

1926

Publică în Revista universitară, pe care o îngrijește, un articol teribilist-critic la adresa lui Nicolae Iorga, stârnind un scandal. Începând cu luna noiembrie, Pamfil Șeicaru îl angajează redactor la ziarul Cuvântul, unde scrie și Nae Ionescu. Aici Eliade desfășoară o publicistică abundentă și agresivă.

1927

În primăvară călătorește în Italia, unde îl întâlnește pe Giovanni Papini.

În septembrie, Eliade începe să publice seria de articole „Itinerariu spiritual", manifest al generației sale.

1928

În octombrie obține licența cu o teză despre filosofia Renașterii.

Pe 20 noiembrie, pleacă spre India, unde primește o bursă de la maharajahul Manindra Chandra Nandy de Kassimbazar.

Ajuns, la sfârșitul lui decembrie, la Calcutta, începe să studieze gramatica sanscrită și filosofia hindusă, sub îndrumarea profesorului Dasgupta.

1930

Se mută în casa lui Dasgupta: aici o cunoaște pe Maitreyi, fiica profesorului.

În septembrie, se produce ruptura de Dasgupta, provocată de povestea de dragoste dintre Eliade și Maitreyi. Dat afară din casa mentorului său, Eliade pleacă în Himalaya, unde se adăpostește, până în martie 1931, în câteva mănăstiri.

Mircea-Eliade%2c-foto-India.jpg

Bursier in India

În țară e publicat romanul Isabel și apele diavolului, debutul editorial al lui Eliade.

1931

Revenit la Calcutta, părăsește India, în decembrie, pentru a-și satisface serviciul militar în țară. Plănuiește să se întoarcă.

1932

Apare micul volum de eseuri Solilocvii.

1933

În mai, apare Maitreyi. Romanul câștigase un concurs de manuscrise, fiind premiat de o comisie formată din Perpessicius, Cezar Petrescu, Mihail Ralea, Șerban Cioculescu, G. Călinescu.

„Cu câteva zile înainte de publicarea rezultatului, bănuiam că voi avea premiul. Șerban Cioculescu venise entuziasmat să mă vadă. Căci anonimatul fusese, în cazul meu, iluzoriu: toți membrii comisiei știau că eram singurul care ar fi putut scrie, cu o asemenea patetică «autenticitate», despre Maitreyi și despre viața la Calcutta sau în Himalaya.

Când am citit în ziare că am fost premiat, m-am dus imediat la «Cultura națională». Directorul editurii, Alexandru Rosetti, m-a felicitat și mi-a înmânat cecul de 20 000 de lei. Mă credeam pe altă lume. Puteam, între altele, să-mi cumpăr două costume de haine. Maitreyi a apărut la începutul lui mai, cu o superbă copertă: un cap de indiană tânără, inspirat după o frescă de la Ajanta. Primii cititori au fost entuziasmați. [...] Ediția s-a epuizat la sfârșitul lui iunie, și chiar în vara aceea cartea a fost retipărită și epuizată.

M2.jpg

Mircea Eliade, Marietta Sadova, Mariana Viforeanu și Nina Eliade (la fereastră, Petrișor Viforeanu)

Eliade-003.jpg

Împreună cu Eugene Ionesco (centru) și Emil Cioran (dreapta)

În toamnă a apărut ediția a III-a.

Până la Crăciun, se vânduseră aproape 10 000 de exemplare. Mulți îmi preziceau că voi ajunge tot atât de «popular» ca și Ionel Teodoreanu sau Cezar Petrescu.

Dar cărțile pe care aveam să le public, într-un ritm tot mai precipitat, în anii următori aveau să corecteze sever această popularitate", își va aminti Eliade.

În iunie scriitorul își dă doctoratul cu lucrarea Yoga. Psihologia meditației indiene (în care fructifică studiile din India), primind calificativul Magna cum laude.

Din noiembrie, Eliade e suplinitorul lui Nae Ionescu la Facultatea de Litere și Filosofie.

1934

La începutul lui ianuarie, în urma asasinării de către legionari a prim-ministrului I.G. Duca, Cuvântul este interzis, iar Nae Ionescu, directorul publicației, considerat instigator moral al crimei, e arestat.

Tot în ianuarie, Eliade se însoară cu Nina Mareș.

Apar romanele Întoarcerea din rai, prima parte dintr-o proiectată serie despre aspirațiile tinerei generații, din care va reuși să mai scrie doar Huliganii (1935), și Lumina ce se stinge, carte de factură joyceană pe care mai târziu o va renega, socotind-o „ilizibilă".

Publică volumele de eseuri și studii Oceanografie, India și Alchimia asiatică.

1935

Apar Huliganii și Șantier, „roman indirect" sub formă de jurnal.

Eliade-in-1958-cu-prof.jpg

Cu prof. Hori, la Kyoto, în 1958

1936

Eliade își publică, la București, cu titlul Yoga. Essai sur les origines de la mystique indienne, lucrarea de doctorat. Apare romanul cu vampiri Domnișoara Christina, care va atrage autorului acuzația de pornografie și îndepărtarea din învățământ.

1937

Îngrijește două volume de Scrieri literare, morale și politice din opera lui B.P. Hasdeu, în care vede un model, precum și Roza vânturilor, o amplă antologie din publicistica lui Nae Ionescu, căreia îi adaugă o consistentă postfață.

Apare în volum nuvela Șarpele; de asemenea, vede lumina tiparului volumul științific Cosmologie și alchimie babiloniană.

Sub influența lui Nae Ionescu, se accentuează alunecarea lui Eliade spre extrema dreaptă.

1938

Pe 14 iulie, Eliade este arestat și, pentru că refuză să se desolidarizeze public de Mișcarea Legionară, este închis în lagărul de la Miercurea Ciuc, alături de Nae Ionescu și de numeroși alți legionari.

Pe 25 octombrie este eliberat din motive medicale.

Pe 29 octombrie, Eliade semnează totuși o declarație în care se desolidarizează de Mișcarea Legionară (cf. Dora Mezdrea, Nae Ionescu. Biografia, vol. IV, Editura Istros – Muzeul Brăilei, 2005, p. 268); episodul nu va fi amintit în Memorii.

Apare, la sfârșitul anului, Nuntă în cer, roman scris în lagăr; „prima ediție, de 4 000 de exemplare, s-a epuizat destul de repede. Romanul a fost, cum se spunea pe atunci, «bine primit de critică și de public». Dar, deși s-a retipărit de două ori, n-a atins popularitatea de care se bucuraseră Maitreyi și Huliganii", va scrie Eliade în Memorii.

1939

Publică volumul de eseuri Fragmentarium.

1940

Pleacă la Londra, ca atașat cultural. Apar Secretul doctorului Honigberger și Nopți la Serampore.

scan0004.jpg

Întâlnire la Paris, cu Ionel Jianu

1941–1944

Din februarie 1941, Eliade este consilier cultural în Portugalia, la Lisabona.

În acest răstimp publică Mitul reintegrării, lucrarea cu tentă propagandistă Salazar și revoluția din Portugalia (1942), Comentarii la legenda Meșterului Manole și Insula lui Euthanasius (1943).

Asupra acestei perioade dă seama Jurnalul portughez, publicat pentru prima oară în limba română în 2006 (Editura Humanitas).

1944

Moare Nina Eliade.

1945

Neputând să se întoarcă în țara ocupată de sovietici, de teama represaliilor pentru trecutul său de „dreapta", Eliade ajunge la Paris, în septembrie.

La invitația lui Georges Dumézil, ține un curs la École des Hautes Études (Sorbona).

Perioadă extrem de critică pentru Eliade, din punct de vedere material.

1946-1949

Ține cursuri la Sorbona.

Are numeroase contribuții în publicațiile științifice pariziene.

În 1948, îi apare, la Editura Gallimard, Techniques du Yoga.

1949

Publică, la Paris, Tratat de istorie a religiilor, lucrarea sa de căpătâi și pilonul sistemului său teoretic.

Începe lucrul – în limba română, în care continua să scrie literatură – la romanul Noaptea de Sânziene.

M.jpg

Alături de Ioan Petru Culianu

1950

Se căsătorește cu Christinel Cotescu.

Desfășoară, acum și în anii următori, o bogată activitate internațională de conferențiar, în calitate de invitat, la numeroase universități, congrese și seminare.

Apare La Nuit Bengali, traducerea în franceză după Maitreyi.

1951

Apare monografia despre șamanism – Le Chamanisme et les techniques archaïques de l’extase.

1954

Publică, în Franța, Le Yoga. Immortalité et liberté.

1955

Apare traducerea în franceză a romanului Noaptea de Sânziene, cu titlul Forêt Interdite. Cartea, socotită de scriitor capodopera lui literară, va apărea în limba română abia în 1971, într-o editură a exilului (fiind publicată în România abia în 1991, sub îngrijirea lui Mircea Handoca, devotatul biobibliograf al lui Mircea Eliade).

1957

Ajunge, ca profesor, la Chicago. Va rămâne aici până la moarte, continuând însă să își petreacă o parte a anului la Paris. Apare, în germană, versiunea originală din Sacrul și profanul (traducerea franceză va fi publicată în 1965).

1963

La Gallimard apare Aspects du mythe.

Publică la Madrid, în română, un volum de Nuvele.

1966

Este ales membru al Academiei Americane de Arte și Științe și devine Doctor Honoris Causa al Universității Yale. La Madrid apare, în română, primul volum de Amintiri: Mansarda.

1968

În România îi apare, în revista Luceafărul, un interviu dat lui Marin Sorescu.

1969

Continuă recuperarea românească a scrisului exilatului; la București apar două volume Eliade: Maitreyi. Nuntă în cer, cu o prefață de Dumitru Micu, și antologia de proză fantastică La țigănci și alte povestiri (studiu introductiv de Sorin Alexandrescu; în sumar: Domnișoara Christina, Șarpele, Secretul doctorului Honigberger, Nopți la Serampore, Un om mare, Douăsprezece mii de capete de vită, Fata căpitanului, Ghicitor în pietre, La țigănci, Adio! și Podul).

1972

În revista Contemporanul apare un amplu interviu luat lui Eliade de Adrian Păunescu; deși autoritățile comuniste depun eforturi pentru a-l convinge pe savant să viziteze România, interviul este cenzurat, fapt care stârnește furia lui Eliade.

1973

La Gallimard apare primul volum din jurnalul lui Eliade (Fragments d’un journal, 1945–1969); volumul al doilea va apărea în 1978, iar al treilea, în 1986.

1976

Lui Mircea Eliade i se acordă, la Sorbona, titlul de Doctor Honoris Causa.

E publicat, în franceză, primul volum din Istoria ideilor și credințelor religioase (vol. II, 1978; vol. III, 1983); traducerea românească a trilogiei, semnată de Cezar Baltag, e publicată la București între 1981 și 1988.

eliade-festivitatea.jpg

La festivitatea de acordare a diplomei de Doctor Honoris Causa (Sorbona, 1976)

1977

Apare la Paris, în română, la o editură a emigrației, culegerea de nuvele fantastice În curte la Dionis.

1978

În România este publicată traducerea Aspecte ale mitului (în traducerea lui Paul G. Dinopol).

Apar o traducere după Șarpele și volumul de convorbiri cu Claude-Henri Rocquet, L’Épreuve du labyrinth (Proba labirintului).

1980

Apare, la București, traducerea – realizată de Maria și Cezar Ivănescu – De la Zalmoxis la Genghis Han.

E publicat primul volum de memorii (Mémoires, I (1907–1937). Les promesses de l’equinoxe); versiunea engleză apare în 1981, cu titlul Autobiography.

La o editură românească din Paris apare miniromanul Nouăsprezece trandafiri.

1981

La București este publicată masiva antologie de proză fantastică În curte la Dionis, cu o postfață de Eugen Simion. Din cuprins fac parte – pe lângă câteva texte deja incluse în culegerea La țigănci – nuvelele Pe strada Mântuleasa, Les trois grâces, Șanțurile, Ivan, Uniforme de general, Incognito la Buchenwald, În curte la Dionis și Tinerețe fără tinerețe.

scan0006_a.jpg

În „Cuvânt înainte al autorului", Eliade mărturisește că „după încheierea romanului-frescă Noaptea de Sânziene n-am scris decât mici romane și nuvele fantastice [...]. Iar „în legătură cu această concentrare aproape exclusivă asupra prozei fantastice, reia precizarea (pe care ținuse s-o facă și-n alte rânduri) potrivit căreia „ceea ce aș îndrăzni să numesc concepția mea despre literatura fantastică [...] care se deosebește, bunăoară, de cea a romanticilor germani, a lui Edgar Allan Poe sau a lui J.L. Borges. [...] e solidară de concepția mea despre gândirea mistică și universurile imaginare pe care le fundează, universuri paralele lumii de toate zilele și care se disting în primul rând printr-o altă experiență a timpului și a spațiului.

Ceea ce nu înseamnă, evident, că prozele fantastice pe care le scriu sunt inspirate de cercetările mele de istorie comparată a religiilor, nici că n-ar putea fi înțelese decât de cititorii familiari cu asemenea studii. Nu-mi aduc aminte să fi folosit vreodată documentele mitologice sau semnificația lor simbolică scriind literatură. De fapt, descopeream subiectul romanului sau al nuvelei pe măsură ce scriam. Universurile paralele pe care le dezvăluia povestirea erau rodul imaginației creatoare, nu al erudiției, nici al hermeneuticii pe care o stăpânea istoricul religiilor comparate."

1985

Catedrei de Istoria religiilor de la Universitatea din Chicago i se dă numele „Mircea Eliade".

1986

Mircea Eliade moare, la Chicago, pe 22 aprilie, fiind incinerat a doua zi. În cadrul ceremoniei funerare citesc fragmente din opera marelui dispărut apropiații lui Eliade – Saul Bellow, Paul Ricœur, Wendy O. Flaherty și Ioan Petru Culianu. Un martor al evenimentului avea să-și amintească: „Am fost cu adevărat surprins să văd câtă lume venise să asiste la slujbă. Erau opt–nouă sute de oameni. Era ca un pelerinaj. Am revăzut atunci oameni pe care nu-i mai văzusem de ani de zile. Din cauza numărului lor mare fusese aleasă pentru ceremonie Rockefeller Chapel, întrucât capela care se afla lângă Divinity School era prea mică. A fost o alegere bună. Pentru oricare alt istoric al religiilor de astăzi, Rockefeller Chapel ar fi fost prea mare." (Citat în Florin Țurcanu, Mircea Eliade. Prizonierul istoriei, traducere din franceză de Monica Anghel și Dragoș Dodu, prefață de Zoe Petre, Editura Humanitas, București, 2005, pp. 642–643)

1987

Apar cele 16 volume din The Encyclopaedia of Religions, pe care Eliade le-a coordonat și îngrijit în calitate de editor, în ultimii ani ai vieții.

1988

Apare, în franceză, al doilea volum de Memorii.

1989

Este publicat, la București, un volum cuprinzând scrierile de tinerețe Romanul adolescentului miop și Gaudeamus.

*

După revoluția din 1989 începe acțiunea de recuperare sistematică a operei lui Mircea Eliade în România. Cărțile lui, beletristice și științifice, se vând în sute de mii de exemplare.

DEMONISMUL MAGIC AL TÂNĂRULUI ELIADE

Sfântul Diavol

Anii adolescenței și ai primei tinereți ale lui Mircea Eliade se desfășoară, din punct de vedere metafizic și religios, sub semnul tensiunii – foarte creative – între păgânism și creștinism. Adică între magie și mistică, între voință și har, între autorealizarea eului și dragostea de Dumnezeu. Rădăcinile biografice ale acesteia pot fi sondate și în metamorfozele prin care trece diavolul în viața spirituală a adolescentului miop.

Lupta cu „răul" și cu ispitele pe care acesta le strecura în propria-i carne e vizibilă deja în primul său jurnal personal, în toamna anului 1922. Eliade încearcă să reziste prin lecturi teologice, iar atunci când păcatul se săvârșește, își impune flagelări și mărturisirea lui în fața prietenilor.¹ Prezența diavolului poate fi descoperită cu ușurință și în textele lui literare, încă din anul anterior, când publicase povestirea Cum am găsit piatra filosofală. Unul dintre personajele ei este un alchimist german care se „vânduse Satanei" pentru a descoperi secretul fabricării aurului. Opt din cele douăzeci și cinci de capitole ale Memoriilor unui soldat de plumb, roman neterminat datând din anii 1922–1923, sunt dedicate experiențelor alchimice ale unui călugăr italian de la 1494, Fra Dominico, care se ocupă cu magia și își vinde sufletul diavolului, tot pentru a afla piatra filosofală.²

În unul dintre bruioanele inedite pentru Romanul unui om sucit, eroul principal Radu Giurgea, alter ego-ul autorului, adresează colegilor un „comunicat, care începe în mod solemn cu această invocație: „Belzebuth să fie lăudat! Becherit și Lazas precum și toți demonii să fie copleșiți de daruri. Giurgea îi informează că „Moisil, urmând șoaptele demonului meu albastru invocat alaltăieri noapte cu ajutorul spiritului lui Matusalem, n-a venit astăzi la școală, așa că ora asta e liberă".³ Din spatele ironiei ludice răzbate aceeași curiozitate pentru demonologie, hrănită aici – pe cât se pare – cu lecturi din sau despre Aleister Crowley. Aceeași curiozitate e vizibilă în manuscrisele sale cu conspecte de lectură despre magie și Orientul antic.

În operele autorilor preferați din acei ani, Hasdeu și Papini, Eliade se întâlnește cu satanismul romantic și cu luciferismul polemic. Va traduce chiar, fără s-o publice, povestirea papiniană Il Demonio tentato din volumul Il tragico quotidiano (1906). În toamna anului 1924, joacă la Societatea „Muza" scene din piesa lui Ferenc Molnár, Discipolul diavolului (1907), inspirată din Faust-ul lui Goethe. Tot în liceu citise și opera scriitorului german, însă, așa cum va recunoaște mai târziu, fără emoții hotărâtoare.

Ceea ce va fixa diavolul ca temă metafizică este cursul lui Nae Ionescu, Problema salvării în „Faust" al lui Goethe, început

Recenzii pentru Isabel și apele diavolului

[Darie IURIE · Evaluare: 4 din 5 stele]

Carte foarte buna descrieri minunate, fir epic captivant toate sub geniul autorului