Oameni din Dublin

De James Joyce

„Toate povestirile sunt fragmente ale condiției umane, dramatice prin lipsa lor de speranță, din viața apăsătorului Dublin: au ca personaje oameni simpli, cu vieți pline de greutăți și de frustrări, cu toții prinși în mecanismul necruțător și impasibil al orașului. Joyce așa vedea Dublinul și despre asta voia să scrie în povestirile sale: «Intenția mea a fost să scriu un capitol din istoria morală a țării mele și am ales Dublinul ca scenă pentru că orașul mi-a părut a fi centrul paraliziei. Am încercat să-l prezint publicului în patru ipostaze: copilărie, adolescență, maturitate și viață publică». Povestirile vorbesc, în fond, despre înstrăinare și ratare, despre limitele umane, despre felul în care viața cu circumstanțele ei, simbolizate aici de marele organism al orașului, subjugă și macină destinele oamenilor.“ (Marius Chivu)

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 24 iun. 2015
• ISBN: 9786067419207

Previzualizare carte

CRONOLOGIE

1882

La 2 februarie, James Joyce se naște într-o familie catolică din clasa mijlocie a societății irlandeze, în cartierul Rathgar din Dublin. Este fiul cel mai mare al lui Mary Jane Joyce (născută Murray) și al lui John Stanislaus Joyce. Înainte de nașterea sa, părinții mai avuseseră un fiu, care nu a supraviețuit. Tatăl său era moștenitorul unei familii prospere din Cork, iar mama era fiica unui comerciant de vinuri din Dublin. Deși a mai avut încă nouă frați, James a fost răsfățatul familiei.

1888–1891

Urmează primii ani de școală la Clongowes Wood College, un prestigios colegiu iezuit din Kildare County, ale cărui taxe nu vor mai putea fi suportate de familie după 1891, astfel încât viitorul scriitor este nevoit să părăsească instituția respectivă. Influențată și de anumite schimbări politice ale momentului (căderea lui Charles Stewart Parnell, patronul familiei Joyce, de la putere), starea materială a familiei intră în declin, astfel încât cu toții trec printr-o perioadă tumultuoasă, cu nenumărate schimbări de domiciliu și cu lipsuri din ce în ce mai mari generate de nașterea altor copii.

1893

Familia se mută din nou, iar James și fratele său, Stanislaus, sunt trimiși la școala Christian Brothers din North Richmond Street, zonă care va deveni ulterior cadrul din incipitul povestirii „Arabia", inclusă în volumul Oameni din Dublin. Biografii lui Joyce consideră această schimbare ca fiind catalizatorul unor experiențe noi, reflectate în toată opera joyceană. Maturizarea pe străzile orașului, efervescența și pitorescul acestora pot fi regăsite în Oameni din Dublin, dar și în Portret al artistului la tinerețe, Ulise sau Veghea lui Finnegan. La începutul lui aprilie însă, James Joyce și fratele său sunt înscriși la o altă faimoasă școală iezuită, Belvedere College, unde probabil studiază ca bursieri datorită intervenției fostului director al Clongowes Wood College, Rev. John Conmee, ficționalizat ulterior atât în Portret al artistului la tinerețe, cât și în Ulise. De-a lungul anilor de studiu, Joyce se remarcă prin inteligență, câștigând mai multe premii naționale și fiind ales președinte al frăției Blessed Virgin Mary. Joacă roluri în teatrul de comedie, fiind foarte popular printre colegi, dar și printre profesori. Fire independentă și creativă, trece printr-o criză religioasă în anii adolescenței și renunță la credința catolică. Totuși, va prețui mereu educația primită de la personalul iezuit al școlilor pe care le-a frecventat.

1898

Datorită aprecierii față de disciplina intelectuală iezuită, Joyce decide să-și continue studiile la o altă instituție similară, University College din Dublin, fapt ce contribuie la influența puternică a scolasticii asupra gândirii sale. Biografii lui Joyce atrag însă atenția asupra faptului că, deși referințele la Clongowes Wood, Belvedere și University College abundă în existența ficțională a lui Stephen Dedalus, lectura paralelă a operei ficționale și a biografiei lui Joyce sau suprapunerea acestora din urmă ar fi o eroare. Într-un mediu predominant conformist, James se remarcă prin talent și prin spiritul său rebel. Câțiva dintre colegii săi vor constitui modelele unor personaje din romanele de mai târziu. Tot din această perioadă datează și primele critici severe ale lui Joyce la adresa elementelor constitutive ale societății irlandeze a momentului (catolicismul, naționalismul, resuscitarea idealurilor celtice, familia tradițională), care, mai târziu, vor deveni teme esențiale ale ficțiunii sale.

1900

În ianuarie, ieșind din mediul academic pe care îl consideră, probabil, prea strâmt pentru aptitudinile și ideile sale, James prezintă, la o întâlnire organizată, în cadrul colegiului, de către Literary and Historical Society, eseul „Drama and Life [Teatrul și viața], axat pe relația dintre estetică și existența umană. Câteva luni mai târziu, eseul său „Ibsen’s New Drama [Noul teatru al lui Ibsen] apare în bine cunoscuta revistă Fortnightly Review, făcând să triumfe în mediul internațional gândirea sa creativă. Viziunea asupra rolului inovator al artei și ruptura față de modelele tradiționale transpar din eseul tânărului Joyce, dublate de adeziunea sa la un model scandinav care în societatea irlandeză a momentului era pus sub semnul îndoielii din punctul de vedere al moralității, prin raportare la instituții statuate de tradiție, precum Shakespeare sau tragedia greacă. Într-o conjunctură norocoasă, William Archer, traducătorul în engleză al operei lui Ibsen, citește critica laudativă făcută de Joyce ultimei piese a dramaturgului norvegian – Când noi, morții, înviem – și i-o transmite lui Ibsen. Reacția pozitivă a acestuia din urmă nu întârzie să apară, accentuându-i lui Joyce încrederea în propriul talent.

1901

În ciuda acestor realizări, revista universitară St. Stephen’s refuză un articol scris de Joyce, „The Day of the Rabblement" [Ziua mulțimii], în care acesta acuză Teatrul Literar Irlandez de șovinism și de izolare față de tendințele europene. Neîmpăcat cu acest refuz, Joyce contestă decizia, pentru ca, în urma unui alt refuz, să distribuie în școală, alături de un alt coleg reacționar, copii ale articolului.

1902

Trimite un al doilea articol către Literary and Historical Society, prin care încearcă să îl readucă în atenția publicului pe James Clarence Mangan, poet irlandez din secolul al XIX-lea. Eseul său este bine primit și, câteva luni mai târziu, apare în revista St. Stephen’s. În același an, Joyce încearcă să se integreze în viața literară a Dublinului. Îl cunoaște pe George Russell, scriitor, editor și mistic. Le scrie lui W.B. Yeats și Lady Augusta Gregory. În legătură cu prima întâlnire dintre Joyce și Yeats circulă o anecdotă, conform căreia tânărul i-ar fi spus venerabilului poet: „Ne-am întâlnit prea târziu. Sunteți prea bătrân pentru ca eu să mai pot avea vreun efect asupra dumneavoastră". Relația sa cu Lady Gregory, adevărat mecena al scriitorilor irlandezi, este la fel de tranșantă. Deși aceasta îl prezintă editorului de la Daily Express, E.V. Longworth, critica lui Joyce la adresa acțiunilor caritabile în plan artistic ale lui Gregory este necruțătoare. Această relație va reverbera, ani mai târziu, în Ulise, în dialogul dintre Buck Mulligan și Stephen Dedalus. În toamna aceluiași an, Joyce se înscrie la Royal University Medical School, dar renunță curând. La finalul lui octombrie, primește de la universitate diploma în limbi moderne și decide să-și continue studiile în altă parte. În decembrie, pleacă la Paris cu intenția de a-și continua acolo studiile medicale. În spatele acestei despărțiri de locurile natale se ascunde însă dorința de a lăsa în urmă mediul inhibant și limitativ al vieții artistice irlandeze. Avântul cu care se îndreaptă spre Paris se spulberă însă o dată cu sosirea acolo, unde Joyce e nevoit să trăiască în singurătate și lipsuri materiale, situație care îl determină să se întoarcă, după o lună, acasă.

1903

Joyce revine la Paris, trăiește din împrumuturi, bani trimiși de acasă și dând ore de engleză. Din cauza problemelor de sănătate ale mamei sale, se întoarce în aprilie în Irlanda. La sfârșitul lui august, mama sa se stinge din viață. Joyce rămâne în Dublin și începe să lucreze, concomitent, la povestirile care vor forma Oameni din Dublin, dar și la romanele sale viitoare Stephen Eroul și Portret al artistului la tinerețe, cel din urmă gândit deocamdată ca o amplă meditație în proză. Tot acum, Joyce scrie poemele pe care le va publica în Muzică de cameră. Atent la evoluția sa în sfera publică, Joyce începe să ia lecții de pregătire vocală și ajunge să câștige medalia de bronz la Feis Ceoil, cel mai mare festival de muzică tradițională din Irlanda. Experiențele pe care le acumulează în această perioadă aparent nedefinită se regăsesc transformate creativ în proza sa. Astfel, intervalul scurt în care predă la Clifton House School în Dalkey și cel în care locuiește cu prietenul său, Gogarty, în Martello Tower din Sandycove se regăsesc în Ulise (secvențele construite în jurul figurilor Telemah și Nestor). În aceeași perioadă, invitat de George Russell, publică în revista agricolă Irish Homestead primele versiuni ale povestirilor „Surorile, „Evelina și „După cursă", incluse ulterior în Oameni din Dublin.

1904

La 10 iunie, Joyce o cunoaște pe cea care îl va inspira cel mai mult și alături de care va trăi întreaga viață, Nora Barnacle, o tânără de 20 de ani, originară din Galway, cameristă la Finn’s Hotel în Dublin. Șase zile mai târziu, la 16 iunie, are loc prima lor plimbare, această zi rămânând imortalizată în romanul Ulise. Mai târziu, Joyce va insista printre apropiații săi ca ziua respectivă să poarte numele de Bloomsday, onorând astfel legăturile personale stranii dintre viață și scriitură. Relația dintre cei doi, puternică și total revoltătoare pentru bunele moravuri irlandeze, îl provoacă pe Joyce să se gândească tot mai mult la plecarea pe continent și la căutarea unui post de profesor de engleză. În toamna aceluiași an, cei doi evadează din societatea care le condamna concubinajul, având promisiunea unui loc de muncă pentru Joyce într-o școală Berlitz, dar motivați și de convingerea acestuia că împlinirea artistică nu poate veni într-un mediu atât de constrângător precum societatea irlandeză a momentului. Ajunși la Zürich însă, descoperă că locul de muncă promis nu este disponibil, iar aplicația lui Joyce nu fusese primită. Deplasarea ulterioară la Trieste se dovedește a fi o altă dezamăgire din același punct de vedere. Se îndreaptă apoi spre actuala Croație, pe atunci parte a Imperiului Austro-Ungar, oprindu-se la Pola, port la Adriatică. Aici, Joyce ajunge să predea engleza la o școală Berlitz. Problemele însă nu dispar, cu atât mai mult cu cât Nora rămâne însărcinată, nu vorbește decât engleză – un impediment în încercarea lor de a se integra –, iar scriitorul se obișnuiește greu cu viața domestică.

1905

Joyce reușește să obțină o slujbă similară la o școală Berlitz din Trieste și se mută acolo, alături de Nora. În acest oraș italian, pe atunci integrat Imperiului Austro-Ungar, cuplul nonconformist reușește să devină popular, să găsească noi prieteni și să iasă din starea de izolare cu care se confruntase până atunci. Totuși, problemele financiare persistă și în această perioadă. În paralel, Joyce continuă manuscrisele de la Stephen Eroul și Oameni din Dublin. La 27 iulie, se naște primul său fiu, George, iar în octombrie sosește în Trieste Stanislaus Joyce, cel care îi va ajuta mult pe Nora și James, dobândind un post de profesor de engleză în oraș. În aceeași toamnă, Joyce îl abordează iar pe Grant Richards – cel care îi refuzase deja manuscrisul de la Muzică de cameră –, de această dată cu intenția de a publica Oameni din Dublin.

1906

La 17 februarie, Grant Richards acceptă manuscrisul volumului Oameni din Dublin, dar devine reticent față de pasajele curajoase ale povestirilor atunci când la tipografie apar obiecții legate de limbajul din Doi cavaleri. Corespondența dintre el și Joyce din această perioadă demonstrează neîncrederea crescândă a editorului, obstinația scriitorului în a găsi o cale de compromis care să nu-i prejudicieze arta, dar și finalizarea întregii tentative de publicare cu un nou refuz. În luna iulie, Joyce pleacă cu Nora și cu nou-născutul George la Roma, unde capul familiei se angajează ca funcționar la o bancă. Viața la Roma nu este însă pe placul lui Joyce, după cum reiese din scrisorile sale către Stanislaus: „Roma îmi amintește de un om care supraviețuiește expunând în fața călătorilor cadavrul bunicii sale".

1907

În martie, familia Joyce se întoarce la Trieste. Aici, Joyce scrie și, în paralel, lucrează ca profesor de engleză. Tot aici se împrietenește cu Ettore Schmitz (adevăratul nume al scriitorului Italo Svevo) și cu Silvio Benco, viitorul editor al publicației Il Piccolo della Serra. În martie, Joyce termină de scris „Cei morți", povestirea cu care încheie Oameni din Dublin, iar în aprilie susține mai multe prelegeri despre Irlanda la Università Popolare. În mod straniu, relația lui față de țara natală se schimbă. De la dorința imperioasă de a pleca în Europa, sentimentele sale se transformă în nostalgie și atașament din exil pentru patrie. Publică, în aceeași perioadă, articolele „Fenianism, „Home Rule Comes of Age [Legile domestice se maturizează] și „Ireland at the Bar" [Irlanda la tribunal] în Il Piccolo della Sera. În mai, apare seria de poeme Muzică de cameră, editată de Elkin Mathews. La 26 iulie, se naște cel de-al doilea copil al familiei, Lucia, în timp ce tatăl este internat cu febră reumatică. Joyce se reîntoarce la proiectul de a scrie o autobiografie, iar mai vechiul roman Stephen Eroul este transformat după un tipar modernist original. Vor mai trece însă câțiva ani până la finalizarea romanului Portret al artistului la tinerețe.

1908

Joyce revine în Irlanda, aducându-și fiul pentru a-l prezenta familiei, dar și pentru a încerca să publice Oameni din Dublin. Este refuzat de editorul care-i publicase Muzică de cameră, Elkin Mathews, dar reușește să obțină acordul publicării volumului la Maunsel&Co. Din perioada reîntoarcerii sale în Irlanda datează experiențe care pot fi regăsite ficționalizate în romane. Printre acestea se numără presupusa legătură a Norei cu Vincent Cosgrave, anterioară întâlnirii din 16 iunie 1904. Din zbuciumul interior cauzat de gelozie îl convinge să iasă J.F. Byrne, cel care locuia la adresa Eccles St. 7, unde locuiesc personajele Leopold și Molly Bloom. Cauzată de trădare, starea de nesiguranță și mânie care îl domină în această situație transpare în ultimul capitol din Portret al artistului la tinerețe, în Exiluri și în Ulise. Toamna, Joyce se întoarce la Trieste, luând-o cu el și pe Eva, sora sa mai mică, pentru a-i ține companie Norei, dar și pentru a o scoate din sărăcia în care se zbătea acum familia sa în Irlanda. O lună mai târziu, animat de ideea de a inaugura primul cinema din Dublin, Joyce revine în orașul natal, sprijinit de patru antreprenori ai industriei cinematografice din Trieste. Reușește să semneze un contract cu Maunsel&Co. pentru publicarea volumului Oameni din Dublin, dar procesul efectiv de tipărire va fi tărăgănat sub diverse pretexte în perioada care urmează.

1909

La 20 decembrie, reușește să deschidă Volta Cinema, în centrul orașului Dublin.

1910

Se întoarce la Trieste cu o altă soră mai mică, Eileen. Cinematograful recent deschis se bucură de popularitate destul de puțin timp și, ieșind în pierdere din punct de vedere financiar, este vândut de către partenerii lui Joyce în vara acestui an.

1912

Joyce încearcă să se angajeze ca profesor de engleză într-un liceu italian din Padova, dar află că nu îi este recunoscută diploma irlandeză, deși trecuse cu brio de examenele pentru obținerea slujbei. Prezintă, tot la Università Popolare din Trieste, două prelegeri despre Daniel Defoe și William Blake. Publică, în Il Piccolo della Sera, articolele „The Shade of Parnell [Umbra lui Parnell], „The City of the Tribes [Orașul triburilor] și „The Mirage of the Fisherman of Aran" [Mirajul pescarului din Aran]. După mai mulți ani în care Maunsel&Co. negociaseră excluderea anumitor pasaje din Oameni din Dublin, George Roberts, unul dintre fondatorii editurii, îi sugerează lui Joyce să achiziționeze varianta imprimată și să o publice singur. Acest lucru nu mai este însă posibil, dat fiind că tipograful John Falconer distruge întreaga tipăritură. Aflat atunci la Dublin pentru negocieri, Joyce se întoarce mânios la Trieste, scriind, pe drumul de întoarcere, poemul Gas from a Burner [Gaz de la cel care arde]. Un alt motiv pentru care Joyce revenise brusc în Dublin este faptul că Nora, întoarsă pentru prima oară în Irlanda după mulți ani, alături de Lucia, nu îi scrisese suficient de des, determinându-l să pornească în căutarea ei, însoțit de micul George. Lucrând în continuare la Portret al artistului la tinerețe, găsește o evadare necesară, probabil, în poezie, scriind versurile care vor fi reunite în volumul Pomes Penyeach [Poeme de-un penny fiecare]. În aceeași perioadă, notează impresii ale vieții de zi cu zi în Trieste, jurnalul respectiv fiind publicat postum.

1913

În decembrie, Ezra Pound îi cere lui Joyce permisiunea de a publica poemul „I Hear an Army" [Aud o armată] din Muzică de cameră într-o antologie de poezie încadrată în curentul imagist.

1914

Joyce îi trimite lui Pound Oameni din Dublin și primul capitol din Portret al artistului la tinerețe. Începe astfel o colaborare îndelungată între cei doi, foarte importantă pentru cariera lui Joyce. Ezra Pound îl aduce în prim-planul cercurilor literare și îl sprijină neîncetat, astfel că, între februarie și septembrie, Joyce publică o versiune-foileton a Portret al artistului la tinerețe în ziarul londonez Egoist. În iunie, după ce renunță la obiecțiile față de anumite pasaje din volum, Grant Richards publică Oameni din Dublin. Aparent naturalistă în descrieri, colecția formată din 15 povestiri prezintă personaje pe care Joyce le va dezvolta ulterior în Ulise. În mediul irlandez convențional și deseori ostil libertății, evoluția acestor figuri, schițate cu o mână sigură, este centrată în jurul unui moment revelatoriu, al unei epifanii. Parodia, aglutinările stilistice, jonglarea cu iluzia unei voci obiective care narează istoriile personale prezentate, precum și intensificarea treptată a gradului de maturizare a vocii narative fac din Oameni din Dublin o construcție complexă, perfect conștientă de locul său în zona de graniță dintre o tradiție bine definită și o revoluție modernă incipientă.

1915

Joyce termină de scris piesa de teatru Exiluri (două piese de teatru anterioare, scrise înainte de plecarea din Dublin, nu au fost păstrate), puternic influențat de Ibsen. În același an, continuă proiectul Ulise, început cu aproape un deceniu înainte, în care dezvoltă povestea unui cuplu irlandezo-evreu pe care, inițial, Joyce dorise să o includă în Oameni din Dublin. Spre sfârșitul anului, are deja schițată structura romanului și scrise primele capitole. După intrarea Italiei în război de partea Antantei, autoritățile austro-ungare îl obligă pe Joyce să plece, din cauza pașaportului său britanic. În consecință, în luna iunie, Joyce pleacă în Elveția, la Zürich, unde va rămâne cu familia sa timp de patru ani. Mediul cosmopolit din Zürichul acelei perioade de război, format în mare parte din refugiați – mulți artiști numărându-se printre aceștia –, favorizează integrarea rapidă a lui Joyce în comunitate, acesta beneficiind mult și de pe urma prezenței unor lideri ai avangardei literare a momentului, printre care Tristan Tzara. Editorul american B.W. Huebsch publică Portret al artistului la tinerețe, după ce editura engleză Duckworth îl refuzase.

1917

Joyce se operează pentru prima oară de glaucom, dar continuă să lucreze la Ulise, din care are deja scrise 12 capitole. Datorită intervențiilor lui Pound și Yeats, beneficiază de burse din partea guvernului britanic, continuând să predea, în același timp, pentru a-și putea întreține familia. Primește sprijin financiar și de la Edith Rockefeller McCormick (susținătoare americană a artelor și a psihanalizei, aflată atunci la Zürich), Harriet Shaw Weaver, Frank Budgen și Claud Sykes. Tot acum, B.W. Huebsch aduce în Statele Unite exemplare din Oameni din Dublin, procurate de la Grant Richards, și scoate prima ediție americană a cărții.

1918

Grant Richards publică Exiluri. Grație ajutorului oferit de Claud Sykes, Nora se implică în producțiile trupei de teatru The English Players și joacă în montări ale pieselor lui Oscar Wilde sau Bernard Shaw. La insistența lui Ezra Pound, revista americană Little Review începe să publice în serie romanul Ulise. Fragmente din acest roman vor apărea în paginile revistei timp de doi ani, până când, sub acuzația că ar publica scrieri obscene, revista va dispărea. Pe lângă imensa satisfacție pe care regândirea Odiseei moderne i-a oferit-o lui Joyce, Ulise a reprezentat pentru el un prilej de „speculație intelectuală cu privire la originile civilizațiilor grecești și semitice, baza naturalistă a rătăcirilor cvasi-mitice ale lui Ulise sau tema unicității tuturor epocilor care l-a atras întotdeauna. Și-a început astfel atacurile sistematice la adresa englezei convenționale, construind un limbaj împrospătat prin fragmentarea propozițiilor, recompunerea vechilor cuvinte în altele noi, parodierea stilurilor sale standard, adăugând prozei engleze doze de argou, arhaisme, precum și ritmurile textelor învățate, straniu amestecate cu cele ale vorbirii de zi cu zi, și o poezie comprimată" (Richard Ellmann). Spre sfârșitul anului, o cunoaște pe tânăra elvețiană Martha Fleischmann, cu care are o relație bazată mai mult pe o corespondență provocatoare, menținută sub zodia misterului prin utilizarea parțială a grafiei elene, la fel cum Bloom i se adresează Marthei Clifford în Ulise. Legătura lor clandestină durează câteva luni, fiind întreruptă de internarea Marthei într-un azil și de distanțarea lui Joyce.

1919

Piesa Exiluri este montată în premieră la München, dar nu se joacă decât o singură dată, stârnind reacții contradictorii în rândurile criticii și asigurându-i autorului notorietatea. Revista literară Egoist publică unele capitole din Ulise. În toamna acestui an, suferind din cauza problemelor oftalmologice, rămas singur după reîntoarcerea pe meleagurile natale a multora dintre refugiații pe care îi cunoscuse aici, Joyce se întoarce cu Nora și copiii la Trieste, oraș ce revine Italiei după încetarea ostilităților. Condițiile de viață din Trieste sunt însă total diferite de cele dinaintea începerii războiului, iar această situație îngreunează mult efortul creator al lui Joyce.

1920

Grație unui nou ajutor din partea lui Ezra Pound, Joyce și familia sa pleacă din Trieste la Paris, unde, contrar așteptărilor, rămân pentru următorii 20 de ani. În ciuda ajutorului susținut din partea lui Ezra Pound, atât pentru promovarea lui Joyce în cercurile artistice, cât și pentru sprijinirea materială a familiei acestuia, Joyce, Nora și copiii trăiesc în condiții dificile. Acum află Joyce soarta publicării americane a fragmentelor din Ulise.

1921

Editorii revistei Little Review, Margaret Anderson și Jane Heap, sunt condamnate pentru obscenitate. Joyce continuă să lucreze la Ulise și primește de la Ettore Schmitz fragmente de manuscris pe care le lăsase la Trieste, cu ani în urmă. Astfel, își poate reîntregi opera. În ciuda acuzațiilor aduse revistei Little Review, popularitatea scrierilor lui Joyce crește, astfel încât în aprilie Sylvia Beach, proprietara americană a librăriei de limbă engleză Shakespeare and Company din Paris, este de acord să publice romanul prin librăria ei. Ea îi facilitează lui Joyce inclusiv promovarea cărții în societatea literară, prezentându-l romancierului, criticului și traducătorului Valéry Larbaud. Tot ea îl găsește pe tipograful Maurice Darantière, care are suficientă răbdare cu nenumăratele modificări și completări pe care Joyce le aduce textului inițial pe măsură ce acesta este tipărit.

1922

După multe luni de revizuiri succesive, Joyce primește, chiar în ziua aniversării lui, primele două exemplare ale romanului. Tot acum, în America sunt distruse toate exemplarele din Ulise care fuseseră trimise din Europa. Abia 12 ani mai târziu va apărea romanul în Statele Unite, iar 14 ani mai târziu va vedea lumina tiparului în Marea Britanie. Reacțiile contemporanilor sunt diferite. De la critica elogioasă a lui Pound sau Eliot la indiferența manifestată de